Decizia nr. 1467/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 518/2017 a Curții de Apel București

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 29 august 2016 sub nr. x/2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 1073/21.07.2016, obligarea pârâtei la aprobarea cererii de plată, precum și la plata sumei de 3965,07 RON pe care, la rândul său, S.C. B. S.A. a fost obligată să i-o plătească în baza sentinței civile nr. 1462/2014 a Judecătoriei Cluj Napoca. Cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 518/2017 pronunțată în data de 20 februarie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat în parte Decizia nr. 1073/21.07.2016 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1732,35 RON, reprezentând creanța de asigurare deținută de aceasta împotriva debitoarei B. S.A., în insolvență, a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei de 2.232,72 RON reprezentând cheltuieli de judecată la care S.C. B. S.A. a fost obligată prin sentința civilă nr. 1462/14.02.2014 a Judecătoriei Cluj Napoca și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor ocazionate de judecata prezentului litigiu, în sumă de 223 RON (50+173 RON) reprezentând parțial taxă judiciară de timbru.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 518/2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. Prin recursul formulat reclamanta S.C. A. S.A. invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., apreciind ca nelegală soluția instanței de fond de respingere a cererii sale de obligare pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 2.232,72 RON reprezentând cheltuieli de judecată la care S.C. B. S.A. a fost obligată prin sentința civilă nr. 1462/14.02.2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca. Pe cale de consecință este nelegală și soluția instanței de fond de reducere (acordare în parte) a cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru achitată la Curtea de Apel București. Apreciază că sentința are la baza interpretarea nelegală și restrictivă de către prima instanța a dispozițiilor art. 23 alin. (3) lit. f) din Norma nr. 16/2015 A.S.F. privind Fondul de garantare a asigurărilor, emisă de Autoritatea de Supraveghere a Asigurărilor la data de 31 august 2015, în ceea ce privește modul de aplicare al acestei dispoziții legale la cererea sa de obligare a Fondului de Garantare al Asiguraților și la plata sumei de 2.232,72 RON reprezentând cheltuieli de judecată la care S.C. B. S.A. a fost obligată prin sentința civila nr. 1462/14.02.2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca. Pe de altă parte, apreciază că soluția fost pronunțată cu ignorarea dispozițiilor art. 42 și art. 43 din Legea nr. 132/1995 privind asigurările și reasigurările și a celorlalte norme din legislația de asigurări. În mod nelegal dispozițiile legale incidente au fost interpretate eronat și restrictiv cu privire la suma de 2.232,72 RON reprezentând cheltuieli de judecată la care S.C. B. S.A. a fost obligată prin sentința civilă nr. 1462/14.02.2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca, instanța de fond apreciind că, în privința acestei sume nu sunt aplicabile. Din simpla observare a conținutului sentinței civile nr. 1462/2014, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca la data de 14.02.2014, în dosarul nr. x/2012, rezulta că S.C. B. S.A. a fost obligată să îi plătească suma de 2.232,72 RON reprezentând cheltuieli de judecată, datorate urmare a unei acțiuni în instanță promovată împotriva asigurătorului, pentru faptul că nu și-a îndeplinit voluntar obligațiile de plată cu privire la creanțe provenind din asigurări. Suma de 2.232,72 RON, are un caracter accesoriu sumelor pe care asigurătorul le datora în temeiul contractelor de asigurare, sume care au fost inițial mult mai mari decât cele stabilite prin dispozitiv, având în vedere că de la data promovării acțiunii în anul 2012 și până la soluționarea în prima instanța în anul 2014, S.C. B. S.A. a efectuat succesiv mai multe plăți. Susține că această creanță este una de asigurări chiar și din perspectiva temeiurilor de drept din sentința civila nr. 1462/2014, reținute de instanță în vederea obligării asigurătorului la plată. Rezultă astfel că toate sumele, datorate de către S.C. B. S.A., cu titlu de despăgubiri și cheltuieli de judecată, reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă, decurgând din activitatea de asigurare și sunt stabilite printr-un titlu executor, o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, astfel încât cuantumul acestora nu mai poate fi pus în discuție. În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, arată că instanța de fond prin admiterea în parte a acțiunii, a încălcat dispozițiile sentinței civile nr. 1462/14.02.2014, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca din care rezultă că S.C. B. S.A. a fost obligată să îi plătească suma de 2.232,72 RON reprezentând cheltuieli de judecată, datorate urmare a unei acțiuni in instanța promovată împotriva asigurătorului. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susține că sentința civilă nr. 518/20.02.2017 este netemeinică si nelegala, fiind rezultatul unei interpretări superficiale și vădit eronate a situației de fapt și a probelor administrate în cauză, precum și a unei greșite interpretări și aplicări a legii de către instanța de fond. Precizează că Fondul de Garantare a Asiguraților nu este succesor/continuator în drepturi și obligații al societății de asigurare insolvente, nu preia patrimoniul asiguratorilor insolvenți, creanța stabilită prin sentința civilă nr. 1462/14.02.2014 în sarcina B. S.A. nu este creanță de asigurări, așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond, ci o creanță deținută de reclamantă împotriva societății insolvente, având alt izvor, a cărei plată poate fi obținută pe calea procedurii falimentului, prin înscrierea la masa credală, potrivit dispozițiilor Legii 85/2014 privind falimentul. Fondul a contestat natura juridică a creanței deținută de unitatea service cedentă, care nu are calitatea de creditor de asigurări în înțelesul dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților. Creanța cedentului S.C. C. S.R.L. derivă din prestarea de servicii și nicidecum dintr-un contract de asigurare încheiat cu asiguratorul B. S.A.. Așadar, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților, este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiție neîndeplinită de unitățile service, ce au un drept de creanță izvorât dintr-un contract de prestări servicii, care naște drepturi și obligații numai intre părțile semnatare. Fondul garantează plata despăgubirilor în baza unei obligații izvorâte din contracte de asigurare, facultative si obligatorii, conform scopului prevazut de Legea nr. 213/2015, și nu din alte raporturi juridice ale asiguratorului cu prestatorii de servicii, care în opinia sa reprezintă/pot reprezenta creanțe chirografare și nu de asigurări, regăsindu-se în tabelul de creanțe din procedura falimentului. Dispozițiile art. 23 alin. (3) lit. f) din Norma ASF nr. 16/2015, la care face instanța de fond trimitere, se referă la plata despăgubirilor/indemnizațiilor, reprezentând drepturi de despăgubire ale creditorilor de asigurări. Prin urmare, creditorii de asigurări prevăzuți de Legea nr. 213/2015 sunt singurii îndreptățiți să solicite plata sumelor cuvenite din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților, plata efectivă urmând a fi făcută potrivit reglementarilor prevăzute de Legea 213/2015. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 213/2015, Fondul a fost înființat ca persoană juridică de drept public, cu scopul de a proteja interesele consumatorilor de asigurări, legiuitorul prevăzând o modalitate de sprijin a acestora, înființând o schemă de garantare a asiguraților care le permite acestora sa obțină despăgubiri/indemnizații, rezultate din contractele de asigurări încheiate cu un asigurator falit, obligațiile Fondului fiind însă limitate prin legea de înființare care obligă Fondul ca în soluționarea cererilor de plată să analizeze și natura juridică a creanțelor. Fondul nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurator în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolventei unui asigurator. Instanta de fond confundă obligația de plata a Fondului de Garantare a Asiguraților cu obligația de plata a asigurătorului. Astfel, Fondul plătește în baza dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei 16/2015 a A.S.F., ca urmare a deschiderii procedurii de faliment și nicidecum în baza unei răspunderi contractuale, izvoarele obligațiilor fiind cu totul diferite. Față de cele de mai sus, solicită instanței de recurs casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de fond care a pronunțat hotărârea casată.

Apărări formulate în cauză Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului promovat de pârât ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond. Recurentul-pârâtă a depus întâmpinare, în cuprinsul căreia a invocat în principal, excepția nulității recursului promovat de reclamantă, întrucât motivele nu se încadrează în prevederile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 7 aprilie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 10 martie 2020, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, dar și a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că se impune respingerea recursului declarat de reclamantă și admiterea recursului declarat de pârât, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Referitor la recursul pârâtului Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a supus controlului instanței specializate, pe calea prevăzută în art. 136 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, verificarea legalității Deciziei nr. 1073/21.07.2016 și a solicitat anularea acesteia și obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, la aprobarea cererii de plată, precum și la plata sumei de 3965,07 RON pe care, la rândul său, S.C. B. S.A. a fost obligată să i-o plătească în baza sentinței civile nr. 1462/2014 a Judecătoriei Cluj Napoca. Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe de admitere a acțiunii și de anulare în parte a actului contestat este nelegală, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză și normele de drept material incidente acesteia. Se constată că, prin sentința civilă nr. 1462/14.02.2014 a Judecătoriei Cluj Napoca, s-a stabilit că reclamanta S.C. A. S.A. are calitatea de cesionar în baza unor contracte de cesiune de creanță încheiate cu service-ul S.C. C. S.R.L., cesiune în urma căreia a dobândit drepturi de creanță asupra debitorului S.C. B. S.A., pentru sume reprezentând costul lucrărilor de reperații efectuate de cedent în mai multe dosare de daună. Reclamanta S.C. A. S.A. s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraților pentru recuperarea sumelor stabilite prin sentința nr. 1462/14.02.2014 a Judecătoriei Cluj Napoca. Prin Decizia nr. 1073 din 21 iulie 2016, pârâtul Fondul de Garantare a Asociaților a respins cererea de despăgubire a reclamantei, motivul principal fiind acela potrivit căruia reclamanta nu deține calitatea de creditor de asigurare. Prima instanță a infirmat soluția administrativă dispusă în cauză, apreciind că pârâta Fondul de Garantare a Asiguraților nu a analizat incidența dispozițiilor art. 23 alin. (3) lit. f) din Norma nr. 16/2015, astfel că Decizia contestată este lovită de nulitate parțială, pe aspectul negării calității reclamantei de persoană îndreptățită la plata sumei de 1732,35 RON, reprezentând cuantumul reparațiilor efectuate ca urmare a accidentelor produse de persoanele asigurate de S.C. B. S.A., cuantumul sumei fiind stabilit definitiv prin hotărâre judecătorească. Instanța de control judiciar nu poate împărtăși punctul de vedere exprimat de instanța de fond, în raport de următoarele argumente: Potrivit art. 13 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/2015,,(1) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunțată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale. (3) În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență." Conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar potrivit art. 11 din același act normativ Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege, sfera persoanelor beneficiare ale protecției Fondului fiind conturată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015. Art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilește că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." În cauză, recurenta-reclamantă deține creanța litigioasă prin preluarea acesteia de la unitatea reparatoare, în temeiul sentinței civile nr. 1462/2014 pronunțate de Judecătoria Cluj Napoca (emisă în baza mai multor contracte de cesiune de creanță), precum și împrejurarea că, potrivit art. 1593 C. civ., persoana care a plătit în locul debitorului poate fi subrogată în drepturile creditorului, context în care Înalta Curte apreciază că se impune stabilirea modului de exercitare a dreptului cedentului C. S.R.L. S.R.L. (și, pe cale de consecință, al cesionarului A. S.A.) de a solicita plata creanței în condițiile Legii nr. 213/2015, de la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților sau în condițiile altor acte normative, de la debitoarea B. S.A. Problema litigioasă în prezenta cauză, în raport de care părțile și-au prezentat criticile de nelegalitate a hotărârii de fond, o reprezintă stabilirea naturii juridice a creanței de care beneficiază unitatea reparatoare (unitatea de service specializată în repararea autovehiculelor avariate în urma accidentelor rutiere, ce fac obiectul asigurării) față de asigurătorul B. S.A. și eventuala opozabilitate a acestei creanțe față de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. Raporturile juridice dintre unitatea reparatoare și asigurător se desfășoară în temeiul convențiilor de colaborare având ca obiect prestarea serviciilor de reparații a autoturismelor avariate în urma evenimentelor asigurate, iar nu în temeiul contractului de asigurare. Înalta Curte constată că aceste convenții nu reprezintă doar o modalitate de decontare, ci reprezintă actul juridic în baza căruia se naște dreptul unității reparatoare la plata de către societatea de asigurare a contravalorii reparațiilor autovehiculelor avariate. Trebuie precizat că, în ceea ce privește contractul de asigurare, acesta se încheie și produce efecte doar între persoana asigurată (și/sau beneficiarul asigurării) și asigurător, obligând asigurătorul la repararea daunelor produse autovehiculelor ce fac obiectul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto sau al asigurărilor facultative de avarii auto. Contractul de asigurare nu dă naștere la drepturi și obligații în persoana unității reparatoare, serviciile de reparare a autovehiculelor fiind prestate în temeiul convențiilor de colaborare încheiate cu asigurătorul, convenții față de care persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite sunt terți. Împrejurarea că persoanele asigurate și-au exprimat acordul ca despăgubirile reprezentate de contravaloarea reparațiilor autovehiculelor să fie achitate de asigurător direct în contul unității reparatoare, în condițiile art. 58 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, nu conduce la schimbarea izvorului juridic al dreptului de creanță al unității, întrucât prin aceste acorduri se reglementează doar modalitatea de plată a despăgubirilor, în sensul că acestea nu mai ajung în contul beneficiarilor asigurării, pentru a fi, ulterior, achitate unității reparatoare, cu titlu de contravaloare a manoperei și a pieselor auto înlocuite. Totodată, deși serviciile de reparații sunt prestate în beneficiul persoanelor asigurate, aceste prestații nu sunt asumate în temeiul contractului de asigurare, ci în temeiul convenției de colaborare încheiată de unitatea reparatoare cu asigurătorul. Prin urmare, între unitatea reparatoare și beneficiarii asigurării nu există raporturi juridice născute din contractul de asigurare, astfel încât, chiar dacă unitatea reparatoare nu a fost despăgubită de asigurător pentru serviciile de reparații, aceasta nu se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări, solicitând ca obligațiile de plată ale asigurătorului să fie preluate de Fondul de Garantare a Asiguraților. Deși între semnarea contractului de asigurare și încheierea convenției de colaborare există o legătură, în sensul că această din urmă convenție reprezintă mijlocul prin care asigurătorul își îndeplinește obligațiile pe care și le-a asumat față de asigurat cu privire la repararea autovehiculului avariat, nu se poate susține că raporturile juridice dintre societatea de asigurare și unitatea reparatoare sunt raporturi de asigurare și nici că unitatea reparatoare are calitatea de creditor de asigurare, îndreptățit la plata creanțelor prin intermediul Fondului de Garantare a Asiguraților. În acest context unitatea reparatoare (și, prin urmare, reclamanta cesionară) nu se încadrează în noțiunea de creditor de asigurare, neavând calitatea de persoană asigurată (semnatară a contractului de asigurare cu societatea specializată), nici pe aceea de beneficiar al asigurării (terță persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul îi achită sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat) și nici pe aceea de persoană păgubită (îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit prin asigurarea de răspundere civilă). Înalta Curte apreciază că reclamanta nu face parte din categoria creditorilor de asigurări și nici nu deține o creanță de asigurări aptă de valorificare din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, întrucât nu este persoană asigurată sau beneficiarul asigurării (nefiind desemnată drept terță persoană îndreptățită la încasarea despăgubirii, desemnare legală sau convențională prin chiar contractul de asigurare) și cu atât mai puțin persoana păgubită. Mai mult, recurenta-pârâtă Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia obligațiile societății de asigurare aflate în insolvență, ci are calitate de creditor de asigurări în dosarul de faliment al B. S.A. conform art. 18 alin. (1) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență. Înalta Curte constată că în mod eronat judecătorul fondului a apreciat ca fiind incidente cauzei dispozițiilor art. 23 alin. (3) lit. f) din Norma ASF nr. 16/2015, potrivit căreia: "(3) Plățile către o altă persoană decât creditorul de asigurări pot fi efectuate, după cum urmează: f) în alte situații, conform contractelor încheiate între părți și prevederilor legale în vigoare", întrucât între reclamantă și societatea de asigurare nu există un contract, reclamanta fiind un cesionar a unei creanțe rezultată din prestarea de servicii și nu dintr-un contract de asigurare. Legea nr. 213/2015, la art. 4 alin. (1) lit. b), cuprinde o enumerare exhaustivă, nu exemplificativă, a creditorilor de asigurări în trei categorii limitativ expuse, fără posibilitatea extinderii la alte persoane ori entități, iar instanța de fond nu a respectat conținutul textului de lege și voința legiuitorului, care a înțeles să includă în categoria beneficiarilor despăgubirilor achitate prin fondul de garantare doar persoanele asigurate, beneficiarii asigurării și persoanele păgubite. Interpretarea propusă de către instanța de fond încalcă prevederile Legii nr. 213/2015, care sunt clare sub acest aspect. În concret, în speță, creanța stabilită prin sentința civilă nr. 1642/2014 în sarcina B. S.A. nu este o creanță de asigurări întrucât derivă din prestarea de servicii, ci este o creanță deținută împotriva unei societăți aflată în procedura falimentului, context care atrage incidența prevederilor Legii nr. 85/2014, în sensul că recurenta-reclamantă poate recupera creanța sa înscriindu-se la masa credală pe calea procedurii speciale a legii insolvenței. Instanța de control judiciar reține că legea nu interzice încheierea de acte juridice prin care un creditor de asigurare să transfere creanța de asigurare pe care o deține, dar această situație nu este întâlnită în speța de față, unde cesiunea a privit o creanță născută în temeiul unei convenții de colaborare, iar nu a unui contract de asigurare, iar cedentul nu are calitatea de creditor de asigurare. Trebuie precizat că recurenta-reclamantă s-a subrogat în drepturile creditoarei C. S.R.L., în calitate de unitate reparatoare și, potrivit art. 1593 alin. (1) C. civ., nu poate dobândi mai multe drepturi decât cedentul. Or, atât timp cât unitatea reparatoare cedentă nu s-a subrogat în drepturile persoanelor asigurate/beneficiarilor asigurării/persoanelor păgubite, nici cesionara S.C. A. S.A. nu beneficiază de această subrogație. În concluzie, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiară a unei creanțe cesionate de unitatea reparatoare C. S.R.L., nu are de dreptul de a-și satisface această creanță din resursele financiare ale recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, în condițiile Legii speciale nr. 213/2015, întrucât debitul nu are natura juridică a unei creanțe de asigurări, definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind creanța creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă, sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Referitor la recursul reclamantei În raport cu soluția pronunțată pe recursul promovat de recurentul-pârât, Înalta Curte apreciază că se impune respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., deoarece măsura de respingere a cererii de plată stabilită prin Decizia nr. 1073/21.07.2016 este legală. În aceste condiții, pentru că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a normelor legale, Înalta Curte, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., ca nefondat, și va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 518/2017 din 20 februarie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea respinge acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., ca neîntemeiată. În temeiul art. 451 C. proc. civ. va obliga recurenta-reclamantă către recurentul-pârât la plata a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.