ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2483/2020

Ședința publică din data de 8 decembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 iunie 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. România S.A. și Banca Națională a României, solicitând constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit încheiat cu pârâta B. România S.A. și eliminarea acesteia, stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda națională a plăților, având la bază principiul consacrat de regulamentului valutar, constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare în cuantum de 0,15% plătibil lunar, clauză prevăzută în capitolul V "comisioanele și costurile creditului", la pct. 5.1 lit. c) din convenția de credit, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Directiva 93/13/CEE și Directiva 87/102/CEE.

La data de 29 iulie 2014 pârâta Banca Națională a României a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, având în vedere temeiul de drept, respectiv O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Totodată, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, cu referire la obligarea BNR să "adopte măsuri de stabilizare a cursului de schimb franc elvețian/leu în raport și de gradul de suportabilitate a celor care cumpără această valută pentru restituirea creditelor achiziționate în franci elvețieni". Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii.

La data de 25 iulie 2014 pârâta B. (România) S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat să se constate lipsa calității sale procesuale pasive și să se dispună scoaterea acestei pârâte din cauză. S-a arătat că acțiunea formulată de reclamanta A. este îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, întrucât B. (România) S.A. - Sucursala Buzău a avut doar calitatea de mandatar al C. S.A., în vederea încheierii contractului de credit nr. x din data de 22 mai 2008. Așa cum rezultă și din înscrisurile depuse de reclamantă la dosarul cauzei, contractul de credit a fost încheiat între C. S.A. și d-na A., în calitate de împrumutat.

Reclamanta A. a depus precizări la data de 13 august 2016, în sensul modificării cadrului procesual al raportului juridic dedus judecății. Astfel, a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă a C. S.A. și a arătat că renunță la pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată împotriva pârâtei Banca Națională a României.

La data de 8 octombrie 2014 reclamanta a depus precizări privitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, arătând că aceasta este inserată în convenția de credit încheiată de părți, în capitolul VI "rambursarea" pct. 6.1 din condițiile speciale raportat la dispozițiile art. 2.4 din capitolul II "obiectul și durata contractului de credit":

"împrumutatul va face operația de schimb valutar prin contul curent deschis la B. (România) S.A., achitând comisionul de schimb valutar aferent sumei trase. Schimbul valutar se va face la cursul de schimb afișat de B. (România) S.A., la data efectuării schimbului".

Reclamanta s-a conformat dispozițiilor instanței de judecată, în sensul că a indicat diferența de curs achitată de la încheierea contractului și până la data introducerii acțiunii (18.06.2014), aceasta fiind în cuantum de 103.509,802 RON.

În ceea ce privește capătul accesoriu al cererii (stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, respectiv 22 mai 2008, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului), reclamanta a menționat că potrivit arhivei BNR cursul de schimb era de 1 CHF = 2.271,2 RON.

Privitor la cel de-al treilea capăt de cerere accesoriu (denominarea în moneda națională), reclamanta a solicitat, în concret, individualizarea în RON a ratei lunare pe care urmează să o achite împrumutatul, prin conversia valutară a creditului efectuată la data semnării contractului, la care se adaugă dobânda exprimată în convenție, în funcție de soluția dispusă de către instanță, față de primele capete de cerere din acțiune.

Valoarea reprezentând comisionul de administrare este de 7.138,12 CHF, iar echivalentul în RON, la data introducerii acțiunii, este de 25.789,594 RON.

Față de dispozițiile art. 36 din C. proc. civ., a menționat că au calitate procesuală de pârâți C. S.A. și B. România S.A. - Sucursala Buzău.

Cu referire la clauza de risc valutar, reclamanta a arătat că solicită, în principal, să se constate caracterul abuziv al clauzei supuse analizei, iar, în subsidiar, ca argument de apărare secundar, a cerut să fie avute în vedere prerogativele care guvernează teoria impreviziunii.

Prin sentința civilă nr. 176/2015 din 20 ianuarie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecata cauzei formulate în contradictoriu cu pârâta Banca Națională a României; s-a disjuns judecata cauzei privind pe reclamanta A. și pe pârâtele C. S.A. și B. România - Sucursala Buzău și s-a dispus formarea unui nou dosar cu aceste din urmă părți, fixându-se termen de judecată la 17 martie 2015, C6, cu citarea părților.

Cauza a fost înregistrată la data de 20 ianuarie 2015, sub nr. x/2015, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

La data de 31 august 2015 reclamanta A. a depus la dosar cerere completatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtelor la:

- restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de comision de administrare, în echivalent RON, în funcție de cursul oficial LEU-CHF stabilit de Banca Națională a României la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată, de la data plății acestui comision și până la data achitării efective a acestuia;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare în cuantum de 2% din suma împrumutată, achitat la data tragerii creditului din limita creditului acordat, clauză prevăzută la art. V "comisioanele și costurile creditului", pct. 5.1 lit. b) din contractul de credit;

- obligarea pârâtelor la restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de comision de acordare, în echivalent RON, în funcție de cursul oficial LEU-CHF stabilit de Banca Națională a României la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată, de la data plății acestui comision și până la data achitării efective a acestuia;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda revizuibilă, clauză prevăzută la secțiunea a IV-a "dobânda" pct. 4.1-4.4;

- stabilizarea formulei de calcul a dobânzii în raport de clauza contractuală prevăzută în art. 4.3, respectiv indicele de referință LIBOR la 6 luni plus marja băncii de 3,50% pe an, obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de diferență dobândă, dintre formula de calcul a dobânzii stabilită prin contractul de credit încheiat (LIBOR la 6 luni plus marja de 3,50% pe an), prevăzută în art. IV pct. 4.3 și formulele de calcul practicate în mod efectiv de pârâtă, de la data încasării acestuia și până în prezent, în echivalent RON, în funcție de cursul oficial LEU-CHF stabilit de Banca Națională a României la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată, de la data plății comisionului și până la data achitării efective a acestuia.

Prin sentința civilă nr. 6894/2015 din 8 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a B. România S.A. - Sucursala Buzău; s-a respins cererea formulată de reclamanta A. împotriva B. România S.A. - Sucursala Buzău, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă; s-a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a B. România S.A. - Sucursala Buzau, tribunalul a constatat că este întemeiată, întrucât aceasta nu este parte în contractul de credit ce conține clauzele al căror caracter abuziv îl invocă reclamanta.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că la data de 22 mai 2008 reclamanta a încheiat cu pârâta C. S.A., prin mandatar B. (România) S.A. contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x, reclamantei fiindu-i acordat un credit ipotecar în valoare de 77.131,26 CHF, în vederea achiziționării unui imobil.

Prin acțiunea formulată reclamanta A. a contestat, invocând dispozițiile Legii nr. 193/2000, clauzele referitoare la obligația de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat și clauza vizând dobânda, precum și clauzele contractuale care se referă la comisionul de administrare și comisionul de acordare.

În analiza acestei acțiuni, Tribunalul București a avut în vedere prevederile art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2), art. 4 din Legea nr. 193/2000, pct. 1 lit. a) din Anexa aceleiași legi.

A apreciat că în speță analiza clauzelor contestate trebuie să fie făcută inițial prin prisma verificării incidenței art. 3 alin. (2) și, apoi, a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, deoarece includerea textelor contractuale atacate în situațiile enunțate în acest articol (clauză contractuală prevăzută în baza unui act normativ în vigoare, obiect principal al contractului, calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, produse și servicii oferite în schimb), este de natură să excludă verificarea lor din perspectiva caracterului abuziv, așa cum acesta este definit de art. 4 alin. (1).

Solicitarea reclamantei privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar a fost respinsă de Tribunalul București pentru următoarele motive:

Stipulația contractuală referitoare la obligația rambursării ratelor lunare în aceeași monedă în care a fost acordat creditul reprezintă preluarea în convenția părților a principiului nominalismului monetar, consacrat în art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractului de credit analizat și la momentul semnării actelor adiționale.

Textul de lege anterior menționat este relevant în cauză, deoarece creditul a fost acordat reclamantei și a fost tras de către aceasta în franci elvețieni, iar contractul prevede rambursarea lui în moneda franc elvețian.

Cum clauzele contractuale criticate de reclamantă, ce stabilesc rambursarea creditului în moneda în care acesta a fost accesat, reprezintă preluarea unor dispozitii legale, respectiv ale art. 1578 din C. civ. de la 1864, menținute și prin art. 2164 din C. civ. (2009), devin incidente dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 (și care au transpus art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE), potrivit cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi", consecința fiind aceea a respingerii solicitării de constatare a nulității acestor clauze contractuale.

Chiar dacă motivele mai sus prezentate sunt suficiente pentru a conduce la respingerea cererii referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, tribunalul a constatat că în cauză ar fi operat oricum și excluderea prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care stabilește că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Astfel, atâta timp cât obiectul contractului constă în acordarea de către bancă a unui credit în sumă de 77.131,26 CHF, iar clauzele contestate se referă la rambursarea creditului în moneda CHF, tribunalul a constatat că acestea se referă tocmai la obligația principală ce revine împrumutatului și intră, prin urmare, în noțiunea de obiect principal al contractului, referindu-se la un element esențial, caracteristic al convenției părților.

În cauza C-26/13, Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că "ținând seama și de caracterul derogatoriu al articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 și de cerința unei interpretări stricte a dispoziției respective care rezultă din acesta, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii "obiectul principal al contractului", în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează" (considerentul 49) și că, "dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii "obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13" (considerentul 50).

În mod evident, în speța de față, obligația reclamantei de a rambursa împrumutul acordat în franci elvețieni în aceeași monedă descrie o prestație fundamentală a contractului, iar nu una secundară, intrând în domeniul obiectului principal al contractului.

Clauzele atacate ce stabilesc restituirea creditului în moneda franc elvețian sunt perfect clare și inteligibile, neexistând niciun dubiu cu privire la moneda în care urma a fi rambursat creditul.

Cât privește variația cursului de schimb între moneda națională și orice altă monedă străină, aceasta reprezintă un fenomen notoriu, cunoscut de către reclamantă, care a avut și anterior încheierii contractului experiența cotidiană a deprecierii monedei naționale în raport de alte valute, a putut observa inflația ce afectează moneda națională, creșterea prețurilor etc., din această perspectivă neputându-se aprecia nici că reclamanta ar fi fost obligată, prin asumarea obligației de a restitui creditul în moneda în care acesta i-a fost acordat, "să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului", nefiind incidentă nici situația descrisă la lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Având în vedere că prevederile contractuale ce stabilesc obligația de a rambursa creditul în moneda în care a acesta a fost acordat se referă la obiectul principal al contractului și au caracter inteligibil, s-a constatat incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, consecința fiind aceea că dispozițiile a căror nulitate se solicită sunt excluse de la analiza caracterului abuziv din perspectiva sus-menționatei legi.

Tribunalul a apreciat, de asemenea, că oricum clauza ce prevede restituirea creditului în moneda în care acesta a fost acordat nu intră sub incidența Legii nr. 193/2000 și pentru motivul că aceasta, ca și Directiva 93/13, nu se referă decât la clauzele contractuale care nu au fost negociate individual, aceasta nefiind situația prevederii contractuale analizate.

Totodată, prima instanță a considerat că reclamanta a avut posibilitatea să influențeze natura clauzelor referitoare la moneda în care trebuie să restituie creditul, deoarece aceasta a ales accesarea unui credit în CHF, și nu un contract în moneda națională sau în moneda Euro, deși acestea se aflau în oferta băncii, iar reclamanta ar fi putut opta să încheie un contract în care rambursarea ratelor să se facă în Ron sau Euro.

S-a remarcat faptul că în cauză nu era îndeplinită nici condiția dezechilibrului semnificativ, clauzele atacate prevăzând în sarcina împrumutatei obligația de a restitui ceea ce aceasta a primit, respectiv franci elvețieni.

În ceea ce privește clauza referitoare la revizuirea dobânzii, tribunalul a reținut că aceasta se referă la prețul contractului.

Prin urmare, pentru a putea trece la evaluarea naturii abuzive a acestei clauze, este necesar să se verifice dacă este sau nu exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Analizând contractul, tribunalul a constatat că potrivit clauzei contestate banca avea dreptul, fără însă a fi obligată, să revizuiască nivelul dobânzii, după primul an de la prima utilizare a creditului, în funcție de indicele de referință LIBOR 6M + 3,50% p.a.

A mai constatat că această clauză, referitoare la modul de calcul al dobânzii, este prezentată într-o manieră ușor inteligibilă, fiind limpede că ulterior perioadei de un an, în situația în care banca dorea să modifice dobânda putea să o facă doar în funcție de formula LIBOR CHF la 6 luni la care se adaugă marja fixă a băncii de 3,5%.

Față de caracterul clar al clauzei referitoare la dobândă, tribunalul a apreciat că aceasta este exclusă de la analiza caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Mai mult, s-a constatat că modalitatea de calcul a dobânzii, în situația în care banca optează pentru modificarea ei este în concordanță cu prevederile legale în materie, calculându-se în funcție de indicele LIBOR CHF la care se adaugă marja fixă.

Prima instanță a reținut că modificarea ratei dobânzii în funcție de indicele LIBOR CHF reprezintă o motivație întemeiată și care, în mod evident, nu depinde de voința unilaterală a băncii, fiind astfel îndeplinite exigențele de la pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, potrivit cărora un furnizor de servicii financiare poate să-și rezerve dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Referitor la clauzele ce vizează comisionul de administrare lunar, tribunalul a constatat că acestea nu sunt abuzive, deoarece se referă la prețul contractului, banca pârâtă prestând reclamantei servicii în schimbul perceperii lui, respectiv servicii de administrare a creditului.

S-a arătat că respectiva clauză are caracter clar atât în ceea ce privește scopul pentru care este perceput, cât și modul de calcul, acesta fiind concordant cu dispozițiile legale în materie, astfel încât este exclusă de la analiza caracterului abuziv conform dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la comisionul de acordare în valoare de 1.542,63 euro, tribunalul a constatat, pe de o parte, că face parte din prețul contractului și este clar atât sub aspectul scopului pentru care e perceput, acesta rezultând din chiar denumirea lui, cât și în ceea ce privește modalitatea de calcul și cuantumul lui.

De asemenea, tribunalul a apreciat că acesta nu este apt să producă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Apelanta-reclamantă A. a formulat apel împotriva sentinței primei instanțe, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii apelate, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată.

La data de 17 martie 2017 judecata cauzei a fost suspendată până la soluționarea cauzei C-186/2016 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, apelul fiind repus pe rol la 19 ianuarie 2018.

Prin decizia civilă nr. 99 din 19 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins apelul formulat în contradictoriu cu B. România S.A. - Sucursala Buzău, pentru lipsa calității procesuale pasive în calea de atac; s-a respins în rest apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 6894/08.12.2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A., ca nefondat; apelanta-reclamantă a fost obligată la plata sumei de 2.139,1 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, către intimata-pârâtă C. S.A.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel București a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la cele două comisioane, s-a arătat că este corectă aprecierea tribunalului, în sensul că intră sub incidența excluderilor prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, mai exact, cea menționată de ipoteza a doua din acest articol.

S-a observat că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Reținându-se corect cea de-a doua teză a articolului anterior menționat, Tribunalul București a analizat în mod corespunzător caracterul inteligibil al clauzelor.

După cum rezultă chiar din denumire, comisionul de administrare privește efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul rambursării creditului, verificări ale situației creditului, notificări, etc. În analiza comisionului de administrare nu se poate face abstracție de faptul că durata creditului este de 360 luni (30 ani) perioadă în care se pot efectua diverse operațiuni/verificări care implică o reală contraprestație din partea creditorului.

Comisionul de acordare vizează operațiunile necesare vărsării sumelor de bani în contul clientului, operațiunile efectuate în vederea încheierii contractului, etc.

Instanța nu este chemată să verifice dacă suma reprezentând comision corespunde, în concret, sumei cheltuite de bancă pentru operațiunile de acordare/administrare a creditului, ci dacă clauza este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Astfel, s-a reținut că în cuprinsul contractului se precizează suma sau modul de calcul, mecanismul fiind clar și precis indicat, în sensul că a fost prezentat distinct consumatorului, iar acesta a putut prevedea exact cuantumul sumei percepute inițial (pentru comisionul de acordare) și lunar (pentru cel de administrare), astfel încât nu a fost pus în situația de a nu înțelege consecințele juridice ale clauzelor contractuale.

Pe de altă parte, instanța de prim control judiciar a reținut că nu există o obligație legală în sensul includerii în contract a definirii comisioanelor și nici a motivelor pentru care acestea sunt percepute, mai ales în situația în care concluziile privind scopul și contraprestația se impun cu evidență.

Având în vedere aprecierea existenței unui serviciu bancar efectiv prestat în executarea contractului, exprimarea fiind clară, instanța de apel a ajuns la concluzia că nu trebuie analizate aceste clauze și din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

De altfel, prin O.U.G. nr. 50/2010 comisionul de administrare a fost permis, legea neimpunând să existe de plano explicații pentru perceperea sa. Deși Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2010 nu era în vigoare la data încheierii actului, nu se poate ignora faptul că, la nivel legislativ, un astfel de comision a fost permis ulterior și se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte.

Curtea a mai arătat că, urmărind înlocuirea obligației de restituire a creditului în CHF cu obligația de restituire a creditului în RON, apelanta-reclamantă a solicitat intervenția instanței de judecată pentru a modifica anumite clauze contractule, însă o asemenea cerere, nu poate fi primită.

În acest sens, s-a menționat faptul că nici reglementarea specială - legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE și nici reglementarea de drept comun - C. civ. de la 1864 nu permite intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze contractuale, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Singura posibilitate de a interveni în contract este legal recunoscută în cazul clauzelor de hardship, în contractele de comerț internațional, ca și în noul C. civ. - exempli gratia art. 1271, însă, în primul caz, impreviziunea vizează o altă ipoteză, anume aceea a contractelor valabil încheiate, dar a căror executare a devenit excesiv de împovărătoare pentru una dintre părți, ceea ce impune adaptarea contractului.

În plus, se cuvine menționat și faptul că imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza C-618/10 Banco Espanol de Crédito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind cea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv - hotărârea pronunțată în cauza C-26/13 Árpád Kásler. Numai că o astfel de dispoziție supletivă nu există în dreptul român aplicabil raporturilor deduse judecății în materia nulității, ceea ce face imposibilă intervenția judecătorului în contract în sensul solicitat de reclamantă.

În consecință, Curtea a verificat dacă se impune a fi constatată nulitatea clauzelor contractuale contestate de apelanta-reclamantă, prin prisma Legii nr. 193/2000, fără, însă, a putea dispune vreo modificare a acestora.

Cât privește analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate, s-a mai observat că în speță nu este incidentă situația de fapt și raționamentul juridic reținut în cauza Kasler în legătură cu această situație de fapt.

Instanța de apel a constatat că este vorba despre o situație de fapt diferită, întrucât Cauza Kasler avea ca ipoteză de lucru un contract de credit în forinți și o clauză a acestuia care prevedea că determinarea valorii în valută a împrumutului se realizează la cursul de schimb la cumpărarea valutei practicat de bancă, în vigoare la data deblocării fondurilor, în timp ce o altă clauză permitea împrumutătorului să stabilească valoarea în forinți maghiari a fiecărei rate lunare la cursul de schimb la vânzare al monedei, aplicat de bancă în ziua anterioară scadenței.

În acest context, împrumutatul era ținut să suporte diferențele de schimb valutar, fără însă ca vreun serviciu de schimb să fie furnizat de împrumutător.

În cazul contractului dedus judecății, apelanta-reclamantă a contractat creditul în CHF, i-a fost virată în cont suma exprimată în CHF și are obligația de a achita ratele tot în CHF, având totodată posibilitatea de a-și procura liber această valută. Posibilitatea intimatei-pârâte de a converti ea însăși, la propriul curs, sumele existente în conturile împrumutaților intervine doar în situația în care aceasta nu are în contul CHF sumele necesare achitării ratelor și, prin urmare, nu este de natură a atinge libertatea de opțiune în procurarea sumelor necesare. Astfel, nu se poate reține că intimata-pârâtă impune apelantei-reclamante suportarea unor diferențe de curs valutar, astfel cum afirmă aceasta.

Mai mult, în prezenta cauză se contestă chiar moneda în care a fost acordat creditul și obligația esențială a împrumutatului de a restitui ratele în aceeași monedă, spre deosebire de cauza Kasler, în care se aveau în vedere clauzele care permiteau băncii utilizarea unor cursuri valutare diferite la vânzare și la cumpărare.

Nu au fost primite nici criticile privind neexcluderea de la analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

S-a reținut incidența Cauzei C-186/2013, Curtea constatând că prima instanță a soluționat în mod corespunzător acest petit.

Prin hotărârea pronunțată la data de 20 septembrie 2017, fiind sesizată cu întrebări preliminare într-un litigiu similar cu cel de față, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat, în concret, care sunt etapele pe care instanța națională trebuie să le parcurgă pentru a analiza caracterul abuziv al unei clauze de risc valutar, cum sunt cele din prezenta cauză.

Având de verificat, în primul rând, dacă prevederile contractuale contestate reflectă doar o dispoziție de drept intern, Curtea a constatat că acestea transpun în convenție principiul nominalismului monetar consacrat la art. 1578 din C. civ. de la 1864, așa cum a reținut și Tribunalul București.

Această normă este una dispozitivă supletivă, însă nici prin hotărârea pronunțată în cauza Andriciuc și nici prin Directiva 93/13 nu sunt eliminate din excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directivă acest tip de norme.

În lumina jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene se poate reține că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele dispozitive supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În cauza de față, prevederile contractuale contestate (în special art. 6.1 din convenție) nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din contract în sensul obligării apelantei-reclamante să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Textul legal are caracter supletiv, astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens. Cu alte cuvinte, principiul nominalismului nu se aplică acelui contract în care părțile au convenit, în mod expres, să înlăture incidența normei din C. civ. sau acelui contract în care părțile au convenit, în mod indirect, derogarea de la acest principiu, introducând o clauză contractuală de indexare, al cărei scop este menținerea valorii reale a obligațiilor pe tot timpul executării lor.

În cazul în care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, respectiv art. 1578 din C. civ. de la 1864 sau art. 2.164 alin. (2) din C. civ. (2009).

În atare situație, având în vedere considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 (Andriciuc), precum și dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, Curtea a constatat că prevederile contractuale contestate - clauza de risc valutar - reflectă transpunerea în contract a unei dispoziții legale obligatorii, astfel încât respectivele clauze sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecție, cu consecința că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora.

Prin urmare, Curtea a ajuns la concluzia că nu mai poate analiza criticile referitoare la analiza obiectului contractului, caracterul clar și inteligibil sau dezechilibru, lipsa informării, deoarece atâta timp cât instanța națională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecății transpune un act normativ, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte etape enunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Andriciuc.

Împotriva deciziei civile nr. 99 din 19 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 16 martie 2018.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, cu consecința admiterii acțiunii.

În ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare și comisionul de administrare, recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat, în mod greșit, normele de drept material incidente, respectiv dispozițiile art. 4 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Astfel, s-a arătat că prin cererea de chemare în judecată au fost contestate două comisioane ce se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cercetării sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractului prin raportare la preț, ca parte a obiectului contractului, avându-se în vedere că acestea nu sunt suficient de clare, nu sunt exprimate într-un limbaj inteligibil și dau posibilitatea intimatei-pârâte să le interpreteze în interes propriu, creând un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Comisionul de acordare în cuantum de 2,00% și comisionul de administrare de 0,15% aplicat la soldul lunar al creditului nu privește obiectul principul al contractului, prin aceasta înțelegându-se prestațiile esențiale ale contractului și care, ca atare îl caracterizează.

Recurenta-reclamantă a menționat faptul că aceste comisioane nu pot fi apreciate ca intrând în sfera obiectului principal la contractului, ci constituie costuri diferite de împrumutul acordat și dobânda contractuală asumată, adăugându-se acestora pentru a determina costul total al creditului.

A precizat că prestațiile referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare nu sunt esențiale pentru un contract de credit bancar, atâta timp cât există bănci care nu le percep și, mai mult, chiar aceeași bancă nu solicită întotdeauna aceste tipuri de comisioane.

Autoarea căii de atac a criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta a interpretat greșit prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, reținând că perceperea comisionului de acordare și, implicit, a comisionului de administrare a fost permisă de legiuitor.

În acest sens, a învederat că începând cu anul 2010 prin textul de lege anterior evocat s-a stabilit că pentru analiza dosarului se poate percepe un comision în sumă fixă, și nu procentuală, strict privitor la comisionul de acordare.

Or, în contractul de credit analizat s-a prevăzut perceperea de către profesionist a unui comision de acordare în valoare procentuală de 2% din suma împrumutată.

Referitor la aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că legislația română permite preceperea comisioanelor în discuție, cu referire la faptul că prin art. 95 din Legea nr. 288/2010 legiuitorul a stabilit expres că prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu se aplică contractelor în derulare, în speță fiind analizate clauze inserate într-un contract de credit încheiat în anul 2008.

Recurenta-reclamantă consideră că instanța nu a analizat în concret cerințele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv criteriul dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credințe, al existenței unei contraprestații specifice și al lipsei transparenței.

Referitor la existența unei "contraprestații specifice clauzelor contractuale" având ca obiect comisionul de acordare și comisionul de administrare, recurenta a menționat că este obligatoriu a fi calificată de către intimata-pârâtă, necesitatea perceperii prin arătarea contraprestației.

Perceperea comisionului de acordare și a celui de administrare de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestație, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit și reprezintă pentru debitor o obligație lipsită de cauză, fiind nulă, conform art. 966 din C. civ. de la 1864.

Din interpretarea conținutului clauzei contractuale privind comisionul de acordare de 2,00%, achitat la data tragerii creditului din limita creditului, și al clauzei contractuale privind comisionul de administrare aplicat lunar în cuantum de 0,15%, se poate observa că banca pârâtă nu a definit în contract, în mod clar și inteligibil, serviciile pe care aceasta le pune la dispoziția debitorilor prin perceprea unor sume cu titlu de comision de acordare și de administrare.

Un criteriu fundamental în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale este cel al lipsei de transparență, în concepția Curții de Justiție a Uniunii Europene obligația de transparență fiind strâns legată de obligația de informare.

Recurenta-reclamantă susține că pârâta a încălcat dispoziția prevăzută în art. 5 din Directivă, care dispune asupra cerințelor de claritate și de transparență, nefurnizând informațiile generale consumatorului.

S-a arătat că, în cauză, comisioanele percepute nu a fost definite expres în niciuna dintre clauzele contractului de credit.

În opinia recurentei, perceperea de către bancă a acestor comisioane doar pentru punerea la dispoziție a creditului și pentru anumite servicii prestate lunar care pot fi acoperite din sumele încasate cu titlu de dobândă contractuală, este nejustificată, avându-se în vedere faptul că activitatea de creditare se derulează într-un cadru reglementat legal, pârâta fiind instituție financiară autorizată care desfășoară cu titlu profesional activități ce constau în acordarea de credite în cont propriu.

Având în vedere echivocul ce caracterizează clauzele privind comisionul de acordare și de administrare, determinat de lipsa de transparență cu privire la prestația băncii în schimbul acestora, recurenta a conchis în sensul că nu poate fi reținută de către instanță ca fiind suplinită condiția referitoare la caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate.

O altă critică de nelegalitate adusă deciziei recurate vizează faptul că instanța de prim control judiciar a verificat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la riscul valutar doar sub un singur aspect și anume acela al excluderii prevăzute de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Astfel, recurenta-reclamantă a precizat că instanța nu a interpretat în litera legii principiul nominalismului monetar oferind o interpretare plasată în afara sferei pe care a avut-o în vedere legiuitorul la redactarea prevederilor legale invocate.

A arătat că este fără echivoc caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, în acest sens pronunțându-se și Curtea Constituțională prin decizia nr. 62/2017 (punctul 37).

Recurenta apreciază că principiul nominalismului, așa cum este reglementat de dispozițiile C. civ. de la 1864, nu poate avea în vedere valutele cotate și că în interpretarea art. 1578 din codul anterior menționat trebuie să se pornească de la premisa conform căreia noțiunea de "specie aflată în curs" este moneda națională, adică leul românesc.

În ceea ce privește contractele de credit, recurenta consideră că poate fi vorba despre ipoteza nominalismului dacă suma împrumutată a fost deblocată efectiv în moneda creditului, prevăzându-se și că obligațiile împrumutului vor fi îndeplinite în aceeași monedă.

Instanța de apel a constatat că prevederile contractuale ce au ca obiect riscul valutar îmbracă forma principiului nominalismului, dar față de caracterul supletiv al acestei norme, excepția prevăzută la art. 1 alin. (2) nu se aplică, motiv pentru care, în opinia recurentei-reclamante, subzistă obligația instanței naționale de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

În raporturile contractuale dintre un profesionist și un consumator se aplică cu prevalență normele speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale reglementate de Legea nr. 193/2000.

Chestiunea clauzelor abuzive se manifestă, în mod preferențial, în categoria contractelor de consum. În acest domeniu, Legea nr. 193/2000 trebuie completată cu prevederile Codului consumului și numeroase alte acte normative sectoriale care fac aplicarea clauzelor abuzive.

Prin urmare, ceea ce este necesar a se stabili cu prioritate este dacă un contract de consum respectă exigențele impuse pentru încheierea sa valabilă din perspectiva legislației speciale, acolo unde aceasta are reglementări specifice, urmând ca dispozițiile din dreptul comun să servească drept reper în situațiile în care legea specială nu conține statuări exprese.

Criteriile determinării caracterului abuziv al unei clauze contractuale din perspectiva legislației speciale sunt:

a) lipsa negocierii;

b) dezechilibrul contractual în defavoarea consumatorului;

c) încălcarea exigențelor bunei-credințe;

d) toate celelalte circumstanțe relevante (natura bunurilor sau serviciilor ce fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, toate circumstanțele care au determinat încheierea contractului și anume dacă consumatorului i s-a dat posibilitatea să înțeleagă natura reală a tranzacției).

Instanța avea sarcina de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noțiunilor de "obiect principal al contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În materia dreptului consumului, obligația de informare ce incumbă profesionistului face parte din categoria obligațiilor legale explicite.

Obligația generală de bună-credință are o semnificație având o greutate însemnată în raporturile dintre profesioniști și consumatori, iar obligația ce incumbă profesionistului, potrivit legii speciale, justifică "exercitarea oficiului de ordine publică conferind abilitate judecătorului de a utiliza instrumente de control/cenzură a clauzelor stipulate în contractele de consum în scopul realizării dezideratelor ordinii publice".

Din acest motiv, chiar dacă s-ar aprecia faptul că acea clauză de indexare, care vizează strict moneda de plată, este mecanismul care asigură respectarea principiului nominalismului în ce privește moneda de cont - valuta, excepția prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi reținută de plano, întrucât abuzul de putere economică al profesionistului nu este exclus.

Pe de altă parte, nu se poate susține că echilibrul avut în vedere la adoptarea prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 își mai pot găsi utilitatea juridică în prezent, față de împrejurarea că textul are în vedere moneda metalică cu acoperire în metale prețioase, iar în speță este vorba de o monedă discreționară.

Din considerentele hotărârii pronunțate în Cauza Andriciuc rezultă că obligația de transparență contractuală ce incumbă profesionistului, obligație conexă exigențelor de publicitate și informare specifice dreptului consumului, presupune garantarea dreptului consumatorului de a înțelege prevederile contractului.

În accepțiunea Curții de Justiție a Uniunii Europene, transparența în exprimarea costurilor contractului trebuie să permită consumatorului să evalueze consecințele patrimoniale ale creditării, fapt care implică evaluarea impactului posibil al riscului valutar și predicții legate de volatilitatea cursului.

Or, predicțiile legate de volatilitatea cursului țin exclusiv de portofoliul profesionistului.

Astfel, asumarea de către consumator a riscului pentru variațiile de curs ale monedei de plată trebuie să fie expresă și conștientă, să aibă la bază simulări exprimate în limite matematice de profesionist, așa încât consumatorul să aibă capacitatea de estimare a riscului de credit indus de variațiile non liniare ale cursului de schimb valutar, iar variațiile cursului previzionat să fie corelate cu gradul de îndatorare permis, îndatorare care să-și păstreze proporția agreată de părți pe parcursul derulării contractului în conformitate cu predicțiile avute în vedere.

Consumatorul trebuie să cunoască și să accepte valoarea maximă rambursabilă în moneda de plată în care obține veniturile curente. Numai în aceste condiții o clauză referitoare la riscul valutar în ce privește moneda de plată ar putea fi calificată drept clară și inteligibilă.

Recurenta-reclamantă a mai susținut faptul că pârâta avea obligația de a asigura o anumită protecție consumatorului împotriva supraîndatorării, prin mecanisme contractuale specifice.

Imposibilitatea împrumutatului de a aprecia, evalua avantajele și inconvenientele care pot rezulta din contract echivalează implicit cu imposibilitatea finanțatorului de a estima la data încheierii convenției dacă este sau nu în măsură să realizeze la rându-i interesul partenerului său contractual.

De aceea, singura dispoziție care se bucură de previzibilitate, claritate și care corespunde exigențelor referitoare la solidarismul contractual putând asigura executarea cu bună credință a contractului de împrumut, este aceea a stabilizării cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit.

Valorizarea judiciară a obligației împrumutatului nu contravine principiului nominalismului monetar care, de altfel, nu are un caracter absolut.

În acest sens, s-a arătat că nu este echitabil ori moral ca din jocul fluctuației monetare cu privire la care consumatorul nu a fost corect informat, valoarea prestației sale să fie dublată, triplată în timp ce starea economică avută în vedere pentru determinarea eligibilității consumatorului a rămas neschimbată.

Recurenta consideră că atâta timp cât nu este vorba de un risc natural asumat și nici de un risc convențional care să fi fost constituit, în mod legal, în sarcina exclusivă a debitorului, este necesară intervenția judiciară în vederea reechilibrării contractului.

Reechilibrarea presupune, în circumstanțele date, fixarea valorii obligației exprimate în valută, pe toată durata contractului în funcție de factorul de referință de la data încheierii contractului care este cursul valutar practicat la acea dată, acest element fiind, din perspectiva debitorului, singurul factor de predicție la momentul accesării creditului pentru evaluarea în ansamblu a gradului său de îndatorare și a valorii finale a obligației. Acest factor i-a permis debitorului să evalueze limitele maxime ale resurselor financiare pe care va trebui să le aloce în scopul procurării sumelor de bani în monedă străină pentru achitarea ratelor de credit și stingerea împrumutului.

Deși convenția de credit este un contract cu executare succesivă, restituirea pretențiilor este admisibilă și nu reprezintă o excepție de la efectul retroactiv și de la principiul repunerii părților în situația anterioară.

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale anterior denunțate ca fiind abuzive, instanța de judecată are obligația de a dispune și obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu acest titlu, ca fiind o plată nedatorată.

Faptul că recurenta-reclamantă și-a asumat obligația de a restitui creditul în rate, conform graficului de rambursare, nu înlătură obligația de restituire a sumelor încasate în baza clauzelor abuzive pentru care s-a constatat nulitatea, fiind incident art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Față de aceste argumente, recurenta a solicitat admiterea recursului formulat, casarea în tot a hotărârii recurate, iar în urma rejudecării pe fond a cererii de apel, să se admită apelul sub toate capetele de cerere, cu consecința constatării ca fiind întrunite cumulativ condițiile implementate de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

S-a arătat că reclamanta a acționat de pe o poziție inegală, în raport cu operatorul financiar-bancar, contractul de credit încheiat fiind unul de adeziune, clauzele acestuia fiind prestabilite de către împrumutător, consumatorul neavând posibilitatea de a negocia nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus în forma respectivă de către bancă, motiv pentru care, instanța națională poate să aprecieze asupra caracterului abuziv al clauzelor stipulate din contractul perfectat.

De asemenea, făcând aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor cu privire la care s-a solicitat să se constate că au un asemenea caracter, recurenta-reclamantă a solicitat instanței să dispună derularea în continuare a contractului cu excluderea efectelor produse de reglementarea abuzivă.

Intimatele-pârâte C. S.A. și B. România S.A. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii soluției pronunțate de instanța de apel, inclusiv în ceea ce privește admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. România S.A. De asemenea, intimatele-pârâte au solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 din C. proc. civ.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 19 martie 2019 s-a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A., stabilindu-se termen pentru soluționarea acestuia la 4 iunie 2019, cu citarea părților.

La termenul din 4 iunie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar la data de 31 octombrie 2019 recurenta-reclamantă a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, sens în care s-a fixat termen la 14 ianuarie 2020, cu citarea părților pentru discutarea cererii de repunere pe rol și recurs.

Prin încheierea de la termenul din 14 ianuarie 2020 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La data de 7 septembrie 2020 intimatele-pârâte C. S.A. și B. România S.A. au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, solicitând fixarea unui termen de judecată în vederea continuării judecății, întrucât a fost soluționată cauza C-81/19 ce s-a aflat pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 11 septembrie 2020 s-a fixat termen la 8 decembrie 2020, cu citarea părților, pentru discutarea cererii de repunere pe rol a cauzei și recurs, dată la care s-a dispus repunerea pe rol a recursului și s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta