ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1506/2021

Ședința publică din data de 11 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.02.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 12825/05.02.2018.

Prin sentința civilă nr. 2360 din data de 21.05.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2360 din data de 21.05.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A..

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, adică al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, sa influențeze soluția.

Or, prima instanță nu a reținut și nici nu a înlăturat argumentele contestatorului, ci a explicat raționamentul juridic adoptat în mod eronat.

Potrivit dispozițiilor art. 60 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind Asigurările și Reasigurările în România, (valabilă la data producerii accidentului), Fondul de Garantare a Asiguraților s-a constituit în vederea protejării asiguraților, beneficiarilor asigurării și terțelor persoane păgubite și este destinat plăților de despăgubiri rezultate din contractele de asigurare încheiate în condițiile legii, în cazul constatării insolvabilității asigurătorului.

Conform dispozițiilor art. 266 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, Fondul de Garantare a Asiguraților este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale în vederea sumelor cuvenite creditorilor de asigurări de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment împotriva societății de asigurare debitoare.

Având în vedere dispozițiile legale, rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment este o condiție esențială pentru declanșarea intervenției Fondului de Garantare a Asiguraților în scopul efectuării plăților de despăgubire către creditorii de asigurări.

De asemenea, art. 25 alin. (3) din O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară prevede în mod explicit că Fondul de Garantare a Asiguraților va fi administrat și utilizat conform destinației sale specifice, de plata a despăgubirilor către creditorii de asigurări, în cazul constatării insolvabilității.

De altfel, plata indemnizațiilor din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților către creditorii de asigurări după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului împotriva unui asigurător se face în cadrul unei proceduri administrative necontencioase, reglementată de prevederile Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări și a Normelor privind Fondul de Garantare a Asiguraților, aprobate prin Ordinul Președintelui ASF, după analizarea dosarului de daună preluat din arhiva asigurătorului, a titlului de creanță și a celorlalte documente depuse de către creditorul de asigurări în dovedirea creanței sale și numai în măsura în care această creanță este certă, lichidă și exigibilă.

Față ce aceste motive solicită să se constate că dreptul său s-a născut înainte de aceste proceduri, iar prin cererea de constituire de parte civilă în dosarul penal soluționat, a solicitat asigurătorului să facă aplicabilitatea prevederile Ordinului Președintelui CSA nr. 1/2008 și Legii nr. 32/2000 modificată și completată și anume art. 21 lit. b) și art. 25 alin. (1), dispozițiilor Normei nr. 5/2001 privind metodologia de calcul și de evidență a rezervelor tehnice minimale pentru activitatea de asigurări generale și anume art. 1 și art. 3 alin. (5), în sensul constituirii rezervei de daună în cuantumul solicitat prin cerere, ținându-se cont și de dispozițiile art. 62 din Legea nr. 126/1995 modificată și completată privind calcularea majorărilor de întârziere.

În aceste condiții, la momentul preluării documentației asigurătorului, pe numele recurentului-reclamant exista deja o cerere în acest sens, iar faptul că dreptul său de creanță s-a născut înainte de aceste proceduri, nu duc la obligativitatea depunerii unei cereri de plată în acest termen de 90 de zile.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 80/2017 referitoare la sesizarea cu care a fost învestită privind excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, a statuat:

"Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 24 iulie 2015, potrivit cărora "în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.

Curtea constată că art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie doar o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări. Dispozițiile acestui act normativ dispun că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraților prin formularea unei cereri de plată, declanșând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015 și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, care stipulează că "Indemnizațiile/Despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice și/sau juridice, potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme." Astfel, în urma analizării cererii de plată, Fondul va emite o decizie care, în situația în care petentul nu este mulțumit de modalitatea de soluționare a cererii de plată (în sensul respingerii parțiale sau totale a cererii de plată), aceasta poate fi contestată la Curtea de Apel București, în termen de 10 zile, fiind astfel garantat dreptul de acces la justiție. Exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanței de judecată nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată. în acest sens este Legea nr. 213/2015, care stabilește o procedură necontencioasa prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată . . . . . . . . . ."

Astfel, solicită să se constate că această procedură nu își găsește aplicabilitatea în prezenta cauză, în condițiile în care instanța de judecată a stabilit deja care este cuantumul daunelor, iar pârâta nu poate analiza sub acest aspect cererea recurentului-reclamant și nici nu poate dispune respingerea plății acestor daune.

Mai mult decât atât, FGA a fost parte în procesul recurentului-reclamant, având în vedere că ulterior a fost declarant RIL-ul privind calitatea acestuia în procese, drept pentru care hotărârea ce reprezintă titlu executoriu îi este opozabilă.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului raportat la dispozițiile art. 489 C. proc. civ., având în vedere că în cuprinsul recursului nu este indicat niciun motiv de casare prevăzut de art. 488 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluție s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 11 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Cu privire la excepția nulității recursului Înalta Curte de Casație și Justiție constată că motivele invocate de recurentul-reclamant se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. motiv pentru care excepția va fi respinsă ca neîntemeiată.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 12825/05.02.2018, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând în esență că cererea de plată înregistrată la FGA sub numărul 55985, la data de 27.10.2017, a fost depusă după împlinirea termenului de decădere de 90 zile stabilite expres și imperativ de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, termenul de 90 de zile a început să curgă de la data de 09.05.2017, dată rămânerii definitive a hotărârii penale.

Soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., "(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc."

Sub acest aspect Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a formulat critici ce pot fi circumscrise motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., context în care se va respinge excepția nulității recursului.

Răspunzând punctual criticilor formulate de recurentul-reclamant, subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Primul prim motiv de recurs poate fi circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia, "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Reține Înalta Curte că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează soluția, în funcție de problemele de drept deduse judecății.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Cel de-al doilea motiv de recurs poate fi circumscris cazului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Potrivit art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Potrivit art. 2 alin. (3) Legea nr. 213/2015 "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică.

Din actele dosarului de fond rezultă că, prin sentința penală nr. 49 din data de 21 februarie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Zalău a respins ca neîntemeiată cererea formulată de partea civilă A. de obligare a chematului în garanție Fondul de Garantare a Asiguraților, la plata daunelor materiale și morale reținând că, potrivit art. 11 și art. 14 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților și a art. 20 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a asiguraților, acordarea despăgubirilor se face potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 213/2015 și Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015. Această hotărâre a rămas definitivă prin decizia penală nr. 744/A din data de 9 mai 2017, prin care Curtea de Apel Cluj, secția Penală și de minori a respins apelurile ca nefondate.

Față de această împrejurare nu are relevanță că, la momentul preluării documentației asigurătorului, pe numele recurentului-reclamant exista deja o cerere pentru acordarea despăgubirilor, atât timp cât dispozițiile legale sus-citate sunt de strictă interpretare.

Așa fiind, vor fi respinse criticile recurentului-reclamant referitoare la faptul că nu era obligat să depună cererea de despăgubiri în termen de 90 de zile deoarece dreptul său de creanță s-a născut înainte de aceste proceduri, atât timp cât, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, cererea de despăgubiri trebuie formulată în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, iar pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări.

În acest context, având în vedere că recurentul-reclamant a înregistrat la FGA cererea de plată la data de 27.10.2017, sub nr. 55985, iar hotărârea penală în baza căreia a depus cererea de plată a rămas definitivă la data de 09.05.2017, în mod corect a reținut prima instanță că termenul de 90 de zile a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, iar cererea a fost depusă după împlinirea termenului de decădere de 90 zile stabilite expres și imperativ de norma aplicabilă.

Contrar alegațiilor recurentului-reclamant, referitoare la natura juridică a termenului prevăzut de lege, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere asemenea termenului de prescripție.

Prin urmare, respingerea cererii recurentului-reclamant de despăgubiri de către Fondul de Garantare al Asiguraților este legală, astfel că hotărârea instanței de fond care a validat această conduită este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2360 din 21 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 martie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.