ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 296/2021

Ședința publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 20.03.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul AUTOMOBIL CLUBUL ROMÂN, solicitând instanței să oblige pârâtul să emită o factură de corecție a facturii nr. x/25.11.2011, prin care să se procedeze la înscrierea corectă a valorii T.V.A. aplicabile operațiunii de vânzare-cumpărare din actul autentificat sub nr. x/30.11.2011, respectiv 24%, precum și la plata de daune-interese pentru emiterea facturii menționate cu încălcarea legii, echivalente cu dobânda legală penalizatoare calculată asupra sumei de 379.000 RON, începând cu data de 25.11.2011, până la data remiterii documentului de corecție, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5242 din 29 iunie 2017, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 4044 din 06 noiembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția prescripției, invocată de pârâtă prin întâmpinare, și a respins, pentru acest motiv, cererea reclamantei.

Prin decizia civilă nr. 143A din 30 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins apelul declarat de apelanta S.C. A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 4044 din 06 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul AUTOMOBIL CLUBUL ROMÂN, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând anularea deciziei atacate și trimiterea cauzei Tribunalului București pentru judecarea cauzei pe fond.

Recurenta-reclamantă își subsumează criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta învederează faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii față de natura litigiului dedus judecății.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă arată că, în motivare, la paragraful 3 al paginii 4 din decizie, Curtea a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul fiscal, referitoare al obligația contribuabilului de a emite beneficiarului o factură fiscală.

Mai mult, se arată, în paragraful următor tot Curtea a argumentat că, pe lângă obligațiile vânzătorului reglementate în C. civ., Codul fiscal reglementează și obligația, corelativă dreptului cumpărătorului, de a emite factură.

Recurenta-reclamantă arată că instanța de apel, cu ignorarea propriilor rețineri referitoare la normele aplicabile raportului juridic dintre părți, a separat contractul de vânzare-cumpărare de aspectul său fiscal și a ignorat susținerea conform căreia, în baza art. 2.503 din noul C. civ., prescripția dreptului la acțiune în prezenta cauză trebuie apreciată în funcție de momentul în care s-ar împlini prescripția dreptului principal, respectiv cel de proprietate, dobândit de recurentă prin contractul de vânzare-cumpărare.

Apreciază recurenta-reclamantă că se aduce ca argument o analogie juridică, interzisă în dreptul românesc, în momentul în care invocă existența unor drepturi asociate proprietății imobiliare dar care sunt limitate în timp, respectiv obligația de garanție pentru evicțiune sau obligația de garanție contra viciilor.

Mai mult, susține recurenta-reclamantă, dincolo de faptul că factura fiscală reprezintă oglindirea fiscală a cumpărării imobilului de către aceasta, așa cum chiar Curtea a reținut la paragraful 4 al paginii 4 din decizie, se are în vedere forma Codul fiscal în vigoare la momentul tranzacției imobiliare, iar în acea variantă nu exista opțiunea cumpărătorului de autofacturare, operațiune care ar fi lămurit aspectul litigios.

Recurenta-reclamantă susține, de asemenea, că instanța a abordat argumentul său privitor la imprescriptibilitatea acțiunii conform art. 2.502 alin. (2) pct. 1 C. civ., în sensul că acest drept nu este unul nepatrimonial în sensul C. civ., adăugând, astfel, nepermis la lege.

Potrivit recurentei-reclamante, faptul că între părți a existat un raport juridic patrimonial nu înseamnă că absolut toate raporturile juridice dintre aceste părți, decurgând din vânzare, trebuie să aibă caracter patrimonial. Or, chiar Curtea arată care sunt criteriile după care o acțiune are sau nu caracter patrimonial la finalul deciziei (paragraful 7 din pagina 6 a deciziei), atunci când analizează chestiunea timbrajului.

Pe cale de consecință, recurenta-reclamantă arată că, deși Curtea a reținut că în cauză sunt deduse judecății raporturi juridice cu o natură mixtă (atât civilă cât și fiscală), nu a dat valoare aspectelor fiscale ce generează drepturi și obligații specifice, reținând în mod eronat că nu ar fi aplicabile în speță.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă nelegalitatea deciziei atacate în raport cu faptul că aceasta a fost dată cu greșita aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripție.

Recurenta-recurenta afirmă că în cauză a operat o întrerupere a curgerii termenului de prescripție, un nou termen începând să curgă odată cu soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2015

Recurenta-reclamantă susține că acțiunea în corectarea facturii are caracter imprescriptibil, factura a cărei corectare o solicită fiind corespunzătoare unei operațiuni de vânzare-cumpărare a unui bun imobil, operațiune înfăptuită prin contractul de vânzare-cumpărare x/30.11.2011.

Potrivit recurentei-reclamante, instanța trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 2501 - 2502 noul C. civ., în sensul că nici prestația de emitere a facturii și nici factura în sine nu au un caracter patrimonial, astfel încât nu este incidență instituția prescripției, conform art. 2.501 (1) C. civ., iar acțiunea are menirea de a ocroti dreptul de proprietate privată, drept care este imprescriptibil extinctiv (art. 2502 alin. (1); datorită naturii sale de document tehnic-contabil menit să constate natura fiscală a operațiunii întreprinse de un operator economic, acțiunea în corectarea facturii este una imprescriptibilă inclusiv conform art. 2.502 alin. (2) pct. 2 noul C. civ.

În subsidiar, recurenta-reclamantă arată că acțiunea ar putea fi supusă, eventual, termenului de prescripție de 20 de ani, în baza art. 2.503 noul C. civ. pe care instanța de apel l-a ignorat.

Recurenta-reclamantă invocă, de asemenea, dispozițiile art. 149 (2) lit. b) din Codul fiscal în vigoare la data de 30.11.2011 (Legea 571/2003).

De asemenea, recurenta-reclamantă afirmă că, și în cazul în care ar fi luat în considerare termenul de prescripție de 5 ani invocat de pârâtă prin punctul 4 al întâmpinării, termenul de prescripție nu este împlinit, dată fiind întreruperea sa în repetate rânduri - art. 2.537 și următoarele noul C. civ. și repunerea reclamantei în termen conform art. 2.539 alin. (2) noul C. civ.

Recurenta-reclamantă face o expunere a evenimentelor întrerupătoare de prescripție, din care ultimul în data de 14.12.2016, urmată de chemarea în judecată a persoanei în favoarea căreia ar curge prescripția, în interiorul unui termen de 6 luni de zile, conform art. 2540 noul C. civ., astfel că cererea de chemare în judecată a fost formulată în interiorul termenului de prescripție, fie el calculat ca fiind de 3, de 5 sau de 20 de ani.

Nu în ultimul rând, arată recurenta-reclamantă, dispozițiile art. 2.539 alin. (2) noul C. civ. se aplică prezentei spețe, prin prisma tezei a doua, respectiv reintroducerea unei acțiuni în instanță în termen de 6 luni de la data respingerii acțiunii inițiale.

Intimatul-pârât AUTOMOBIL CLUBUL ROMÂN a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 10. 06. 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 14 octombrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este susținută de o serie de argumente dintre care cele care vizează contradictorialitatea hotărârii se referă strict la faptul că instanța de apel, deși a reținut caracterul mixt al raporturilor juridice dintre părți, nu a valorificat natura fiscală a drepturilor și obligațiilor părților. Celelalte argumente sunt reiterări ce se regăsesc în fazele procesuale anterioare și care vizează aspectele de fond ale cauzei.

Această critică este nefondată, hotărârea recurată nefiind susceptibilă de a fi motivată prin considerente contradictorii.

Astfel, este de precizat că, deși instanța de apel a apreciat asupra naturii mixte a raporturilor juridice dintre părți, a stabilit normele legale aplicabile cauzei prin raportare la obiectul și natura cererii de chemare în judecată, în limitele stabilite de însăși autoarea demersului judiciar.

Instanța de apel a punctat asupra faptului că raportul juridic dedus judecății este unul de drept privat, între particulari, astfel încât orice referire la termenele stabilite de legislația fiscală pentru raporturile dintre contribuabili și organele fiscale este eronată, că, în speță, nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecății dispozițiile din Codul fiscal invocate de reclamantă.

C. proc. civ. consacră în art. 425 alin. (1) pct. b) principiul general după care orice hotărâre judecătorească trebuie să fie motivată și toate motivele de apel, apărările și excepțiile să fie analizate și să reprezinte premisa pentru soluția din dispozitiv. Aceasta dispoziție este edictată atât în interesul unei bune administrări a justiției și încrederii ce trebuie să inspire justițiabililor cât și pentru a se da instanțelor superioare posibilitatea de a controla judecata în fazele de judecată anterioare.

Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde exigențelor dispozițiilor de procedură evocate, reținând caracterul pertinent al considerentelor ce susțin raționamentul logico-juridic pe care instanța de apel își motivează hotărârea pronunțată.

Nu lipsit de importanță în susținerea caracterului nefondat al acestei critici este și faptul că litigiul de față a fost soluționat atât la fond, cât și în apel, de instanțele civile și nu cele de contencios administrativ și fiscal, în nicio fază procesuală nefiind invocată excepția necompetenței funcționale a secției civile a vreunei instanțe.

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și care privește modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat legea în soluționarea excepției prescripției extinctive, este de asemenea, nefondată.

Cu titlu prealabil, este de relevat caracterul neîntemeiat al excepției invocate de intimată ce vizează puterea de lucru judecat privitor la temeiul și obiectul cauzei pendinte, în raport cu sentința nr. 1281 din 25 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 1827 din 22 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018. Aceasta întrucât, în raport cu art. 432 C. proc. civ., se remarcă lipsa de identitate între cauza, părțile și obiectul celor două cauze.

Aceasta întrucât, în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului, secția a II-a contencios administrativ și fiscal acțiunea are ca obiect anularea unor acte de control pentru nerespectarea legii de procedură fiscală, recurenta din litigiul pendinte nefiind parte în acea cauză.

Revenind la speța de față, se constată că temeiul juridic al acțiunii este contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.11.2011 de BNP B., în care s-a arătat și că la data de 25.11.2011 a fost achitat restul de preț în cuantum de 1.878.165 RON.

La data de 22.03.2014, reclamanta A. S.R.L. a solicitat Judecătoriei Craiova obligarea pârâtului ACR la restituirea sumei de 87097 euro, reprezentând TVA din prețul de vânzare mai sus arătat. Cauza a fost soluționată definitiv prin decizia civilă nr. 58 R/20.02.2017, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015 care a reținut cu autoritate de lucru judecat faptul că împrejurarea dacă operațiunea este sau nu purtătoare de TVA nu are relevanță sub aspectul obiectului respectivei judecăți.

Analiza excepției prescripției dreptului la acțiune a fost realizată de instanța de apel prin raportare la obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum acestea au fost configurate de reclamantă.

Pretenția dedusă judecății de către recurenta-reclamantă derivă din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare aut. sub nr. x/2011 de BNP B. și din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/30.11.20111, semnate de părți, cererea societății A. S.R.L. de a se emite o factură de corecție a facturii nr. x/25.11.2011 cu privire la valoarea TVA aferentă operațiunii de vânzare-cumpărare fiind justificată de împrejurarea că, în opinia sa, prețul vânzării a fost agreat de părți ca incluzând TVA.

Raportându-se strict la obiectul primului capăt de cerere (în condițiile în care cel de-al doilea petit are caracter accesoriu), prima instanță învestită cu soluționarea acțiunii, judecătoria, în soluționarea excepției de necompetență materială, a apreciat că acesta implică, în mod evident, o componentă patrimonială, obiectul diferendului dintre părți constituindu-l împrejurarea dacă suma de 379.000 RON, echivalentul a 87.097 euro, a fost achitată de reclamantă cu titlu de TVA aferentă operațiunii de vânzare-cumpărare a imobilului din Craiova sau cu titlu de preț. A statuat judecătoria, cu autoritate de lucru judecat, că a fost învestită cu o acțiune având ca obiect o obligație de a face evaluabilă în bani - reclamanta solicitând obligarea pârâtei la înscrierea corectă a valorii TVA de 24% (respectiv 379.000 RON, echivalentul a 87.097 euro) în factura fiscală de corecție a facturii nr. x/25.11.2011, obligație a cărei valoare pecuniară intrinsecă reiese chiar din cuprinsul acțiunii.

Potrivit art. 2517 C. civ., acțiunea de a face este supusă termenului general de prescripție, ceea ce interesează în speță fiind natura acțiunii care este dată de obiectul acesteia - obligația de a face ce poate fi solicitată numai înlăuntrul termenului de prescripție - și nu bunul ce a format obiectul contractului dintre părți.

Factura a cărei corectare se solicită prin acțiune este corespunzătoare unei operațiuni de vânzare-cumpărare imobil nu imprimă acțiunii de față un caracter imprescriptibil și nu este de natură a atrage incidența art. 2502 C. civ., aserțiunile recurentei sub acest aspect neputând fi primite, în speță nefiind aplicabile raportului juridic dedus judecății dispozițiile art. 149 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal, respectiv cele specifice raporturilor dintre organele fiscale și contribuabili.

Instanța de apel a reținut, în mod corect că, în lipsa unui text de lege care să instituie un termen special, este aplicabil termenul general de trei ani, termen ce începe să curgă de la data emiterii facturii pretins eronate, 25.11.201.

Potrivit art. 2.502 alin. (2) pct. 1 și 2 C. civ. sunt imprescriptibile drepturile privitoare la: 1. acțiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepția cazului în care prin lege se dispune altfel; 2. acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept.

Contrar susținerilor recurentei, dispozițiile art. 2502 alin. (2) pct. 1 C. civ. nu sunt incidente în cauză, obligația de emitere a unei facturi corecte are caracter patrimonial, întrucât această obligație derivă dintr-un contract de vânzare -cumpărare ce reprezintă un act juridic în esență patrimonial, dispozițiile art. 2502 alin. (2) pct. 1 C. civ.. referindu-se la drepturi nepatrimoniale.

De asemenea, în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 2502 alin. (2) pct. 2 C. civ., acțiunea dedusă judecății nefiind una în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, ci una în executarea (realizarea) unei obligații de a face presupus născute dintr-un contract de vânzare, aspect asupra căruia instanța de apel a statuat în mod judicios.

Aserțiunile recurentei cu privire la cauzele de întrerupere a termenului de prescripție nu pot fi primite față de faptul că litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 - invocat ca și cauză de întrerupere - a privit problema caracterului datorat sau nedatorat al sumei corespunzătoare unei cote de 24% din prețul plătit, iar nu problema emiterii facturii, astfel că, în mod corect, instanța de apel a statuat asupra faptului că obiectul dosarului nr. x/2015 nu se înscrie între cauzele de întrerupere a prescripției reglementate de art. 2537 și urm. C. civ. pentru acțiunea de față.

Referitor la notificările din data de 27.11.2011, respectiv din data de 14.12.2016, Curtea a reținut în mod corect că, din moment ce distanța în timp dintre ele este de circa cinci ani, termenul de prescripție era împlinit la data trimiterii celei de-a doua, chiar calculat de la data trimiterii celei dintâi. Prin urmare, notificarea din data de 14.12.2016 nu avea cum să mai întrerupă prescripția, aceasta fiind deja împlinită.

În speță nu sunt incidente nici dispozițiile art. 2539 alin. (2) C. civ. întrucât acest text de lege vizează situația în care se introduce o nouă cerere de chemare în judecată cu același obiect, nefiind suficient ca obiectul doar să privească același raport juridic.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 143A din 30 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 143A din 30 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 februarie 2021.