MEZZA c. ITALIE

SECȚIA A DOUA

DECIZIE

Cererea nr. 23827/03

prezentată de Giuseppina MEZZA

împotriva Italiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a doua), reunită la 27 noiembrie 2007 într-o cameră compusă din:

Dna F. Tulkens, președintă,

Dnii I. Cabral Barreto,

R. Türmen,

M. Ugrekhelidze,

V. Zagrebelsky,

Dna A. Mularoni,

Dl D. Popović, judecători,

și dna S. Dollé, grefieră de secție,

Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 30 iunie 2003,

Având în vedere decizia Curții de a se prevala de articolul 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei,

Având în vedere observațiile prezentate de guvern,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Reclamanta, dna Giuseppina Mezza, este o resortisantă italiană, născută în 1962 și care locuiește în Melizzano (Benevento). Ea este reprezentată în fața Curții de av. G. di Gioia, avocat în Telese Terme (Benevento). Guvernul italian („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, dl I.M. Braguglia, și de coagentul său, dl F. Crisafulli.

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La 29 iunie 1994, reclamanta a depus o cerere în fața judecătorului de instanță din Benevento (RG nr. 3267/94), acționând cu titlu de judecător al muncii, pentru a obține recunoașterea dreptului său la o alocație de maternitate. Printr-o hotărâre din 16 iulie 1999, al cărei text a fost depus la grefă la 2 august 1999, judecătorul a respins cererea reclamantei.

La 21 septembrie 2001, reclamanta a sesizat curtea de apel din Roma conform legii nr. 89 din 24 martie 2001, denumită „legea Pinto”, pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus. Ea a cerut curții să constate că existase o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și să condamne Statul italian la despăgubirea prejudiciilor suferite.

Printr-o decizie din 14 ianuarie 2002, al cărei text a fost depus la grefă la 7 februarie 2002, curtea de apel a constatat depășirea unei durate rezonabile. Ea a acordat 520 EUR în echitate ca reparație a prejudiciului moral și 620 EUR pentru cheltuieli și onorarii. Această decizie a fost notificată administrației la 19 noiembrie 2002 și a dobândit autoritate de lucru judecat la 19 ianuarie 2003.

Sumele acordate în executarea deciziei „Pinto” au fost plătite la 19 noiembrie 2003.

PLÂNGERE

Invocând articolul 6 § 1 din Convenție, reclamanta se plângea de durata procedurii civile.

ÎN DREPT

Curtea observă că nu este cazul să examineze mai departe cererea introdusă de reclamantă pentru motivele următoare.

Curtea reamintește mai întâi că, la 20 iunie 2006, a decis să comunice Guvernului plângerea reclamantei astfel cum a fost expusă mai sus. Observațiile Guvernului au fost transmise părții reclamante, care a fost invitată să facă să parvină propriile observații ca răspuns înainte de 1 martie 2007.

Printr-o scrisoare recomandată cu confirmare de primire din 19 iulie 2007, în temeiul articolului 37 § 1 a) din Convenție, Curtea a atras atenția părții reclamante asupra faptului că termenul care îi fusese acordat pentru prezentarea observațiilor sale a expirat și că ea nu solicitase nicio prelungire. Ea a indicat în această scrisoare că, în temeiul aceluiași articol, putea scoate o cerere de pe rol atunci când, ca în speță, circumstanțele dau de gândit că un reclamant nu intenționează să-și mențină cererea. Ea observă de altfel că această scrisoare a fost într-adevăr primită de partea reclamantă la 28 iulie 2007 și constată că până astăzi a rămas fără răspuns. În consecință, Curtea consideră că reclamanta nu este interesată de rezultatul cererii sale și concluzionează că nu mai intenționează să o mențină în sensul articolului 37 § 1 a) din Convenție.

Curtea consideră de altfel că nicio circumstanță particulară care ține de respectarea drepturilor omului garantate de Convenție nu necesită continuarea examinării cererii în temeiul articolului 37 § 1 in fine din Convenție. De altfel, trebuie să se pună capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenție și să se scoată cauza de pe rol.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Decide să scoată cererea de pe rol.

S. Dollé

F. Tulkens

Grefieră

Președintă

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

23827/03

présentée par Giuseppina MEZZA

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 27 novembre 2007 en une chambre composée de

:

M

me

F. Tulkens,

présidente,

MM.

I. Cabral Barreto,

R. Türmen,

M. Ugrekhelidze,

V. Zagrebelsky,

M

me

A. Mularoni,

M.

D. Popović,

juges,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 30 juin 2003,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, M

me

Giuseppina Mezza, est une ressortissante italienne, née en 1962 et résidant à Melizzano (Bénévent). Elle est représentée devant la Cour par M

e

G. di Gioia, avocat à Telese Terme (Bénévent). Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. I.M. Braguglia, et par son coagent, M.

F.

Crisafulli.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 29 juin 1994, la requérante déposa un recours devant le juge d’instance de Bénévent (RG n

o

3267/94), agissant à titre de juge du travail, afin d’obtenir la reconnaissance de son droit à une allocation de maternité. Par un jugement du 16 juillet 1999, dont le texte fut déposé au greffe le

2

août 1999, le juge rejeta la demande de la requérante.

Le 21 septembre 2001, la requérante saisit la cour d’appel de Rome conformément à la loi n

o

89 du 24

mars

2001, dite «

loi

Pinto

», afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus. Elle demanda à la cour de constater qu’il y avait eu une violation de l’article 6

§

1 de la Convention et de condamner l’Etat italien au dédommagement des préjudices subis.

Par une décision du 14 janvier 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 7 février 2002, la cour d’appel constata le dépassement d’une durée raisonnable. Elle accorda 520 EUR en équité comme réparation du dommage moral et 620 EUR pour frais et dépens. Cette décision fut notifiée à l’administration le 19 novembre 2002 et acquit l’autorité de la chose jugée le 19 janvier 2003.

Les sommes accordées en exécution de la décision «

Pinto

» furent payées le 19 novembre 2003.

GRIEF

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaignait de la durée de la procédure civile.

EN DROIT

La Cour relève qu’il n’y a pas lieu d’examiner plus avant le recours introduit par la requérante pour les motifs suivants.

La Cour rappelle d’abord que, le 20 juin 2006, elle a décidé de communiquer au Gouvernement le grief de la requérante tel qu’exposé ci-dessus. Les observations du Gouvernement ont été transmises à la partie requérante, laquelle a été invitée à faire parvenir les siennes en réponse avant le 1

er

mars 2007.

Par une lettre recommandée avec accusé de réception du 19

juillet

2007, sur le fondement de l’article 37 § 1 a) de la Convention, la Cour a attiré l’attention de la partie requérante sur le fait que le délai qui lui était imparti pour la présentation de ses observations était échu et qu’elle n’en avait sollicité aucune prolongation. Elle y a indiqué qu’aux termes de ce même article, elle pouvait rayer une requête du rôle lorsque, comme en l’espèce, les circonstances donnent à penser qu’un requérant n’entend pas maintenir sa requête. Elle relève par ailleurs que cette lettre a bien été reçue par la partie requérante le 28 juillet 2007 et constate qu’à ce jour elle est restée sans réponse. Partant, la Cour estime que la requérante n’est pas intéressée par l’issue de sa requête, et en conclut qu’elle n’entend plus la maintenir au sens de l’article

37 § 1 a) de la Convention.

La Cour considère en outre qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1

in fine

de la Convention. Par ailleurs, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de rayer l’affaire du rôle.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Décide

de rayer la requête du rôle.

S.

Dollé

F. Tulkens

Greffière

Présidente