ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1520/2021

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Președintele României B., prin Administrația Prezidențială la soluționarea cererii adresate acestuia în data de 12.09.2018, așa cum prevede art. 18. Soluțiile pe care le poate da instanța alin. (1) din Legea 554/2004 a Contenciosului Administrativ - actualizată; obligarea conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate la o amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere care se face venit la bugetul de stat așa cum prevede art. 24. Obligația executării alin. (3) din Legea 554/2004 a Contenciosului Administrativ - actualizată; obligarea conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate la a acorda penalități de 100 de RON stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu în favoarea reclamantului în condițiile art. 906. Aplicarea de penalități, alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ. obligarea prin hotărâre judecătorească a părții pârâte la despăgubiri de 1000 RON pentru partea reclamantă în condițiile art. 906. Aplicarea de penalități, alin. (7) din C. proc. civ.. obligarea prin hotărâre judecătorească a părții pârâte la daune morale de 1000 RON pentru partea reclamantă, așa cum prevede art. 8. Obiectul acțiunii judiciare, alin. (1) din Legea 554/2004 a Contenciosului Administrativ - actualizată și art. 1349. Răspunderea delictuală alin. (1) și alin. (2) din C. civ. și art. 1357, alin. (1) și alin. (2) din C. civ.. Condițiile răspunderii, prin nesoluționarea cererii din 12.09.2018. Prin sentința civilă nr. 128 din data de 4.02.2019, Tribunalul Dâmbovița a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, reținând că față de obiectul cererii de chemare în judecată, văzând și prevederile art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004 și reținând împrejurarea că pârâta Administrația Prezidențială este o autoritate publică centrală, soluționarea cauzei este de competența materială a curții de apel. Cauza a fost înregistrată la data de 20.02.2019 pe rolul Curții de Apel Ploiești, sub nr. x/2019.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 68 din data de 15.03.2019, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Președintele României B. și Președintele României B. - prin Administrația Prezidențială, în dosarul nr. x/2018, ca nefondată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței nr. 68 din data de 15.03.2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A.. Prin motivele de recurs recurentul-reclamant consideră că hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală pentru următoarele motive: I.1. Art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. - casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Sub acest aspect arată că, prin interpretarea gramaticală dată textului art. 80 din Constituția României, conform căreia "Președintele nu poate îndeplini rolul de mediator în sensul avut în vedere de legea medierii 192/2006 ci acesta este un arbitru între puterile statului în calitatea sa de reprezentat al statului român. Cu alte cuvinte, acesta nu poate media conflicte apărute între particulari sau între un cetățean și o instituție publică sau autoritate publică, acest rol revenind, în principiu, puterii judecătorești" prima instanță și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, substituindu-se Curții Constituționale a României, care numai ea se poate pronunța dacă președintele mediază prin arbitrai sau fără arbitrai, din următoarele considerente: În Constituția României la Art. 80 - Rolul Președintelui se prevede: (l) Președintele României reprezintă statul român și este garantul independentei naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. (2) Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate. I.2. Instanța de fond prin afirmația de la pag, nr. 6. paragraful nr. 8 din sentința recurată: "Așadar, răspunsul exprimat de autoritatea pârâtă - răspuns negativ implicit prin retransmiterea petiției și comunicarea acestui aspect petentului, nu a fost dat cu exces de putere din moment ce acesta nu avea competența legală de a îndeplini operațiunea solicitată de petent" face dovada că prin interpretarea gramaticală dată textului art. 80 din Constituția României s-a pronunțat prin a-și depăși atribuțiile puterii judecătorești, substituindu-se Curții Constituționale a României, care numai ea se poate pronunța dacă a fost sau nu un exces de putere, din următoarele considerente: În Constituția României la Art. 80 - Rolul Președintelui se prevede: (1) Președintele României reprezintă statul român si este garantul independentei naționale, al unității si al integrității teritoriale a țării. (2) Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. în acest scop, Președintele exercita funcția de mediere între puterile statului, precum si între stat si societate. I.3. Instanța prin afirmația de la pag, nr. 6. paragraful nr. 8 din sentința recurată: "Așadar, răspunsul exprimat de autoritatea pârâtă - răspuns negativ implicit prin retransmiterea petiției si comunicarea acestui aspect petentului, nu a fost dat cu exces de putere din moment ce acesta nu avea competenta legală de a îndeplini operațiunea solicitată de petent" face dovada că prin interpretarea gramaticală dată textului art. 80 din Constituția României s-a pronunțat prin a-și depăși atribuțiile puterii judecătorești, substituindu-se Curții Constituționale a României, care numai ea se poate pronunța dacă a fost sau nu un exces de putere, din următoarele considerente: Art. 80 din Constituția României se referă la Rolul Președintelui care este tratat distinct prin cele două alin. (1) și alin. (2), fiind exclusă orice interpretare gramaticală a textului. În cuprinsul art. 80 din Constituția României la alin. (2) se arată că Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice în general și nu numai în situații de conflicte de natură constituțională. În cuprinsul art. 80 din Constituția României la alin. (2) se arată că Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice prin mediere între puterile statului, precum și între stat și societate. II. Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. II.1. Instanța prin afirmația de la pag, nr. 6, paragraful nr. 4 din sentința recurată: "În cazul de fată, instanța retine că refuzul exprimat de autoritatea pârâtă în mod implicit prin adresa nr. x/18.09.2018 nu întrunește condițiile stabilite de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ pentru a putea fi calificat drept refuz nejustificat de a soluționa o cerere" coroborată cu afirmația de la aceiași pagină dar paragraful nr. 3: "Un refuz de rezolvare a unei cereri, supus cenzurii instanței de contencios administrativ, presupune ca între petiționar și autoritatea căreia i se adresează cererea să existe un raport de drept administrativ, iar cererea să se refere la drepturi și obligații care să facă parte din obiectul unui astfel de raport juridic" face dovada că s-a pronunțat prin încălcarea art. 20. Respectarea principiilor fundamentale din C. proc. civ. și prin încălcarea procedurii a Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, din următoarele considerente: Cererea de chemare în judecată a părții pârâte în dosarul în cauză este de nesoluționare în termen a cereri adresate acestuia și nu de refuz soluționare cerere pentru că nu are în spate un act doveditor prin care partea pârâtă să se fi exprimat în acest sens. Susține că, între recurentul-reclamant și partea pârâtă există un raport administrativ contractual nescris dedus din dreptul de soluționare a petițiilor stipulat în Constituția României. Dreptul de petiționare este menționat la art. 51 din Constituția României conform căruia: (1) Cetățenii au dreptul să se adreseze autorităților publice prin petiții formulate numai în numele semnatarilor. (4) Autoritățile publice au obligația să răspundă la petiții în termenele și în condițiile stabilite potrivit legii. Astfel, recurentul-reclamant consideră că între reclamant și partea pârâtă există un raport administrativ contractual nescris dedus din dreptul de soluționare a petițiilor stipulat în Constituția României având în vedere dispozițiile art. 80 din Constituția României referitoare la rolul Președintelui, precum și în raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) conform cărora " România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate". În cererea de chemare în judecată din dosarul în cauză prin capătul de cerere nr. x s-a făcut dovada existenței faptei ilicite, existența unui prejudiciu, existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și săvârșirea faptei cu vinovăție în raport cu cererea dedusă judecății cea de nesoluționare în termen a cererii adresate părții pârâte și nu de refuz soluționare cerere pentru că nu incubă cazul. Condițiile ce trebuiesc îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale sunt următoarele: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și săvârșirea faptei cu vinovăție. a). Existența unei fapte ilicite constă în acea acțiune sau inacțiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altei persoane, de natură a cauza un prejudiciu, constând în încălcarea unor norme de drept. Astfel, în cauză faptul generator de răspundere este reprezentat de nesoluționarea în termen cererii, așa cum prevede art. 2 lit. h) din Legea 554/2004 a Contenciosului Administrativ: "nesoluționarea în termenul legal a unei cereri înseamnă faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen". b). Existența unui prejudiciu. Astfel, în cauză existența unui prejudiciu constă din faptul că prin nesoluționarea cererii i s-a adus un prejudiciu moral deoarece i s-au încălcat drepturile stipulate O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor. Termenul de răspuns la petiții, stabilit în baza art. 15 indice 1 din Legea nr. 233/2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, este de 45 de zile. c). Existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și săvârșirea faptei cu vinovăție. Astfel, în cauză existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și săvârșirea faptei cu vinovăție de partea pârâtă este reprezentat de nesoluționarea și necomunicarea cererii adresate acesteia. III. Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când prin hotărârea dată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. stabilește că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă considerentele, în care se vor arata obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătând-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Instanța prin afirmația de la pag, nr. 5, paragraful 6 din decizia recurată: "în drept, potrivit art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. h) și lit. i) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 invocate de reclamant drept temei al acțiunii și avute în vedere și de instanța de fond" face dovada că s-a pronunțat pe temeiuri străine de natura pricinii, deci prin nemotivare. Cererea de chemare în judecată a părții pârâte în dosarul în cauză are ca obiect nesoluționare cerere și nu refuz nemotivat soluționare cerere. IV. Art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În cazul încălcării/aplicării greșite a normelor de drept material, nu se aduc atingeri principiului constituțional al separației și echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii grave ale hotărârii atacate în privință normelor de drept material. De aceea, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești constituie o formă specifică a încălcării/aplicării greșite a unor norme de drept material, în sensul că privește transgresarea unor norme constituționale referitoare la sfera atribuțiilor puterii judecătorești. Textul se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, care trebuie să fie în vigoare la momentul judecății, fie la interpretarea ei eronată, în sensul ca instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigentele textului de lege. Tot în acest motiv de nelegalitate poate fi încadrată și ignorarea unei norme legale incidente în cauză, aplicarea unei norme generale, deși se impunea aplicarea unei norme speciale sau invers. Instanța prin afirmația de la pag, nr. 5. ultimul paragraf din sentința recurată: [Excesul de putere, la care face referire art. 2 în definiția refuzului nejustificat este determinat de lege ca fiind "exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor"] face dovada că s-a pronunțat prin încălcarea normelor de drept, prin nesocotirea normei de drept material în vigoare la momentul judecății și prin interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a art. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ arată că prin refuz nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, "a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane" și nu "exercitarea dreptului de apreciere al autorității publice", pentru că nu se poate pune un egal între "exercitarea cu voință" și "exercitarea dreptului". Instanța prin afirmația de la pag, nr. 6. primul paragraf din sentința recurată: "Dreptul de apreciere semnifică posibilitatea autorității administrative de a decide asupra oportunității unei atitudini sau acțiuni concretizată ulterior în emiterea/adoptarea unui act administrativ care prin efectele produse va interveni asupra realității înconjurătoare în sensul modificării acesteia, modificare ce ar trebui sa fie întotdeauna în conformitate cu interesul general și cu respectarea drepturilor particularilor" face dovada că s-a pronunțat prin încălcarea a normelor de drept, prin nesocotirea normei de drept material în vigoare la momentul judecății, în sensul că instanța a încălcat O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor. Dispozițiile art. 13 potrivit cărora: "Semnarea răspunsului se face de către conducătorul autorității sau instituției publice ori de persoana împuternicită de acesta, precum și de șeful compartimentului care a soluționat petiția. In răspuns se va indica, in mod obligatoriu, temeiul legal al soluției adoptate" nu lasă ca un drept aprecierea autorității administrative de a decide în emiterea sau în adoptarea unui act administrativ ci obligativitatea respectării unui temei legal. Instanța prin afirmația de la pag, nr. 6, paragraful nr. 2 din sentința recurată: "Prin urmare, oportunitatea actului administrativ este o consecință a dreptului de apreciere al autorităților publice si poate face obiectul controlului judecătoresc în limitele mai sus menționate" face dovada că s-a pronunțat prin încălcarea a normelor de drept, prin nesocotirea normei de drept material în vigoare la momentul judecății, în sensul că instanța a încălcat O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor. În fapt O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor prin prevederea de la art. 13: "Semnarea răspunsului se face de către conducătorul autorității sau instituției publice ori de persoana împuternicita de acesta, precum si de șeful compartimentului care a soluționat petiția. In răspuns se va indica, in mod obligatoriu, temeiul legal al soluției adoptate" nu lasă ca un drept aprecierea autorității administrative de a decide în emiterea sau în adoptarea unui act administrativ ci obligativitatea respectării unui temei legal. Instanța prin afirmația de la pag, nr. 6, paragraful nr. 4 din sentința recurată: "În cazul de față, instanța reține că refuzul exprimat de autoritatea pârâtă în mod implicit prin adresa nr. x/18.09.2018, nu întrunește condițiile stabilite de legea 554/2004 a contenciosului administrativ pentru a putea fi calificat drept refuz nejustificat de a soluționa o cerere" coroborată cu afirmația de la aceiași pagină dar paragraful nr. 3: "Un refuz de rezolvare a unei cereri, supus cenzurii instanței de contencios administrativ, presupune că între petiționar și autoritatea căreia i se adresează cererea să existe un raport de drept administrativ, iar cererea să se refere la drepturi si obligații care să facă parte din obiectul unui astfel de raport juridic" face dovada că s-a pronunțat prin încălcarea a normelor de drept, prin nesocotirea normei de drept material în vigoare la momentul judecății și prin interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a Legii 554/2004 a contenciosului administrativ.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluție s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 11 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului Președintele României B., prin Administrația Prezidențială la soluționarea cererii adresate acestuia în data de 12.09.2018; obligarea conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate la o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere (...); obligarea conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate la penalități pe 100 de RON stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu în favoarea reclamantului în condițiile art. 906. Aplicarea de penalități, alin. (1) și (2) din C. proc. civ. obligarea prin hotărâre judecătorească a părții pârâte la despăgubiri de 1000 de RON pentru partea reclamantă în condițiile art. 906. Aplicarea de penalități, alin. (7) din C. proc. civ. obligarea prin hotărâre judecătorească a părții pârâte la daune morale de 1000 de RON pentru partea reclamantă. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență că, refuzul exprimat de autoritatea pârâtă în mod implicit prin adresa nr. x/18.09.2018, nu întrunește condițiile stabilite de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ pentru a putea fi calificat drept refuz nejustificat de a soluționa o cerere. Așadar, răspunsul exprimat de autoritatea pârâtă - răspuns negativ implicit prin retransmiterea petiției și comunicarea acestui aspect petentului, nu a fost dat cu exces de putere din moment ce aceasta nu avea competența legală de a îndeplini operațiunea solicitată de petent. Strâns legat de acest capăt al cererii este și cel prin care se solicită obligarea pârâtului la plata daunelor morale și, în raport de dispozițiile art. 1349 C. civ. instanța a constatat că reclamantul nu a făcut dovada existenței vreunei fapte ilicite din partea pârâtei, din moment ce așa cum s-a analizat în cele ce preced, refuzul acesteia nu a fost unul nejustificat. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. 6.1. Prin primul motiv de recurs se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. potrivit cărora, "casarea unei hotărâri se poate cere în cazul în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești". Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat hotărârea primei instanțe din perspectiva interpretării dispozițiilor art. 80 din Constituția României considerând că atât timp cât Președintele exercită funcția de mediere, între puterile statului, precum și între stat și societate, instanța de fond, cu exces de putere, a reținut că aceste dispoziții nu sunt incidente cauzei de față. Aceste critici nu pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., deoarece atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material" este un caz de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Din această perspectivă, Înalta Curte va reține că în dreptul procesual civil, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești poate fi considerat și ca exces de putere ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive. Excesul de putere semnifică încălcarea principiului separației puterilor în stat, prin imixtiunea instanțelor judecătorești fie în atribuțiile puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătorești. Prin exces de putere se încalcă ordinea constituțională și interesul public, instanța judecătorească exercitând funcțiile puterii judecătorești peste limitele statornicite prin Constituție. Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești vizează nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor. În cazul încălcării/aplicării greșite a normelor de drept material, nu se aduc atingeri principiului constituțional al separației și echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii grave ale hotărârii atacate în privința normelor de drept material. Or, în cauza de față, în mod corect a reținut prima instanță că în raport de dispozițiile art. 80 din Constituție, Președintele României nu poate media conflicte apărute între particulari sau între un cetățean și o instituție publică sau autoritate publică, acest rol revenind, în principiu, puterii judecătorești, iar hotărârea pronunțată nu a fost dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. 6.2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit cărora "casarea unei hotărâri se poate cere în cazul în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 20 C. proc. civ. potrivit cărora "Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege." Aceste critici nu pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material" este un caz de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Or, sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității etc. Neregularitățile de ordin procedural sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care constituie dreptul comun în materia actelor de procedură. Textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale, iar nulitatea este condiționată de producerea unei vătămări. Nulitatea - ca sancțiune procedurală - urmează să fie analizată în strânsă corelație cu diferitele acte de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le îndeplinesc pe parcursul activității judiciare. Efectele nulității actelor de procedură se subscriu principiului general: quod nullum est, nullum producit efectum. Așadar, actul nul este lipsit de eficacitate și urmează a fi refăcut. Or, în cauza de față nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant în sensul că instanța de fond ar fi încălcat normele de procedură prin faptul că a reținut că adresa nr. x/18.09.2018 nu reprezintă "un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri" atât timp cât, petiția adresată Președintelui României, domnul B., de către domnul A., a fost redirecționată către Ministerul Muncii și Justiției Sociale pentru verificarea și analizarea celor semnalate, cu solicitarea comunicării modului în care a fost soluționată petiția. Un prim demers al recurentului-reclamant a fost marcat de înregistrarea petiției sub nr. x/16.07.2018 adresată Președintelui României și cea înregistrată sub nr. x/16.07.2018 adresată domnului consilier de stat de la Compartimentul Probleme Cetățenești, prin care s-a invocat faptul că recurentului-reclamant i s-a încălcat demnitatea umană prin necalcularea corectă a pensiei, petițiile fiind conexate la nr. x/2018 și transmise spre soluționare Casei Naționale de Pensii Publice. După primirea răspunsului nr. x/16.07.2018, reclamantul A. a revenit cu o nouă petiție, înregistrată sub nr. x/18.09.2018 susținând că, prin răspunsul formulat, Casa Națională de Pensii nu a răspuns în concret la memoriul său și nu a exprimat o poziție clară față de obiectul acestuia, "cel de încălcare a demnității umane" solicitând Președintelui României "să dispună medierea prin arbitraj între reclamant și Casa Județeană de Pensii Dâmbovița, la o dată și o locație anume stabilite". Având în vedere cele solicitate de reclamant, și această ultimă petiție a fost redirecționată Ministerului Muncii și Justiției Sociale. 6.3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit cărora "casarea unei hotărâri se poate cere în cazul în care hotărârea dată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori num ai motive străine de natura cauzei". Prin criticile formulate de recurentul-reclamant subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se arată că cererea dedusă judecății are ca obiect "nesoluționarea cererii" nu un "refuz nemotivat de soluționare a cererii", iar instanța a interpretat greșit dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. h) și lit. i) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Aceste critici nu pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material" este un caz de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în mod corect a reținut prima instanță că un refuz de rezolvare a unei cereri, supus cenzurii instanței de contencios administrativ, presupune ca între petiționar și autoritatea căreia i se adresează cererea să existe un raport de drept administrativ, iar cererea să se refere la drepturi și obligații care să facă parte din obiectul unui astfel de raport juridic. Prin urmare, interpretând art. 2 alin. (1) lit. i), în corelație cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța, s-a ajuns la concluzia că pe calea contenciosului administrativ poate fi supus controlului de legalitate refuzul rezolvării cererilor de emitere a unui act administrativ, de eliberare a unui certificat, adeverință sau alt înscris, de efectuare a unei operațiuni administrative sau de executare a unei obligații stabilite printr-un act administrativ favorabil reclamantului, însă refuzul exprimat de autoritatea pârâtă în mod implicit prin adresa nr. x/18.09.2018, nu întrunește condițiile stabilite de Legea 554/2004 a contenciosului administrativ pentru a putea fi calificat drept refuz nejustificat de a soluționa o cerere. Prin urmare, se poate concluziona că hotărârea instanței de fond este clară, precisă și inteligibilă, conține referiri la problema de drept dedusă judecății și este în concordanță cu dispozițiile legale incidente, răspunde în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și conduce în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv. 6.4. Prim ultimul motiv de recurs se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit cărora, "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Astfel, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Înalta Curte constată că recurentul-reclamant invocă aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică, respectiv aplicarea eronată a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Sub acest aspect, recurentul-reclamant consideră că între acesta și partea pârâtă există un raport administrativ contractual nescris dedus din dreptul de soluționare a petițiilor stipulat în art. 51 din Constituție. Faptul că autoritățile publice au obligația să răspundă la petiții în termenele și în condițiile stabilite potrivit legii nu înseamnă acestea sunt obligate a răspunde în modalitatea pretinsă de petiționar. Redirecționarea unei petiții și comunicarea acestui fapt petiționarului reprezintă o modalitate legală prin care o autoritate publică își îndeplinește această obligație atunci când petiția se referă la aspecte care nu cad în competența respectivei autorități publice. Or, în speță, Președintele României nu avea nicio atribuție legală în medierea conflictului dintre recurent și CNAS, instanța de fond reținând în mod corect faptul că atribuțiile constituționale de mediere ale Președintelui României se referă la conflicte constituționale între puterile statului nu la conflictele dintre cetățeni și autorități publice. Așadar, interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este legală întrucât corespunde realității. Prin urmare, respingerea cererii recurentului-reclamant este legală, astfel că hotărârea instanței de fond este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,