ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2966/2012

Deliberând asupra recursului penal de față, constată că, prin sentința penală nr. 32 din 25 februarie 2011, Tribunalul Mureș a dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului A.M. pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, în formă continuată, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., și participație improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., făcându-se, totodată, aplicarea art. 192 alin. (3) C. proc.

pen. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în fapt, următoarele: Inculpatul A.M. este patronul SC T. SRL. Târgu Mureș, societate care desfășoară activități de transport persoane în regim de taxi, calitate în care acesta a încheiat contracte de colaborare cu diferite persoane fizice cărora le asigura un loc în cadrul societății sale și pentru care obținea autorizația taxi pentru desfășurarea activității pe raza municipiului Târgu-Mureș, în schimb aceștia plătmdu-i o cotă parte din încasările zilnice. Potrivit acuzei, inculpatul, în calitatea sa de patron al SC T. SRL. Târgu-Mureș, a condiționat intrarea în firmă a taximetriștilor V.M.I., C.E., B.G.N., L.I., H.O.L., B.A., C.D., G.Z.

și B.T.D., de plata unor sume de bani de până la 500 euro, pentru a le asigura un loc de taximetrist în cadrul societății sale și pentru a obține o autorizația taxi pentru desfășurarea activității pe raza municipiului Târgu-Mureș.

Având în vedere poziția contrară a inculpatului, care a susținut că nu a condiționat intrarea în firmă de acea taxă, ci suma reprezenta o garanție în eventualitatea în care sus-numiții ar fi cauzat daune, mai ales că ei nu aveau și alte recomandări sau garanții personale, fiind vorba de clarificarea aspectului relativ la îndeplinirea unei atribuții de serviciu - determinant pentru existența infracțiunii sub toate elementele sale constitutive, prima instanță a procedat la ascultarea persoanelor care au susținut că inculpatul le-a condiționat intrarea în firmă de „plata locului". S-a reținut că acești martori au arătat că, la începutul colaborării, inculpatul, în calitatea sa de administrator al firmei, le-a cerut echivalentul în lei al unor sume cuprinse între 300 și 500 de euro, sume despre care unora le-a spus că reprezintă taxa de procesare a dosarului (declarația martorului V.M.I.), altora că este o garanție pentru situațiile în care nu vor plăti dările către firmă și pe care îi vor primi înapoi la plecarea din societate (declarațiile martorilor B.T.D., C.E., H.O.L.

și G.Z.) sau că sunt niște costuri cu echiparea mașinii, cu autorizațiile și cu aprobările necesare pe care le implică intrarea în firmă (declarațiile martorilor B.G.N. și B.A.). S-a mai făcut, de asemenea, referire la declarația martorului M., care a lucrat la firma inculpatului, ca șofer, încă din anul 2003 și care a arătat că, ulterior, la momentul la care a preluat de la o altă persoană un contract de comodat al unei mașini care deja era în firmă, el nu a mai plătit nicio sumă de bani și nici nu i s-a pretins de către inculpat o atare sumă, ci i-a plătit doar fostului proprietar al mașinii sumele de bani pe care acesta le investise în dotarea mașinii, precum și la depoziția martorului R.R.

dată în cursul cercetării judecătorești, din care rezultă că acesta nu a discutat cu inculpatul despre plata vreunei sume de bani cu titlu de garanție la momentul începerii colaborării cu firma acestuia, că nu i sa cerut și nici nu a dat niciodată vreo sumă de bani, că de toate actele necesare desfășurării activității de taximetrie s-a ocupat firma și că el a plătit doar impozitul aferent, costul aparatului de taxat și stația de emisie-recepție, din examinarea tuturor acestor declarații prima instanță reținând că inculpatul nu le-a pretins martorilor sume de bani în nume personal și nici că le-a condiționat intrarea în firmă de plata unor bani, în sensul și scopul reclamat de art. 254 C. pen.

Deși s-a constatat existența unor neconcordanțe între declarațiile date de martori la urmărirea penală și cele date la prima instanță, judecătorul a apreciat că acestea trebuie interpretate în favoarea inculpatului, deoarece relevă un dubiu cu privire la destinația acelor sume. în ceea ce privește declarațiile martorilor care, în faza de urmărire penală, au arătat că inculpatul le-a condiționat începerea colaborării de plata sumelor de bani respective și despre care ei aveau reprezentarea că sunt sume cerute în afara cadrului legal, s-a reținut că, în fața judecătorului, aceștia au declarat că, practic, le-au fost impuse acele declarații sub diferite pretexte, că li s-au dictat declarațiile, iar ei le-au scris și le-au semnat așa, că au acceptat să scrie după dictare, fiindu-le teamă pentru că nu mai avuseseră probleme cu legea.

A mai menționat prima instanță că era bine-cunoscut faptul că, pentru a putea practica activitatea de taximetrie, era necesară afilierea la o firmă cu acest obiect de activitate, dar și obținerea autorizațiilor necesare, precum și dotarea autoturismului cu echipamentele specifice - stație de emisie-recepție, stație de taxare, ceas, semne exterioare, respectiv cupolă, număr, înfoliere etc. Martorii ascultați au declarat că, la momentul la care au dorit să înceapă să-și desfășoare activitatea în cadrul firmei inculpatului, respectiv să pună la dispoziție mașinile lor, fiecare a discutat acest lucru cu inculpatul, care a fost de acord, acesta spunându-le că îi costă o anumită sumă de bani, despre care au aflat că este taxa de procesare a dosarului sau chiar o garanție pe care o vor primi înapoi la retragerea din firmă.

Acest din urmă aspect a constituit și una din apărările inculpatului, în condițiile în care el a arătat că, potrivit dispozițiilor legale în materie, avea nu numai obligația, dar și dreptul de a constitui un fel de garanție pentru fiecare dintre mașinile pe care le avea în firmă, fie proprietatea acesteia, fie cele care fuseseră aduse prin contractele de colaborare încheiate cu partenerii, printre care se numără și martorii ascultați. S-a făcut referire, în acest sens, la Ordinul nr. 296 din 20 februarie 2004 aJ Ministerului Transporturilor, publicat în M. Of. nr. 318 din 13 aprilie 2004, care a modificat și completat Ordinul nr. 1.170/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi și în regim de închiriere și care, în art. 2, pct. 3 stabilește că: „3.

Lit. e) a alin. (2) al art. 8 va avea următorul cuprins: "e) dovada că îndeplinește condițiile privind capacitatea financiară, dovedită prin raportul unui auditor autorizat, întocmit pe baza ultimului bilanț contabil vizat de direcția finanțelor publice, din care să reiasă că societatea prezintă solvabilitate determinată de valoarea patrimoniului prin care asigură un nivel de 500 euro pentru fiecare licență de execuție pentru vehicul eliberată.

Raportul auditorului va fi însoțit de o copie de pe bilanțul contabil respectiv." Ca urmare, s-a conchis că este reală susținerea inculpatului conform căreia sumele menționate de martori veneau, practic, să acopere garanțiile pe care firma sa trebuia să le constituie pentru fiecare mașină în parte și care se regăseau în actele contabile ale firmei (el acoperind sumele din fondurile proprii), împrejurarea că inculpatul nu a înțeles să evidențieze din punct de vedere contabil sumele date de martori nefiind de natură să conducă la concluzia certă că banii respectivi au fost pretinși și luați în scopul de a îndeplini un act privitor la obligațiile sale de serviciu, respectiv aceea de a încheia cu martorii contractele de colaborare (de închiriere a mașinilor) în vederea desfășurării activității de taximetrie.

S-a mai reținut că aceste aspecte au fost relevate și în declarația martorei B.M.E., contabila SC T. SRL., care a arătat că, personal, a asistat la unele discuții pe care inculpatul le-a purtat cu diferitele persoane care solicitau colaborarea cu societatea de taxi și cărora li s-a spus de la început destinația sumelor, precum și împrejurarea că de toate operațiunile urma să se preocupe firma, deoarece avea anumite facilități la furnizorii de aparaturi și echipamente, banii respectivi fiind dați fie direct inculpatului, fie erau lăsați la firmă și ajungeau la ea sau la angajatul care se ocupa de problemele tehnice.

în plus, martora a mai declarat că, în cadrul firmei, au existat discuți cu privire la constituirea unui fond de garantare, în condițiile în care unii angajați sau colaboratori fie distruseseră aparatele de taxare, fie nu își plătiseră taxele către firmă sau chiar nu au putut justifica acele cheltuieli cu carburanții în raport de numărul de kilometrii parcurși, în condițiile în care firma punea la dispoziția șoferilor cârdurile de carburant, dar a mai precizat că ea personal nu a asistat la momentul la care martorii au dat acești bani. în legătură cu contractele de împrumut, martora a declarat că nu are cunoștință ca inculpatul să le fi cerut martorilor sume de bani cu titlu de împrumut, dar că, ulterior, a auzit discuții între aceștia referitoare la un împrumut, ba chiar a văzut niște formulare dactilografiate și a fost rugată de inculpat să-i contacteze pe unii din martori să vină la firmă și să discute despre acele contracte de împrumut cu inculpatul.

Relevantă a fost apreciată de instanța fondului și declarația martorului Ț.V., care a confirmat că, la un moment dat, deoarece firma inculpatului avea anumite probleme financiare, l-a împrumutat pe acesta cu sume mai mari de bani, de aproximativ 4.000-5.000 euro, sume care i-au fost ulterior restituite, dar a precizat și că el personal a încheiat contracte de colaborare cu firma inculpatului în vederea desfășurării activității de taximetrie, sens în care a adus în firmă mașini pentru care a plătit anumite sume de bani care reprezentau costul autorizațiilor necesare desfășurării acestei activități și al aparatelor care se montau pe mașini.

Prima instanță a constatat că martorii ascultați atât în faza de urmărire penală, cât și în prima instanță, au avut o poziție diferită, oscilantă, în sensul în care la urmărire penală, aproape în totalitate, au precizat faptul că au cunoscut în momentul în care au plătit sumele de bani solicitate, că acestea sunt ilegale și că respectiva condiționare a colaborării cu SC T. SRL. era, de fapt, o practică specifică tuturor societăților de profil, contrar celor afirmate în fața judecătorului, când au susținut că li s-a vorbit de o garanție sau chiar de sumele necesare acoperirii cheltuielilor aferente obținerii autorizațiilor specifice și dotării mașinilor cu aparatele necesare, unii dintre ei declarând că, deși inculpatul nu le-a dat vreo chitanță, totuși a făcut unele însemnări pe coperta dosarului care cuprindea actele depuse de ei.

De asemenea, unii dintre ei au mai afirmat și că, pe parcursul derulării colaborării, la scurt timp după momentul începerii acesteia, li s-a spus despre respectiva garanție și nu au avut obiecțiuni, iar cel puțin un martor a declarat că, la momentul la care a încetat colaborarea cu firma inculpatului, nu i s-a restituit acea sumă de bani deoarece astfel a înțeles să compenseze datoria pe care el o avea la firmă prin faptul neplății cotei din încasări pe o perioadă de 3-4 luni (declarația martorului B.A.).

Referitor la împrejurarea că inculpatul a înțeles ulterior să întocmească contracte de împrumut în care să menționeze sumele de bani primite, dar inserând ca dată a întocmirii lor data inițială a începerii colaborării, că acesta avea posibilitatea ca sumele încasate să le depună într-un cont bancar, pe numele său și în seama celor care i le-au remis, dar și că a solicitat garanțiile respective doar de la un număr redus de persoane, în condițiile în care ar fi trebuit să le solicite tuturor celor în aceeași situație, instanța a considerat că, în niciun caz nu poate conduce, în mod automat, la concluzia că inculpatul a cerut și folosit acele sume de bani în scop personal și ca o condiție esențială în vederea aprobării pentru accesul martorilor în firmă pe un loc liber de taxi, mai ales că, la data respectivă, avea un număr mult mai mare de angajați și colaboratori.

în opinia primei instanțe, toate aceste circumstanțe nu pot contura un probatoriu, chiar și indirect, în condițiile în care martorii înșiși nu au conferit greutate acestora prin depozițiile lor. Astfel, câtă vreme persoanele ascultate au declarat că li s-a spus că e vorba de o garanție sau de costul intrării în firmă, înțelegând prin acesta toate taxele ce trebuiau plătite pentru dotarea mașinii și obținerea autorizațiilor, iar nu faptul că li s-a condiționat colaborarea de plata acestei sume pe care inculpatul să și-o fi însușit, s-a concluzionat că nu se poate reține existența, sub aspectul elementelor ținând de latura obiectivă, a infracțiunii de luare de mită, nefiind răsturnată prezumția de nevinovăție a inculpatului, reglementată de art. 66 C. pen.

În ceea ce privește celelalte două acuzații aduse inculpatului, de fals în înscrisuri sub semnătură privată și participație improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată, instanța a apreciat că, atâta vreme cât existența lor este indisolubil legată de existența infracțiunii de luare de mită, cu privire la care există dubii legate de scopul ilicit în realizarea căruia inculpatul ar fi înțeles să pretindă și să primească acele sume de bani, nu se poate reține că sunt întrunite elementele constitutive ale respectivelor infracțiuni.

Astfel, chiar dacă sumele de bani au fost solicitate drept garanții pe perioada derulării activității în cadrul societății și ar fi trebuit restituite la data ieșirii martorilor din societate, fapt care s-a realizat după câtva timp, sens în care s-au întocmit acele declarații de restituire a sumelor de bani „împrumutate" și a contractelor „de împrumut" aferente și chiar dacă inculpatul a restituit în cursul urmăririi penale sume de bani împrumutate, deși era încă în termenul de creditare prevăzut în contract, s-a apreciat că aceste împrejurări nu dovedesc, în mod automat, că el a urmărit restituirea sumelor de bani, nu restituirea împrumuturilor, și că recuperarea prejudiciilor cauzate martorilor a avut ca scop influențarea acestora, în sensul de a nu insista în denunțurile formulate sau în formularea unor declarații viitoare favorabile, niciun moment martorii neafirmând că inculpatul le-ar fi condiționat încetarea colaborării de întocmirea acelor acte și nici că li s-a impus în alt mod să le semneze.

S-a considerat că singurele declarații incriminatoare sunt cele ale denunțătorului R.R., date la urmărire penală și nesusținute la prima instanță, declarații contradictorii, care nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă, ele fiind înlăturate de prima instanță întrucât nu corespund adevărului, datorită conținutului oscilant ce denotă subiectivism și neseriozitate. În opinia primei instanțe, nu s-a dovedit faptul că respectivele contracte de împrumut, deși nu au fost încheiate la datele precizate, ci ulterior, ar fi avut aptitudinea de a produce consecințe juridice în afara existenței scopului ilicit pentru care au fost pretinși banii respectivi, sens în care împrejurarea că acele contracte și declarațiile respective au fost completate doar după ce martorii au depus denunțurile și au dat declarații la poliție, a fost din nou apreciată ca fiind de natură să profite inculpatului.

Ca urmare, având în vedere că, în cauză, nu s-a dovedit că, prin conduita sa, inculpatul ar fi condiționat îndeplinirea vreunei atribuții de serviciu de primirea unor sume de bani, reprezentarea martorilor fiind aceea că este vorba de o garanție, precum și împrejurarea că întocmirea contractelor de împrumut și a declarațiilor de restituire a acestuia nu a fost de natură să producă nicio consecință juridică, prima instanță a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., și participație improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen.

raportat la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, criticând-o sub aspectul greșitei achitări a inculpatului și solicitând condamnarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunilor de care este acuzat. Prin Decizia penală nr. 20/A din 8 martie 2012, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, a desființat în tot sentința penală atacată și, în rejudecare, a dispus condamnarea inculpatului A.M.

la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) și art. 76 lit. c) C. pen., la 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) și art. 76 lit. e) C. pen., și la 1 lună închisoare pentru participație improprie la comiterea infracțiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) și art. 76 lit. e) C. pen., făcând aplicarea art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen.

și dând spre executare inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., art. 81 C. pen. pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit conform art. 82 C. pen., art. 71 alin. (5) C. pen. și art. 359 C. proc. pen. cu referire la art. 83 C. pen. În baza art. 348 C. proc. pen. raportat la art. 170 C. proc. pen., s-a dispus anularea contractelor de împrumut încheiate între inculpat și numiții V.M.I., L.I., C.D., B.G.N., H.O.L., C.E.N. și G.Z., iar, în baza art. 118 lit. e) C. pen., a fost confiscată de la inculpat suma totală de 1050 euro obținută prin săvârșirea faptelor. Totodată, inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat efectuate în primă instanță și apel.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de apel, făcând trimitere la declarațiile date de martorii V.M.I., V.E., L.I., C.D., B.G.N., B.T.D., B.A., H.O.L., C.E.N., G.Z. și R.R. în cursul urmării penale și redând pe larg aspectele relatate de aceștia în cuprinsul respectivelor depoziții, care se coroborează atât cu declarațiile martorilor audiați în faza cercetării judecătorești (cu excepția celor ale martorilor H.O., C.E.N. și G.Z., pentru care a fost sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg.

Mureș în vederea efectuării de cercetări sub aspectul infracțiunii de mărturie mincinoasă), cât și cu înscrisurile aflate la dosar (contracte de împrumut și declarații de restituire bani, documente contabile) și cu procesele-verbale de constatare a efectuării actelor premergătoare, a apreciat că sumele solicitate de inculpat viitorilor colaboratori ai societății nu au reprezentat garanții, așa cum a susținut acesta, din moment ce garanțiile trebuiau constituite conform Legii nr. 22/1969, iar sumele ridicate cu acest titlu trebuiau înregistrate în balanțele analitice financiare, în contul 4281, intitulat „Alte datorii în legătură cu personalul", aspect care nu se regăsește în prezenta cauză, din analiza balanțelor lunare depuse la dosar, rezultând că respectivul cont a fost închis începând cu luna martie 2005, când a fost restituită o garanție constituită anterior în cuantum de 690.000 lei, iar, ulterior, în acest cont nu s-a mai operat, fapt ce dovedește că nu au fost constituite alte garanții ale gestionarilor în mod legal.

Totodată, din analiza acelorași balanțe analitice, a mai reținut instanța și faptul că sumele încasate de la viitorii colaboratori ai societății nu au fost consemnate în actele contabile nici ca împrumuturi către societate, în contul analitic 462, iar în contul 461 - la „creditori diverși" - sumele consemnate în cursul anului 2005 sunt cuprinse în jurul valorii de 1.000.000 lei, respectiv se recunoaște o datorie de aproximativ 1.000.000 lei urmare a unui împrumut către societate. Ca atare, s-a constatat că nu au fost îndeplinite niciuna din formalitățile legale care să confirme poziția inculpatului, conform căreia sumele solicitate ar fi reprezentat garanții sau împrumuturi către societate.

Ca urmare, instanța de apel a înlăturat ca nesincere susținerile inculpatului, având în vedere și împrejurarea că martorii audiați, aproape în totalitate, au precizat faptul că au cunoscut, în momentul în care au plătit sumele de bani solicitate, că acestea sunt ilegale, reprezentând o condiționare a colaborării cu SC T. SRL., practică specifică tuturor societăților de profil. Tot ca o dovadă a nesincerității inculpatului s-a mai arătat și faptul că, dacă acesta ar fi considerat oportună și necesară o astfel de procedură, de a solicita garanții de la persoanele ce-și închiriau autoturismele proprietate personală la societatea sa, ar fi solicitat respectivele sume tuturor celor în această situație, or, după cum însuși inculpatul a declarat, el nu a solicitat această sumă decât persoanelor audiate în cauză.

Totodată, inculpatul avea posibilitatea să depună sumele încasate într-un cont bancar, pe numele său și în seama celor care i le-au remise, pentru că, în caz contrar, primind personal aceste sume și dispunând în mod liber de ele, inculpatul și-a însușit un folos necuvenit chiar în situația în care acesta ar fi solicitat sumele de bani ca și garanție. Chiar dacă inculpatul a precizat faptul că a solicitat sume de bani doar unor necunoscuți, din declarațiile unora dintre martorii audiați în cauză, a rezultat faptul că aceștia îl cunoșteau de mulți ani pe inculpat și chiar au colaborat anterior cu acesta și, cu toate acestea, și lor le-au fost solicitate aceste sume. De asemenea, chiar dacă unei persoane necunoscute, respectiv martorului R.R., i s-a solicitat această garanție, ulterior, ea nu a mai fost încasată, fapt ce dovedește, în opinia instanței de apel, că nu acesta era scopul real al sumelor de bani solicitate.

Nesinceritatea inculpatului a fost reținută de Curte și din faptul că, deși unii dintre colaboratori au ieșit din societate înainte de a semna acele declarații de restituire a sumelor de bani, declarații consemnate după data audierii în cauză a inculpatului, sumele de bani au fost restituite doar în luna martie 2007, deși martorul L.I. a ieșit din societate în luna ianuarie 2007, martorul V.M.I. în luna ianuarie 2006, martorul C.E. în luna martie 2006, iar martorul B.T. în luna noiembrie 2006. Astfel, dacă aceste sume ar fi fost solicitate drept garanții pe perioada derulării activității în cadrul societății, s-a arătat că sumele trebuiau restituite la data ieșirii acestor martori din societate, fapt ce nu s-a realizat.

Din analiza acelorași declarații de restituire a sumelor de bani „împrumutate" și a contractelor „de împrumut" aferente, Curtea a mai reținut și faptul că inculpatul a restituit în cursul urmăririi penale sume de bani împrumutate, deși era încă în termenul de creditare prevăzut în contract, fapt ce dovedește că el a urmărit restituirea sumelor de bani, nu restituirea împrumuturilor, recuperarea prejudiciilor cauzate martorilor având ca scop influențarea acestora, în sensul de a nu insista în denunțurile formulate sau în formularea unor declarații viitoare favorabile. S-a remarcat, de asemenea, faptul că, în contextul în care sumele de bani în discuție ar fi fost pretinse ca și garanții îmbrăcate sub forma unor împrumuturi, astfel de contracte de împrumut nu au fost încheiate cu martorii B.A.

și B.T., considerându-se că aceste două persoane au refuzat să semneze în fals aceste contracte de împrumut. în acest sens, martorul B.T.D. a precizat faptul că atunci când i s-a restituit suma de bani, i-a fost sugerat de către inculpat să dateze declarația cu o dată anterioară, respectiv cu câteva luni anterior, însă el nu a fost de acord. Făcând referire și la dispozițiile art. 70 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, precum și la declarația dată în apel de martora B.M.E.

și la adresa de răspuns întocmită de R.A.R., din care rezultă că această instituție a nu a impus niciodată instituirea unei garanții, neavând atribuții cu privire la relațiile dintre angajator-angajat/colaborator, Curtea a apreciat ca fiind dovedită în cauză latura subiectivă a infracțiunii de luare de mită, din interpretarea probelor administrate rezultând că inculpatul a urmărit scopul special prevăzut de art. 254 C. pen., respectiv condiționarea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, referitor la încheierea contractelor de închiriere a autoturismelor proprietatea unor persoane private, de primirea respectivelor sume de bani. În ceea ce privește apărarea pe care a încercat-o inculpatul, prin depunerea la dosarul cauzei, în original, a unor contracte de împrumut încheiate în nume personal cu martorii V.M.I., L.I., C.D., H.O.L., C.E.

și G.Z., precum și a unor declarații de restituire a împrumuturilor semnate de V.M.I., L.I., C.D., H.O.L., C.E., G.Z., B.G.N., B.T.D. și B.A., instanța de apel a apreciat că respectiva împrejurare nu face decât să confirme nesinceritatea acestuia și lipsa de fundament a apărării invocate, constituind în același timp și infracțiuni distincte pentru care s-a început urmărirea penală în cauză.

Astfel, după ce a fost încunoștiințat de faptul că s-a constituit un dosar penal pe numele său pentru motivul că ar fi pretins celor 10 martori sume de bani pentru a le permite colaborarea cu societatea pe care o conducea, inculpatul i-a chemat pe aceștia la sediul societății și, personal sau prin contabila firmei - martora B.M.E., le-a solicitat să semneze acele contracte de împrumut și să scrie declarații de recunoaștere a restituirii unor sume de bani pretins împrumutate, sub motivul că aceste formalități sunt necesare pentru recuperarea sumelor plătite la începutul colaborării.

Astfel, inculpatul a depus la dosarul cauzei un număr de 6 contracte de împrumut, pretins încheiate la data intrării în societate a semnatarilor lor, prin care aceștia l-ar fi împrumutat cu sumele de bani reclamate că le-au fost pretinse în mod ilegal, precum și 9 declarații de restituire a sumelor de bani „împrumutate". Toți martorii audiați au confirmat faptul că respectivele contracte nu au fost încheiate la datele precizate, ci ele au fost completate doar după ce au depus denunțurile și au dat declarațiile respective la poliție. Aceiași martori au confirmat în declarațiile lor și faptul că nu a fost vorba niciodată de un împrumut și că au semnat acele contracte, inclusiv declarațiile de restituire ale unor sume de bani, doar pentru că li s-a spus că aceasta este singura metodă de a-și obține înapoi banii plătiți.

Niciuna dintre acesta persoane nu se află în relații apropiate cu inculpatul, relații de natură săi determine să-l împrumute pe acesta, în contextul în care situația financiară a inculpatului este mult superioară decât a lor. Cu atât mai mult, în acest context se prevede în contractele amintite că împrumutul se face fără dobândă. Faptul că aceste contracte au fost antedatate și completate doar după începerea cercetărilor în cauză este recunoscut de către contabila societății - martora B.E., care a precizat faptul că, la cererea dlui A., a contactat persoanele indicate de acesta pentru a le restitui sumele de bani împrumutate anterior, dl. A. spunându-le acelor persoane că vor primi banii înapoi, sens în care, pentru că nu au încheiat nici un act inițial, să încheie la acel moment un astfel de act, urmând ca sumele de bani să le fie restituite pe loc sau ulterior.

Martora a observat cum, în acea perioadă, respectiv în lunile februarie -martie 2007, s au semnat mai multe contracte de împrumut, însă ea nu are cunoștință dacă banii au fost efectiv restituiți. De asemenea, martora V.E., mama martorului V.M.I., a arătat faptul că fiul ei a fost căutat la domiciliu în luna martie 2007 de către inculpat, care se grăbea ca fiul ei să semneze un contract de împrumut și o declarație de restituire a unei sume de bani pentru „a stinge procesul și a ne restitui banii", documentele în cauză fiind scrise și semnate de către martoră, în numele fiului ei.

Susținerile martorei B.M.E., în sensul că sumele solicitate de inculpat colaboratorilor societății au reprezentat împrumuturi personale, pentru ca acesta să împrumute la rândul său SC T. SRL, care era pericol de a intra în faliment ca urmare a datoriilor acumulate, precum și declarația martorului Ț.V., colaborator al societății, care a confirmat că l-a împrumutat pe inculpat în cursul anului 2003 cu diverse sume de bani, pentru rezolvarea unor probleme financiare, au fost înlăturate de instanța de apel, primele ca nesincere, necoroborându-se nici măcar cu declarațiile inculpatului, iar cele din urmă ca neutile soluționării cauzei, referindu-se la altă perioadă decât cea în care s-a desfășurat activitatea infracțională.

În drept, Curtea de apel a considerat că fapta inculpatului A.M. care, în baza aceleași rezolutiuni infracționale, în perioada 1 mai 2005 - 20 decembrie 2005, le-a pretins martorilor R.R., C.D., H.O.L., B.A., C.E.N., B.T.D., G.Z., L.I., V.M. și B.G.N. sume cuprinse între 200 și 500 euro, primind de la nouă dintre aceștia (mai puțin de la R.R.) suma totală de 3.750 euro (o parte în echivalentul în lei) pentru a le condiționa încheierea contractelor de închiriere a autoturismelor proprietate personală cu S.C. „TraiisA." S.R.L., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În ceea ce privește fapta aceluiași inculpat care, în lunile martie - aprilie 2007, în baza aceleiași rezoluțiuni infracționale, a contrafăcut, prin plăsmuire, contractele de împrumut încheiate în nume personal cu martorii C.D., H.O.L., C.E.N., G.Z., L.I., V.M.

și B.G.N., instanța a apreciat că aceasta constituie infracțiunea de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., iar fapta inculpatului care, în același interval de timp și în baza unei rezoluții infracționale unice, i-a determinat cu intenție pe martorii C.D., H.O.L., C.E.N., G.Z., L.I., V.E., B.A. și B.T.D. să completeze, în necunoștință de cauză, declarații de restituire a unor împrumuturi inexistente, a fost încadrată, în drept, în dispozițiile art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., referitoare la infracțiunea de participație improprie la fals material în înscrisuri sub semnătură privată.

La individualizarea pedepselor, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 72 C. pen., respectiv gradul sporit de pericol social al faptelor comise, împrejurările în care acestea au fost săvârșite, precum și persoana inculpatului, care nu are antecedente penale și, potrivit referatului de evaluare, a avut o bună comportare înainte de comiterea faptelor, împrejurări care au fost valorificate prin reținerea în favoarea lui a prevederilor art. 74 lit. a) C. pen. și aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen., apreciindu-se că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul A.M., criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, invocând dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., inculpatul a arătat, pe de o parte, că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, iar, pe de altă parte, că aspectele cuprinse în considerente, din care nu rezultă, în opinia sa, întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor de care este acuzat, contrazic dispozitivul, prin care s-a dispus condamnarea sa pentru comiterea respectivelor infracțiuni. Totodată, hotărârea recurată a fost criticată de inculpat și sub aspectul greșitei sale condamnări, susținându-se, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., că nu sunt întrunite în cauză, nici sub aspectul laturii obiective și nici al celei subiective, elementele constitutive ale infracțiunilor de luare de mită și fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Aceleași critici au fost formulate de recurent și în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., arătându-se că instanța de apel a comis o gravă eroare de fapt ce a avut drept consecință pronunțarea unei soluții greșite de condamnare. S-a mai susținut, de asemenea, de către inculpat, în considerarea dispozițiilor art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., că instanța de prim control judiciar a făcut o eronată aplicare a prevederilor art. 118 lit. e) C. pen., precum și faptul că pedepsele aplicate au fost greșit individualizate, prin acordarea unei eficiente reduse dispozițiilor art. 76 C. pen., solicitându-se, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen., achitarea sa și aplicarea unei sancțiuni administrative. Examinând hotărârea atacată sub aspectul motivelor de recurs invocate, prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 9, 18, 12, 17 2 și 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul A.M. ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente: 1. Referitor la pct. 9 al art. 385 9 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte arată că, potrivit dispozițiilor art. 378 alin. (3) C. proc. pen., instanța de apel este obligată să se pronunțe asupra tuturor motivelor de apel invocate, ceea ce presupune îndatorirea acesteia de a răspunde cu argumente la fiecare dintre criticile și apărările formulate, în vederea garantării intereselor legitime ale părților în proces și respectării caracterului echitabil al procedurii judiciare în care acestea sunt implicate.

Noțiunea de „proces echitabil" presupune ca instanțele să examineze efectiv problemele esențiale și argumentele decisive pentru soluționarea cauzei și să indice cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază deciziile, întrucât numai în acest mod părțile pot exercita efectiv căile de atac prevăzute de lege, iar instanța de control judiciar poate realiza o analiză completă a legalității și temeiniciei hotărârii atacate.

În cauză, se observă că hotărârea Curții de apel cuprinde o analiză temeinică și amănunțită a aspectelor avute în vedere de instanță pentru desființarea soluției pronunțate de Tribunal și condamnarea inculpatului sub aspectul infracțiunilor de luare de de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., și participație improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., realizându-se o examinare detaliată a elementelor constitutive ale respectivelor infracțiuni, atât în ceea ce privește latura obiectivă, cât și cea subiectivă, prin raportare la textele de lege care le încriminează, precum și la probele care confirmă întrunirea în cauză a acestora.

Astfel, se constată că instanța de prim control judiciar a redat pe larg în partea demonstrativă a hotărârii pronunțate aspectele relevate de probele adminstrate pe parcursul procedurii judiciare și considerentele care au justificat înlăturarea unora dintre acestea și acordarea de valențe sporite altora, dovedind, totodată, o preocupare deosebită pentru examinarea atentă a tuturor chestiunilor și apărărilor invocate de inculpat, la care a oferit un amplu răspuns motivat în fapt și în drept, prezentând în detaliu argumentele pentru care acestea nu pot fi reținute.

De asemenea, contrar susținerilor inculpatului recurent, se observă că motivele prezentate în expunerea deciziei confirmă întru -totul soluția de condamnare pronunțată de Curtea de apel, din simpla lecturare a acestora rezultând cu claritate opinia instanței de control judiciar în sensul desființării sentinței Tribunalului și condamnării inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor de care este acuzat, apreciindu-se că sunt întrunite elementele constitutive ale acestora atât sub aspectul laturii obiective, cât și al celei subiective.

Ca urmare, având în vedere că, în cauză, au fost examinate în mod real problemele esențiale care au fost supuse analizei instanței de apel, iar în considerentele hotărârii au fost redate argumentele care au condus la pronunțarea acesteia, fiind pe deplin respectate exigențele impuse de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului privind caracterul echitabil al procesului, Înalta Curte constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. 2. În ceea ce privește eroarea gravă de fapt. caz de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., este de menționat că aceasta poate exista numai dacă se constată că situația de fapt reținută de instanța de apel este în contradicție evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate.

Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absența cărora nu poate fi socotită gravă, și anume să fie evidentă, adică starea de fapt reținută să fie vădit și necontroversat contrară probelor existente la dosar, și să fie esențială, adică să aibă o influență bine precizată asupra soluției. Existența erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci, așa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanță evidentă dintre situația de fapt reținută și conținutul real al probelor. În speță, însă, Înalta Curte nu a identificat în cadrul situației de fapt reținute, niciun aspect esențial stabilit de instanța de apel care să vină în contradicție evidentă și necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale.

Fără a relua sau a reface raționamentele instanței de prim control judiciar realizate în interpretarea probatoriului administrat, Înalta Curte constată că nu există vreo contrarietate între ceea ce rezultă din actele dosarului și considerentele deciziei pronunțate în cauză cu privire la săvârșirea de către inculpat a infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată, situația de fapt reținută de Curtea de apel fiind în deplină concordanță cu dovezile administrate, respectiv: declarațiile date în cursul urmăririi penale de martorii V.M.I., V.E., L.I., C.D., B.G.N., B.T.D., B.A., H.O.L., C.E.N., G.Z. și R.R., depozițiile acelorași martori din cursul cercetării judecătorești, cu excepția celor ale martorilor H.O., C.E.N.

și G.Z., pentru care a fost sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg. Mureș în vederea efectuării de cercetări sub aspectul infracțiunii de mărturie mincinoasă, contractele de împrumut încheiate în nume personal de inculpat cu martorii V.M.I., L.I., C.D., H.O.L., C.E. și G.Z., declarațiile de restituire a împrumuturilor semnate de martorii V.M.I., L.I., C.D., H.O.L., C.E., G.Z., B.G.N., B.T.D. și B.A., balanțele analitice financiare ale SC T. SRL., procesele-verbale de constatare a efectuării actelor premergătoare, din 29 noiembrie 2011 a R.A.R., precum și declarațiile date de inculpat, care a recunoscut pretinderea și primirea unor sume de bani de la martorii menționați, viitori colaboratori ai societății sale, dar nu cu titlu de mită, pentru a le permite accesul în firmă, ci sub formă de garanție sau contravaloarea obținerii unor autorizații și achitații unor taxe necesare pentru desfășurarea activității de taximetrie.

Toate aceste probe confirmă pe deplin situația de fapt reținută de instanța de prim control judiciar cu privire la comiterea de către inculpatul A.M. a infracțiunilor pentru care a fost condamnat, nefiind indicată de către acesta și nici identificată de instanța de recurs vreo dovadă a cărei existență sau inexistență să fi fost în mod eronat afirmată de Curtea de apel sau al cărei conținut să fi fost redat contrar a ceea ce este evident și fără posibilitate de controversă, pentru a putea concluziona că s-a comis o gravă eroare de fapt și că este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., astfel cum s-a solicitat, în mod neîntemeiat, de către recurent.

De altfel, un aspect important din acest punct de vedere îl reprezintă și faptul că, deși inculpatul a invocat cazul de casare menționat, acesta a contestat în calea de atac a recursului doar aprecierea instanței de apel cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor de luare de mită și fals în înscrisuri sub semnătură privată, critică care, formal, se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., urmând a fi examinată de înalta Curte prin prisma respectivelor dispoziții legale. Motivul de recurs reglementat de pct. 18 (indicat greșit de recurent ca fiind pct. 14) al art. 385 9 alin. (1) C. proc. pen.

nu poate fi reținut nici din perspectiva dispozițiilor obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, constatări du-se, pe baza materialului probator administrat în cauză, că circumstanțele reale ale săvârșirii faptelor (în formă continuată, într-un interval mare de timp) și cele personale ale inculpatului (care a adoptat un comportament nesincer pe parcursul procesului penal, încercând să denatureze adevărul și să inducă în eroare organele judiciare, prin plăsmuirea unor contracte fictive de împrumut cu o parte din martori și determinarea acestora să semneze declarații false de restituire a așa-ziselor împrumuturi, în scopul de a obține exonerarea sa de răspundere penală sub aspectul infracțiunii de luare de mită) conduc la concluzia certă că faptele comise de acesta, prin conținutul lor concret și prin atingerea importantă adusă valorilor sociale apărate de lege, prezintă gradul de pericol social al infracțiunilor prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen., art. 290 alin. (1) C. pen.

și art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., așa cum, în mod întemeiat, a stabilit și instanța de prim control judiciar. 3. Potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 12 teza I C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Invocând acest motiv de recurs, inculpatul recurent a contestat atât existența laturii obiective a infracțiunilor de luare de mită și fals în înscrisuri sub semnătură privată, cât și existența celei subiective, susținând, în esență, pe de o parte, că nu a pretins și primit de la martori sumele de bani în interes personal, pentru a condiționa intrarea acestora în firmă, ci cu titlu de garanție și contravaloare a unor autorizații și taxe necesare pentru desfășurarea activității de taximetrie, iar, pe de altă parte, că întocmirea contractelor de împrumut și a declarațiilor de restituire nu a fost de natură să producă consecințe juridice.

Examinând materialul probator administrat în cauză în ambele faze procesuale, prin raportare la criticile concrete formulate și la textele de lege care încriminează infracțiunile de luare de mită și fals în înscrisuri sub semnătură privată, Înalta Curte, în acord cu instanța de apel, constată, contrar susținerilor recurentului, că sunt întrunite, atât sub aspectul laturii obiective, cât și al celei subiective, toate cerințele prevăzute de dispozițiile legale menționate, nefîind întemeiată solicitarea acestuia de menținere a soluției de achitare pronunțată de Tribunal în conformitate cu dispozițiile art. 10 lit. d C. proc. pen.

Potrivit art. 254 C. pen., constituie infracțiunea de luare de mită fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. Deși a contestat inclusiv existența laturii obiective a infracțiunii de corupție menționate, inculpatul însuși a recunoscut, în cuprinsul declarațiilor date, pretinderea și, ulterior, primirea de la numiții V.M.I., L.I., C.D., B.G.N., B.T.D., B.A., H.O.L., C.E.N., G.Z. și R.R.

a unor sume de bani cuprinse între 200 și 500 de euro, acțiune confirmată atât de respectivele persoane, cât și de martorele V.E. și B.M.E., și care, potrivit textului de lege anterior citat, realizează elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 254 C. pen. De asemenea, având în vedere declarațiile acelorași martori date atât în cursul urmăririi penale, cât și în etapa cercetării judecătorești, cu excepția celor ale martorilor H.O., C.E.N., G.Z. și B.M.E., Înalta Curte, în acord cu instanța de prim control judiciar, constată că respectivele sume de bani percepute de inculpat nu i se cuveneau în mod legal, așa cum a susținut, fiind pretinse și, ulterior, primite de acesta cu titlu de contraechivalent al conduitei pe care s-a angajat să o adopte față de martori, în sensul de a accepta, în calitate de reprezentant legal al SC T. SRL, încheierea unor contracte de închiriere a autoturismelor proprietatea personală a acestora.

Astfel, audiați fiind în faza nepublică a procesului, martorii au arătat că sumele de bani pretinse de inculpat reprezentau, după caz, „taxă de procesare a dosarului" (martorul V.M.I.), „taxă de intrare" (martora V.E.), „taxă ilegală" (martorul L.I.), „locul din societate pe care mi-l oferă" (martorul C.D.), „costul locului în societatea inculpatului" (martorul B.T.D.), „bani negri" (martorul B.A.), „taxă ilegală", „bani negri" pentru încheierea colaborării cu SC T. SRL Tg. Mureș (martorul H.O.L.), „costul locului", „taxă ilegală" pentru colaborarea cu societatea (martorul C.E.), „prețul locului" (martorul G.Z.), „o condiție pentru încheierea contractului de închiriere a autoturismului" (martorul R.R.), declarații pe care aceștia, cu excepția martorilor H.O., C.E.N.

și G.Z., și le-au menținut și în fața instanței de fond, precizând, în esență, că au cunoscut, în momentul remiterii sumelor de bani către inculpat, caracterul ilicit al acestora, condiționarea colaborării cu SC T. SRL de procurarea unui folos patrimonial necuvenit fiind o practică specifică tuturor societăților de profil. Este adevărat că, în cursul cercetării judecătorești, martorii H.O., C.E.N. și G.Z., fără a oferi o explicație valabilă pentru schimbarea declarațiilor inițiale, au revenit asupra acestora, însă, în mod corect Curtea de apel a procedat la înlăturarea lor ca fiind nesincere și făcute cu scopul evident de a-l exonera pe inculpat de răspundere penală.

Relevante sub aspectul scopului pe care l-a urmărit inculpatul la momentul pretinderii și primirii sumelor de bani de la cei 10 martori, scop ce caracterizează intenția directă specifică infracțiunii de luare de mită, sunt și mențiunile înscrise în documentele financiar-contabile depuse la dosar, corect evidențiate de instanța de apel, precum și încercarea ulterioară a acestuia de a disimula caracterul fraudulos al operațiunilor prin plăsmuirea unor contracte de împrumut fictive și determinarea martorilor să întocmească în fals declarații de restituire a respectivelor sume de bani. Deși recurentul a contestat existența laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 290 C. pen., din probele administrate în cauză, rezultă că acesta a întocmit un număr de șase înscrisuri sub semnătură privată în cuprinsul cărora a atestat, în mod nereal, perfectarea, la o dată anterioară, a unor convenții de împrumut cu martorii C.D., H.O.L., C.E.N., G.Z., L.I., V.M.

și B.G.N., înscrisuri pe care le-a folosit în vederea producerii unei consecințe juridice, respectiv le-a depus în dosarul penal pentru a obține exonerarea sa de răspundere penală sub aspectul infracțiunii de luare de mită, fiind, astfel, îndeplinite ambele condiții cerute de textul incriminator pentru realizarea elementului material al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. De asemenea, în același scop, i-a determinat pe martorii C.D., H.O.L., C.E.N., G.Z., L.I., V.E., B.A. și B.T.D.

să completeze, în necunoștință de cauză, declarații de restituire a respectivelor împrumuturi inexistente, activitate ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii de participație improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în ambele situații inculpatul acționând cu vinovăție sub forma intenției directe, în sensul că a urmărit ca finalitate inducerea în eroare a organelor judiciare prin acreditarea ideii false că sumele de bani percepute cu titlu de mită ar fi fost, de fapt, împrumutate de la martorii în cauză.

Audiați fiind, toți martorii semnatari ai înscrisurilor sub semnătură privată falsificate au confirmat faptul că acestea nu au fost întocmite la datele precizate în cuprinsul lor și că între părți nu a intervenit niciodată vreo convenție de împrumut, înscrisurile fiind plăsmuite, din inițiativa inculpatului, abia după ce au depus denunțurile și au dat declarații la poliție, spunându-li-se de către acesta că este singura metodă de a-și obține înapoi banii plătiți. Ca urmare, faț