ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 733/2021

Ședința publică din data de 24 martie 2021

Deliberând asupra excepției, constată:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț la data de 13.03.2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., aflată în insolvență, a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumelor de 447.081,81 RON, din care 437.298,05 RON cu titlu de penalități de întârziere aferente etapei de livrare a produselor ce au format obiectul contractului de manufacturare echipamente nr. C1105/14.11.2014, iar suma de 9.783,76 RON cu titlu de cheltuieli efectuate cu personalul care a trebuit să urmărească și să recepționeze lucrările de remediere efectuate de pârâtă. A mai solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata sumei de 44.839,59 RON, cu titlu de dobândă legală remuneratorie aplicată asupra sumei de 565.872,54 RON, sumă executată abuziv de către pârâtă.

Răspunderea solicitată s-a întemeiat pe executarea defectuoasă a contractului de manufacturare echipamente nr. C1105, modificat prin actul adițional nr. x încheiat de părți și pe executarea nelegală a unui bilet la ordin de către pârâtă, executare anulată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1350 și următoarele, art. 1530, art. 1536, art. 1539 C. civ., O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă 1049/5.12.2018, pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul x/2018 a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., a fost obligată pârâta să plătească reclamantei sumele de 437.298,05 RON, reprezentând penalități de întârziere contractuale, 9.783,76 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate cu personalul, precum și dobânda legală remuneratorie eferentă sumei de 565.872,54 RON, pentru intervalul 27.11.20

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, apel prin care s-au contestat existența și întinderea penalităților de întârziere aplicate în executarea contractului, susținând că nu s-a făcut dovada pasivității culpabile a S.C. B. S.A. în legătură cu solicitările de remediere a deficiențelor constatate. A fost contestată obligația de plată a sumei de 9.783,76 RON, reprezentând c/val. cheltuielilor efectuate cu personalul angajat în vederea remedierii defecțiunii constatate, întrucât obligația de punere în funcțiune a echipamentului aparținea intimatului-reclamant, contractul încheiat între părți fiind de manufacturare și obligația de plată a dobânzii legale aferente sumei de 565.872,54 RON încasată de apelantă prin introducerea la plată a biletului la ordin, cu referire la care s-a dispus întoarcerea executării.

Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 439 din 31 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă. A fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 2.375 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei din apel, S.C. B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

În motivarea recursului, după prezentarea evoluției litigiului în etapele procesuale de fond, recurenta a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, a arătat că instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit dispozițiile art. 1.855 C. civ., art. 1.851 și următoarele C. civ., coroborate cu prevederile Normelor de aplicare a Legii 82/1991- Ordinul nr. 3.512 din 27 noiembrie 2008 emis de Ministerul Economiei și Finanțelor, precum și ale art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

A susținut recurenta că instanța de prim control judiciar, însușindu-și parte din considerentele tribunalului, a apreciat contractul de manufacturare echipamente nr. CI 105/14.11.2014 încheiat între părți ca fiind unul de vânzare, astfel cum a fost denumit de părți, însă contractul în discuție este unul de antrepriză, iar nu de vânzare, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 1.266, art. 1.852 și art. 1.855 C. civ.

În acest sens, a redat articole din contractul încheiat dintre părți, care în opinia sa îi relevă natura de contract de antrepriză și a subliniat că, în speță, S.C. B. S.A. este subantreprenor al antreprenorului S.C. A. S.R.L. pentru beneficiarul C., fiind aplicabile dispozițiile art. 1.852 C. civ., potrivit căruia, în raporturile cu beneficiarul, antreprenorul răspunde pentru fapta subantreprenorului la fel ca pentru propria sa faptă, dar și ale art. 1.862 C. civ., conform cărora, de îndată ce a primit comunicarea prin care antreprenorul îl înștiințează că lucrarea este finalizată, beneficiarul are obligația ca, într-un termen rezonabil potrivit naturii lucrării și uzanțelor din domeniu, să o verifice și, dacă aceasta corespunde condițiilor stabilite prin contract, să o recepționeze, precum și, atunci când este cazul, să o ridice. Or, în cauză beneficiarul a efectuat și a confirmat recepția prin adresa din 8 octombrie 2018, din care rezultă că bunurile ar fi fost recepționate la 31 martie 2015.

A subliniat recurenta că recepția efectuată de C. la 31 martie 2015 este rezultatul aplicării Ordinului nr. 3.512 din 27 noiembrie 2008, emis de Ministerul Economiei și Finanțelor, care prevede două etape distincte în recepția unor investiții, respectiv recepția provizorie și recepția finală.

La 31 martie 2015 C. a efectuat recepția provizorie, fără a preciza în procesul-verbal că datele de punere în funcțiune (2017) se datorează exclusiv S.C. A. S.R.L., care ar fi putut să se îndrepte împotriva subantreprenorilor săi pentru întârzieri ale furniturilor contractate.

Potrivit recurentei, atât timp cât, ulterior efectuării recepției provizorii, a executat pe riscul său echipamentele, devin incidente, în ceea ce privește procesele-verbale și diligențele părților contractului ulterioare datelor de 20 și 22 mai 2015, dispozițiile art. 1.863 C. civ., care reglementează garanția contra viciilor și pentru calitățile convenite, iar nu cele vizând întârzierea în furnizare a echipamentelor,

Așa fiind, a arătat că cele reținute de instanța de apel, în sensul că "ulterior încheierii proceselor-verbale din 20 și 22.05.2015 reclamanta a încunoștințat pârâta cu privire la neîndeplinirea integrală a obligațiilor sale privind predarea tuturor documentelor, dar și cu privire la descoperirea unor noi vicii aparente ale bunurilor livrate, astfel cum rezultă din adresele nr. x/10.06.2015, y/12.11.2015,2427/10.11.2015 și planșele foto atașate ", nu puteau conduce spre reținerea unei întârzieri în livrare, ci spre activarea garanțiilor instituite prin contractul de manufacturare.

A susținut recurenta că obligarea sa la plata penalităților de întârziere, ca efect al respingerii apelului său, este rezultatul încălcării de către curtea de apel a dispozițiilor art. 1.855 C. civ. și ale art. 1.851 și următoarele C. civ., coroborate cu prevederile Normelor de aplicare a Legii 82/1991- Ordinul nr. 3.512 din 27 noiembrie 2008, emis de Ministerul Economiei și Finanțelor.

O altă critică formulată de recurentă vizează aplicarea greșită a art. 430 alin. (2) și a art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

A arătat autoarea căii de atac că instanța de apel a reținut în mod eronat că "neîndeplinirea obligației de livrare a echipamentelor fără obiecțiuni a fost reținută cu putere de lucru judecat în sentința civilă 1596/14.03.2016 a Judecătoriei Sectorului 5 București definitivă prin decizia civilă nr. 135/22.03.2017 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, constatări care nu mai pot fi puse în discuție în prezenta cauză, față de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.."

În acest sens, a redat prevederile art. 6, art. 9.4 și art. 12 din contractul de manufacturare echipamente și a subliniat că efectul pozitiv reținut de Curtea de Apel Bacău privește condițiile contractuale care determină plata sumei de 156.016,80 euro, stabilită ca tranșă ultimă de plată și nu recepția cantitativă și parțial calitativă, provizorie, prevăzută de art. 1.862 C. civ., coroborat cu prevederile Ordinului nr. 3.512 din 27 noiembrie 2008, emis de Ministerul Economiei și Finanțelor.

În cauză s-a efectuat procedura de filtrare a recursului, fiind întocmit raportul asupra admisibilității acestuia în principiu, prin care s-a subliniat că motivele de recurs sunt invocate omisso medio și, prin urmare, acestea nu pot fi primite, în considerarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților, iar la 25.11.2020 recursul a fost admis în principiu, fiind stabilit termen pentru dezbateri.

Împotriva recursului intimata a formulat la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului motivată de împrejurarea că toate motivele acestuia au fost invocate omisso medio.

După citarea părților excepția a fost pusă în dezbatere, instanța de recurs solicitând părților să pună concluzii asupra sancțiunii incidente în situația sesizată, a invocării motivelor de casare cu încălcarea dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Deliberând asupra excepției, Înalta Curte arată că se impune, premergător evaluării ei, identificarea motivelor de casare sesizate de recurentă prin memoriul de recurs.

Astfel, constată că au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la calificarea greșită, în fața instanțelor de fond, a naturii și obiectului contractului dintre părți, cu consecința aplicării unor dispoziții legale neincidente la situația juridică care corespunde naturii juridice reale a convenției, în acest sens recurenta subliniind în detaliu care trebuie să fie dinamica contractului.

Sub același temei, recurenta a susținut că în apel au fost valorificate greșit efectele lucrului judecat anterior, opus prin sentința prin care a fost soluționată contestația la executare, proces desfășurat anterior între același părți.

S-a arătat astfel că prin sentința civilă nr. 1596/14.03.2016, definitivă prin decizia civilă nr. 1135/22.03.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-au delegat chestiuni care nu mai putea fi contrazise prin hotărâri judecătorești ulterioare.

Se susține că acest lucru a determinat ignorarea efectului pozitiv al lucrului judecat de instanța de apel, in condițiile în care acesta își avea originea în examinarea condițiilor contractuale care stabileau plata ultimei tranșe, fiind ignorate disp. art. 1862 C. civ., coroborate cu Normele de aplicare a Legii nr. 82/1991 și a normele cuprinse în Ordinul nr. 3.512 din 27 noiembrie 2008, emis de Ministerul Economiei și Finanțelor Publice; s-a subliniat că pentru valorificarea dreptului litigios reclamanta avea la îndemână alte căi procesuale.

Aceste motive de recurs sunt invocate, într-adevăr, omisso medio, din verificările proprii Înalta Curte constatând că aceste aspecte nu au fost sesizate în apel, cale devolutivă de atac prin care instanța a examinat cauza sub toate aspectele, printr-o nouă judecată asupra fondului, statuând asupra cauzei atât în fapt, cât și în drept în limita criticilor formulate de apelantă. În măsura în care instanța de apel a respins apelul pârâtei prin decizia atacată cu acest recurs pe baza criticilor formulate împotriva sentinței, care nu au vizat aspectele sesizate prin recurs și nici nu și-a întemeiat decizia pe aspecte nou sesizate din oficiu, rezultă că nu a existat nicio împiedicare de natură procesuală pentru ca pârâta să poată sesiza în apel toate aspectele supuse examinării prin memoriul de recurs.

Înalta Curte mai arată și că, deși art. 432 C. proc. civ. permite invocarea autorității de lucru judecat chiar direct în recurs, premisa de fapt a dispoziției legale este aceea de ignorare a efectelor absolute pe care lucrul judecat o opune în fazele anterioare ale procesului, iar nu modalitatea de valorificare a efectului pozitiv al lucrului anterior judecat realizată încă de prima instanță într-o modalitate rămasă necriticată prin apel.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că toate motivele de casare opuse S.C. B. S.A. sunt invocate pentru prima dată în fața instanței de recurs, deși ele puteau fi invocate pe calea apelului ori în cursul judecării apelului, sancțiunea prefigurată de lege fiind aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ele nu pot fi primite de instanța care judecă recursul.

Cu privire la efectele acestei dispoziții, în situația particulară în care toate motivele de recurs au fost invocate omisso medio, având în vedere că această chestiune a fost sesizată de intimată prin mijlocirea excepției de inadmisibilitate iar Înalta Curte a cerut părții să facă un examen al sancțiunii incidente din perspectiva instituției nulității, hotărârea Curții va fi motivată în considerentele care urmează.

Recursul, în condițiile art. 483 alin. (1) și (3) C. proc. civ. urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și este, alături de contestația în anulare și revizuirea, o cale extraordinară de atac.

Dată fiind natura caracterului lor extraordinar, în materia acestor căi de atac legiuitorul a stabilit reguli exclusive de admisibilitate, circumscrise fie la natura hotărârilor supuse acestor căi de atac, fie la categoria motivelor care pot fi formulate în aceste materii ori la modul în care ele pot fi invocate, specific reglementate, de regulă, sub sancțiunea inadmisibilității.

În mod particular, în materia recursului, prin dispozițiile art. 459 alin. (1) și (2) C. proc. civ., legiuitorul a statuat că nu poate fi exercitat recursul dacă, fiind susceptibilă de apel, hotărârea nu a fost atacată cu apel; cu alte cuvinte, recursul nu poate fi exercitat omisso medio.

În ceea ce privește hotărârea recurată, condițiile enunțate sunt îndeplinite, și, în acord cu dispozițiile legale arătate, recursul este admisibil, întrucât apelul a fost exercitat, iar obiectul căii de atac este reprezentat de însăși decizia dată în apel.

În egală măsură, exercitarea recursului, în general dar și în cazul analizat, se află la congruența a două principii procesuale, acela al legalității căii de atac și cel al ordinii de exercitare, statuate în art. 457 și art. 459 C. proc. civ.

Prin urmare, dincolo de admisibilitate, exercitarea recursului este condiționată de reguli intrinseci care, fără a fi exclusive, cu referire la speță, privesc categoria motivelor de recurs și modul în care aceasta pot fi invocate.

Astfel, în privința motivelor de recurs, legiuitorul impune o dublă condiție: pe de o parte ca motivele să fie încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte ca ele să nu fi putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, dacă au fost invocate în termen, să fi fost respinse sau instanța de apel să fi omis analizarea lor, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ. - adică motivele de recurs să nu fie invocate omisso medio.

Se mai cuvine subliniat că din această dublă condiționare rezultă cu pregnanță că motivele de recurs au caracter legal și sunt instituite prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere la legiferare.

Cu privire la cea din urmă condiție, legiuitorul impune ca motivele invocate cu încălcarea ei, în mod particular să "nu fie primite"; în alte cuvinte, motivele de casare nu pot fi primite ca atare și evaluate de instanța de recurs dacă ele nu au fost invocate pe calea apelului, deși puteau fi invocate, ori instanța de apel nu le-a examinat ori le-a respins, acreditând, la un prim nivel de evaluare, inadmisibilitatea acestora. Această "neprimire" a motivelor de recurs invocate omisso medio, derivă în concret dintr-o decădere a părții din dreptul invocării lor, întrucât acestea nu au fost invocate în apel, deși puteau fi invocate, ceea ce le imprimă, în realitate, o nulitate - ca efect al ignorării regimului lor legal.

Cu toate acestea, interpretarea legii nu permite instanței de recurs o soluționare a recursului segmentată pe motive, ci presupune admiterea, respingerea sau anularea recursului în raport cu ansamblul motivelor invocate și analizate exhaustiv, de aceea, chiar în ipoteza în care toate motivele recursului sunt invocate omisso medio, sancțiunea incidentă nu poate fi echivalentă celei aplicabile atunci când recursul însuși este exercitat omisso medio, așadar nu poate conduce la inadmisibilitatea recursului.

Deși interdicția invocării motivelor de casare omisso medio are la bază un raționament consecvent celui prefigurat de art. 459 alin. (1) C. proc. civ., încălcarea ei va fi sacționată de lege diferit, prin mecanismul nulității, atras de această dată de efectuarea actului de procedură - motivarea recursului - cu neîndeplinirea condițiilor sale intrinseci, privitoare la conținutul său evaluat juridic.

În acest sens, dispozițiile art. 498 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., text care include două condiții cumulative: motivele să fie încadrate și să corespundă motivelor de casare prevăzute de lege și să poată fi primite, adică să nu fie invocate omisso medio.

Or, așa cum s-a constatat în debutul considerentelor acestei decizii, toate motivele de recurs au fost invocate de recurenta S.C. B. S.A. cu încălcarea dispozițiilor legale, în condițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. și, în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea incidentă este în acest caz nulitatea recursului.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va pronunța în cauză o decizie de anulare a recursului, hotărâre care înglobează respingerea cererii accesorii vizând plata cheltuielilor de judecată efectuate corespunzător de recurentă și, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ. va admite cererea intimatei de acordare a acestor cheltuieli efectuate în recurs, potrivit dovezilor administrate cu privire la acestea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 439 din 31 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Obligă recurenta la plata către intimată a sumei de 5.712 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 martie 2021.