ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1915/2020

Ședința publică din data de 13 octombrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile din Legea nr. 10/1995, H.G. nr. 273/1994, Legea nr. 50/1991, art. 107, art. 148 și următoarele din C. proc. civ., art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, art. 7 și pct. 5 din Anexa nr. 1 din Legea nr. 329/2009.

La 27 octombrie 2016, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții a înregistrat la dosar cerere precizatoare a acțiunii, în sensul micșorării cuantumului sumei solicitate, de la suma de 753.645,30 RON la 169.967,02 RON.

Prin încheierea de ședință din 16 iunie 2016, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a declinat competența soluționării cauzei în favoarea uneia dintre secțiile civile ale Tribunalului București, ca urmare a admiterii excepției necompetenței funcționale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2015** la 24 august 2016, iar prin încheierea de ședință din 27 octombrie 2016, s-a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare, în favoarea secției a VI-a Civilă a aceleiași instanțe, în considerarea calității de profesionist a părților din litigiu.

Prin încheierea din 21 decembrie 2016, prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii cu motivarea că în susținerea acestei excepții pârâta invocă argumente privind soluționarea pe fond a litigiului.

Excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă în considerarea faptului că reclamantul are obligația de a colecta cota prevăzută de Legea nr. 10/1995, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că o parte din această cotă se virează în contul Ministerului Dezvoltării Rurale.

În privința excepției prescripției dreptului material la acțiune s-a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, cu consecința că termenul de prescripție este de 5 ani și începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept.

Prin sentința civilă nr. 1795 din 7 iunie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului Inspectoratul de Stat în Construcții, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., fiind obligat reclamantul să achite pârâtei suma de 34.481,18 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Referitor la fondul litigiului, respingând acțiunea, tribunalul a arătat că solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la plata sumelor rezultate din regularizarea cotelor de 0,1% și 0,7% din valoarea finală a lucrărilor de construcții realizate în baza autorizației de construire nr. x din 18 ianuarie 2008 și a penalităților de întârziere prevăzute de art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții și de art. 30 din Legea nr. 50/191 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții este nefondată.

În conformitate cu aceste dispoziții legale, reține prima instanță, baza de calcul pentru determinarea valorii cotelor este valoarea finală a lucrărilor de construire stabilită în conformitate cu art. 253 Codul fiscal și art. 52 din Norma metodologică din 22 ianuarie 2004. Având în vedere că potrivit expertizei sumele achitate de pârâtă sunt într-un cuantum superior celui solicitat de reclamant, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții, iar pârâta S.C. A. S.R.L. a formulat apel incident, care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București.

Prin decizia civilă nr. 448A/2019 din 13 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a admis apelul principal declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții, fiind schimbată sentința apelată în sensul admiterii cererii de chemare în judecată precizate și obligării pârâtei S.C. A. S.R.L. la plata către reclamant a sumei de 169.967,02 RON, reprezentând debit principal și penalități.

A fost respins ca nefondat apelul incident formulat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe.

S-a respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Apelul incident formulat de pârâtă împotriva modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a fost respins cu motivarea că reclamantul I.S.C. în calitate de titular al dreptului subiectiv constând în colectarea sumelor ce fac obiectul litigiului conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 și art. 40 din Legea nr. 10/1995, justifica și calitatea procesuală activă.

În același sens s-a statuat și prin decizia nr. 8/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că în considerarea naturii obligației fiscale, termenul de prescripție este de 5 ani, motiv pentru care și criticile privind modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, au fost înlăturate.

În privința apelului principal declarat de reclamant, instanța de apel a arătat că sunt întemeiate criticile conform cărora tribunalul s-a raportat la baza de calcul indicată de expert, cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale.

Din prevederile Ordinului nr. 839/2009 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, a reținut instanța de apel, rezultă cu claritate că legiuitorul distinge între etapa anterioară finalizării lucrărilor, când cotele de 0,1% și 0,7% se aplică la valoarea lucrărilor autorizate, valoare ce se calculează conform art. 69 din Ordin, ce face, într-adevăr, trimitere la H.G. nr. 28/2008, și momentul ulterior realizării obiectivului, când investitorul are obligația de a regulariza sumele datorate, prin raportare la valoarea finală a investiției, calculată la efectuarea recepției la efectuarea lucrărilor. În acest stadiu final, nu mai sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 28/2008.

A concluzionat instanța de apel că în mod greșit expertul a reținut aplicarea, în etapa regularizării cotelor, a dispozițiilor H.G. nr. 28/2008 și, pe cale de consecință, a exclus din baza de calcul a acestor cote o parte din suma indicată la finalizarea lucrărilor. În conformitate cu dispozițiile legale citate, baza de calcul pentru cotele de 0,7% și 0,1% este suma de 120.335.050,80 RON, declarată de intimata-pârâtă în declarația privind valoarea reală a lucrărilor executate în baza autorizației de construire și în declarațiile fiscale, astfel cum a fost comunicat reclamantului Inspectoratul de Stat în Construcții.

Prin urmare, a conchis instanța de apel, se va reține că intimata-pârâtă datorează apelantului-reclamant suma de 169.967,02 RON, constând în cote datorate reclamantului în temeiul 30 din Legea nr. 50/1991 și art. 40 din Legea nr. 10/1995 și penalități de întârziere calculate conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 și art. 40 alin. (2) din Legea nr. 10/1995. În ceea ce privește penalitățile, calculul prezentat de reclamant nu a fost contestat.

Suma solicitată de reclamant este reprezentată de un debit principal (cote) neachitat, în cuantum de 82.308,37 RON, și penalități de 82.308,37 RON, calculate la debitul menționat conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 și art. 40 alin. (2) din Legea nr. 10/1995, precum și 5.350,38 RON, penalități calculate cu respectarea dispozițiilor legale citate la sumele de 5.911,71 RON și 3.967,15 RON, parte din debitul principal recunoscut a fi fost achitat de pârâtă, însă a cărui achitare s-a realizat cu întârziere, a reținut instanța de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând admiterea acestuia și casarea deciziei pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Prima critică vizează soluționarea greșită a excepției necompetenței funcționale a secției a VI-a Civilă a Curții de Apel București, în condițiile în care prin Decizia nr. 8/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit natura fiscală a creanțelor solicitate de reclamant.

Prin urmare, arată recurenta, fiind dedus judecății un raport juridic de drept public, în conformitate cu aceste dezlegări și raportat la dispozițiile art. 129 pct. 2 și art. 479 C. proc. civ., instanța de apel trebuia să pună în discuția părților, din oficiu excepția necompetenței funcționale, care a fost invocată prin concluziile scrise depuse în apel. În aceste condiții, instanța de apel trebuia să repună cauza pe rol pentru dezbaterea contradictorie a motivului de nulitate derivat din încălcarea unor norme de ordine publică.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că respingând apelul incident, în mod greșit prin decizia recurată s-au înlăturat criticile privind modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active, deși reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții are doar obligația legală de colectare și distribuire a cotelor prevăzute de Legea nr. 10/1995, nefiind beneficiarul sumelor și nici titularul dreptului de proprietate asupra acestora.

Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, arată recurenta invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., derivat din interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor H.G. nr. 28/2008 în privința regularizării valorii lucrărilor autorizate pentru care există autorizație de construire emisă în condițiile Legii nr. 50/1991 și pentru care se emite proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

Interpretarea instanței de apel conform căreia la data efectuării regularizării investiției autorizate, adică după emiterea autorizației de construire nu se mai aplică prevederile H.G. nr. 28/2008, privind aprobarea conținutului cadru al documentației tehnico-economice aferente investițiilor publice, precum și a structurii și metodologiei de elaborare a devizului general pentru obiectivele de investiții și lucrări de intervenții este contrară prevederilor art. 69,70 și 76 din Ordinul nr. 839/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991.

Astfel, arată recurenta, la data emiterii autorizației de construire, valoarea investiției este estimată, în baza devizului general de lucrări reglementat de H.G. nr. 28/2008 la care face trimitere expresă art. 69 alin. (2) din Ordinul nr. 839/2009, iar ulterior la data regularizării valorii reale a investiției trebuie avute în vedere aceleași categorii de sume din devizul general reglementat de acest act normativ.

Potrivit dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 care stabilește obligația plății de către investitori a cotei de 0,1%, precum și în conformitate cu prevederile art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind obligația de plată a cotei de 0,7%, rezultă că, baza de clacul pentru determinarea acestor cote este doar valoarea finală a lucrărilor de construire, determinată la data întocmirii procesului-verbal de recepție la terminare a lucrărilor, nu și a altor categorii de cheltuieli menționate în acest înscris, cum eronat a apreciat instanța de apel.

Dispozițiile art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare la data exigibilității sumelor, la care fac trimitere prevederile art. 76 alin. (2) din Ordinul nr. 839/2009, atunci când se pune în discuție problema regularizării taxelor și cotelor legale, nu impun alte reguli privind devizul de lucrări, astfel cum a concluzionat instanța de apel.

Prevederile Codul fiscal, impun doar nivelul taxelor și al cotelor, însă modalitatea de detaliere a valorii investiției, a tipului de costuri efectuate cu investiția autorizată sunt în continuare reglementate de H.G. nr. 28/2008, inclusiv în faza de regularizare a valorii reale a investiției.

Ca atare, prevederile legale enumerate se completează reciproc, și nu se exclud una pe cealaltă.

Totodată, în mod greșit instanța de apel a înlăturat concluziile expertizei contabile, în condițiile în care expertul a aplicat prevederile H.G. nr. 28/2008 inclusiv în faza regularizării investiției, la valoarea reală a lucrărilor autorizate, conform devizului general de lucrări.

De altfel, arată recurenta, fără a invoca explicit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., considerentele deciziei recurate cuprind o înșiruire de dispoziții legale care interpretate în mod greșit au determinat pronunțarea unei hotărâri nelegale, ignorându-se și faptul că s-a contestat cuantumul penalităților a căror valoare depășește debitul principal.

La dosar nu s-a depus întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 31 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la 29 septembrie 2020.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., constând în încălcarea normelor privind competența de ordine publică a altei instanțe, Înalta Curte reține că pentru a fi incident acestui motiv de casare, excepția necompetenței trebuia invocată în condițiile legii, astfel cum rezultă în mod expres din dispoziția legală menționată.

Această cerință nu este îndeplinită în cauză, deoarece, însuși recurenta arată pe de o parte, că instanța de apel era obligată să invoce conform art. 479 C. proc. civ., din oficiu, excepția necompetenței materiale, iar pe de altă parte că a invocat această excepție prin concluziile scrise, depuse ulterior închiderii dezbaterilor, situație în care instanța era obligată să repună cauza pe rol pentru a pune în discuția contradictorie a părților excepția necompetenței.

Interpretarea recurentei în sensul că instanța de apel era obligată să invoce din oficiu această excepție, este contrară prevederilor art. 479 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., potrivit cărora, motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu, legiuitorul stabilind, astfel cum rezultă explicit din dispozițiile legale arătate doar o posibilitate și nu o obligație a instanței în acest sens.

În egală măsură, susținerea recurentei conform căreia, instanța de apel trebuia să repună cauza pe rol pentru a pune în discuția părților excepția necompetenței invocată prin concluziile scrise, este nefondată, în considerarea regulilor stabilite prin dispozițiile art. 400 C. proc. civ., conform cărora, repunerea pe rol se va dispune doar în ipoteza în care, în timpul deliberării, instanța consideră că sunt necesare probe sau lămuriri noi.

Totodată, potrivit art. 394 alin. (3) C. proc. civ., după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune nici un înscris, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă, ceea ce, în mod evident, determină și concluzia că, ulterior acestui moment, prin concluziile scrise pot fi dezvoltate doar argumente privind chestiunile deduse judecății, nefiind posibilă interpretarea că invocarea unor excepții determină repunerea pe rol a cauzei, din inițiativa părții, contrar dispozițiilor art. 400 C. proc. civ.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active este nefondată și va fi înlăturată, deoarece prin decizia recurată, s-au aplicat corect dispozițiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 și art. 40 din Legea nr. 10/1995 conform statuărilor date prin decizia nr. 8 din 19 februarie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin urmare, în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată că pentru determinarea titularului dreptului se impune analiza raportului juridic de drept substanțial generat de legea în vigoare la data nașterii sale.

Dispozițiile legale menționate prevăd obligația reclamantului de a colecta aceste cote, iar faptul că legiuitorul stabilește și destinația ulterioară a unei părți din aceste sume, precum și virarea în contul altei autorități publice, nu afectează raportul juridic stabilit în temeiul legii între reclamant și pârâtă, cu consecința că reclamantul justifică legitimare procesuală în cauză.

În concluziile, criticile recurentei privind modul de soluționare a apelului incident, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate și vor fi înlăturate ca atare.

În privința motivelor de casare referitoare la nelegalitatea deciziei, privind modul de soluționare a apelului principal declarat de reclamant, Înalta Curte observă, cu titlu prealabil, că deși recurenta invocând critici de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., derivate din încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, dezvoltarea acestora, relevă și incidența motivului de casare prevăzut de pct. 6 al aceluiași articol.

Verificând considerentele deciziei recurate din această perspectivă, Înalta Curte constată că este fondată critica recurentei în sensul că, o parte consistentă a acestora cuprinde redarea dispozițiilor de drept material, fără o dezvoltare corespunzătoare, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a argumentelor în temeiul cărora s-a concluzionat că, deși, Ordinul nr. 839/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, face trimitere la H.G. nr. 28/2008 și la momentul ulterior realizării obiectivului, când investitorul are obligația de a regulariza sumele datorate, în acest stadiu final, nu mai sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 28/2008.

În aceste condiții, întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea este de esența hotărârii, instanța fiind obligată să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, Înalta Curte, constată că, în absența îndeplinirii acestor condiții exercitarea controlului judiciar din perspectiva aplicării normelor de drept material nu este posibilă.

În consecință, în considerarea dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, se va reține că în absența dezvoltării raționamentului care a determinat modul de aplicare a dispozițiilor de drept material, examinarea legalității soluției pronunțate de instanța de apel nu este posibilă, iar soluția ce se impune, în conformitate cu art. 497 C. proc. civ. este aceea de admitere a recursului pârâtei, casarea în parte a deciziei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe, în ceea ce privește apelul principal formulat de reclamant.

În rejudecare, instanța de apel, va examina în mod concret, în conformitate cu dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., criticile și apărările formulate de părți, argumentând decizia clar și coerent, cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., și va administra potrivit art. 501 alin. (4) C. proc. civ. probele necesare și utile justei soluționări a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 448A/2019 din 13 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o casează, în parte, și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe, în ceea ce privește apelul principal formulat de reclamantul INSPECTORATUL DE STAT în CONSTRUCȚII.

Menține dispozițiile deciziei recurate în ceea ce privește apelul incident formulat de pârâta S.C. A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2020.