DRĂGOI v. ROMANIA

A patra secție DECIZIE Nr. 53927/21 Figela-Harieta DRĂGOI împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A patra secțiune), care a stat la 2 decembrie 2025 în calitate de comitet compus din: Anja Seibert-Fohr , Președintele Ana Maria Guerra Martins , András Jakab , judecători și Valentin Nicolescu, grefier interimar, având în vedere cererea (nr. 53927/21) împotriva României depusă în fața Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 6 ianuarie 2022 de către un național român, dna Figela-Harieta Drăgoi („reclamantul”), care s-a născut în 1980 și trăiește în Arad, și, după acordarea ajutorului juridic, a fost reprezentată de dna M.S.

Marincu, avocat practicant la Timișoara; hotărârea de a anunța cererea către Guvernul României („Guvernul”), reprezentată de agentul lor, dna O.F. Ezer, a Ministerului Afacerilor Externe; observațiile părților; după deliberare, hotărăște după cum urmează: Cazul se referă la respingerea de către instanțele naționale a cererilor de anumite beneficii financiare ale reclamantului în calitate de asistent personal al unei persoane cu handicap. Din 2004, pe baza unui contract de lucru semnat cu municipalitatea orașului lor natal, reclamantul a fost asistentul personal al unui membru al familiei sale care este cu handicap grave.

În 2018 și 2019 reclamantul a solicitat orașului (angajatorul ei) să-și acorde diferite beneficii, cum ar fi voucherurile de vacanță, o alocație de 15% pentru condițiile de muncă dificile, voucherurile de masă, plata orelor suplimentare și a timpului de lucru în weekend-end și sărbători, plata unui solicit salariu 13 și alocarea unui al doilea asistent personal persoanei cu handicap. Municipiul a refuzat să-și acorde cererile, după care reclamantul s-a plâns în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării („CNCD”), care este autoritatea administrativă națională în domeniul discriminării. La 5 februarie 2020, CNCD a decis că reclamantul a fost discriminat în ceea ce privește accesul ei la voucheruri de vacanță și de masă pe baza afiliației ei la categoria socio-profesională de asistenți personali, în comparație cu alte categorii de angajați din același municipiu care au primit voucher-urile.

NCCD a considerat că, dacă unii dintre angajați au beneficiat de aceste voucheruri, astfel de voucheruri ar fi trebuit să fie acordat tuturor angajaților. Raportarea limitelor bugetare prezentate de municipiul nu a fost considerată rezonabilă, iar municipalitatea a fost ordonată să plătească o amendă. În septembrie 2020, reclamantul s-a plâns în fața instanțelor în legătură cu refuzul municipiului de a-i acorda prestațiile menționate mai sus și a solicitat prejudiciu moral pentru munca dificilă pe care o făcea în timp ce era privată de aceste prestații. Într-o hotărâre finală din 14 iulie 2021, Curtea de Apel Timișoara a permis parțial plângerea reclamantului și a ordonat municipalității să atribuie reclamantului bonurile de masă începând cu ianuarie 2019. Curtea a considerat că reclamantul nu a avut dreptul, prin lege, la restul prestațiilor solicitate sau, ca urmare, la prejudiciile morale solicitate.

subvenția pentru condițiile de muncă dificile , instanța a explicat că legea prevede posibilitatea acordării acestui beneficiu numai asistenților personale profesioniști care au fost certificate să lucreze cu persoane cu handicap grave și reclamantul nu a fost într-o situație similară în categoria de angajat de stat a cărui aparține. În ceea ce privește voucherele de vacanță, instanța a remarcat că reclamantul a solicitat acordarea sumei totale echivalente cu valoarea voucherelor corespunzătoare ultimilor ani. Cu toate acestea, aceste vouchere au fost distribuite pentru anul specific cu care au corespondența și numărul lor a fost limitat, în funcție de bugetul alocat de administrația centrală și de contractele cu industria de ospitalitate pentru anul respectiv.

Cadrul juridic aplicabil a interzis atribuirea sumei totale a acestor vouchere, prin urmare, cererea reclamantului de a acorda suma totală pentru anii care au trecut nu are o bază juridică și a fost respinsă. Curtea a remarcat că, în orice caz, acordarea acestor vouchere este o posibilitate și nu un drept absolut. Considerând la art. 6 § 1 și la art. 14 din Convenție și, în substanță, la art. 8 și la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul s-a plâns în fața Curții că respingerea cererilor sale și-a încălcat dreptul la un proces echitabil, deoarece instanțele au interpretat în mod incorect cadrul juridic și dovezile și nu au luat în considerare faptul că ea a efectuat o muncă dificilă care i-a afectat sănătatea.

Prin urmare, ea a fost discriminată prin privarea de voucheruri de vacanță care au fost acordate celorlalți angajați din același municipiu și a alocației salariale pentru condițiile de muncă dificile care au fost acordate altor asistenți personali în alte municipalități. În ceea ce privește plângerea reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, Curtea constată că reclamantul a avut acces la o instanță pentru a se plânge de condițiile de ocupare a sa și, în deciziile judiciare adoptate, a primit răspunsuri la toate argumentele pe care le-a formulat-o. Concluziile instanțelor interne și interpretarea lor a legii relevante nu pot fi considerate manifestament arbitrare sau irazonabile.

10. În ceea ce privește plângerile prevăzute la art. 8 și la art. 14 din Convenție, Curtea a examinat anterior plângerile similare și a constatat că nu au dezvăluit nici o încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție sau în Protocolurile sale (a se vedea Radi și Gherghina c. România (dec.), nr. 34655/14, §§ 30-34, 30 aprilie 2014). 11. În cazul în cauză, în cadrul procedurii care nu aveau niciun semn de arbitrare (a se vedea punctul 9 mai sus), instanța internă a furnizat o justificare rezonabilă pentru diferența de tratament presupusă de reclamant și a explicat că ea nu are dreptul, prin lege, la prestațiile în cauză, deoarece nici ele nu au putut fi compensate cu o atribuire monetară, astfel cum a solicitat reclamantul (cuponurile de vacanță) sau beneficiile aplicate exclusiv celorlalte categorii de personal care erau într-o situație diferită de reclamantul (a se vedea punctul 7 de mai sus).

Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de interpretarea legii aplicabile a instanței interne (a se vedea Radi și Gherghina , citată mai sus § 32). În plus, în ceea ce privește voucherele de vacanță, Curtea consideră că constatarea discriminării de către organismul administrativ antidiscriminare nu este în contradicție cu deciziile și raționarea instanțelor interne care, în contextul cererii specifice formulate de reclamant, se referă la cadrul juridic aplicabil și furnizează motive detaliate, au decis că reclamantul nu a avut dreptul la valoarea voucherelor corespunzătoare ultimilor ani, astfel cum a fost solicitat (în comparație, pentru scopuri ilustrative, Nicolescu v. România , ([Comitet], (dec.), nr. 39498/13, §§ 7, 9 și 27-30, 4 septembrie 2018), în cazul în care cererea reclamantului de prestații a fost respinsă de către instanțe că nu are o bază juridică după constatarea prealabilă a discriminării de către NCCD.

12. (a) din Convenție ca fiind evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. 13. În ceea ce privește plângerea în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea constată că prestațiile solicitate de reclamant nu pot fi considerate ca având o bază suficientă în dreptul intern, deoarece instanța a dat o interpretare clară a dispozițiilor juridice relevante și a considerat că nu au prevăzut compensarea voucherelor de vacanță corespunzătoare anilor trecuti sau că nu au fost aplicabile reclamantului în ceea ce privește alocația pentru condițiile de muncă dificile (a se vedea punctul 7 mai sus). În consecință, nu se poate susține că reclamantul a avut o posesie în sensul articolului 1 din Protocolul nr. Prin urmare, această parte a cererii este inadmisibilă ca fiind incompatibilă ratione materiae cu Convenția și trebuie respinsă în conformitate cu articolul (a) și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 15 ianuarie 2026. {signature_p_1} {signature_p_2} Valentin Nicolescu Anja Seibert-Fohr Președintele adjunct al grefierului interimar

FOURTH SECTION

DECISION Application no. 53927/21 Figela-Harieta DRĂGOI against Romania The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 2 December 2025 as a Committee composed of: Anja Seibert-Fohr , President , Ana Maria Guerra Martins, András Jakab , judges , and Valentin Nicolescu, Acting Deputy Section Registrar, Having regard to: the application (no. 53927/21) against Romania lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 6 January 2022 by a Romanian national, Ms Figela-Harieta Drăgoi (“the applicant”), who was born in 1980 and lives in Arad, and, having been granted legal aid, was represented by Ms M.S.

Marincu, a lawyer practising in Timișoara; the decision to give notice of the application to the Romanian Government (“the Government”), represented by their Agent, Ms O.F. Ezer, of the Ministry of Foreign Affairs; the parties’ observations; Having deliberated, decides as follows:

SUBJECT MATTER OF THE CASE

1. The case concerns the rejection by the national courts of the applicant’s requests for certain financial benefits in her capacity as personal assistant to a disabled person.

THE COURT’S ASSESSMENT

9 . As regards the applicant’s complaint under Article 6 § 1 of the Convention, the Court notes that the applicant had access to a court to complain about the conditions of her employment and, in the judicial decisions delivered, she received answers to all the arguments she had raised. The domestic courts’ conclusions and their interpretation of the relevant law cannot be regarded as manifestly arbitrary or unreasonable.