ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2362/2020

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 21 septembrie 2018, reclamantul INSPECTORATUL DE STAT ÎN CONSTRUCȚII - I.S.C a solicitat obligarea pârâtei S.C. A.. la plata sumei de 458.491,20 RON, reprezentând: diferență plată cota de 0,1% (19.660,70 RON), contravaloare cotă de 0,7% la valoarea finală a lucrărilor (209.584,90 RON), penalități la cota de 0,1% la valoarea finală a lucrărilor (19.660,70 RON), precum și penalități la cota de 0,7% la valoarea finală a lucrărilor (209.584,90 RON) .

Prin sentința civilă nr. 181 din 30 ianuarie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, a fost admisă excepția inadmisibilității cererii și în consecință, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de reclamantul INSPECTORATUL DE STAT ÎN CONSTRUCȚII - I.S.C., în contradictoriu cu pârâta S.C. A..

Prin decizia civilă nr. 1564A din 10 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul INSPECTORATUL DE STAT ÎN CONSTRUCȚII - I.S.C. împotriva sentinței civile nr. 181 din 30 ianuarie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă; a fost anulată sentința atacată și trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

În motivare, recurenta-pârâtă arată că, începând cu 1 ianuarie 2010, prevederile Ordonanței Guvernului nr. 63/2001 privind înființarea Inspectoratului de Stat în Construcții - I.S.C. au fost implicit amendate prin dispozițiile Legii nr. 329/2009 care, prin art. 7 coroborat cu anexa nr. 1 la lege, a stabilit că se fac venit la bugetul de stat, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi, veniturile obținute de autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau parțial din venituri proprii, reorganizate ca instituții publice finanțate integral de la bugetul de stat, printre care s-a numărat și Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, în considerarea dispozițiilor Legii nr. 329/2009, a fost abrogat art. 4 alin. (1), (2) și (4) din Ordonanța Guvernului nr. 63/2001, articol care stabilea că această instituție publică se finanțează integral din venituri extrabugetare.

Recurenta-pârâtă menționează și că, începând cu data de 1 ianuarie 2015, în conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 24/2014 pentru stabilirea unor măsuri privind controlul statului în domeniul construcțiilor, aprobată prin Legea nr. 35/2015, care a abrogat poziția 5 din anexa nr. 1 la Legea nr. 329/2009, cu modificările și completările ulterioare, Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C. a redevenit instituție publică (aflata în subordinea Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice) care se finanțează integral din venituri proprii.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, la data la care s-a născut obligația de plată, respectiv în anul 2013, I.S.C. era finanțat de la bugetul de stat, iar în raport de dispozițiile art. 30 din Legea 50/1991 privind autorizarea executărilor de construcții în forma în vigoarea la momentul nașterii obligației de plată a cotei de 0,1% și de art. 40 din Legea nr. 10/1995 în vigoarea la momentul nașterii obligației de plată a cotei de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor, reiese că atribuțiile conferite de lege INSPECTORATULUI DE STAT ÎN CONSTRUCȚII se limitează, în cazul ambelor taxe, la controlul și colectarea acestora, acest aspect rezultând și din cuprinsul deciziei nr. 8/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ceea ce privește exercitarea atribuțiilor privind colectarea taxelor de către INSPECTORATULUI DE STAT ÎN CONSTRUCȚII - I.S..C, recurenta-pârâtă consideră că, dată fiind natura fiscală a obligației de plată a celor două taxe, rolul de colector al acestei instituții vizează doar ipoteza în care contribuabilii achită de bunăvoie sumele datorate, în caz contrar, valorificarea creanței urmând să se efectueze de către organul fiscal competent având în vedere că beneficiarul taxelor este statul, iar legile speciale nu prevăd nicio procedură de recuperarea a sumelor de bani aferente celor două taxe.

În condițiile date, recurenta-pârâtă apreciază că, în vederea recuperării taxelor, ar fi trebuit respectate prevederile Codului de procedură fiscală, INSPECTORATULUI DE STAT ÎN CONSTRUCȚII - I.S.C. nefiindu-i deschisă calea cererii de chemare în judecată în vederea obținerii unui titlu de creanță așa cum în mod eronat a reținut Curtea de Apel București.

Recurenta-pârâtă arată că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Codul de procedură fiscală din 2003, în vigoare la data nașterii obligației de plată, administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat, prevăzute la art. 1, se realizează potrivit dispozițiilor Codului de procedură fiscală, ale Codul fiscal, precum și ale altor reglementări date în aplicarea acestora.

De asemenea, recurenta-pârâtă menționează că prevederile art. 2 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din Codul de procedură fiscală din 2015, reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează, constituind procedura de drept comun în ceea ce privește administrarea lor.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, neexistând prevederi speciale privind recuperarea taxelor stabilite de Legea nr. 50/1991 și de Legea nr. 10/1995, ar fi trebuit aplicate dispozițiile Codului de procedură fiscală, în sensul emiterii unui titlu de creanță de către organul fiscal competent în baza înștiințărilor și declarațiilor pe care investitorii le fac la momentul începerii lucrărilor și odată cu efectuarea recepției la terminarea lucrărilor.

Recurenta-pârâtă arată și că art. 76 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții din 12.10.2009 stabilea, la momentul nașterii obligațiilor de plată a taxei, că în conformitate cu prevederile art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în cel mult 15 zile de la data finalizării lucrărilor de construcții, odată cu efectuarea recepției la terminarea lucrărilor, solicitantul (investitorul/beneficiarul) are obligația de a regulariza taxele și cotele legale, investitorul/beneficiarul având obligația de a declara la emitentul autorizației valoarea finală (rezultată) a lucrărilor, putând fi prezentate documentele doveditoare necesare. Emitentul autorizației va aplica prevederile art. 267 alin. (14) lit. c) și d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

T

cu modificările și completările ulterioare și va înștiința Inspectoratul de Stat în Construcții despre finalizarea execuției lucrărilor, precum și valoarea finală a investiției - asa cum a fost calculată la efectuarea recepției la terminarea lucrărilor.

În concluzie, recurenta-pârâtă consideră că pentru recuperarea unor creanțe fiscale se impunea emiterea de către organul fiscal a unui titlu de creanță care să stea la baza emiterii unui titlu executoriu, dată fiind și necesitatea recuperării integrale și cu celeritate a sumelor de bani ce urmau a fi virate bugetului de stat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 30 septembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică la data de 18 noiembrie 2020.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A.., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, "(1) Cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism și autorizarea executării lucrărilor de construcții se suportă de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0, 1% din valoarea lucrărilor autorizate, cu excepția celor prevăzute la art. 3 lit. b) și a) lăcașurilor de cult.

(2) Virarea sumelor stabilite conform dispozițiilor alin. (1) se face în contul inspectoratelor teritoriale în construcții, județene, respectiv al municipiului București, după caz, o dată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, astfel cum se prevede la art. 7 alin. (8). Întârzierea la plată a cotei prevăzute la alin. (1) se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăși suma datorată. Disponibilitățile la finele anului din veniturile extrabugetare se reportează în anul următor și au aceeași destinație.

(3) Cota stabilită la alin. (1) se aplică și diferențelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face o dată cu recepția la terminarea lucrărilor".

Totodată, art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, prevede că "Investitorii sau proprietarii vor vira lunar către Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C. din subordinea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței o sumă echivalentă cu o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor prevăzute la art. 2 și pentru care se emit, în condițiile legii, autorizații de construire, cu excepția proprietarilor, persoane fizice, care execută lucrări de consolidare și reparații la locuințele din proprietate. Calculul și virarea sumelor respective se fac eșalonat, concomitent cu plata prestațiilor. (...)".

Prin decizia nr. 8 din 19 februarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2017, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 441 din 25 mai 2018, s-a statuat că, din analiza dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, coroborate cu ale art. 20 și art. 30 din aceeași lege, cu art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 63/2001, precum și cu ale art. 1 alin. (2) și art. 2 pct. 40 și 42 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că obligația de plată menționată se încadrează în noțiunea de taxă fiscală, fiind o prelevare cu caracter fiscal destinată a alimenta bugetul de stat, în considerarea serviciului prestat de instituția publică, de control al calității construcțiilor, fără a fi un echivalent al acestui serviciu.

De asemenea, prin aceeași decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că taxa prevăzută de art. 40 din Legea nr. 10/1995 este administrată de Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C., care îndeplinește, în materie de administrare a acestei taxe, numai unele dintre atribuțiile specific unui organ fiscal, respectiv exercită controlul asupra îndeplinirii obligației de plată și rolul de colector al taxei, fără să fie învestit și cu atributul de a stabili obligația fiscală, pe calea emiterii titlului de creanță.

Reiese, așadar, din decizia nr. 8/2018, obligatorie în raport de prevederile art. 521 alin. (3) C. proc. civ., că INSPECTORATUL DE STAT ÎN CONSTRUCȚII - I.S.C. exercită controlul asupra îndeplinirii obligației de plată și rolul de colector al taxei, fără a putea emite titlul de creanță.

În aceste condiții, INSPECTORATUL DE STAT ÎN CONSTRUCȚII - I.S.C. poate acționa în vederea obținerii titlului de creanță, pe cale judiciară.

Ca atare, argumentele recurentei-pârâte în sensul că rolul de colector al INSPECTORATULUI DE STAT ÎN CONSTRUCȚII - I.S.C. operează numai în ipoteza în care contribuabilii achită voluntar taxa datorată, în caz contrar valorificarea creanței urmând a fi făcută de către organul fiscal competent, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din Codul de procedură fiscal, vor fi înlăturate.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dispozițiile art. 76 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 50/1991, invocate de recurenta-pârâtă nu sunt incidente în cauză, în condițiile în care acestea vizează obligațiile investitorilor/beneficiarilor față de autorități și, respectiv, pe cele ale emitentului autorizației, nereglementând așadar, obligațiile de achitare a cotelor de 0,1% și respectiv de 0,7% și nici penalitățile aferente acestora, ce fac obiectul cauzei deduse judecății.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A.. împotriva deciziei civile nr. 1564A din 10 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A.. împotriva deciziei civile nr. 1564A din 10 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2020.