ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 613/2021

HOTĂRÂRE

11.03.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 613/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 11 martie 2021

Asupra conflictului de competență de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale disjunsă din dosarul nr. x/2020, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtei Agenția Națională Antidrog la efectuarea demersurilor legale, administrative sau judiciare, în vederea stabilirii pentru reclamanți a încadrării posturilor în categoria celor de muncă în condiții deosebite, similar personalului instituției cu atribuții similare celor ale reclamanților dar încadrate ca funcționari publici cu statut special.

Prin completarea la cererea de chemare în judecată, s-a solicitat ca instanța să constate că are loc o discriminare a reclamanților în sensul art. 2 din O.U.G. nr. 137/2000 și obligarea pârâtei la sprijinirea demersului lor care constă în modificarea H.G. nr. 1822/2004, în sensul de a se prevedea că personalul contractual din cadrul Agenției Naționale Antidrog se încadrează în categoriile de condiții deosebite de muncă.

La 30.09.2020 Sindicatul Polițiștilor SED LEX Maramureș a formulat cerere de intervenție accesorie.

Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale prin sentința civilă nr. 1950/2020 din 07 octombrie 2020 a admis excepția necompetenței teritoriale invocată in oficiu și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș.

Examinând excepția invocată instanța a reținut următoarele:

Cauza a fost disjunsă în ce-i privește pe reclamanții A. și B. cu locul de muncă în județul Maramureș, care invocă drepturi proprii rezultate din raporturile de muncă derulate în cadrul pârâtei, fără însă a se constata existența unei legături suficient de strânse cu drepturile proprii ale celorlalți reclamanți.

Tribunalul a arătat că prorogarea de competență este înlăturată de faptul că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, întrucât hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influențeze hotărârea asupra alteia, fiecare dintre reclamanți solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă derulat de unitatea angajatoare.

Prin urmare, față de inexistența coparticipării procesuale active, prorogarea de competență teritorială a Tribunalului Cluj nu devine incidentă, fiind aplicabile dispozițiile enunțate anterior cu privire la instanța competentă să soluționeze litigiile de muncă.

Față de aceste considerente, raportat la locul de muncă al reclamanților, și având în vedere că reclamanții nu au nici domiciliul și nici locul de muncă în circumscripția Tribunalului Cluj a fost admisă excepția necompetenței teritoriale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, fiind trimisă secției I Civilă prin încheierea din 10.11.2020.

Pe rolul Tribunalului Maramureș, secția I Civilă cauza a fost înregistrată la data de 17.11.2020.

Reclamanții prin notele scrise depuse la dosar la 20.01.2021 au invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Maramureș, apreciind că în cauză competența de soluționare aparține Tribunalului Cluj.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței teritoriale exclusive în cazul litigiilor de muncă, Tribunalul a reținut că reclamanții din prezenta cauză au ales să introducă acțiunea împreună cu alți reclamanți pe rolul Tribunalului Cluj, instanța competentă teritorial în privința unora dintre titularii cererii de chemare în judecată care au domiciliul și locul de muncă în circumscripția acelei instanțe și toți cei care au format cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj au calitatea de angajați și au formulat aceeași pretenție, fiind îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active între persoanele care au introdus inițial cererea de chemare în judecată, fiind incidentă teza finală a art. 59 C. proc. civ. și anume existența unei strânse legături între drepturile și obligațiile părților.

Reținând că pretențiile reclamanților din prezenta cauză ce izvorăsc din raporturile lor de serviciu cu pârâta Agenția Națională Antidrog sunt identice cu ale celorlalți reclamanți din dosar nr. x/2020 înregistrat inițial pe rolul Tribunalului Cluj, instanța a apreciat că în ceea ce privește competența materială a soluționării litigiului ea aparține completelor speciale care soluționează conflictele de muncă, iar din punct de vedere teritorial, tribunalului pentru care aceștia au optat prin cererea introductivă de instanță.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Maramureș Secția I Civilă prin sentința civilă nr. 137 din 17 februarie 2021 a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj și a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza Înaltei Curți în vederea soluționării conflictului.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competență în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. ivit între Tribunalul Cluj și Tribunalul Maramureș care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Înalta Curte constată că cele două instanțe, Tribunalul Cluj și Tribunalul Maramureș, s-au declarat deopotrivă și reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac.

Competența în soluționarea conflictului aparține Înaltei Curți conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Reclamanții alături de alte persoane au formulat cerere prin care solicită acordarea de drepturi proprii decurgând din raporturile de muncă, investind Tribunalul Cluj cu soluționarea cauzei, în condițiile prevederilor art. 59 și art. 112 alin. (1) C. proc. civ.

Competența Tribunalului Cluj a fost determinată material de dispozițiile art. 95 pct. 4 C. proc. civ., coroborat cu art. 269 din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Din punct de vedere teritorial, competența Tribunalului Cluj a fost determinată de domiciliile alese ale reclamanților, în cauză operând prorogarea convențională în condițiile art. 59 C. proc. civ., pentru reclamanții care nu au domiciliul în raza Tribunalului Cluj.

Ulterior legalei investiri a instanței, Tribunalul Cluj a dispus măsura administrativă a disjungerii cererilor și înregistrarea lor separată în condițiile art. 100 alin. (1) C. proc. civ., apreciind incidente dispozițiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Înalta Curte reține că prorogarea legală și convențională de competență este înlăturată de faptul că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, întrucât hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influențeze hotărârea asupra alteia, fiecare dintre reclamanți solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În consecință, față de inexistența coparticipării procesuale active, prorogarea de competență teritorială a Tribunalului Cluj nu devine incidentă.

Competența teritorială de soluționare a cauzei urmează a fi stabilită în raport de domiciliul/reședința părților având în vedere obiectul cererilor formulate de reclamanți care au caracterul unui conflict individual de muncă, urmând a fi aplicate dispozițiile speciale prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011 și nu dispozițiile art. 107 C. proc. civ.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, care constituie norma de competență generală teritorială nu sunt incidente, acestea nefiind aplicabile în legătură cu competența de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

Reținând competența teritorială alternativă, urmează ca aceasta să fie stabilită în funcție de domiciliile/reședința/locul de muncă al angajatului, dovada urmând a fi făcută cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, fără a fi avut în vedere domiciliul ales.

Față de dispozițiile legale mai sus arătate și având în vedere că reclamanții au domiciliul pe raza județului Maramureș, având și locul de muncă în Maramureș, Înalta Curte constată că, în speță, competența teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului Maramureș și în considerarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., urmează să stabilească competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș.