ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1891/2020

Ședința publică din data de 7 octombrie 2020

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 1 februarie 2018 pe rolul Tribunalului Botoșani, secția I civilă, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a deciziei de desfacere a contractului individual de muncă nr. x din 24 noiembrie 2016, emisă de prepușii intimatei cu sfidarea și încălcarea dispozițiilor art. 60 alin. (1) lit. h), art. 62 alin. (3), art. 78, art. 251 alin. (1) și art. 252 alin. (2) lit. a), b), c), d), e) și f) din Codul muncii, să anuleze această decizie și să o oblige pe pârâtă la emiterea unei decizii de încetare a contractului individual de muncă în temeiul art. 81 alin. (8) din Codul muncii, așa cum a solicitat prin notificarea de demisie fără preaviz, înregistrată cu nr. x din 27 octombrie 2016, precum și la plata despăgubirilor salariale indexate și reactualizate în raport cu indicele de inflație, începând cu 28 noiembrie 2016 până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești și executării obligației de emitere a deciziei de încetare a contractului individual de muncă în temeiul art. 81 alin. (8) din Codul muncii.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la recunoașterea și eliberarea adeverinței de vechime în funcția de liftier pentru perioada 19 februarie 2014 - până la data executării hotărârii judecătorești; la plata unui salariu minim pe economie indexat și reactualizat conform indicelui de inflație, pentru cumulul de funcții - funcția de fochist și funcția de liftier -, realizat începând cu 19 februarie 2014 până la data executării hotărâri judecătorești, precum și la majorarea zilelor de concediu de odihnă, conform art. 35 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. a) și art. 200 din Codul muncii; la plata orelor suplimentare efectuate până la 27 octombrie 2016 și la plata contravalorii echipamentului de lucru și protecție, suportat în cei 5 ani de activitate, precum și la plata concediului de odihnă de 21 zile lucrătoare de care a dorit să beneficieze în perioada 28 octombrie 2016 - 28 noiembrie 2016.

A mai solicitat reclamantul să se constate încălcarea de către prepușii intimatei a principiului bunei-credințe, prevăzut de art. 8 alin. (1) din Codul muncii, hărțuirea morală, fizică și psihologică și discriminarea la care a fost supus de prepușii intimatei, începând imediat după angajarea sa în luna noiembrie 2012 și continuând treptat și tot mai agresiv (5 ani de zile) până la 24 noiembrie 2016, când i-a fost desfăcut în mod abuziv și nelegal contractul individual de muncă; să se constate că prin aceste fapte de hărțuire morală, fizică și psihologică, prin discriminarea și victimizarea sa, prin acest tratament abuziv, inuman și discriminatoriu i-au fost grav încălcate și afectate demnitatea în muncă, personalitatea și demnitatea umană și, în consecință, să fie obligată pârâta să îi plătească suma de 10.000 euro cu titlu de daune morale, precum și cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces.

Prin sentința civilă nr. 1138 din 10 decembrie 2018, Tribunalul Botoșani, secția I civilă a constatat renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere având ca obiect plata contravalorii echipamentului de lucru și protecție; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute și anularea deciziei nr. 598 din 24 noiembrie 2016, precum și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii și la plata despăgubirilor salariale; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile privind plata diferențelor salariale pentru cumul de funcții aferente perioadei 19 februarie 2014 - 31 decembrie 2014 și a respins aceeași excepție pentru pretențiile ulterioare; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul de cerere privind plata orelor suplimentare; a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să elibereze reclamantului o adeverință privind activitatea desfășurată în calitate de liftier în perioada 19 februarie 2014 - 24 noiembrie 2016; a respins ca nefondate capetele de cerere privind plata diferențelor salariale pentru cumul de funcții și majorarea numărului de zile de concediu de odihnă, plata orelor suplimentare, constatarea discriminării și acordarea de despăgubiri pentru discriminare în sumă de 10.000 de euro și plata cheltuielilor de judecată și a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere privind plata indemnizației pentru concediul de odihnă.

Împotriva acestei sentințe, A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 882 din 8 octombrie 2019, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului actualizarea cu rata inflației a sumei de 816 RON pentru perioada 24 noiembrie 2016 -14 martie 2018 și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței care nu sunt contrare.

Împotriva deciziei din apel, A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

În motivare, a arătat că instanțele de fond au selectat probele și temeiul juridic al acțiunii, au interpretat și stabilit în mod greșit obiectul juridic al acțiunii, au refuzat să administreze probele solicitate, să cerceteze și să se pronunțe asupra tuturor argumentelor, probelor și temeiurilor juridice legale invocate.

A susținut recurentul că, așa cum rezultă din precizările și răspunsul la întâmpinare depuse la dosar, obiectul principal al cererii de chemare în judecată îl constituie constatarea hărțuirii psihologice și fizice, discriminării și victimizării la locul de muncă, comise de prepușii intimatei cu premeditare, în mod continuat, în timpul celor 4 ani de muncă, astfel că acțiunea este una în constatare.

Mai mult, a arătat că și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000, art. 4, art. 9 alin. (1), art. 11 alin. (1) și art. 12 din Legea nr. 202/2002, coroborate cu dispozițiile art. 5 din Codul muncii și că instanța de fond a apreciat corect asupra obiectului acțiunii, drept pentru care a dispus citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, care este obligatorie pentru astfel de acțiuni, conform art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000.

Astfel, a susținut că, prin demersul său judiciar, a urmărit să beneficieze de procedura și de drepturile prevăzute de dispozițiile imperative ale acestor legi speciale, O.G. nr. 137/2000 și Legea nr. 200/2002, întrucât discriminarea a fost una continuă până în noiembrie 2016, iar, potrivit dispozițiilor acestor legi speciale și jurisprudenței, acțiunea nu era prescrisă, putând fi introdusă în termen de trei ani de la data încetării contractului de muncă.

A mai arătat recurentul că, potrivit dispozițiilor legale speciale imperative ale O.G. nr. 137/2000, la intrarea în vigoare a căreia s-au abrogat orice dispoziții contrare, are dreptul să obțină "acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun" și să se folosească "de orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice".

Cu toate acestea, instanțele de fond au nesocotit obiectul juridic al acțiunii și, fără a pune în discuție acest aspect, l-au modificat din oficiu, stabilind că acesta constă în "contestație decizie de concediere".

În opinia recurentului, prin această metodă abuzivă și ilegală, instanțele de fond au favorizat-o pe pârâtă, refuzând să cerceteze și să constate faptele ilicite arătate de la punctul 2 până la punctul 9 din precizările depuse în fața primei instanțe, reținând ca nu au fost contestate în termenul de 30 de zile prevăzut de Codul muncii.

A subliniat recurentul că instanța de apel a refuzat să consemneze motivele pentru care a fost respinsă cererea sa de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în temeiul art. 519-521 C. proc. civ.

De asemenea, a arătat că instanța de apel a constatat în mod corect și legal că termenul de prescripție de 30 zile prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. a) din Codul muncii nu este aplicabil în cauza de față și ca "într-adevăr, în Codul Muncii nu este prevăzut în mod expres vreun termen pentru contestarea acestor măsuri, astfel cum a susținut și reclamantul", însă, cu toate acestea, pentru a o favoriza pe pârâtă, a invocat termenul de prescripție de 45 zile prevăzut de art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011, refuzând să constate că și O.U.G. nr. 137/2000 și Legea nr. 202/2002 (pe care este întemeiată acțiunea) sunt legi speciale, care se aplică cu prioritate.

În continuare, a prezentat pe larg motivele pentru care apreciază că instanța a interpretat în mod greșit și părtinitor probele administrate în cauză, raportat la situația de fapt, iar cererea sa de chemare în judecată este întemeiată.

A susținut recurentul că cei doi judecători care au făcut parte din completul care a soluționat cauza în primă instanță erau datori să se abțină, întrucât au fost cercetați penal, ca urmare a unei plângeri penale pe care a formulat-o împotriva acestora.

În final, a arătat că instanțele de fond au încălcat grav principiul disponibilității, principiul contradictorialității, dreptul la apărare și dreptul la un proces imparțial și echitabil prevăzut de Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, subliniind că atât jurisprudența C.E.D.O., cât și cea națională au stabilit că nerespectarea acestor principii produce o vătămare a drepturilor părților și se sancționează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite în aceste condiții.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost comunicat părților.

Recurentul a formulat punct de vedere la raport.

Înalta Curte a luat în examinare cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului, propusă prin raport, pe care o apreciază ca întemeiată pentru următoarele motive:

Recursul are ca obiect decizia nr. 882 din 8 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă într-un litigiu de muncă.

Referitor la obiectul acțiunii, Înalta Curte constată că reclamantul a învestit Tribunalul Botoșani la 1 februarie 2018 cu un conflict de muncă, solicitând constatarea nulității deciziei de încetare a contractului de muncă, emisă de angajator și obligarea acestuia la emiterea unei noi decizii, precum și la recunoașterea și plata unor drepturi izvorând din contractul de muncă și din Codul muncii.

În ceea ce privește capătul de cerere vizând constatarea hărțuirii morale, fizice și psihologice și discriminării la locul de muncă, cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale, trebuie precizat că, potrivit art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (invocată de recurentul-reclamant), "persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului."

În speță, reclamantul a înțeles să solicite despăgubiri, invocând discriminarea la locul de muncă în cadrul unui litigiu privind un conflict de muncă, soluționat ca atare, cu participarea asistenților judiciari.

De altfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, de asemenea invocat prin cererea de chemare în judecată, "(1) în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii.

(2) Orice discriminare directă sau indirectă față de un salariat, discriminare prin asociere, hărțuire sau faptă de victimizare, bazată pe criteriul de rasă, cetățenie, etnie, culoare, limbă, religie, origine socială, trăsături genetice, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare cu HIV, opțiune politică, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală, apartenență la o categorie defavorizată, este interzisă.

(3) Constituie discriminare directă actele și faptele de excludere, deosebire, restricție sau preferință, întemeiate pe unul sau mai multe dintre criteriile prevăzute la alin. (2), care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării drepturilor prevăzute în legislația muncii.

(4) Constituie discriminare indirectă actele și faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute la alin. (2), dar care produc efectele unei discriminări directe.

Prin cererea de chemare în judecată a fost invocată și Legea nr. 202/2002, care la art. 39 prevede că "(1) angajații au dreptul ca, în cazul în care se consideră discriminați pe baza criteriului de sex, să formuleze sesizări/reclamații către angajator sau împotriva lui, dacă acesta este direct implicat și să solicite sprijinul organizației sindicale sau al reprezentanților salariaților din unitate pentru rezolvarea situației la locul de muncă.

(2) În cazul în care această sesizare/reclamație nu a fost rezolvată la nivelul angajatorului prin mediere, persoana angajată care prezintă elemente de fapt ce conduc la prezumția existenței unei discriminări directe sau indirecte bazate pe criteriul de sex în domeniul muncii, pe baza prevederilor prezentei legi, are dreptul atât să sesizeze instituția competentă, cât și să introducă cerere către instanța judecătorească competentă în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau reședința, respectiv la secția/completul pentru conflicte de muncă și drepturi de asigurări sociale din cadrul tribunalului sau, după caz, instanța de contencios administrativ, dar nu mai târziu de un an de la data săvârșirii faptei."

Astfel, Înalta Curte constată că O.G. nr. 137/2000 creează cadrul legal general pentru combaterea discriminării.

În ceea ce privește discriminarea la locul de muncă, aceasta este reglementată în Codul muncii, dar și incidental, prin Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, care, așa cum rezultă din dispozițiile art. 39, stabilește competența soluționării litigiilor vizând discriminarea angajaților pe acest criteriu în favoarea secției/completului pentru conflicte de muncă și asigurări sociale.

Așa fiind, atât timp cât reclamantul a înțeles să invoce și discriminarea în cadrul unui conflict de muncă, intervenit între acesta și angajator, soluționarea acestui capăt de cerere este supusă regimului juridic aplicabil unor asemenea litigii, una dintre dovezi constituind-o chiar compunerea completului în primă instanță, cu participarea asistenților judiciari.

Revenind la recursul declarat în cauză, Înalta Curte arată că, potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin art. III pct. 3 din Legea nr. 310/2018 "(...) în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, precum și în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

În acest sens, art. 214 din Legea nr. 62/2011 prevede că hotărârile prin care se soluționează cererile referitoare la conflictele individuale de muncă sunt supuse numai apelului.

Prin urmare, față de dispozițiile enunțate, decizia nr. 882 din 8 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă împotriva căreia a fost promovat prezentul recurs, este definitivă încă de la pronunțare, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată și cu recurs.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 882 din 8 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 octombrie 2020.