ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2428/2020

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2020

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015, după disjungerea din dosarul nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta societatea B. S.A., să se constate nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit și din actele adiționale încheiate de părți: - art. 4.1 - orice plată efectuată de împrumutat în baza prezentului contract se va face în moneda în care a fost acordat creditul; - art. 4.2 - împrumutatul va rambursa creditul în 240 rate lunare egale (incluzând credit și dobândă), a căror valoare, la data încheierii prezentului contract este de 1223,02 CHF; - art. 4.6 - teza III - eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat; - art. 5.9 - teza II - eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat - actul adițional din data de 15.06.2010 - clauza 3.11 - împrumutatul declară că a fost informat că suma lunară de plată (echivalentul în RON al sumei lunare de plată) poate să crească pe viitor ca urmare a posibilității creșterii cursului de schimb valutar și/sau a creșterii ratei dobânzii creditului. Constatarea nulității absolute a fost solicitată pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații: 1 - obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; - obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); - obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; - obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit. Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF-leu de la acel moment.

Prin sentința civilă nr. 396 din 9 februarie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată, și a luat act că pârâta a renunțat la judecata cererii reconvenționale.

Prin decizia nr. 2070 din 27 noiembrie 2017, pronunțata de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă in dosarul nr. x/2015, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 396 din 9 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Pârâta B. S.A. a declarat recurs împotriva considerentelor deciziei sus-menționate, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a hotărârii atacate, exclusiv cu privire la considerentele greșite referitoare la reținerea neîndeplinirii de către bancă a obligației de informare, cu privire la consecințele concrete care s-ar fi putut produce în condițiile devalorizării monedei naționale în favoarea monedei creditului.

În motivarea recursului, au fost criticate cele reținute de instanța de apel, în sensul că "chiar dacă această clauză nu este de plano abuzivă, (cum încearcă să acrediteze ideea apelantul - reclamant, în mod indirect), Banca avea obligația de informare completă la data încheierii contractului, cu privire la concretizarea ulterioară a eventualei devalorizari a monedei naționale, monedă în care reclamanții își încasau veniturile proprii, ceea ce nu s-a îndeplinit."

Susține recurenta că aceste aserțiuni ale instanței de apel, referitoare la obligația de informare, încalcă principiile aplicarii în timp a legii civile, dar și cele stabilite de CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc, prin urmare aceste considerente încalcă normele de drept material.

Arată recurenta că instanța de apel a făcut o greșita interpretare a hotărârii din cauza C-186/16 Andriciuc atunci când a reținut că la momentul contractarii banca nu și-a îndeplinit corespunzător obligația de informare cu privire la consecințele cresterii cursului valutar.

Nici Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, Legea nr. 289/2004 sau O.G. nr. 21/1992 nu prevedeau obligația băncii de a detalia obligația de rambursare a creditelor în valuta sau de a explica mecanismul schimbului valutar, ci doar obligația de informare corectă, completă și neechivocă asupra condițiilor de creditare, adică dobânzile, comisioanele ori garanțiile puse în sarcina acestuia.

Nici reglementarea ulterioară - O.U.G. nr. 50/2010 - nu conținea, printre enumerarile facute pentru determinarea continutului obligației de informare, o astfel de obligație având ca obiect riscul valutar. Dimpotrivă, acest act normativ prevede la art. 4 că, în cazul în care creditorul a furnizat formularul "Informații standard la nivel european privind creditul pentru consumatori" prevăzut la anexa nr. 2, se consideră că a respectat cerintele de informare, respectivul formular neconținând informații referitoare la riscul valutar.

O astfel de obligație a fost consacrată legislativ prin O.U.G. nr. 52/2016, la art. 7 alin. (2) lit. j) si art. 8 alin. (2) lit. f), însă, potrivit art. 135 alin. (1), prevederile acestora nu se aplică contractelor de credit aflate în derulare la data intrării în vigoare a ordonanței. Nici Directiva 2014/17/UE nu produce efecte retroactive, neputând fi incidentă în cazul unui contract de credit încheiat în anul 2007.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea de ședință din data de 17 mai 2019, Înalta Curte a admis in principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică.

Prin încheierea din 22 noiembrie 2019, cauza a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul CJUE.

În ședința publică din 25 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus repunerea pe rol a cauzei și reluarea judecății recursului.

Analizând recursul formulat de recurenta - pârâtă B. S.A., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Considerentele criticate prin cererea de recurs sunt cele referitoare la faptul că pârâta B. S.A. avea o obligație de informare completă a consumatorului la data încheierii contractului de credit, inclusiv cu privire la consecințele concrete care s-ar fi putut produce în condițiile devalorizării monedei naționale, în favoarea monedei creditului, respectiv CHF, obligație care nu a fost îndeplinită.

Așadar, instanța de apel a imputat pârâtei faptul că nu a informat consumatorul despre riscul valutar în sine, iar nu faptul că banca, ca profesionist în domeniul financiar - bancar, ar fi trebuit să cunoască sau să prevadă modul cum va evolua cursul valutar.

Pornind de la această distincție, Curtea apreciază că cele reținute prin decizia atacată se înscriu în prerogativa instanței de prim control judiciar de a verifica îndeplinirea corespunzătoare a obligației de informare de către pârâtă, prin raportare la situația reclamantului, care s-a reținut că nu dispunea de venituri în moneda creditului și a cărui motivație nu era speculativă.

Împrejurarea că obligația de informare era reglementată generic de actele normative în vigoare la data încheierii contractului de credit analizat în cauză, ca presupunând, în esență, comunicarea către consumator a tuturor informațiilor care să permită înțelegerea condițiilor creditului (art. 3 lit. b), art. 9

1

din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, art. 27 și art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului), nu poate conduce la constatarea nelegalității deciziei atacate, exclusiv în considerarea absenței unei dispoziții exprese referitoare la obligația de informare asupra riscului valutar.

Este important de precizat faptul că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit stat membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de traspunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. Consecința acestui fapt este aceea că interpretarea acestei legi se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13 și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie.

Așa cum s-a statuat în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, inclusiv prin hotărârea pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc, la care recurenta face referire, revine instanței naționale, atunci când ține seama de toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului, obligația să verifice dacă i-au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligației sale, instituțiile de credit având obligația de a furniza consumatorilor informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză. În ceea ce privește caracterul suficient al acestei informări, Curtea de Justiție a Uniunii Europene arată că "această cerință presupune ca o clauză potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeași monedă străină în care a fost contractat să fie înțeleasă de consumator atât în plan formal cât și gramatical, cât și în ceea ce privește consecințele concrete ale acesteia, în sensul ca un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci și să evalueze consecințele economice, potențial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare.

Prin urmare, verificările necesare în această privință revin instanței naționale, învestită cu soluționarea cauzei, ceea ce în litigiul de față s-a realizat de către instanța de apel, parte dintre criticile recurentei - pârâte, deși întemeiate pe motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind aspecte de temeinicie a hotărârii, care nu intră în sfera controlului de legalitate ce se exercită în recurs.

Având în vedere toate considerentele mai sus expuse și constatând că prin recursul deduse judecății nu se relevă o încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea în parte a hotărârii atacate, în sensul înlăturării considerentelor criticate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva considerentelor deciziei nr. 2070/2017 din 27 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva considerentelor deciziei nr. 2070/2017 din 27 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2020.