ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1476/2020

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 26.11.2013 sub nr. dosar x/2013 pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Venituri Buget Local Sector 2 București anularea în tot a deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local în urma inspecției finale nr. 120.717/13.08.2013, precum și a deciziei de soluționare a contestației nr. 133421/05.11.2013 și înlăturarea obligației fiscale impuse în cuantum total de 2.141.968 RON reprezentând impozit și taxa pe clădiri, impozit și taxa pe terenuri, taxa hotelieră și accesorii ale acestora calculate pentru perioada 01.01.2008 - 14.03.2011; suspendarea deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local în urma inspecției finale nr. 120.717/13.08.2013, până la soluționarea definitiva și irevocabilă a cererii de chemare în judecata; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 906 din 19.03.2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A. formulată în contradictoriu cu pârâta Direcția Venituri Buget Local sector 2 București. Prin decizia civilă nr. 45/20.01.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 906 din 19 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Cauza a fost înregistrată în rejudecare, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2013*.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 3162 pronunțată în data de 20 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Venituri Buget Local Sector 2 București, a anulat decizia de soluționare a contestației nr. 133421/5.11.2013 și decizia de impunere nr. x/13.08.2013, emise de Direcția Venituri Buget Local Sector 2 și a respins capătul de cerere având ca obiect suspendarea executării deciziei de impunere ca inadmisibil.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 3162/20 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Direcția Venituri Buget Local Sector 2 București, care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică. În motivarea cererii de recurs a susținut că: - art. 7 din Normele aprobate prin ordinul Agenției Naționale pentru Sport nr. 422/05.09.2007 indică faptul ca sumele încasate nu pot fi mai mici decât costurile efectuate, astfel că nu rămâne decât să se constate faptul că acestea sunt susceptibile de a genera profit. Chiar și fără un atare beneficiu, natura activitații rămâne una economică, în înțelesul punctului 22 din H.G. nr. 44/2004, privind Normele metodologice de aplicare a Legii 571/2003, privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare. Susținerea instanței de fond, potrivit căreia acoperirea unor cheltuieli din tarifele percepute pentru cazare, precum si din punerea în vânzare a unor produse, ar conduce la înlăturarea caracterului de activitate economică, excede oricărei metode de interpretare a textului legii fiscale. - în favoarea intimatei - reclamante subzistă posibilitatea legală de folosire a unităților de cazare pentru acțiuni extrasportive, și acestea, cu atât mai mult, generatoare de venituri, astfel ca starea de fapt potrivit căreia această posibilitate nu a fost fructificată nu conduce, în mod implicit, la modificarea naturii activității Clubului Sportiv Olimpia București. - lipsa profitului într-un exercițiu financiar nu transformă, de iure, activitatea desfășurată într-una caritabilă, ea rămânând eminamente cu caracter economic. Prin urmare, clădirile, terenurile și activitatea hotelieră în cauză urmează a fi considerate ca fiind susceptibile de a constitui bază de impunere. A. putea, prin beneficiul legii în temeiul căreia funcționează, să utilizeze unitățile inclusiv pentru activități extrasportive, astfel încât este cu neputință a considera ca încăperile și terenurile în cauză nu ar trebui incluse în sintagma, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice. Încadrarea unor activități în cele cu caracter economic, ce definesc necesitatea perceperii sarcinii fiscale, nu a fost lăsată de către legiuitor la voia interpretării contribuabilului, ci a fost firesc identificată. - În cursul anului 2008, contribuabilul a desfășurat activități de natură economică generatoare de venituri care fac obiectul înregistrării la contul "704 - Venituri din lucrări executate și servicii prestate", subcontul "704.3310082 - Venituri din mese servite cantină", după cum se constată din balanța contabilă de verificare aferentă lunii decembrie 2008, prin urmare clădirea în cauză este supusă taxei pe clădiri, determinată în acord cu prevederile legislației în vigoare. Contribuabilul a desfășurat activități de natură economică generatoare de venituri care fac obiectul înregistrării la contul "704 - Venituri din lucrări executate și servicii prestate", subcontul "704.3310081 - Venituri din cazare hotel", după cum se constată din balanța contabilă de verificare aferentă lunii decembrie 2008, prin urmare și pentru clădirea în cauză este datorată taxa pe clădiri. - Cât privește considerațiile instanței de fond, potrivit cărora taxa hotelieră nu ar fi datorată, prin prisma faptului că unitatea de cazare de care dispune intimata - reclamantă nu ar fi încadrată într-una din clasificările structurilor de primire turistică, susține că se impune respingerea unei atari susțineri. Astfel, atâta vreme cât, în baza legii de funcționare, Clubului Sportiv Olimpia București oferă servicii de cazare, se impune cu necesitatea considerarea spatiilor pe care acesta le oferă cu titlu de spatii de cazare ca îndeplinind cerința legală privind încadrarea într-o clasificare, astfel cum arată Ordinul ministrului turismului nr. 510/2002. Potrivit punctului 1.4. din actul normativ precizat, desfășurarea de activități (de cazare, alimentație și alte servicii specifice) în structuri de primire neclasificate, cu certificate de clasificare expirate sau cu o altă structură a spațiilor decât cea stabilită prin certificatul de clasificare, constituie contravenție și se sancționează cu amendă de până la 100.000.000 RON, potrivit art. 11 din Hotărârea Guvernului nr. 1.328/2001. În plus, potrivit art. 4 din Hotărârea nr. 1328/2001, privind Clasificarea structurilor de primire turistice, este interzisă funcționarea structurilor de primire turistice fără certificate de clasificare, cu certificate de clasificare expirate sau cu o altă structură a spațiilor decât cea stabilită prin anexa la certificatul de clasificare. Opinează că serviciile de cazare pe care intimata - reclamantă le-a prestat nu se încadrează in categoria structurilor de primire turistice, fiind simple unități de cazare, astfel cum le menționează și legea fiscală. Concluzionând, în situația în care ar fi încadrate ca unități turistice, ar fi fost ilegală funcționarea lor fără a fi încadrate într-o categorie reglementată de Ordinul nr. 510/2002, iar în cazul în care acestea nu se încadrează în categoria unităților turistice, fiind simple spatii de cazare, urmează a constata faptul ca sarcina fiscală se aplică si acestora din urma, întrucât, potrivit art. 278, alin. (1) din Legea nr. 571/2003, consiliul local poate institui o taxă pentru șederea într-o unitate de cazare.

Apărări formulate în cauză Intimata-reclamantă a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 7 aprilie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 10 martie 2020, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi prezentate în cele ce urmează. Prin Decizia de impunere nr. x/13.08.2013, privind creanțele datorate bugetului local în urma inspecției fiscale, emisă de Direcția Venituri Buget Local Sector 2 au fost stabilite în sarcina reclamantului A., obligații de plată în cuantum total de 2.141.968 RON, din care: 934.189 RON reprezentând impozit și taxă pe clădiri, 1.048.188 RON reprezentând accesorii impozit și taxă pe clădiri, 11.263 RON reprezentând impozit și taxă pe terenuri, 12.250 RON reprezentând accesorii impozit și taxă pe terenuri, 65.038 RON reprezentând taxă hotelieră și 71.040 RON reprezentând accesorii taxă hotelieră. Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat contestație, iar prin decizia nr. 133.421/10.09.2013, Direcția Venituri Buget Local Sector 2 a respins contestația formulată. Instanța de fond a admis în parte acțiunea și a anulat actele contestate. Problema de drept ce se impune a fi dezlegată în prezentul recurs vizează stabilirea legalității soluției adoptate de prima instanță. Criticile aduse de recurentă hotărârii primei instanțe, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt neîntemeiate, în considerarea următoarelor argumente: În legătură cu aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că recurentul a susținut că în cauză au fost interpretate eronat toate prevederile legale privind impozitul pe construcții și terenuri folosite în activități economice. Înalta Curte constată că toate criticile de nelegalitate formulate prin recurs sunt menite să sprijine interpretarea autorității pârâte cu privire la faptul că reclamanta trebuie să plătească taxă hotelieră și impozite pentru construcțiile și terenurile folosite pentru activități economice. Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei. În perioada supusă verificării, 2008-2011, intimata-reclamantă proprietară a imobilului situat în Șoseaua x, București, a înregistrat venituri din servicii de alimentație și de cazare consemnate la contul "704 - Venituri din lucrări executate și servicii prestate" pentru clădirile C1 "birouri și cantină" și C2 "hotel sportivi". Recurenta-pârâtă susține că a stabilit în mod corect prin actele fiscale contestate, în sarcina reclamantului obligația de a achita taxă pe clădiri și taxă pe teren pentru perioada 2008-2011 și accesorii până la data de 13.08.2013 pentru clădirile C1 și C2, iar pentru clădirile C3-C11 nu datorează impozit. Înalta Curte constată caracterul nefondat al susținerilor recurentei - reclamante, în sensul că imobilele au fost folosite pentru activități economice devenind incidente în cauză prevederile pct. 22 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2008, art. 249 și 250 Codul fiscal (în forma aflată în vigoare pentru perioada 1.01.2008-13.05.2010 și în forma aflată în vigoare din 14.05.2010) și a art. 257 din același act normativ. Sub acest aspect se reține că intimata-reclamantă este club sportiv de drept public, în subordinea Ministerului Turismului și Sportului în baza art. 22 din Legea nr. 69/2000, având imobile amenajate pentru cazarea sportivilor pentru care a înregistrat venituri din servicii de alimentație și din cazare. În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că în cauză, din probele administrate, nu rezultă folosirea construcțiilor și a terenului în cauză pentru activități economice astfel cum sunt definite de pct. 22 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2008 coroborate cu art. art. 250 alin. (1) pct. 1 - 5, 7, 11, 14, 15 și 17 din Codul fiscal și că, înregistrarea de venituri din servicii de alimentație și din cazare nu este echivalentă unei activități economice. În cauză, pentru intimata-reclamantă care se supune Legii nr. 69/2000, este obligatoriu Ordinul Agenției Naționale pentru Sport nr. 422/5.09.2007 prin care au fost aprobate Normele și tarifele de folosire a bazelor sportive și a unităților de cazare aflate în administrarea instituțiilor din subordinea Agenției Naționale pentru Sport și Ordinul nr. 2345/13.12.2010 emis de Autoritatea Națională pentru Sport și Tineret care abroga Ordinul 422/2007 . Intimata-reclamantă A. încasa tarifele stabilite prin Normele aprobate prin ordinul Agenției Naționale pentru Sport, tarife care, potrivit înscrisurilor acopereau cheltuielilor de întreținere, administrare și funcționare a bazelor sportive și a unităților de cazare și alimentație. În acest context, în mod legal, curtea de apel nu a reținut susținerile pârâtei în sensul că activitatea de cazare și cea de alimentație au natură economică prin definiție, atât timp cât tarifele stabilite au ca scop acoperirea cheltuielilor de funcționare a unităților în cauză. Totodată recurenta-pârâtă nu a adus nici o critică aspectului prezentat în cuprinsul motivării hotărârii atacate, respectiv că, începând cu data de 14.05.2010, taxa pe clădiri se stabilește doar pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului date în administrare ori în folosință persoanelor juridice, altele decât cele de drept public. Înalta Curte constată că prevederile art. 278, 279 și 280 din Codul fiscal, privind taxa hotelieră au fost preluate prin Normele metodologice privind clasificarea structurilor de primire turistice, aprobate prin Ordinul ministrului turismului nr. 510 din 28 iunie 2002, prin Ordinul ministrului pentru întreprinderi mici și mijlocii, comerț, turism și profesii liberale nr. 636 din 12 mai 2008 și prin Ordinul Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului nr. 1296/15.04.2010. În acord cu instanța de fond și față de prevederile anterior menționate, instanța de recurs constată că nu s-a făcut dovada că spațiile deținute de către intimatul-reclamant au fost clasificate într-una dintre categoriile de structuri menționate prin aceste ordine, pentru a fi aplicabilă taxa hotelieră. Instanța de recurs având în vedere că reclamanta este persoană juridică de drept public fondată în baza Legii educației fizice și sportului nr. 69/2000, va respinge ca nelegale susținerile recurentei - reclamante, în sensul că serviciile de cazare prestate de A. dacă se încadrau în categoria structurilor de primire turistice ar fi fost ilegale fără să li se stabilească categoria conform Ordinului 510/2002 sau dacă se încadrau în categoria spațiilor de cazare trebuia să plătească taxa stabilită de consiliul local potrivit art. 278, alin. (1) din Legea nr. 571/2003. Așadar, în raport de criticile formulate în recurs, nefiind aduse în discuție aspecte noi, care să determine reținerea unei alte stări de fapt decât cea constatată de judecătorul instanței de fond, Înalta Curte, urmează a respinge ca nefondată calea de atac exercitată asupra sentinței civile nr. 3162 din 20 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Pentru considerentele anterior arătate, în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Direcția Venituri Buget Local Sector 2 București, menținând sentința atacată astfel cum a fost pronunțată, fiind legală.