ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1055/2021

Ședința publică din data de 21 aprilie 2021

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18 mai 2018, petenții A., B. și C., în contradictoriu cu intimata D. S.A. (fostă E. S.A.), au solicitat revizuirea deciziei civile nr. 1389A din 18 aprilie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Prin sentința nr. 126/F-COM din 25 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă excepția inadmisibilității invocată de intimata D. S.A.; a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuenții A., B., C. împotriva deciziei civile nr. 1389A din 18 aprilie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2015; a fost anulată decizia civilă nr. 1389A din 18 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și implicit sentința civilă nr. 14302 din 17 decembrie 2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, secția Civilă; s-a luat act că revizuenții solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinței nr. 126/F-COM din 25 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ în dosarul nr. x/2018, D. S.A. (fostă E. S.A.) a declarat recurs, motivele fiind următoarele:

Un prim motiv de nelegalitate invocat vizează faptul că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit recurentei, instanța a interpretat eronat prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind întrunite condițiile revizuirii.

În acest sens, recurenta arată că verificarea autorității de lucru judecat nu s-a realizat în concret, prin alăturarea considerentelor și dispozitivelor celor două hotărâri, ci prin preluarea într-o manieră necenzurată a afirmațiilor revizuenților.

Astfel, instanța a reținut, în pofida evidenței, că cele două dosare au avut aceleași părți, obiect și cauză, și mai ales, că aceeași problemă de drept - calitatea sa de creditor - a fost tranșată de către ambele instanțe, fără a observa anumite dezlegări sau considerente specifice fiecărui dosar soluționat definitiv.

În opinia recurentei, decizia civilă nr. 1389A din 18 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2015 și decizia nr. 1438 din 05 aprilie 2018 a Tribunalului Argeș nu sunt hotărâri potrivnice, nici prin raportare la considerente și nici prin raportare la dispozitiv.

Contradictorialitatea, astfel cum susține recurenta, nu se analizează prin prisma a ceea ce s-a dedus judecății, ci prin raportare la dezlegările propriu-zise ale celor două instanțe, distincție pe care instanța a omis să o facă. Mai mult, instanța a avut în vedere scopul urmărit de contestatori și anume de paralizarea executării silite.

Recurenta susține că, sub un prim aspect, prin decizia civilă nr. 1389A din 18 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2015, instanța de apel a refuzat să primească motivul de apel de ordine publică referitor la lipsa calității de creditor a băncii, ca urmare a faptului că acesta a fost depus tardiv.

Prin urmare, instanța a menținut soluția instanței de fond ce antamase chestiunea calității de creditor dintr-o cu totul altă perspectivă și anume desființând argumentul intimaților că aceștia nu ar fi figurat ca părți în încheierea de învestire cu formulă executorie.

Recurenta arată și că, deși nu era obligată, din moment ce motivul nu a fost regulat dedus judecății, instanța a antamat și chestiunea calității de creditor a băncii, ridicată direct în apel, reținând că cesiunea încheiată între ATE și F. S.A. nu a fost notificată nici de cedent, nici de cesionar, de unde rezultă că debitorii pot plăti în continuare în mod valabil către cedent, banca păstrându-și calitatea de creditor față de intimați.

În dosarul nr. x/2015, prin decizia nr. 1438 din 05 aprilie 2018, instanța s-a pronunțat asupra insuficienței probatoriutui, nu a verificat în fond documentele contractuale care justifică dreptul de urmărire al recurentei, ci a imputat acesteia nedepunerea unui mandat special din partea G. S.A. (lichidatorul H.), prin care să o fi împuternicit să declanșeze cererea de executare silită.

În consecință, recurenta arată că singurul aspect tranșat de către Tribunalul Argeș, cu autoritate de lucru judecat, este nedepunerea mandatului special al recurentei, din care să reiasă calitatea de a formula cererea de executare silită.

Astfel, în opinia recurentei, argumentația pe fond ulterioară constatării tardivității invocării argumentului privind lipsa calității de creditor, nu poate depăși cel mult natura unor considerente decizorii.

Totodată, recurenta susține că Tribunalul Argeș nu a analizat în fond problema calității sale de creditor, ci a constat o insuficiență a probatoriului, deoarece nu a depus un mandat special care să justifice calitatea introducerii cererii de executare silită.

În opinia recurentei, hotărârea Tribunalului Argeș evocă fondul, însă nu cu privire la aceeași chestiune analizată de Tribunalul București, întrucât instanța se bazează pe insuficiența probatoriului administrat în chestiunea calității de creditor, speculând-o ca o prezumție în beneficiul intimaților.

Așadar, instanța nu a concluzionat în sensul că E. nu are calitatea de creditor, ci că nu a reușit să o probeze/să o argumenteze, lipsind o analiză (eventual coroborată) a proiectului de divizare aprobat prin hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor I. din data de 28.06.2013, publicat în Monitorul Oficial, Partea a IV-a, nr. 2798/28.05.2013, a protocolului de predare-primire a activelor și pasivelor în urma efectuării operațiunii de divizare a I. S.A. încheiat la data de 01.12.2013 ori a anexelor aferente acestuia.

Ca atare, condiția esențială pentru admisibilitatea cererii de revizuire și anume ca aceeași problemă să fie dezlegată în mod diferit de două instanțe, nu este îndeplinită.

Recurenta invocă și faptul că, deși pretinde că cele două dispozitive dau naștere unei situații juridice ireconciliabile, susținerea curții de apel nu este dublată de nicio motivare în legătură cu imposibilitatea punerii lor în aplicare.

În opinia recurentei, executarea ambelor hotărâri este pe deplin posibilă, întrucât contestațiile nu vizează aceleași acte de executare, nu sunt pronunțate în legătură cu aceleași bunuri urmăribile și nici în legătură cu același dosar execuțional.

Astfel, actele din dosarul nr. x/2015 al B.E.J. J. sunt anulate, în timp ce actele din dosarul de executare nr. 414/2015 al B.E.J.A. K. vor rămâne în ființă.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că, în mod greșit, instanța a reținut existența autorității de lucru judecat a primei decizii pronunțate de Tribunalul Argeș și prezența identității de părți, obiect și cauză, fapt care atrage, în opinia recurentei, incidența atât a motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cât și a celui de la pct. 8.

Referitor la neîndeplinirea condiției identității de părți, recurenta arată că, în timp ce în dosarul nr. x/2015, au avut calitatea de contestatori atât soții A. și B., cât și C., în dosarul nr. x/2015, părți au fost doar L..

Faptul că, la ultimul termen de judecată în faza procesuală a apelului, C. a formulat în dosarul nr. x/2015 o cerere de intervenție accesorie în sprijinul soților Popescu, nu îi poate oferi, conform opiniei recurentei, calitatea de parte în dosar, atât timp cât nu a formulat o contestație la executare, nu a formulat apel și nici nu a invocat motivul de nelegalitate vizând calitatea sa de creditor.

În ceea ce privește condiția identității de obiect, recurenta arată că, în cuprinsul considerentelor deciziei civile nr. 1389A din 18 aprilie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2015, nu se regăsește nicio mențiune potrivit căreia instanța ar fi verificat calitatea de creditor prin raportare la vânzarea contractelor nr. x/2008 și nr. y/2008 către terțul H. înainte de divizarea M..

Obiectul urmăririi silite este reprezentat de bunurile, respectiv drepturile debitorului ce pot fi valorificate, astfel că recurenta apreciază că ambele dosare au avut un obiect diferit, fiind urmărite silit bunuri diferite ale debitorului, aspect dovedit chiar de faptul că a fost atrasă o competență diferită a executorului judecătoresc (Pitești, respectiv București). Obiectul contestației la executare îl reprezintă actele de urmărire atacate, acestea fiind deopotrivă diferite, ca urmare a faptului că au fost întocmite de executori diferiți.

Pentru a reține identitatea obiectului era necesară, în opinia recurentei, constatarea faptului că în ambele dosare se contestă urmărirea aceleiași creanțe, or cuantumul creanțelor este diferit.

Recurenta invocă și neîndeplinirea condiției privind identitatea de cauză, arătând că, deși contestatorii au încercat să supună instanțelor de executare și celor de control judiciar aceleași motive de nelegalitate, acestea nu au făcut obiect al cadrului procesual în maniera invocată, în ambele dosare.

Recurenta apreciază că, dincolo de această împrejurare, cauza nu poate fi analizată prin abstracție de la soluțiile pronunțate de către fiecare dintre cele două instanțe.

Recurenta invocă și faptul că revizuentii nu au uzat de mijloacele disponibile pentru împiedicarea pronunțării unor soluții contradictorii, precum și neîndeplinirea condiției privitoare la existența unei hotărâri definitive pronunțate anterior.

Sub un prim aspect, contestatorii nu au luat nicio măsură pentru temporizarea judecății în vreunul dintre dosare, fiind neîndoielnic că L. aveau cunoștință de existența celuilalt dosar, atât timp cât erau părți.

Astfel, în opinia recurentei, Curtea de Apel Pitești alege să sancționeze Tribunalul București prin anularea unei decizii pronunțate în mod legal, în loc să sancționeze exercitarea drepturile procesuale cu rea-credință, de către intimați.

Sub un al doilea aspect, recurenta invocă faptul că instanța a reținut în mod greșit că decizia pronunțată de Tribunalul București este ulterioară față de decizia pronunțată de Tribunalul Argeș, întrucât trebuie avut în vedere momentul pronunțării hotărârii judecătorești.

Printre condițiile enumerate mai sus, admisibilitatea cererii de revizuire presupune ca, la momentul închiderii dezbaterilor într-un dosar, să existe un alt litigiu soluționat definitiv, fapt ce presupune nu numai existența dispozitivului ci și a motivării.

În opinia recurentei, curtea de apel a interpretat într-o manieră restrictivă că Tribunalul București ar fi putut să țină cont în activitatea de deliberare pe fondul apelului de o soluție pronunțată în cursul acestei deliberării de un alt tribunal, soluție ce nu era motivată la acel moment.

În ambele dosare, instanțele de apel au rămas în pronunțare aproape simultan, și anume 13.03.2018 în dosarul nr. x/2015, respectiv 16.03.2018 în dosarul nr. x/2015. La data la care instanța a pronunțat decizia pretins a fi încălcată (05.04.2018), instanța care a pronunțat decizia revizuită era în pronunțare de aproximativ 3 săptămâni, existând așadar o imposibilitate absolută de a cunoaște motivele care au generat admiterea apelului și implicit a contestației.

Prin urmare, condițiile autorității de lucru judecat nu puteau fi considerate îndeplinite.

Recurenta susține și că instanța a ignorat că decizia nr. 1438 din 05 aprilie 2018 nu este prima hotărâre prin care s-a antamat problema calității sale de creditor.

Una dintre condițiile promovării cererii de revizuire este ca revizuentul să tindă la anularea celei din urmă hotărâri, însă, anterior pronunțării hotărârii nr. 1438 din 05 aprilie 2018, Tribunalul Argeș a pronunțat o altă decizie definitivă nr. 926 din 08 martie 2018 în dosarul nr. x/2015, prin care a antamat problema calității sale de creditor, în baza unor critici identice formulate de intimatul A.. Recurenta susține că, în acest dosar, instanța a trecut peste critica privitoare la pretinsa lipsă a calității de creditor a băncii, respingând apelul contestatorului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimații au formulat întâmpinare, prin care au solicitat anularea recursului ca nemotivat, față de prevederile art. 486 alin. (1) lit. d), raportat la art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus comunicarea acestuia părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Recurenta a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de ședință din 24 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în complet de filtru, a respins exceția nulității recursului, a admis în principiu recursul declarat, fixându-se termen la data de 14 aprilie 2021, cu citarea părților.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

C. proc. civ. reglementează în art. 509 alin. (1) pct. 8, posibilitatea revizuirii în ipoteza existenței a două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive potrivnice, date de instanțe de același grad ori de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Așadar, scopul instituirii acestei norme este protejarea autorității de lucru judecat, ca efect al unei hotărâri definitive, nefiind permis ca o hotărâre definitivă să fie contrazisă de o altă hotărâre definitivă care să dispună între aceleași persoane și cu privire la aceeași pricină. Nesupusă căii de reformare prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o atare situație afectează grav actul de justiție prin încălcarea principiului securității raporturilor juridice.

Articolul 430 C. proc. civ. stabilește că se bucură de autoritate de lucru judecat atât hotărârea judecătorească ce soluționează în tot sau în parte fondul pricinii, cât și hotărârea ce soluționează o excepție procesuală sau un incident procesual, statuând că, odată lămurite aceste aspecte într-o instanță, nu mai pot fi reiterate și reanalizate de o altă instanță. Sensul normei instituite de acest text de lege este că, inclusiv în ipoteza în care instanța prin hotărârea dată nu rezolvă fondul cauzei, ci doar un incident procedural, problema de drept astfel tranșată se bucură de autoritate de lucru judecat, împiedicând formularea unei cereri noi care să ducă la o soluție contrară primei rezolvări. Interpretarea logico-juridică a textului articolului 430 C. proc. civ. duce la concluzia că, în ipoteza în care prima hotărâre judecătorească rezolvă fondul pricinii, admițând cererea, o a doua hotărâre judecătorească prin care se respinge cererea pe un alt motiv procedural, decât existența autorității de lucru judecat, este supusă revizuirii prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Față de aceste argumente de text, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate primi susținerile recurentei din cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că instanța de revizuire nu ar fi analizat contradictorialitatea prin raportare la dezlegările propriu-zise ale celor două instanțe de judecată. În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că a doua instanță de judecată nu a analizat pe fond chestiunea calității de creditor a băncii, ci a statuat că acest motiv de apel a fost tardiv invocat, chiar dacă în continuare, prin considerente ce nu își găsesc corespondent în dispozitiv, a analizat și această chestiune de drept. Față de acest motiv de reformare, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, dincolo de faptul evident că, în speță, a doua instanță a tranșat prin considerente ce susțin soluția de respingere a cererii, chiar fondul problemei litigioase - lipsa calității de creditor a băncii - considerente ce se bucură de autoritate de lucru judecat potrivit art. 430 C. proc. civ., o atare susținere nu ar putea fi primită întrucât rezolvarea fondului prin prima hotărâre ce a determinat admiterea cererii, trebuie să se impună cu autoritate de lucru judecat în cea de-a doua procedură judiciară, conform art. 430 - 431 C. proc. civ. raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât cea de-a doua hotărâre judecătorească prin care a fost respinsă cererea este supusă revizuirii. Această concluzie este impusă de dispozițiile art. 509 alin. (2) C. proc. civ. care permit revizuirea chiar în ipoteza în care hotărârile judecătorești nu evocă fondul cauzei, rațiunea revizuirii pentru hotărâri potrivnice fiind protecția autorității de lucru judecat pentru asigurarea încrederii în actul de justiție și securitatea raporturilor juridice.

Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge susținerile recurentei potrivit cărora cele doua hotărâri judecătorești tranșează situații juridice diferite, cele două dispozitive putând coexista, întrucât din considerentele celor două decizii rezultă că ambele instanțe au analizat și dezlegat pe fond problema de drept litigioasă, susținând cu argumente diferite cele două soluții contradictorii, de admitere și, respectiv, de respingere a cererii de chemare în judecată, în condițiile în care între cele două pricini există triplă identitate de părți, obiect și cauză, în vădită contradicție cu dispozițiile legale ce definesc autoritatea de lucru judecat analizate în precedent.

Ca atare, instanța supremă va respinge argumentele recurentei invocate în susținerea acestui motiv de recurs, relative la posibilitatea coexistenței celor două soluții fără a se contrazice, întrucât prima hotărâre ar cuprinde dezlegări relative la existența mandatului cesionarului, iar cea de-a doua doar ar fi respins motivul de apel privind calitatea de creditor a băncii, ca tardiv. Aceste motive de recurs care fac referire la tranșarea a două situații juridice diferite de către cele două instanțe sunt contrazise de considerentele celor două decizii definitive, considerente ce analizează deopotrivă contractul de cesiune al recurentei și, implicit, calitatea de creditor a acesteia, dar care determină cele două instanțe judecătorești să adopte soluții diametral opuse, respectiv, de admitere a cererii debitorilor și de respingere a aceleiași cereri. Pentru aceleași considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge și susținerile recurentei privind posibilitatea punerii în executare a celor două dispozitive, executarea acestora fiind pe deplin posibilă, întrucât imposibilitatea de executare a hotărârilor contrare are în vedere ipoteza în care fiecare parte se poate prevala pe parcursul executării silite de hotărârea care îi este favorabilă, ipoteză ce se regăsește și în speța de față, atâta timp cât prima hotărâre reține lipsa calității de creditor a băncii și, admițând cererea debitorilor, anulează toate formele de executare silită, inclusiv învestirea cu formulă executorie a hotărârii ce constituie titlu executoriu, iar cea de-a doua reține calitatea de creditor a băncii pentru aceeași creanță și, respingând cererea debitorilor, păstrează actele de executare. Chiar dacă aparent pentru recurentă ar putea să fie pusă în executare a doua hotărâre care îi este favorabilă, un atare demers procedural încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești anterioare în care s-a reținut lipsa calității de creditor a recurentei, afectând eficiența actului jurisdicțional și prestigiul justiției, prin încălcarea normei de ordine publică instituită de art. 431 C. proc. civ.. Întrucât se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul, cât și considerentele pe care acesta se sprijină, orice contrarietate determinată printr-o hotărâre ulterioară, trebuie înlăturată pe calea revizuirii.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în prezenta cauză, cele două instanțe nu au dezlegat în cadrul contestațiilor la executare ce priveau aceeași creanță, aspecte formale, ci au analizat chestiunea de fond a calității de creditor a băncii recurente care a pornit procedura de executare silită, astfel încât cele două dispozitive nu pot coexista și nu pot fi puse în executare silită întrucât soluțiile pe care le cuprind se exclud reciproc.

Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge și motivul de recurs privind inexistența în prezenta cauză a triplei identități de părți, obiect și cauză, astfel cum impune dispoziția din art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Lipsa identității de părți este invocată de recurentă prin raportare la părțile care au formulat cele două contestații la executare, întrucât, arată recurenta, în cea de-a doua sesizare, C. nu este contestator, ci intervenient accesoriu. Aceste susțineri vor fi respinse de către Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, identitatea de părți, ca și condiție de admisibilitate a revizuirii pentru hotărâri contrare, se rezumă la calitatea de parte în proces, fără a impune o identitate de poziție procesuală în cele două sau mai multe cauze. Or, prin admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie, intervenientul accesoriu dobândește calitatea de parte în proces, potrivit dispozițiilor art. 65 C. proc. civ., astfel încât condiția de admisibilitate privind identitatea de părți impusă de art. 509 alin. (1) puncul 8 C. proc. civ., este îndeplinită în prezenta cauză.

Înalta Curte va respinge și motivele relative la lipsa identității de obiect și cauză între cele două litigii, reținând ca fiind corecte statuările instanței de revizuire care a respins această susținere a băncii cu motivarea că ambele cauze vizează aceleași drepturi de creanță izvorâte din cele două contracte de credit încheiate de părțile în proces și au urmărit același scop - contestarea calității de creditor a băncii în procedura de executare silită demarată de aceasta.

Nu poate fi primită nici critica relativă la neinvocarea autorității de lucru judecat de către contestatori în cel de-al doilea proces, întrucât această condiție nu constituie un fine de neprimire pentru revizuirea reglementată de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., ci doar analizarea excepției autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță de judecată constituie un astfel de impediment, indiferent de modul în care a fost invocată această excepție - din oficiu sau de către oricare parte în proces - dată fiind natura juridică a acesteia.

Nefondată este și critica relativă la momentul în care cele două decizii au devenit definitive. Faptul că în cauză cele două instanțe judecătorești s-au pronunțat la un interval scurt de timp și că au amânat de mai multe ori pronunțarea nu afectează principiul conform căruia hotărârea instanței de apel pronunțată în contestația la executare devine definitivă la data pronunțării acesteia, iar nu la data la care instanța a rămas în pronunțare.

În ceea ce privește invocarea deciziei nr. 926/8.03.2018 prin care a fost dezlegată problema calității de creditor a băncii, decizie anterioară deciziei 1438/5.04.2018, Înalta Curte reține ca acest aspect nu poate fi analizat în cadrul procesual al prezentei acțiuni în revizuire, întrucât instanța de judecată nu a fost investită cu un atare petit, nici pe cale de acțiune principală, nici pe cale de cerere reconvențională. Totodată, instanța supremă reamintește că, în cadrul revizuirii, ca și cale de retractare, instanța de judecată analizează legalitatea hotărârilor supuse revizuirii exclusiv prin raportare la încălcarea principiului autorității de lucru judecat, astfel cum acesta e definit de dispozițiile art. 430 și următoarele din C. proc. civ., neputând analiza pe fond soluțiile supuse revizuirii, întrucât o atare analiză este rezervată căilor de reformare. În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție reține și faptul că instanța de revizuire nu poate să facă o analiză exhaustivă a hotărârilor judecătorești pronunțate de-a lungul timpului pe problema de drept supusă revizuirii, fiind ținută de petitul cererii cu care a fost investită, întrucât unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil este principiul disponibilității.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 497, raportat la art. 509 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., văzând și dispozițiile art. 430 și următoarele din menționatul cod, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat ca nefondat.

În baza principiului disponibilității, Înalta Curte de Casație și Justiție va lua act că intimații își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta D. S.A. (fostă E. S.A.) împotriva sentinței nr. 126/F-COM din 25 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 aprilie 2021.