ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2739/2020

Ședința publică din data de 15 decembrie 2020

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă, la data de 23 decembrie 2016, sub nr. x/2016 reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C. - Inspectoratul Regional în Construcții Vest a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Reșița, Primăria Reșița și Consiliul Local al Municipiului Reșița precum și pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea acestora la plata sumei totale de 1.139.687,52 RON, reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% și penalități de întârziere, aferente autorizației de construire (AC) nr. 14/19.01.2009, emisă de primarul Municipiului Reșița pentru executarea lucrărilor de construire "Reabilitare stație de tratare a apei potabile și modernizarea stației de pompare a apei brute din Municipiul Reșița, Județul Caraș-Severin fără decantoare" și autorizație de construire (AC) nr. 51 din 11 martie 2009, emisă de PRIMARUL Municipiului Reșița pentru "Reabilitare stație de tratare a apei potabile și modernizarea stației de pompare a apei brute din Municipiul Reșița, Județul Caraș-Severin, zona decantoare" precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 515 din 23.03.2017, Tribunalul Caraș-Severin a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Reșița și a pârâtului Consiliul Local Reșița; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. A. S.A. și a respins acțiunea formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții împotriva pârâților Municipiul Reșița, Primăria Municipiului Reșița, Consiliul Local al Municipiului Reșița și S.C. A. S.A.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC - Inspectoratul Regional în Construcții Vest, pârâta S.C. A. S.A. precum și apel incident pârâții Municipiul Reșița, Primăria Municipiului Reșița și Consiliul Local al Municipiului Reșița.

Prin decizia civilă nr. 123 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC - Inspectoratul Regional în Construcții Vest și, în parte, apelul declarat de pârâta S.C. A. S.A., a fost anulată sentința apelată și s-a fixat termen pentru judecata fondului.

A fost respins apelul incident formulat de pârâții Municipiul Reșița, Primăria Reșița și Consiliul Local al Municipiului Reșița.

Prin decizia civilă nr. 147 din 26 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC - Inspectoratul Regional în Construcții Vest împotriva pârâților Municipiul Reșița, Consiliul Local al Municipiului Reșița și S.C. A. S.A, fiind obligați să plătească reclamantei suma de 334.874,92 RON, reprezentând cota de 0,1% datorată în baza Legii nr. 50/1991, cota de 0,70% datorată în baza Legii nr. 10/1995, precum și penalitățile legale aferente.

Au fost respinse, în rest, celelalte pretenții ale reclamantei.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC - Inspectoratul Regional în Construcții Vest și pârâții Municipiul Reșița - Primăria Municipiului Reșița și Consiliul Local al Municipiului Reșița.

Pârâta S.C. A. S.A. a formulat recurs împotriva deciziilor civile nr. 123 din 29 iunie 2017 și nr. 147 din 26 septembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara.

Prin decizia civilă nr. 1289/12.06.2019 pronunțată în dosar nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C. - Inspectoratul Regional în Construcții Vest împotriva deciziei civile nr. 147 din 26 septembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

A admis recursurile declarate de pârâții Consiliul Local al Municipiului Reșița și Municipiul Reșița - prin Primăria Municipiului Reșița și de pârâta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 123 din 29 iunie 2017 și a deciziei civile nr. 147 din 26 septembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a casat deciziile recurate și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 246 din 21 noiembrie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în rejudecare, a admis apelurile formulate de apelantul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții și de către apelanta pârâtă S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 515/23.03.2017 a Tribunalului Caraș-Severin.

A respins apelurile incidente formulate de pârâții municipiul Reșița și Consiliul local Reșița.

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului municipiului Reșița.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. A. S.A.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții I.S.C. - Inspectoratul Regional în Construcții Vest împotriva pârâtului municipiul Reșița.

A obligat pe pârâtul municipiul Reșița să plătească reclamantului suma de 21.460,94 RON reprezentând cota de 0,1% datorată pentru diferența dintre valoarea inițială și valoarea finală a lucrărilor și penalități de întârziere și suma de 313.413,98 RON reprezentând cota de 0,70% datorată în baza Legii nr. 10/1995 și penalitățile de întârziere aferente.

A respins acțiunea civilă formulate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții împotriva pârâtei S.C. A. S.A. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A menținut în rest sentința apelată.

Împotriva deciziei menționate anterior au declarat recurs reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții I.S.C. și pârâții UAT Reșița și Consiliul local Reșița.

Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.)

Deși Curtea de Apel Timișoara a reținut corect caracterul de obligații fiscale a sumelor solicitate și incidența în cauză a dispozițiilor art. 91 Codul de procedură fiscală privind termenul special de prescripție de 5 ani, a dat o dezlegare greșită în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru fiecare dintre cele două categorii de creanțe pretinse, pe de-o parte, cota de 0,1% întemeiată pe dispozițiile art. 30 din Legea nr. 50/1991 și, pe de altă parte, cota de 0,7% întemeiată pe dispozițiile art. 40 din Legea nr. 10/1995, precum și în ceea ce privește soluția dispusă cu privire la lipsa calității procesual pasive a pârâtei S.C. A. S.A.

În ceea ce privește cota de 0,1%, curtea de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 30 din Legea nr. 50/1991.

Într-adevăr, potrivit acestei dispoziții legale, obligația de plată a cotei de 0,1% se naște odată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, dar în contextul în care suma nu a fost achitată, obligația de plată subzistă pe tot parcursul executării lucrărilor și întreaga sumă devine scadentă la data recepției la terminarea lucrărilor, ca moment al finalizării lucrărilor de construcții și stabilirii valorii finale. In același sens sunt și dispozițiile art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care instituie și un termen de 15 zile de la finalizarea lucrărilor și încheierea procesului-verbal de recepție pentru regularizarea cotelor legale, fără a face distincție între cota de 0,1% și cota de 0,7%, aplicându-le același regim juridic.

Pe cale de consecință, obligația de plată a cotelor legale devine scadentă la 29.11.2011, dată la care a fost încheiat procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/29.11.2011 și a fost stabilită valoarea finală a lucrărilor iar termenul de prescripție începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a constituit baza de impunere care a generat creanța fiscală, și anume 01.01.2012, astfel că la data formulării acțiunii, 27.12.2016, acesta nu era împlinit. Î

În ceea ce privește cota de 0,70%, curtea de apel a interpretat greșit și în mod trunchiat dispozițiile art. 40 din Legea nr. 10/1995.

Așa cum prevăd dispozițiile din norma indicată, această sumă se datorează lunar doar în principiu, întrucât se calculează raportat la cheltuielile efectuate de investitori sau proprietari cu executarea construcțiilor, pe parcursul derulării acestora și până la finalizare. Or, în contextul în care aceste cheltuieli cu executarea lucrărilor de construcții nu sunt lunare, nici cota de 0,70% aplicată asupra cheltuielilor nu poate fi lunară. În lipsa oricărei dovezi privind momentul de la care investitorul face plata prestațiilor, singurul moment în care creanța izvorâtă din dispozițiile art. 40 din Legea nr. 10/1995 este certă, lichidă și exigibilă este cel al finalizării lucrărilor.

Soluția instanței de apel pe excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. A. S.A. este dată cu încălcarea greșită a dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 și art. 40 din Legea nr. 10/1995.

În accepțiunea acestor legi, pârâta S.C. A. S.A. are calitatea de investitor și beneficiar al lucrărilor de construcții executate în baza AC nr. 14/19.01.2009 și AC nr. 51/11.03.2009, fapt ce reiese din chiar documentația aferentă investiției. Chiar dacă în cuprinsul contractului S.C. A. S.A. folosește denumirea de angajator, este evident că aceasta avea calitatea de investitor, fiind persoana juridică prin intermediul căreia se realiza finanțarea lucrării și se derulau plățile. Totodată, așa cum rezultă din Memorandumul de Finanțare încheiat între Guvernul României și Comisia Europeană, publicat în Monitorul Oficial nr. 228/03.04.2007, în baza Ordinului MFP nr. 304/2007, S.C. A. S.A. are calitatea de beneficiar final al lucrărilor.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

A fost reiterată, cu titlu de excepție de ordine publică, excepția de necompetență materială a instanței civile în soluționarea prezentului litigiu, invocată și în faza apelului, în raport de dezlegările din decizia nr. 1289/2019 a Înaltei Curți. Astfel, având în vedere stabilirea naturii juridice a creanței, ca fiind una fiscală, se impune admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța competentă, și anume secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel Timișoara.

A fost reiterată excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată. Astfel, în ceea ce privește stabilirea, colectarea și chiar executarea silită a pretinsei creanțe fiscale sunt aplicabile prevederile speciale ale Codului de procedură fiscală. În speță, organul fiscal competent nu a emis nicio decizie pentru stabilirea creanței fiscale pretinse de reclamantă, în conformitate cu prevederile art. 85 alin. (1) Codul de procedură fiscală, ceea ce înseamnă că existența acestei creanțe fiscale nu a fost stabilită de către organul fiscal competent, și pe cale de consecință aceasta nu există.

S-a mai invocat, cu titlu subsidiar, excepția prescripției dreptului la acțiune, în speță fiind aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, deoarece este inadmisibilă judecarea unei cereri de drept comun prin aplicarea prevederilor legii speciale din domeniul raporturilor juridice de drept fiscal; termenul special de 5 ani prevăzut de Codul de procedură fiscală nu este aplicabil în cazul cererii de chemare în judecată formulată pe calea dreptului comun.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. A. S.A., s-a arătat că prezintă relevanță prevederile Ordinului MFP nr. 304/2004, în cuprinsul căruia este desemnată ca beneficiar final al programului ISPA pârâta A. S.A.

Recurenții-intimați-pârâți UAT Reșița și Consiliul local Reșița au formulat întâmpinare la recursul declarat de Inspectoratul de Stat în Construcții prin care au solicitat admiterea în parte a recursului, fiind fondate criticile vizând soluționarea greșită de către instanța de apel a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. A. S.A.

Recurentul-intimât-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții a formulat întâmpinare la recursul declarat de UAT Reșița și Consiliul local Reșița, prin care a solicitat admiterea în parte a acestuia, doar sub aspectul greșitei soluționări, în apel, a excepției lipsei calității procesuale pasive a S.C. A. S.A.

Intimata A. S.A. a formulat întâmpinări la ambele recursuri declarate în cauza, prin acestea solicitând admiterea în parte a recursului formulat de UAT Reșița și Consiliul local Reșița, cu privire la natura juridică a creanței și a termenului de prescripție invocat, și respingerea ca nefondat a recursului privind calitatea procesuală pasivă a A. S.A., precum și respingerea, ca nefondat a recursului declarat de Inspectoratul de Stat în Construcții.

Prin încheierea din 22 septembrie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C., precum și de pârâții UAT Reșița și Consiliul local al municipiului Reșița.

Înalta Curte a constatat nefondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul- reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C., sunt de reținut următoarele.

Recurentul- reclamant a invocat încălcarea sau aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub mai multe aspecte.

În primul rând, s-a invocat dezlegarea greșită în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru fiecare dintre cele două categorii de creanțe pretinse.

Referitor la cota de 0,1% recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 30 din Legea nr. 50/1991 raportat la art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, recurentul considerând că, deși obligația de plată a cotei de 0,1% se naște odată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, în contextul în care suma nu a fost achitată, obligația de plată subzistă pe tot parcursul executării lucrărilor și întreaga sumă devine scadentă la data recepției la terminarea lucrărilor, ca moment al finalizării lucrărilor de construcții și stabilirii valorii finale. Recurentul a mai arătat că în același sens sunt și dispozițiile art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care instituie și un termen de 15 zile de la finalizarea lucrărilor și încheierea procesului-verbal de recepție pentru regularizarea cotelor legale, fără a face distincție între cota de 0,1% și cota de 0,7%, aplicându-le același regim juridic.

Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție referitor la cota de 0,1%, instanța de apel a reținut următoarele:

"Potrivit art. 91 alin. (2) Codul de procedură fiscală O.G. nr. 92/2003, termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel or, în acest caz, nu există dispoziții legale contrare.

Astfel, în privința taxei de 0,1 % calculată la valoarea lucrărilor din autorizații de 60.500.000 RON ce trebuia virată la momentul înștiințării Inspectoratului de Stat în Construcții I.S.C. despre data începerii execuției lor, respectiv înștiințările 88/21.01.2009 și nr. 714/23.03.2009 termenul de prescripție de 5 ani a început să curgă de la data de 1.01.2010, fiind împlinit la data de 27.12.2016, când a fost depusă la poștă acțiunea.

Conform art. 30 alin. (3) din Legea nr. 50/1991, odată cu recepția la terminarea lucrărilor, se datorează taxa de 0,1 % pentru diferența dintre valoarea inițială a lucrărilor și valoarea lor finală. Procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor a fost întocmit la data de 29.11.2011.

Așadar, pentru diferența de 10.730.476,34 RON dintre valoarea inițială, de 60.500.000 RON și cea finală, de 71.230.476,34 RON pârâtul Municipiul Reșița trebuia să vireze suma de 10.730,47 RON, reprezentând cota de 0,1 %, pentru care termenul de prescripție a început să curgă de la data de 1.01.2012, creanța fiscală născându-se la întocmirea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor a fost întocmit la data de 29.11.2011.

Având în vedere că art. 30 alin. (2) al Legii nr. 50/1991, instituie pentru neplata la timp a taxei penalități de 0,15 % pe zi de întârziere, fără a se depăși însă suma datorată, pârâtul datorează penalități în sumă de 10.730,47 RON.

În total, pârâtul va fi obligat să plătească instituției reclamante în baza Legii nr. 50/1991, suma totală de 21.460,94 RON."

Este nefondat acest motivul de recurs prin care se susține interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 raportat la art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003.

În cadrul art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 50/1991, forma în vigoare pentru perioada supusă judecății de față, sunt prevăzute două momente pentru nașterea a două obligații diferite de virare a sumei reprezentând cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism și autorizarea executării lucrărilor de construcții în valoare echivalentă cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, și anume o dată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, respectiv o dată cu recepția la terminarea lucrărilor, acesta din urmă pentru diferențele rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate.

În speță, instanța de apel a avut în vedere aceste două momente, considerând că nu sunt prescrise pretențiile referitoare la diferențele rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate.

Pentru a justifica faptul că nu ar fi intervenit prescripția pentru sumele echivalente cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate datorate o dată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, recurentul a invocat faptul că, deși obligația de plată a cotei de 0,1% s-ar naște odată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, atâta timp cât suma nu ar fi fost achitată, obligația de plată ar subzista pe tot parcursul executării lucrărilor și întreaga sumă ar deveni scadentă la data recepției la terminarea lucrărilor, ca moment al finalizării lucrărilor de construcții și stabilirii valorii finale.

Această susținere de fapt a recurentului nu poate fi justificată prin prisma prevederilor legale invocate, art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 50/1991 stabilind momente diferite de plată pentru sume diferite, și de asemenea penalități pentru întârzierea la plată a sumelor datorate.

Nici dispozițiile art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal invocate de către recurent nu confirmă susținerile acestuia.

În primul rând, acest articol reglementează taxa pentru eliberarea certificatelor de urbanism, a autorizațiilor de construire și a altor avize asemănătoare.

În al doilea rând, termenul de 15 zile, prevăzut la lit. b), se referă la orice sumă suplimentară datorată de către persoana care a primit autorizația, iar nu la taxa inițială datorată pe baza valorii lucrărilor de construcție declarate de persoana care solicită avizul, situație prevăzută expres în cadrul literei a) a alin. (14) al art. 267 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Referitor la cota de 0,7% recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 40 din Legea nr. 10/1995, întrucât această sumă s-ar datora lunar doar în principiu, calculându-se raportat la cheltuielile efectuate de investitori sau proprietari cu executarea construcțiilor, pe parcursul derulării acestora și până la finalizare. Or, în contextul în care aceste cheltuieli cu executarea lucrărilor de construcții nu sunt lunare, nici cota de 0,70% aplicată asupra cheltuielilor nu poate fi lunară, iar în lipsa oricărei dovezi privind momentul de la care investitorul face plata prestațiilor, singurul moment în care creanța izvorâtă din dispozițiile art. 40 din Legea nr. 10/1995 este certă, lichidă și exigibilă este cel al finalizării lucrărilor.

Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție referitor la cota de 0,7%, instanța de apel a reținut următoarele:

"Potrivit art. 40 alin. (1) din Legea 10/1995 taxa de 0,7 % din valoarea construcțiilor are caracter succesiv termenul de prescripție curgând pentru fiecare prestație lunară, fiind astfel prescrise sumele periodice datorate de pârâți pentru anii 2009 și 2010 astfel încât, prin raportare la data introducerii acțiunii prin poștă, 27.12.2016, nu sunt prescrise prestațiile lunare începând cu anul 2011.

Conform calcului reclamantei, necontestat de către pârât, cota de 0,70 % din valoarea de execuție a lucrărilor (71.230.476,34 x 0,70 %) - ținând cont și de timpul de 35 de luni de execuție a lor -, reprezintă o sumă de 14.246,09 RON lunar. Această sumă lunară calculată pe cele 11 luni ale anului 2011 până la recepția lucrărilor din 29.11.2011 totalizează suma de 156.706,99 RON care nu este prescrisă.

Conform art. 40 alin. (2) al Legii nr. 10/1995 neplata la timp a taxelor lunare, atrage obligația de plată a unor penalități de întârziere de 0,15 % pe zi de întârziere, care nu pot depăși suma datorată cu titlu principal, pârâtul datorând și suma de 156.706,99 RON cu titlu de penalități.

În total, pârâtul va fi obligat să plătească instituției reclamante în baza Legii nr. 10/1995, suma totală de 313.413,98 RON."

În ceea ce privește interpretarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/privind calitatea în construcții, forma în vigoare pentru perioada supusă judecății de față, suma echivalentă cu o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor prevăzute la art. 2 și pentru care se emit, în condițiile legii, autorizații de construire, se virează lunar, eșalonat, concomitent cu plata prestațiilor.

Într-adevăr, calculul și virarea eșalonată a sumelor datorate depinde de plata prestațiilor, putând exista luni în care să nu se plătească nicio prestație, și astfel să nu existe nici obligația virării cotei 0,70%.

Din considerentele instanței de apel nu rezultă că ar fi interpretat prevederile legale menționate anterior într-un alt sens decât cel menționat mai sus, ci doar că a prezumat că pentru fiecare lună s-au plătit prestații egale pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor prevăzute de lege.

De altfel, chiar recurentul susține că singurul moment în care creanța izvorâtă din dispozițiile art. 40 din Legea nr. 10/1995 este certă, lichidă și exigibilă ar fi cel al finalizării lucrărilor, întrucât nu ar exista dovezi privind momentul de la care investitorul face plata prestațiilor.

Or, dovedirea sau nu a momentului la care investitorul face plata prestațiilor reprezintă o problemă de temeinicie a hotărârii iar nu de legalitate a acesteia, această critică neputând fi încadrată în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În al doilea rând, în cadrul motivelor de recurs încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat interpretarea greșită a legii, și anume a dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 și art. 40 din Legea nr. 10/1995, în ceea ce privește soluția dispusă cu privire la lipsa calității procesual pasive a pârâtei S.C. A. S.A.

Sub acest aspect, în prealabil, este de reținut că prin decizia civilă nr. 1289/12.06.2019 pronunțată de ICCJ (decizia de casare) s-a indicat ca prim aspect ce se impune a fi soluționat în rejudecare este stabilirea, pe baza probelor administrate, care dintre pârâți este, în realitate, proprietarul/investitorul/beneficiarul investițiilor/construcțiilor pentru care trebuie plătite cotele de 0,1% prevăzută art. 30 din Legea nr. 50/1991 și, respectiv, de 0,7% prevăzută de art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 sau justificarea de ce pârâții trebuie obligați în solidar la plata acestor cote.

Instanța de apel în rejudecare nu a reținut existența vreunei obligații solidare între pârâți ci că are calitate procesuală pasivă, raportat la pretențiile reclamantului, doar Municipiul Reșița, iar nu și pârâta S.C. A. S.A.

Recurenta reclamantă nu a formulat critici prin care să susțină existența vreunei obligații solidare între cei doi pârâți sau a vreunei obligații de altă natură care să implice obligarea ambilor pârâți la plata împreună a sumelor pretinse în cauză.

În ceea ce privește interpretarea art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, potrivit acestui text de lege "[i]nvestitorii sau proprietarii vor vira lunar către Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C. din subordinea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței o sumă echivalentă cu o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor (…)". Astfel, Legea 10/1995 menționează alternativ proprietarul sau investitorul ca titulari ai obligației de plată a acestei taxe.

Or, instanța de apel a reținut din probele administrate că pârâtul Municipiul Reșița este proprietarul lucrărilor în cauză și beneficiarul final al acestor lucrări.

Sub acest aspect, în decizia atacată s-au reținut următoarele:

"Din înscrisurile de la dosar reiese că autorizațiile de construire, AC nr. 14/19.01.2009 și AC nr. 51/11.03.2009 au fost emise la solicitarea Primăriei Municipiului Reșița, care a preluat investițiile realizate prin MASURA ISPA - 2005/RO/16/PE/003, prin procesul-verbal de recepție finală nr. x/06.11.2012-f 43-46 dpi.

Consiliul Local al Municipiului Reșița prin Primar, a adus la cunoștință Inspectoratului în Construcții începerea lucrărilor autorizate, la data de 27.03.2009/f 47 dpi.

Procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/29.11.2011 a fost încheiat între A. S.A. în calitate de angajator și S.C. B. în calitate de antreprenor. Potrivit procesului-verbal 3907/19.11.2012/f 50, dpi, A. S.A. a predat, iar Primăria Municipiului Reșița a primit investițiile realizate prin MASURA ISPA - 2005/RO/16/PE/003.

Potrivit contractului de asociere din 15.05.2005 între consiliile locale a opt orașe din județul Caraș-Severin, pentru proiectul ISPA, părțile vor acoperi din contribuție proprie costurile neeligibile, precum și cele ce depășesc valoarea convenită pentru proiect.

Din acordul de împrumut subsidiar nr. 352 încheiat la data de 15.10.2010 între Ministerul Finanțelor Publice, Județul Caraș - Severin și S.C. A. S.A, - f 82 dpi, reiese că cele opt orașe (printre care se numără municipiul Reșița) sunt beneficiarii finali ai împrumutului și proprietari ai sistemelor publice de alimentare cu apă și canalizate Totodată, acordul are ca obiect acordarea unui împrumut de către MFP celor opt beneficiari finali ai investitei. A. S.A. este desemnată cu obligația de a ține evidențele utilizării împrumutului, revenind beneficiarilor finali obligația de a achita toate obligațiile de plată referitoare la serviciul datoriei publice externe și a altor costuri ale împrumutului subsidiar prin A. S.A. (articolul 1). Conform prevederilor din acord, articolul 8, cele opt orașe, beneficiarii finali ai împrumutului se obligă să plătească prin A. S.A. toate impozitele, taxele, comisioanele și alte impuneri, de orice natură, care pot fi generate de semnarea și implementarea Contractului sau a oricărui document legat de acesta."

Ca atare, din perspectiva interpretării art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, atâta timp cât pârâtul Municipiul Reșița este proprietarul lucrărilor în cauză, și are astfel calitate procesuală pasivă, cât Legea 10/1995 menționează alternativ proprietarul sau investitorul ca titulari ai obligației de plată a acestei taxe, și cât recurentul reclamant nu a formulat critici prin care să susțină existența vreunei obligații solidare între cei doi pârâți sau a vreunei obligații de altă natură care să implice obligarea ambilor pârâți la plata împreună a sumelor pretinse în cauză, este irelevant dacă pârâta S.C. A. S.A. are calitatea de investitor, prin raportare la prevederile art. 21 din Legea nr. 10/1995.

În ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, raportat la calitatea procesuală pasivă a S.C. A. S.A., sunt de reținut următoarele.

Potrivit art. 30 din Legea nr. 50/1991, forma în vigoare aplicabilă pretențiilor în cauză:

"(1) Cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism și autorizarea executării lucrărilor de construcții se suportă de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, cu excepția celor prevăzute la art. 3 lit. b) și a) lăcașurilor de cult.

(2) Virarea sumelor stabilite conform dispozițiilor alin. (1) se face în contul inspectoratelor teritoriale în construcții, județene, respectiv al municipiului București, după caz, o dată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, astfel cum se prevede la art. 7 alin. (8). Întârzierea la plată a cotei prevăzute la alin. (1) se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăși suma datorată. Disponibilitățile la finele anului din veniturile extrabugetare se reportează în anul următor și au aceeași destinație.

(3) Cota stabilită la alin. (1) se aplică și diferențelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face o dată cu recepția la terminarea lucrărilor."

Ținând cont că în cuprinsul legii sunt folosiți mai mulți termeni: solicitant, beneficiar, titular, investitor (art., art. 7 alin. (3), (5), (7), (8), (9), (14), (15) etc.) în legătură cu autorizarea executării lucrărilor de construcții, trebuie determinat sensul avut în vedere de legiuitor al noțiunii de investitor, utilizată în cuprinsul art. 30 din Legea nr. 50/1991.

Pentru aceasta este utilă menționarea și a prevederilor art. 37 alin. (3) și (4) care au fost reținute și în motivarea deciziei atacate:

"(3) La terminarea lucrărilor, beneficiarul autorizației de construire are obligația să regularizeze taxa pentru autorizația de construire, potrivit legii.

(4) O dată cu regularizarea taxei prevăzute la alin. (3), beneficiarii autorizațiilor de construire vor regulariza și celelalte cote prevăzute de lege."

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991: "Executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei autorizații de construire sau de desființare. Autorizația de construire sau de desființare se emite la solicitarea deținătorului titlului de proprietate asupra unui imobil - teren și/sau construcții - ori a altui act care conferă dreptul de construire sau de desființare, în condițiile prezentei legi."

În speță, așa cm s-a reținut anterior, din probele administrate în cauză, instanța de apel a reținut că autorizațiile de construire, AC nr. 14/19.01.2009 și AC nr. 51/11.03.2009 au fost emise la solicitarea Primăriei Municipiului Reșița, care a preluat investițiile realizate prin MASURA ISPA - 2005/RO/16/PE/003, prin procesul-verbal de recepție finală nr. x/06.11.2012-f 43-46 dpi.

De asemenea, Consiliul Local al Municipiului Reșița prin Primar, a adus la cunoștință Inspectoratului în Construcții începerea lucrărilor autorizate, la data de 27.03.2009/f 47 dpi.

Ca atare, municipiul Reșița întrunește calitatea de solicitant al autorizațiilor de construire, conform art. 1 din Lege, dar și pe cea de investitor, conform art. 7 alin. (8) atâta timp cât a înștiințat inspectoratul teritorial în construcții asupra datei la care vor începe lucrările autorizate.

De altfel, din conținutul în ansamblu al art. 7 al Legii nr. 51/1990 rezultă că legiuitorul folosește toți acești termeni, solicitant, investitor, titular, beneficiar al autorizației de construire, cu același sens, și anume cel care se regăsește la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.

Astfel, potrivit art. 7:

- alin. (5) prima teză "Autoritatea emitentă a autorizației de construire stabilește o perioadă de valabilitate de cel mult 12 luni de la data emiterii, interval în care solicitantul este obligat să înceapă lucrările."

- alin. (7) prima teză "Prin excepție de la prevederile alin. (6), în cazul justificat în care lucrările de construcții nu pot fi începute ori nu pot fi executate integral la termenul stabilit, investitorul poate solicita autorității emitente prelungirea valabilității autorizației cu cel puțin 15 zile înaintea expirării acesteia.

- alin. (8) prima teză "Investitorul are obligația să înștiințeze autoritatea emitentă a autorizației de construire, precum și inspectoratul teritorial în construcții asupra datei la care vor începe lucrările autorizate."

- alin. (14) "Valabilitatea autorizației se menține în cazul schimbării investitorului, înaintea finalizării lucrărilor, cu condiția respectării prevederilor acesteia și a transcrierii actelor care conferă dreptul de construire."

- alin. (15) "În situația în care în timpul execuției lucrărilor, și numai în perioada de valabilitate a autorizației de construire, survin modificări de temă privind construcția autorizată, care conduc la necesitatea modificării acesteia, titularul are obligația de a solicita o nouă autorizație, potrivit legii. Pentru obținerea noii autorizații de construire solicitantul va depune o documentație, elaborată cu condiția încadrării noilor propuneri în prevederile documentațiilor de urbanism aprobate și numai în limitele avizelor și acordurilor obținute pentru autorizația inițială. (…)."

În ceea ce privește pârâta A. S.A., din interpretarea probelor administrate în cauză (contractul de asociere din 15.05.2005 între consiliile locale a opt orașe din județul Caraș-Severin, pentru proiectul ISPA, acordul de împrumut subsidiar nr. 352 încheiat la data de 15.10.2010 între Ministerul Finanțelor Publice, Județul Caraș - Severin și S.C. A. S.A.), raționament redat mai sus, în cadrul analizei criticilor referitoare la interpretarea art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, instanța de apel a reținut că S.C. A. S.A. a fost un intermediar în relația cu antreprenorul în construcții, B., nefiind nici beneficiar, nici proprietar al acestei investiții, nici investitor în sensul Legii, în condițiile în care, sumele aferente proiectului au provenit din împrumuturi externe și interne, acordate celor opt orașe, printre care se află și municipiul Reșița.

Susținerile recurentei reclamante în sensul că din probele administrate în cauză (documentația aferentă investiției) ar rezulta o altă situație de fapt decât cea reținută de către instanța de apel nu pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., vizând temeinicia hotărârii iar nu legalitatea acesteia.

Mai mult, sensul noțiunii de investitor care se regăsește în cuprinsul art. 30 din Legea nr. 50/1991 trebuie determinat prin raportare la terminologia acestei legi, așa cum s-a reținut mai sus, iar nu la sensul comun al acesteia.

În ceea ce privește faptul că din Memorandumul de Finanțare încheiat între Guvernul României și Comisia Europeană, publicat în Monitorul Oficial nr. 228/03.04.2007, în baza Ordinului MFP nr. 304/2007, ar rezulta că S.C. A. S.A. are calitatea de beneficiar final al lucrărilor, acest memorandum, ca și contractele încheiate în baza lui, reprezintă o altă probă care a fost interpretată în mod coroborat de către instanța de apel raportat la celelalte administrate în cauză.

Este de remarcat că din perspectiva interpretării art. 30 din Legea nr. 50/1991 interesează determinarea sensului noțiunii de investitor și beneficiar al autorizației de construire, iar nu de beneficiar final al măsurii: Îmbunătățirea sistemelor de alimentare cu apă potabilă, de canalizare și de epurare a apelor uzate în județul Caraș-Severin, România, care a făcut obiectul Memorandului.

De altfel, din chiar conținutul acestui memorandum reiese că S.C. A. - S.A. este o companie regională care are în responsabilitate managementul serviciilor de apă și apă uzată și care asigură alimentarea cu apă potabilă și colectarea și tratarea apei uzate în zona proiectului. De asemenea, aceasta a fost creată cu sprijinul PHARE, în cadrul Programului SAMTID (Întărire instituțională pentru sprijinirea dezvoltării infrastructurii în orașelor mici și mijlocii), prin crearea unui furnizor de servicii integrate regionale autonom și financiar viabil, format din 8 operatori locali. (Anexa 1, 6.1. paragr. 2).

Din același memorandum reiese că taxele publice sunt costurile neeligibile (nota de la punctul 12.2. B).

Or, instanța de apel a interpretat acest memorandum în contextul celorlalte probe administrate în cauză, așa cum s-a reținut mai sus.

Astfel, este nefondat motivul de recurs prin care se susține greșita interpretare de către instanța de apel a prevederilor legale pentru a constata lipsa calității procesuale pasive a S.C. A. S.A.

În consecință, este nefondat recursul declarat de către reclamantă.

În ceea ce privește recursul formulat de recurenții-pârâți UAT Reșița și Consiliul local Reșița este de reținut că prin acesta au fost formulate mai multe motive de recurs, unele dintre ele fiind comune celor susținute de recurentul reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții, și anume cele referitoare la calitatea procesuală pasivă. Aceste din urmă motive de recurs sunt nefondate pentru aceleași argumente reținute mai sus în cadrul analizei motivelor ce vizau aceleași aspecte, din cadrul recursului reclamantului.

Referitor la primul motiv de recurs prin care se reiterează, cu titlu de excepție de ordine publică, excepția de necompetență materială a instanței civile în soluționarea prezentului litigiu, invocată și în faza apelului, în raport de dezlegările din decizia nr. 1289/2019 a ICCJ, este de reținut că instanța de apel a verificat temeinicia acestei excepții din două perspective.

Astfel, în primul rând, la termenul din 07.11.2019 a fost pusă în discuția părților competența Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, în soluționarea apelului, instanța respingând această excepție, pe motivul că instanța de apel, secția I civilă, este instanța competentă funcțional ca instanță superioară secției care a pronunțat hotărârea în prima instanță.

În al doilea rând, instanța de apel a reținut că pârâții apelanți au invocat și necompetența materială a primei instanțe față de fixarea în apel a naturii creanței ca fiind fiscală, cu privire la care, raportat la prevederile art. 130 alin. (2) și art. 131 C. proc. civ., a constatat că în speța dedusă judecății, la judecata în fond, în primă instanță, "la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, pârâtul nu a invocat excepția de necompetență materială a instanței de judecată raportat la natura creanței, iar instanța nu a apreciat că nu este instanță competentă să soluționeze acțiunea pendinte. În acest context, în măsura în care pârâtul ar fi susținut, în condițiile legii, excepția de necompetență materială, iar instanța de judecată ar fi respins-o, partea în cauză avea la dispoziție calea de atac a apelului, prin care ar fi putut să formuleze critici sub acest aspect, respectiv să invoce drept motiv de apel necompetența materială a primei instanțe."

Astfel, instanța de apel a reținut că, "dacă excepția de necompetență nu a fost invocată în aceste condiții, atunci eventuala necompetență a instanței sesizate se acoperă definitiv, iar instanța astfel învestită devine competentă să soluționeze cauza tocmai ca efect implicit al dispozițiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepția de necompetență.

Față de dispozițiile legale menționate, problema competenței nu poate primi altă soluție nici în situația în care, cum s-a întâmplat în prezenta cauză, natura juridică a creanței puse în discuție a fost stabilită în apel ca fiind una fiscală, aptă să atragă în primă instanță competența instanței de contencios administrativ și fiscal, din moment ce în fața primei instanțe, la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate nu s-a invocat această excepție."

În recurs, recurenții nu au formulat critici de nelegalitate împotriva acestei argumentații, raportată la normele procedurale, a instanței de apel, ci au susținut în continuare că dată fiind natura fiscală a obligației în cauză, așa cum a fost lămurită prin decizia ICCJ nr. 8/2018, și dat fiind faptul că prin decizia civilă nr. 1289/2019 a ICCJ s-a dispus ca instanța în rejudecare să pună în discuția părților și această excepție, instanța de apel trebuia să trimită spre judecare cauza secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel Timișoara.

Or, prin decizia de casare nr. 1289/2019 a ICCJ, sub acest aspect s-a reținut doar că "din analiza considerentelor deciziilor recurate, nu rezultă că instanța de apel ar fi pus în discuție această problemă, nearătând de ce s-a considerat a fi competentă să soluționeze această cauză, mai ales că potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ., instanța era obligată să-și verifice competența, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol chestiunea competenței trebuia pusă în discuția părților, cu atât mai mult cu cât se discutase despre natura juridică a sumelor solicitate de reclamant." Astfel, prin decizia de casare nu s-a analizat pe fond această excepție, și cu atât mai puțin nu a fost considerată întemeiată.

Astfel, nu se poate reține nici încălcarea art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Recurenții au mai susținut că această excepție este de ordine publica, putând fi invocata în orice stare procesuala.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, prin art. 130 alin. (2) C. proc. civ. s-a reglementat o excepție de la regula posibilității invocării oricând a excepțiilor de ordine publică, și anume obligativitatea invocării excepției de necompetență materială la primul termen la care părțile sunt citate în fața primei instanțe. Consecința este aceea că dacă excepția de necompetență nu a fost invocată în aceste condiții, atunci eventuala necompetență a instanței sesizate se acoperă definitiv.

Mai este de reținut că instanța de recurs este ținută în analiza legalității deciziei atacate, conform art. 494 raportat la art. 479 alin. (1) C. proc. civ., de limitele cererii de recurs. Or, așa cum s-a reținut anterior, în recurs, recurenții nu au formulat critici de nelegalitate împotriva acestei argumentații, raportată la normele procedurale, a instanței de apel.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs au fost reluate criticile legate de excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată în fața instanțelor de fond, cu motivarea că organul fiscal competent nu a emis nicio decizie pentru stabilirea creanței fiscale pretinse de reclamantă, în conformitate cu prevederile art. 85 alin. (1) Codul de procedură fiscală, ceea ce ar însemna că existența acestei creanțe fiscale nu a fost stabilită de către organul fiscal competent, și pe cale de consecință aceasta nu există, printr-o acțiune civilă de drept comun neputându-se invoca pretenții cu privire la aceasta.

Cu privirea la aceste critici formulate în apel, instanța de apel a reținut că decizia de casare a îndrumat instanța de apel să aibă în vedere Decizia nr. 8/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și că prin această decizie s-a stabilit că obligația de plată a sumei echivalente cu cota de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/1995 și pentru care se emit, în condițiile legii, autorizații de construire este o obligație fiscală, iar prin considerentele decizorii ale aceleași decizii, s-a stabilit că pentru recuperarea acestor sume nu sunt incidente dispozițiile O.G. nr. 92/2003, în vigoare la data nașterii acestei obligații, în materia emiterii deciziei de impunere.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, codul de procedură fiscală se aplică și pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel. Or, această ultimă sintagmă face trimitere la dispozițiile art. 30 din Legea nr. 50/1991, potrivit cărora cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism și autorizarea executării lucrărilor de construcții se suportă de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, cu excepția celor prevăzute la art. 3 lit. b) și a) lăcașurilor de cult și art. 40 din Legea nr. 10/1995, potrivit cărora investitorii sau proprietarii vor vira lunar către Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C. din subordinea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței o sumă echivalentă cu o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor prevăzute la art. 2 și pentru care se emit, în condițiile legii, autorizații de construire, cu excepția proprietarilor, persoane fizice, care execută lucrări de consolidare și reparații la locuințele din proprietate.

Potrivit art. 17 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 aplicabilă în speță, subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unitățile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, definite potrivit Legii administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, contribuabilul, precum și alte persoane care dobândesc drepturi și obligații în cadrul acestui raport. În speță, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții face parte din categoria altor persoane care dobândesc drepturi și obligații în cadrul raportului juridic fiscal.

Cu toate acestea, reclamantul este exclus din categoria organelor fiscale astfel cum sunt enumerate de art. 17 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003 potrivit căruia Agenția Națională de Administrare Fiscală și unitățile subordonate acesteia, precum și compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale sunt denumite în prezentul cod organe fiscale.

Nefiind un organ fiscal, reclamantul intimat nu poate emite acte administrativ fiscale, implicit nici decizii de impunere, drept urmare în speță nu sunt aplicabile dispozițiile privind procedura contestării actelor administrativ fiscale.

În consecință, instanța de apel a reținut că susținerile pârâților recurenți cu privire la nelegalitatea deciziei din apel sub aspectul lipsei unui act administrativ asimilat deciziei de impunere sunt neîntemeiate, și, având în vedere că pentru recuperarea creanței reclamantul nu poate emite acte administrativ fiscale care să aibă și calitatea de titlu executoriu, este firesc să se urmeze procedura judiciară în vederea obținerii unei hotărâri judecătorești în baza căreia creditorul obligației fiscale să își valorifice creanța.

Recurenții pârâți, în cadrul acestui motiv de recurs s-au rezumat la a reitera argumentele susținute în fața instanțelor de fond fără a formula critici prin care să susțină nelegala interpretare de către instanța de apel a prevederilor legale menționate anterior, aplicând și Decizia nr. 8/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în urma căreia a ajuns la concluzia că nefiind un organ fiscal, reclamantul nu poate emite acte administrativ fiscale, implicit nici decizii de impunere, ca atare nu i se poate imputa că nu a făcut acest lucru ca impediment la formularea prezentei cereri de chemare în judecată.

Or, instanța de recurs este ținută în analiza legalității deciziei atacate, conform art. 494 raportat la art. 479 alin. (1) C. proc. civ., de limitele cererii de recurs.

Este nefondat și motivul de recurs prin care se susține că instanța de apel a aplicat greșit prevederile de drept material referitoare la prescripției dreptului la acțiune, întrucât în speță ar fi aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, iar nu termenul special de 5 ani prevăzut de Codul de procedură fiscală, fiind inadmisibilă judecarea unei cereri de drept comun prin aplicarea prevederilor legii speciale din domeniul raporturilor juridice de drept fiscal.

Este de observat că chiar în argumentarea acestui motiv de recurs recurenții au susținut că în ceea ce privește termenul special de 5 ani prevăzut de Codul de procedură fiscală, prin Decizia ICCJ nr. 12899/2019 (decizia de casare) s-a precizat faptul că "obligația fiscală de plată a cotei prevăzute de art. 40 din Legea nr. 10/1995 se supune termenului de prescripție de 5 ani, specific raporturilor juridice fiscale".

Singurul argument al recurenților în sensul că în speță ar fi aplicabil termenul de prescripție de drept comun de trei ani este bazat pe faptul că cererea de chemare în judecată ar fi formulată pe calea dreptului comun.

Or, ceea ce este relevant pentru determinarea normei juridice aplicabile pentru stabilirea duratei termenului de prescripție este dat de natura dreptului la acțiune supus prescripției, acesta fiind reprezentat de o creanță de natură fiscală.

În consecință, în mod corect a reținut instanța de apel că, având în vedere statutul juridic al Inspectoratului de Stat în Construcții, sumele ce fac obiectul acțiunii de față întemeiate pe dispozițiile art. 30 din Legea nr. 50/1991 și art. 40 din Legea nr. 10/1991 privind calitatea în construcții, chiar daca nu sunt prevăzute de Codul fiscal, reprezintă creanțe fiscale raportat la destinația acestora care este bugetul de stat, fiind aplicabil în această situație termenul special de prescripție de 5 ani, prevăzut de art. 91 din Codul de procedură fiscală.

Referitor la argumentele prin care se susț