ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2817/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2817/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, asupra

recursurilor penale din prezenta cauză, în baza actelor și lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 249 din

05 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Constanta în Dosarul nr. 816/118/2013, s-au

hotărât următoarele:

În baza art. 257

alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 37 lit.

a) C. pen., a fost condamnat inculpatul G.M. la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență.

În baza art. 86

4

C. pen. în ref. la art. 83 C. pen. și 84 C. pen., s-a dispus revocarea suspendării

executării pedepsei de 3 ani închisoare, sub supraveghere, pe un termen de încercare

de 6 ani, aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 598 din 19 decembrie 2006,

definitivă prin neapelare, pronunțată de Tribunalul Constanța, care s-a adăugat

pedepsei aplicate prin sentință penală mai sus menționată, astfel că în final inculpatul

G.M. s-a dispus că va executa pedeapsa de 8 (opt) ani închisoare.

În baza art. 71

alin. (1), (2) C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de

art. 64 alin. (1) lit. a) teza II și lit. b) C. pen.

În baza art. 257

alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul

M.M.G. la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

trafic de influență.

În baza art. 71

alin. (1), (2) C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de

art. 64 alin. (1) lit. a) teza II și lit. b) C. pen.

În baza art. 257

alin. (2) C. pen. rap. la art. 256 alin. (2) teza II C. pen. și art. 6

1

alin.

(4) din Legea nr. 78/2000, au fost obligați cei doi inculpați, în solidar, la plata

sumei de 20.000 euro sau în echivalent RON la data efectuării plății către denuntătoarea

C.C.

În baza art. 191

alin. (2) C. proc. pen., a obligat pe fiecare inculpat la plata sumei de 1.450 RON

fiecare cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care 2.000 RON în faza

de urmărire penală.

Ca situație de

fapt, prima instanță a reținut că numiții C.C. și Z.C. au formulat câte un denunț

adresat Direcției Naționale Anticorupție, în cuprinsul cărora au arătat că, G.M.,

împreună cu M.M.G., le-au pretins suma de 20.000 euro, pentru a interveni pe lângă

judecătorii de la Curtea de Apel București, în scopul de a-i determina pe aceștia

să pronunțe o soluție de punere în libertate a lui Z.C., arestat de către Direcția

de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. Banii au

fost remiși de către C.C. lui G.M. la începutul lunii mai 2012. Urmare a faptului

că rezultatul promis nu a fost atins, C.C. și Z.C. au denunțat faptele petrecute

în cursul anului 2012.

În data de 15

decembrie 2010, Tribunalul București, prin încheierea pronunțată în Dosarul nr.

60510/3/2010, a admis propunerea de luare a măsurii arestării preventive formulată

de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism, Serviciul Teritorial București și a dispus arestarea preventivă a mai

multor inculpați, printre care și Z.C. și G.M., cercetați pentru comiterea infracțiunilor

de acces fără drept la un sistem informatic în scopul obținerii de date prin încălcarea

măsurilor de securitate, prev. de art. 42 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr.

161/2003, deținerea fără drept a unui program informatic în scopul săvârșirii uneia

din infracțiunile prev. de art. 42-45 din Legea nr. 161/2003, prev. de art. 46

alin. (2) din Legea nr. 161/2003 și inițierea sau sprijinirea unui grup infracțional

organizat, prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 rap. la art. 2 lit. b) pct. 18

din Legea nr. 39/2003.

După luarea măsurii

arestării, Z.C. și G.M. au fost încarcerați împreună.

În cursul lunii

martie 2011, în timp ce se aflau în arest, inculpatul G.M. l-a informat pe Z.C.

că a găsit "un blat" la Curtea de Apel București, pentru a fi pus în libertate

în schimbul sumei de 20.000 euro și l-a întrebat pe acesta dacă vrea să dea și el

bani în același scop. Z.C. a refuzat, deoarece în acel moment nu a crezut că G.M.

poate să rezolve această problemă.

În aceeași lună,

învinuitul M.M.G. a vizitat-o pe C.C., la domiciliul acesteia din Constanța, și

a întrebat-o dacă este de acord să dea bani pentru a-i elibera pe Z.C. și G.M.,

spunându-i că este vorba despre suma de 20.000 euro, bani pe care trebuie să-i dea

înainte și apoi să aștepte să ajungă dosarul celor doi pe completul care trebuie.

A afirmat, de asemenea, că deja a vorbit cu cineva și este necesar să remită suma

repede, însă nu poate să-i ofere prea multe amănunte pentru că astfel de lucruri

nu se vorbesc.

Întrucât C.C.

știa că, în cauza D.I.I.C.O.T., Z.C. era considerat șeful rețelei infracționale

și observase că pe parcursul urmăririi penale fuseseră puși în libertate doar inculpații

fără antecedente penale, a refuzat, apreciind că nu este posibilă eliberarea acestuia.

În cursul lunii

aprilie 2011, conform declarației lui Z.C., în timp ce se afla în autovehiculul

care asigura transportul de la locul de arest către Curtea de Apel București, unde

se judeca recursul împotriva încheierii de prelungire a măsurii arestării, învinuitul

G.M. i-a comunicat că probabil va fi pus în libertate la acel termen. în aceeași

zi, după judecarea recursului, învinuitul G.M. i-a spus lui Z.C. că magistratul

cu care s-a vorbit poartă numele de P. și este același cu cel care a judecat cauza,

și, tot atunci, seara, G.M. a și fost pus în libertate.

Potrivit încheierii

nr. 158 a Curții de Apel București, în data de 20 aprilie 2011, completul format

din trei magistrați, printre care și P.D., a admis recursul formulat de către inculpatul

G.M. împotriva încheierii Tribunalului București, pronunțată în Dosarul nr. 25443/3/2011,

a casat în parte încheierea recurată, a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatului

G.M. cu măsura obligării de a nu părăsi țara și a respins recursurile declarate

de către Z.C. și V.A.D., împotriva aceleiași încheieri.

Despre punerea

în libertate a lui G.M. a auzit și C.C., care anterior aflase de la Z.C. că acesta

susține înaintea fiecărui termen de judecată că urmează a fi eliberat.

La scurt timp

după aceste evenimente, respectiv în data de 22 aprilie 2011, C.C. a fost vizitată,

la domiciliu, de către G.M. și M.M.G., care au apostrofat-o pentru faptul că nu

a acceptat să dea bani pentru a ieși și Z.C. din arest și, apoi, s-au oferit din

nou să o ajute.

Astfel, cei doi

inculpați i-au pretins suma de 20.000 euro, pentru a fi pus în libertate Z.C. Cei

doi au precizat că banii trebuie dați înainte și apoi trebuie să aștepte să ajungă

dosarul lui Z.C. la completul cu care s-a vorbit, indicând judecătorii de la Curtea

de Apel București și, respectiv, aceeași judecătoare care l-a eliberat pe G.M. De

asemenea, cei doi au menționat că banii vor fi dați printr-un intermediar al cărui

nume nu l-au devoalat.

Având în vedere

că G.M. a fost pus în libertate, așa cum acesta, împreună cu M.M.G., afirmaseră

că se va întâmpla, dar știind și faptul că G.M. a fost singurul inculpat cu antecedente

penale pus în libertate în dosarul D.I.I.C.O.T., C.C. și Z.C. au dobândit convingerea

că, într-adevăr, cei doi au cunoștințele necesare la Curtea de Apel București pentru

a interveni pe lângă judecătorii din cadrul acestei instanțe, în scopul obținerii

eliberării din arest a lui Z.C. Așa fiind, cei doi au decis să dea inculpaților

suma cerută, respectiv 20.000 euro.

Astfel, pentru

că nu dispuneau de cei 20.000 euro, la sfârșitul lunii aprilie 2011, C.C. a cerut

un împrumut de la mătușa sa, C.E. și de la o vecină, B.F.

Martora B.F. a

fost contactată de către C.C. la sfârșitul lunii aprilie 2011 și i s-au solicitat

cu titlu de împrumut 20.000 euro, pentru a fi folosiți de către un prieten al lui

Z.C. la punerea lui în libertate.

Despre acel prieten,

martora denunțătoare a afirmat că fusese și el arestat, dar a reușit să scape. Deoarece

nu avea întreaga sumă, B.F. i-a oferit martorei denunțătoare 15.000 euro, din care

10.000 euro în momentul cererii și 20.000 RON, echivalentul a 5.000 euro, în 28

aprilie 2011, când i-a retras din două conturi pe care le avea deschise la banca

R., așa cum reiese din extrasele de cont prezentate de către martoră, cu ocazia

audierii.

Diferența până

la 20.000 euro a fost obținută de la martora C.E., care i-a dat denunțătoarei suma

de 20.000 RON în numerar, din care 14.000 RON proveneau din economiile pe care le

avea în casă și 6.000 RON i-a retras de la Banca B., în data de 01 mai 2011 și 02

mai 2011, așa cum rezultă din extrasul de cont depus la dosarul cauzei de către

martoră. C.E. a precizat în declarația sa că martora denunțătoare C.C. i-a solicitat

împrumutul la sfârșitul lunii aprilie 2011, precizând că are nevoie de 20.000 euro

pentru a-i da unui prieten de-al lui Z.C., care urma să intervină pentru scoaterea

lui din arest și că i-a remis 14.000 RON la data cererii și diferența la începutul

lunii mai 2011.

După obținerea

celor 20.000 euro, în data de 05 sau 06 mai 2011, C.C. s-a deplasat împreună cu

fratele său, C.V., la salonul de masaj pe care cei doi învinuiți îl manageriau în

zona Capitol din Constanța.

Acolo, denunțătoarea

i-a dat banii lui G.M., într-o încăpere a imobilului, în timp ce M.M.G. aștepta

împreună cu C.V. la recepție.

Cu această ocazie,

atât G.M., cât și M.M.G. au încredințat-o pe C.C. și pe fratele său că totul va

fi bine și că se vor deplasa spre București pentru a da banii în vederea punerii

în libertate a lui Z.C., urmând să aștepte să ajungă dosarul lui Z.C. pe "completul

care trebuie".

De asemenea, învinuitul

G.M. a susținut că îi va spune când anume va fi pus liber Z.C., deoarece el va ști.

Întrucât, timp

de mai multe luni nu s-a întâmplat nimic, C.C. a luat legătura cu învinuiții, care

i-au cerut să aibă răbdare să fie repartizat dosarul completului cu care s-a vorbit,

pentru că și în situația lui G.M. s-a rezolvat problema după o lună și jumătate.

La un moment dat,

având suspiciuni cu privire la comportamentul celor doi inculpați, C.C. a hotărât

să achiziționeze un dispozitiv de înregistrare cu ajutorul căruia să conserve discuțiile

pe care le poartă cu G.M. și M.M.G. și a procedat în consecință. Suportul conținând

înregistrările efectuate de către C.C. a fost depus de către aceasta la Direcția

Națională Anticorupție, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal.

Pentru a pronunța

sentința penală mai sus menționată, instanța fondului a arătat că discuțiile înregistrate

de către C.C. confirmă denunțurile formulate de către aceasta și de către Z.C.,

cu privire la faptul că, inițial, cei doi nu au fost de acord să remită banii solicitați

pentru punerea în libertate a lui Z.C. și referitor la împrejurarea că argumentul

care i-a determinat să accepte să aleagă o manieră ocultă de rezolvare a problemelor

judiciare ale denunțătorului Z.C. a fost tocmai acela că G.M. a fost eliberat din

arest ca urmare a relațiilor pe care cei doi le-au avut la Curtea de Apel București.

Este neechivocă pretinderea de către G.M. și M.M.G. a sumei de 20.000 euro de la

C.C. și Z.C., precum și primirea banilor, după cum este neechivoc și faptul că în

schimbul banilor cei doi au promis punerea în libertate a lui Z.C., creându-le celor

doi denunțători convingerea că vor interveni la magistrații Curții de Apel București,

pe lângă care au lăsat să se înțeleagă că au influență.

Existența acestei

influențe a fost motivată tocmai prin aceea că G.M. a fost eliberat prin folosirea

aceleiași practici.

De altfel, martorul

C.V., care a participat la întâlnirile pe care C.C. le-a avut cu inculpații, a atestat

în cuprinsul depoziției sale că, G.M. și M.M.G. au cerut și primit bani de la denunțători,

lăsându-i pe aceștia să creadă că au influență asupra judecătorilor de la Curtea

de Apel București, pentru a-i determina să-l pună în libertate pe Z.C.

În cursul urmăririi

penale, învinuitul M.M.G. a dat o declarație, în cuprinsul căreia a negat comiterea

faptei reținute în sarcina sa, arătând că îi cunoaște pe C.C., Z.C. și G.M., însă

nu a fost niciodată la domiciliul denunțătoarei și nici nu a pretins sau primit

de la aceasta vreo sumă de bani, promițându-i în schimb că va interveni pe lângă

magistrații de la Curtea de Apel București, în scopul de a-i determina pe aceștia

să-l pună în libertate pe Z.C. De asemenea, a arătat că l-a însoțit pe G.M., după

aproximativ una-două luni de la eliberarea lui, la un bloc, în care presupune că

locuiește C.C., și a observat că cei doi au stat de vorbă, dar nu a participat la

conversația lor.

Tot M.M.G. a afirmat

că G.M. i-a relatat că, la sfârșitul anului 2011, a fost vizitat de către C.C.,

care i-a cerut suma de 11.000 euro, însă nu cunoaște ce reprezenta această sumă.

Nu se poate reține

apărarea inculpatului G.M., conform căreia au existat permanent suspiciuni că acesta

ar putea avea o influență reală asupra unui judecător, pentru a determina punerea

în libertate a lui Z.C., și că, în raport de aceste situații, în cauza de față nu

sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență,

în condițiile în care infracțiunea de trafic de influență se consumă în momentul

în care făptuitorul care are sau lasă sa se creadă ca are influență asupra unui

funcționar, primește sau pretinde bani sau alte foloase sau acceptă promisiunea

unor foloase sau daruri, pentru a-l determina pe acel funcționar să facă sau să

nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.

În cazul infracțiunii

de trafic de influență, elementul material constă în acțiunea de traficare a influenței

care se poate realiza în una din următoarele modalități alternative: pretinderea

de la o persoană interesată a unei sume de bani sau a unui folos pentru a interveni

pe lângă un funcționar asupra căruia subiectul are sau lasă să se creadă că are

influență, primirea de la o persoană interesată, în același scop, a unei sume de

bani sau a altor foloase, ori acceptarea de promisiuni făcute în scopul menționat

de către o persoană interesată.

A primi bani sau

alte foloase înseamnă preluarea de către făptuitor a unei sume de bani, a unui bun,

iar a pretinde bani sau alte foloase presupune formularea de către subiectul activ

nemijlocit, în mod expres sau tacit, a cererii de a i se da o sumă de bani, bunuri

sau alte valori.

A doua condiție

constă în aceea că subiectul activ să promită intervenția sa pe lângă un funcționar,

spre a-l determina să facă sau nu un act ce intră in atribuțiile sale de serviciu.

O altă cerință

esențială constă în aceea că acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii

să fie realizată mai înainte ca funcționarul pe lângă care s-a promis că se va interveni

să fi îndeplinit actul ce constituie obiectul intervenției sau, cel mai târziu,

în timpul îndeplinirii acestuia.

Activitatea de

mijlocire între cumpărătorul și vânzătorul de influență pe care o desfășoară intermediarul

va constitui, după caz, complicitate la cumpărarea de influență sau la vânzarea

de influență, după cum a înțeles să o ajute, prin acțiunile sale, pe cumpărătorul

sau pe vânzătorul de influență.

Din probatoriile

administrate în cauză, respectiv: denunțul și declarația martorului denunțător C.C.,

denunțul și declarația martorului denunțător Z.C., declarațiile martorului C.E.,

declarațiile martorului B.F., declarațiile martorului C.V., declarațiile martorului

Z.G.D., proces-verbal de redare a dialogurilor purtate în mediul ambiental, extrase

de cont, încheierea nr. 158 din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel București, încheierea

din data de 15 decembrie 2010 a Tribunalului București, pronunțată în Dosarul

nr. 60510/3/2010, rezultă elemente care să conducă indubitabil la întrunirea elementelor

constitutive ale infracțiunii de trafic de influență.

Nu se poate reține

nici apărarea inculpatului M.M.G., conform căreia, denunțul nu este unul real, ci

pro cauza, fiind susținut doar de persoane implicate direct în cauza respectivă,

care aveau un interes personal în a beneficia de un text legal favorabil, iar conjunctura

ce a făcut credibil pentru Direcția Națională Anticorupție acest denunț s-a legat

de punerea în libertate, în recurs, a inculpatului G.M., judecat în aceiași cauză.

Apărarea a solicitat

ca înregistrările ambientale făcute de C.C., ce se constituie într-un alt mijloc

de probă în faza de urmărire penală, să nu fie avute în vedere, întrucât nu există

nicio certitudine în ce privește autenticitatea vocilor inculpaților și locul în

care s-au făcut acestea.

Instanța a reținut

aceste înregistrări în măsura în care acestea se coroborează cu celelalte probe

administrate în cauză.

Din această perspectivă,

trebuie remarcat că apărarea formulată de către M.M.G. este contrazisă de depozițiile

martorilor audiați în cauză și de înregistrările efectuate de parte, din care reiese

cu certitudine că, împreună cu G.M., a cerut și primit de la C.C. și Z.C. 20.000

euro pentru a interveni pe lângă magistrații de la Curtea de Apel București, în

scopul de a-i determina pe aceștia să-l pună în libertate pe Z.C.

Astfel, acesta

s-a exprimat în mai multe rânduri extrem de explicit în dialogurile sale cu C.C.

și cu G.M., cu privire la faptul că M. "garantează pentru bani", că "M.

va aduce banii înapoi", că "o să se rezolve", "tre* să cadă

exact ce trebuie! Cum a căzut și la el." (la G.M.), că "trebuie așteptat",

că "suma care s-a dat la M. a fost dublă", chiar precizând că prima dată,

când s-a făcut intervenția pentru a fi pus în libertate G.M., a fost dificil, pentru

că "Păi, tu crezi că sunt (...) toate halesc? Eu nu mă așteptam să găsesc,

mă! îți spun clar, eu (...) Nu că-mi luasem gândul, chiar am căutat, crede-mă că

am făcut la drumuri la București nonstop!" și i-a reproșat că "tu ai adus

când a trebuit banii? Ai uitat când au trebuit?! Ti-aduci aminte, cu el, când a

fost prima discuție cu tine?". De asemenea, acesta a prezentat ca sigură rezolvarea

situației lui Z.C.: "Haide, ca să-ți dau o veste super bună. Din ce se preconizează,

nu prima instanță, cred că a doua, acasă." ;- Din redarea dialogurilor înregistrate

de către C.C. reiese fără niciun dubiu faptul G.M. și M.M.G. au pretins și primit

de la C.C. și Z.C. suma de 20.000 euro, pentru a interveni pe lângă judecătorii

investiți cu soluționarea dosarului în care Z.C. era cercetat, magistrați asupra

cărora au lăsat să se înțeleagă că au influență, în scopul punerii în libertate

a inculpatului Z.C.

Împotriva sentinței

mai sus menționate au declarat apel inculpații G.M. și M.M.G.

Inculpatul G.M.

a criticat greșita sa condamnare, întrucât nu sunt îndeplinite elementele constitutive

ale infracțiunii, deoarece nu se poate susține că inculpatul ar fi putut avea influență

sau denunțătorul a crezut că s-ar putea exercita influența pretinsă; a susținut

că denunțul a fost făcut pentru ca denunțătorii să beneficieze de o cauză de reducere

a pedepsei în care erau cercetați penal, iar asupra înregistrărilor ambientale planează

un dubiu serios, întrucât nu se cunosc condițiile în care au fost realizate; a mai

criticat inculpatul greșita aplicarea a dispozițiilor art. 257 alin. (2) C. pen.

raportat la art. 256 alin. (2) C. pen., întrucât nu se putea dezdăuna denunțătoarea

cu suma de 20.000 euro, cel mult se putea dispune confiscarea acestei sume.

Inculpatul M.M.G.

a criticat greșita sa condamnare, întrucât nu ar fi fost îndeplinite elementele

constitutive ale infracțiunii, precum și greșita aplicare a dispozițiilor art. 257

alin. (2) C. pen. raportat la art. 256 alin. (2) C. pen., cu aceeași motivare a

coinculpatului G.M.; a mai susținut că nu poate avea calitatea de autor al infracțiunii

de trafic de influență, ci eventual de complice, că hotărârea primei instanțe nu

este motivată, că înregistrarea ambientală s-a realizat în condițiile ingerinței

dreptului la viață privată și că pedeapsa nu este corect individualizată, putându-se

aplica suspendarea executării acesteia potrivit art. 81 C. pen.

Prin decizia penală

nr. 126/P din 17 octombrie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru

cauze penale cu minori și de familie, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.,

a admis apelul declarat de inculpatul M.M.G. împotriva sentinței penale nr. 249

din 05 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 816/118/2013.

În baza art. 382

alin. (2) C. proc. pen., a desființat în parte sentința penală apelată și, rejudecând:

În baza art. 6

1

alin. (2) și (4) din Legea nr. 78/2000, a obligat inculpatul G.M. să restituie denunțătoarei

C.C. suma de 20.000 euro, în echivalent RON la data plății, conform cursului oficial

al Băncii Naționale a României. A înlăturat dispoziția de obligare, în solidar,

a celor doi inculpați, la plata sumei de 20.000 euro sau în echivalent RON la data

plății, către denunțătoarea C.C.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței penale apelate, în măsura în care nu vor fi contravenit

prezentei decizii.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prima instanță

a stabilit în mod corect starea de fapt, încadrarea juridică și vinovăția inculpaților

G.M. și M.M.G., fiind îndeplinite condițiile prev. de art. 345 alin. (2) C. proc.

pen. pentru pronunțarea unei soluții de condamnare.

Aspectele privind

remiterea sumei de bani către inculpatul G.M. au fost confirmate de martorul C.V.

Curtea constată

că starea de fapt descrisă mai sus este cert dovedită prin declarațiile martorilor

C.C., Z.C., C.V., B.F., C.E., Z.G.D., înregistrările în mediul ambiental puse la

dispoziție de martora C.C., înscrisurile privind sumele de bani extrase din conturile

bancare de C.E. și B.F., înscrisurile privitoare la arestarea preventivă a martorului

Z.C. și a inculpatului G.M., precum și punerea în libertate a acestuia din urmă.

Activitatea infracțională

a inculpaților G.M. și M.M.G. nu poate fi pusă la îndoială, în condițiile în care

declarațiile martorilor denunțători C.C. și Z.C. se coroborează cu celelalte mijloace

de probă enumerate mai sus, conferind deplină credibilitate susținerilor denunțătorilor.

Este real că denunțurile

au fost făcute în datele de 02 octombrie 2012 și 04 octombrie 2012, în condițiile

în care activitatea infracțională s-a desfășurat în lunile aprilie - mai 2011, însă

această distanță în timp este justificată prin aceea că inculpații au insuflat denunțătoarei

C.C. percepția că pentru punerea în libertate a martorului Z.C. este necesară trecerea

unei perioade de timp, așteptând ca unul din dosarele în care se analiza privarea

de libertate a martorului Z.C. să fie repartizat completului de judecată cu ai cărui

membrii se discutase pentru punerea în libertate.

Doar după ce timpul

trecea și nu se obținea punerea în libertate a martorului Z.C., martora C.C. a realizat

că a fost indusă în eroare de inculpați, astfel că a formulat denunțul din prezenta

cauză.

Chiar și în condițiile

în care martorii denunțători puteau să beneficieze de o cauza legală de reducere

a limitelor de pedeapsă, în cauzele în care erau cercetați, nu se poate considera

că denunțurile din prezenta cauză au urmărit doar acest interes procesual, dat fiind

că mijloacele de probă susțin cu certitudine realitatea celor menționate în denunțuri.

Contextul în care

a avut loc pretinderea sumei de bani, urmată de primirea acesteia și promisiunea

inculpaților că pot interveni pe lângă judecători, în vederea obținerii punerii

în libertate a martorului Z.C., conferă credibilitate declarațiilor denunțătorilor,

dar a și creat condițiile pentru ca martora C.C. să fie convinsă că inculpații chiar

pot să-și trafice influența pe lângă anumiți judecători.

Punerea în libertate

a inculpatului G.M. a fost de natură să creeze martorei convingerea că inculpații

chiar au influența necesară obținerii punerii în libertate și a martorului Z.C.

Potrivit art.

257 alin. (1) C. pen., constituie infracțiunea de trafic de influență „primirea

ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri,

direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoana

care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar,

pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale

de serviciu".

Acțiunea de pretindere

a sumei de bani este dovedită, atât prin declarațiile martorilor denunțători, cât

și a persoanelor care au împrumutat-o pe C.C. cu diferite sume de bani, ori a martorului

C.V., care a însoțit-o pe C.C. în data când a remis suma de bani inculpatului G.M.

Un aspect important,

care dă credibilitate susținerilor martorilor denunțători, îl reprezintă faptul

că martorele B.F. și C.E., care au împrumutat-o pe C.C. cu banii necesari pentru

a fi remiși către inculpatul G.M., au pus la dispoziție și extrasele de cont pentru

parte din banii împrumutați. Având în vedere faptul că denunțurile au fost făcute

în luna octombrie 2012, iar extrasele bancare sunt de la sfârșitul lunii martie

2011, respectiv 01 mai 2011, nu se poate considera că s-ar fi putut preconstitui

aceste probe pentru un denunț făcut la peste 1 an.

De asemenea, dacă

pentru denunțători ori martorii C.V. și Z.G.D. se pot invoca elemente de ordin subiectiv

care să îi fi determinat să formuleze acuzațiile, pentru martorele B.F. și C.E.

nu mai sunt valabile aceleași suspiciuni privind subiectivismul martorelor.

Curtea mai observă

că declarațiile denunțătorilor sunt susținute de înregistrările în mediul ambiental

făcute de martora C.C. și puse la dispoziția organelor de urmărire penală.

Relativ la influența

pretinsă a inculpaților, care nu ar fi fost aptă să determine martora C.C. să remită

suma de bani, remiterea sumei de bani fiind făcută pentru a face ulterior un denunț

penal, Curtea constată că această apărare a inculpaților nu poate fi reținută.

În cazul de față,

elementul material constă în acțiunea inițială de pretindere a sumei de bani, realizată

de ambii inculpați, urmată de acțiunea de primire a sumei de bani de către inculpatul

G.M.

Pentru întregirea

laturii obiective a infracțiunii este necesar, într-adevăr, ca acțiunile ce realizează

elementul material al infracțiunii de trafic de influență să fie săvârșite pe baza

influenței pe care autorul o are sau lasă să se creadă că o are asupra unui funcționar.

A avea influență

asupra unui funcționar înseamnă a avea trecere, a se bucura în mod real de încrederea

acestuia, a fi în mod real în bune relații cu el.

Prin expresia

„lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar" se înțelege ipoteza

în care autorul pretinde că are trecere, că este în bune relații cu o asemenea persoană,

că se bucură de încrederea ei, deși afirmațiile sale nu corespund realității, precum

și situația în care autorul nu dezminte afirmațiile altora sau credința celui interesat

cu privire la influența - în realitate inexistentă -pe care el ar avea-o asupra

unui funcționar. Este realizată această ipoteză atunci când influența pretinsă este

posibilă și credibilă, iar nu irealizabilă sau absurdă,

imposibil de

a exista și a avea efect. Dacă influența nu este posibilă și credibilă, pentru majoritatea

persoanelor, nu este afectat prestigiul funcționarului, ceea ce nu ar fi în concordanță

cu scopul și rațiunea incriminării traficului de influență.

Inculpații au

lăsat să se creadă că au influență asupra unor judecători, iar afirmațiile acestora

erau credibile, dat fiind că inculpatul G.M. a fost pus în libertate, iar anterior

punerii sale în libertate inculpatul M.M.G. afirma că se va întâmpla acest fapt;

martora C.C. avea percepția că inculpatul G.M. și martorul Z.C. aveau situații juridice

similare, deci nu ar putea fi puși în libertate, de aceea, după punerea în libertate

a inculpatului G.M., a devenit credibilă, în accepția martorei, influența pretinsă

de inculpați. Chiar dacă funcționarul pe lângă care ar urma să se intervină nu a

fost individualizat, este suficient că s-a făcut referire la funcția pe care o îndeplinea,

iar influența presupusă a inculpatului a constituit pentru persoana interesată motivul

determinant al tranzacției.

Drept urmare,

Curtea apreciază că pretinderea și primirea sumei de 20.000 euro s-a realizat în

considerarea influenței pretinse de inculpați asupra unor magistrați judecători,

influență care îndeplinea condițiile unei influențe credibile, nici sub acest aspect

apărarea inculpaților nefiind întemeiată.

În consecință,

în raport de starea de fapt și mijloacele de probă expuse, se constată că fapta

inculpaților, săvârșită în maniera descrisă anterior, întrunește elementele infracțiunii

de trafic de influență, prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din

Legea nr. 78/2000.

În mod corect

s-a reținut în sarcina inculpatului M.M.G. forma de participație a autoratului,

în condițiile în care acesta a fost prima persoană care a pretins martorei o sumă

de bani neindividualizată, pentru a-și trafica influența pe lângă unii judecători,

în vederea obținerii punerii în libertate a martorului Z.C.

Autoratul presupune

desfășurarea de activități prin care se săvârșește în mod nemijlocit fapta prevăzută

de legea penală, iar inculpatul M.M.G. a desfășurat astfel de activități.

Inculpatul M.M.G.

a pretins martorei C.C. o sumă de bani pentru a interveni pe lângă unii judecători

asupra cărora lăsa să se creadă că are influență, iar ulterior a susținut din nou

această promisiune, doar că activității inculpatului M.M.G. i s-a alăturat inculpatul

G.M., ambii încredințând-o pe C.C. că pot obține punerea în libertate a martorului

Z.C., prin traficarea influenței, în schimbul unei sume de 20.000 euro.

Deși inculpatul

M.M.G. nu a primit suma de bani, aspect confirmat de martora C.C., dar și prin conținutul

convorbirilor ambientale, este cert că a pretins suma de bani de la C.C., lăsând

să se creadă că are influență asupra unor judecători, ce urmau a fi determinați

să dispună punerea în libertate a martorului Z.C., iar această activitate corespunde

elementului material al infracțiunii de trafic de influență, motiv pentru care este

justificată reținerea formei de participație a autoratului. Astfel, nu poate fi

primită cererea inculpatului M.M.G., de schimbarea a încadrării juridice în forma

de participație penală a complicității.

Individualizarea

pedepselor aplicate inculpaților G.M. și M.M.G. corespunde criteriilor generale

prev. de art. 72 C. pen., respectiv limitele speciale de pedeapsă prevăzute pentru

infracțiunea săvârșită, gradul de pericol social al faptelor, circumstanțele personale

ale inculpaților, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În raport de circumstanțele

reale de comitere a faptei, de contribuția fiecărui inculpat, de datele personale

ale acestora, Curtea reține că sunt corect individualizate pedepsele aplicate inculpaților,

iar diferențierea în stabilirea cuantumului, în sensul aplicării unei pedepse mai

severe pentru inculpatul G.M., este justificată de antecedentele penale ale acestuia,

faptul că se sustrage cercetărilor penale, dar și faptului că este persoana care

a primit suma de bani de la martora C.C.

Posibilitatea

suspendării condiționate sau sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului

M.M.G. este exclusă, în condițiile în care acesta a fost condamnat la o pedeapsă

de 1 an și 11 luni închisoare prin sentința penală nr. 550 din 26 aprilie 2013 a

Judecătoriei Constanța, pedeapsă în executarea căreia se află, astfel că nu este

realizată condiția prev. de art. 81 alin. (1) lit. b) C. pen., respectiv, art. 86

1

alin. (1) lit. b) C. pen.

Față de aceste

motive, Curtea constată neîntemeiate și criticile privind greșita individualizare

a pedepselor aplicate inculpaților G.M. și M.M.G.

Sub aspect procedural,

s-a invocat nemotivarea hotărârii primei instanțe și nelegalitatea înregistrărilor

ambientale efectuate de martora C.C. și puse la dispoziția organelor de urmărire

penală.

Relativ la motivarea

hotărârii primei instanțe, Curtea constată că aceasta cuprinde expunerea stării

de fapt, a mijloacelor de probă administrate, analiza mijloacelor de probă, inclusiv

cele administrate în cursul cercetării judecătorești, analiza apărărilor inculpaților

și înlăturarea motivată a acestora, analiza elementelor constitutive ale infracțiunii

și a elementelor privind individualizarea pedepselor.

Astfel, hotărârea

primei instanțe corespunde exigentelor impuse de art. 356 C. proc. pen., fiind date

răspunsuri apărărilor inculpaților, de aceea, și din perspectiva art. 6 parag.

3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea primei instanțe nu comportă

critici. Este real că starea de fapt redată de prima instanță coincide cu cea reținută

în actul de sesizare, însă acest aspect nu poate fi asimilat nemotivării hotărârii,

dat fiind că circumstanțele cauzei au justificat reținerea stării de fapt descrise

în actul de sesizare a instanței, întrucât cercetarea judecătorească nu a evidențiat

elemente de fapt care să atragă modificarea stării de fapt.

În ceea ce privește

înregistrările ambientale prezentate de martora C.C., Curtea constată că dispozițiile

art. 91

6

alin. (2) C. proc. pen. permit administrarea ca mijloace de

probă a înregistrărilor prezentate de părți, atunci când acestea privesc propriile

convorbiri sau comunicări ori pe care le-au purtat cu terții. Convorbirile puse

la dispoziția de martora C.C. priveau convorbirile pe care aceasta le-a purtat cu

inculpatul M.M.G., astfel că se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 91

6

alin. (2) C. proc. pen., de aceea sunt mijloace de probă legal administrate.

În cauză nu este

în discuție o atingere adusă art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

care reglementează dreptul la respectarea vieții private și de familie, în condițiile

în care înregistrările nu au fost efectuate de o autoritate a statului, ci o terță

persoană a înregistrat propriile convorbiri pe care le purta cu o altă persoană.

Jurisprudența C.E.D.O. statuează că este aplicabil art. 8 Convenție și statul este

responsabil când ingerința în dreptul la viață privată aparține unei persoane private,

dar are la bază un act al statului sau este confirmată ulterior de către stat.

Ca atare, înregistrarea

efectuată de o persoană privată, a convorbirilor cu reclamantul, beneficiind de

asistență din partea autorității statului, care i-a sugerat să efectueze înregistrarea

convorbirilor telefonice și care a instalat la locuința sa sistemul de înregistrat,

organele judiciare acționând în exercitarea îndatoririlor de serviciu, jucând un

rol determinant în toată afacerea, angajează răspunderea statului (cauza M.M c.

Olandei, hotărârea din 8 aprilie 2003).

Cum în cauză înregistrările

au fost efectuate de denunțătoare, independent de contribuția sau asistența autorităților

statului, nu se poate reține o încălcarea a dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, cu consecințe asupra legalității mijlocului de probă.

Astfel și criticile

inculpaților privind aspectele procedurale ale cauzei sunt neîntemeiate.

Se mai impune

analiza dispoziției primei instanțe de obligare a inculpaților, în solidar, la plata

sumei de 20.000 euro sau în echivalent RON la data efectuării plății, către denunțătoarea

C.C.

Așa cum am arătat

mai sus, martora denunțătoare C.C. a remis suma de 20.000 euro către inculpatul

G.M., fiind cert că inculpatul M.M.G. nu a participat la remiterea sumei de bani,

aflându-se într-o altă încăpere a salonului de masaj în momentul în care s-au remis

banii. Din mijloacele de probă administrate în cauză nu rezultă că cel puțin o parte

din suma de 20.000 euro să fi ajuns la inculpatul M.M.G. Deși era firesc ca și inculpatul

M.M.G. să fi primit parte din această sumă, având în vedere că inculpații au acționat

conjugat, în condițiile în care mijloacele de probă nu confirmă decât faptul că

inculpatul G.M. a primit suma de 20.000 euro de la martora C.C., fără a se putea

stabili probator traseul ulterior al banilor, trebuie reținută concluzia că inculpatul

G.M. a primit întreaga sumă de bani de la martora denunțătoare.

Conform art. 6

1

alin. (2) din Legea nr. 78/2000, făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță autorității

fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă, textul

de lege având în vedere denunțarea faptei de către cumpărătorul de influență. În

alin. (4) se prevede că banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei

care le-a dat în cazul prevăzut la alin. (2), adică acelui cumpărător de influență

care denunță fapta.

Față de martora

denunțătoare C.C. a fost dispusă o soluție de neîncepere a urmăririi penale, pentru

săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență, prev. de art. 6

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ca urmare a faptului că a denunțat cauza și având

în vedere cauza de nepedepsire prev. de art. 6

1

alin. (2) din Legea

nr. 78/2000.

În condițiile

în care față de cumpărătorul de influență s-a dispus o soluție de neîncepere a urmăririi

penale, întrucât a denunțat fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost

sesizat pentru acea faptă, acesta beneficiază și de dispozițiile art. 6

1

alin. (4) din Legea nr. 78/2000, care impun restituirea către cumpărătorul de influență

a sumei de bani date pentru cumpărarea influenței.

Din acest motiv,

martora C.C. este îndreptățită la restituirea sumei de 20.000 euro. Restituirea

sumei de bani nu reprezintă o despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin săvârșirea

infracțiunii de trafic de influență, întrucât infracțiunea de trafic de influență

este o infracțiune de pericol, iar cumpărătorul nu a suferit vreun prejudiciu, întrucât

în mod voluntar a remis o sumă de bani pentru a cumpăra în mod ilicit influența

față de un funcționar. Întrucât obligația autorului infracțiunii de trafic de influență

de a restitui suma de bani nu este fundamentată pe dispozițiile răspunderii civile

delictuale, nu pot fi avute în vedere principiile care reglementează acest tip de

răspundere civilă la restituirea sumei de bani către cumpărătorul de influență,

deci faptul că infracțiunea de trafic de influență a fost săvârșită în coautorat

de două persoane nu înseamnă că cei doi coautori vor răspunde în solidar față de

cumpărătorul de influență. În cazul în care, coautorii infracțiunii de trafic de

influență au primit flecare parte din suma de bani care a făcut obiectul cumpărării

de influență, aceștia trebuie să restituie cumpărătorului de influență, ce beneficiază

de dispozițiile art. 6

1

alin. (2), (4) din Legea nr. 78/2000, suma de

bani pe care fiecare coautor a primit-o, neputând fi aplicate dispozițiile privind

solidaritatea diii cadrul răspunderii civile delictuale, tocmai pentru că nu este

în discuție repararea unui prejudiciu cauzat prin infracțiune. Prevederile art.

6

1

alin. (4) din Legea nr. 78/2000 reprezintă un beneficiu pe care legiuitorul

a înțeles să îl pună la dispoziția cumpărătorului de influență care denunță fapta,

pentru a încuraja denunțarea acestui gen de fapte și a recompensa pe cumpărătorul

de influență care a sesizat organele judiciare, dar nu constituie o formă de reparație

a unui prejudiciu, din acest considerent denunțătorul nici nu poate avea calitatea

de parte civilă în procesul penal.

Împrejurarea că

martora denunțătoare C.C. a solicitat restituirea sumei date inculpatului G.M. nu

îi conferă calitatea de parte civilă, întrucât dreptul acesteia este consfințit

de dispozițiile art. 6

1

alin. (4) din Legea nr. 78/2000, potrivit cărora

banii, valorile sau alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, în cazul când

aceasta denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost

sesizat pentru acea faptă, condiție îndeplinită în speță. Martora C.C. a solicitat

restituirea sumei de 20.000 euro, atât în declarațiile date în faza de urmărire

penală, cât și în cele date din cursul judecății.

Astfel, Curtea

constată că martora C.C. este îndreptățită la restituirea sumei de 20.000 euro,

contrar susținerilor inculpaților din motivele de apel; nu se poate dispune confiscarea

specială a acestei sume, în condițiile în care sunt aplicabile dispozițiile

art. 6

1

alin. (4) din Legea nr. 78/2000, ce au prevalentă față de cele

privind confiscarea specială.

Curtea constată

că se impune restituirea către martora denunțătoare C.C. a sumei de 20.000 euro,

dar nu în modalitatea obligării în solidar a celor doi inculpați la restituirea

sumei, cum greșit a procedat prima instanță. În considerentele expuse mai sus, am

arătat că restituirea sumei de bani cade în sarcina celui care în mod efectiv a

primit suma de bani, iar în cauză întreaga sumă de bani a fost primită de inculpatul

G.M., neputând fi angajată și răspunderea solidară a inculpatului M.M.G., deoarece

nu putem aplica principiile răspunderii civile delictuale.

În consecință,

Curtea concluzionează în sensul că inculpatul care a beneficiat de primirea sumei

de bani să o restituie martorei denunțătoare C.C., iar acesta este inculpatul G.M.,

care a primit integral suma de 20.000 euro de la C.C. Inculpatul M.M.G. ar fi putut

fi obligat să restituie o sumă de bani martorei denunțătoare C.C. numai în măsura

în care, din probele administrate, rezulta că a primit cel puțin o parte din cei

20.000 euro, dar acest fapt nu este confirmat în cauză. Curtea subliniază că, în

ipoteza în care fiecare dintre inculpați primea sau beneficia de câte o parte din

suma cu care era cumpărată influența, aceștia ar fi fost ținuți separat să restituie

sumele primite de la C.C., dar în niciun caz nu pot răspunde solidar.

Drept urmare,

Curtea constată că în cauză se impune ca doar inculpatul G.M. să fie obligat să

restituie denunțătoarei C.C. suma de 20.000 euro, în echivalent RON la data plății,

conform cursului oficial al Băncii Nanționale a României, doar sub acest aspect

urmând a fi reformată hotărârea primei instanțe.

Soluția instanței

de apel îi profită exclusiv inculpatului M.M.G., care în acest fel nu va mai fi

obligat să restituie nicio sumă de bani martorei denunțătoare C.C., în timp ce pentru

inculpatul G.M. se creează o situație mai grea, urmând a răspunde singur față de

C.C., din acest considerent neregularitatea privind aplicarea dispozițiilor

art. 6

1

alin. (4) din Legea nr. 78/2000 va fi înlăturată în apelul inculpatului

M.M.G., care va fi admis doar sub acest aspect. În această modalitatea se respectă

principiul neagravării situației juridice în propria cale de atac, consacrat de

art. 372 C. proc. pen.

Pentru aceste

considerente, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Curtea a respins, ca

nefondat, apelul declarat de inculpatul G.M. împotriva sentinței penale nr. 249

din 05 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 816/118/2013.

În baza art. 379

pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul M.M.G. împotriva

sentinței penale nr. 249 din 05 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Constanța în

Dosarul nr. 816/118/2013.

În baza art. 382

alin. (2) C. proc. pen. a desființat, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând,

în baza art. 6

1

alin. (2), (4) din Legea nr. 78/2000, a obligat inculpatul

G.M. să restituie denunțătoarei C.C. suma de 20.000 euro, în echivalent RON la data

plății, conform cursului oficial al Băncii Naționale a României.

S-a înlăturat

dispoziția de obligare în solidar a celor doi inculpați la plata sumei de 20.000

euro sau în echivalent RON la data plății, către denunțătoarea C.C.

S-au menținut

celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate, în măsura în care nu contravin

prezentei decizii.

Împotriva deciziei

penale nr. 126/P din 17 octombrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția penală

și pentru cauze penale cu minori și de familie, au declarat recurs, în termenul

legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticoruptie - Serviciul Teritorial Constanța, precum și intimații inculpați G.M.

și M.M.G.

Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticoruptie - Serviciul

Teritorial Constanța a criticat decizia pronunțată de către instanța de apel, arătând

că prin această hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii, având în vedere faptul

că doar inculpatul G.M. a fost obligat la plata sumei de 20.000 euro către martora

denunțătoare C.C.

Susținând cazul

de casare prevăzut de disp. art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C.

proc. pen. (1968), Parchetul a apreciat că hotărârea este nelegală sub acest aspect,

întrucât ambii inculpați trebuiau să fie obligați la restituirea sumei de 20.000

euro către martora denunțătoare, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului

Parchetului, casarea, în parte, a deciziei recurate, precum și pronunțarea unei

soluții legale și temeinice, în sensul celor solicitate.

Recurentul intimat

inculpat G.M., prin apărător ales, a susținut cazul de casare prevăzut de disp.

art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen. (1968, în temeiul

căruia a solicitat casarea deciziei atacate și reținerea cauzei spre rejudecare,

apreciind că greșita aplicare a legii s-a produs în sensul că fapta reținută cu

privire la inculpatul G.M. nu constituie infracțiunea de trafic de influență, ci

infracțiunea de înșelăciune.

A solicitat, de

asemenea, respingerea recursului Parchetului.

Recurentului intimat

inculpat M.M.G., prin apărător ales, a solicitat admiterea recursului, în temeiul

cazului de casare prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C.

proc. pen.(1968, solicitând schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de trafic

de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea prevăzută de art. 244 alin.

(1) C. pen., având în vedere că acest text de lege constituie o lege penală mai

favorabilă.

În subsidiar,

a solicitat instanței aplicarea disp. art. 48 rap. la art. 291 din noul C. pen.,

având în vedere faptul că și aceste dispoziții constituie o lege penală mai favorabilă.

De asemenea, a

solicitat respingerea recursului Parchetului.

Examinând recursurile

declarate, prin raportare la dispozițiile art. 385

9

C. proc. pen., astfel

cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că recursul

declarat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția

Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța este întemeiat, iar recursurile

intimaților inculpați G.M. și M.M.G. sunt neîntemeiate, pentru considerentele ce

vor fi expuse în continuare:

În primul rând,

prealabil verificării temeiniciei susținerilor recurenților, Înalta Curte arată

că, deși la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind

C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen.

din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfășurat judecarea

prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 385

1

-

art. 385

19

din legea de procedură penală anterioară, având în vedere,

în acest sens, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea

nr. 255/2013.

Consacrând efectul

parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară,

art. 385

6

C. proc. pen. stabilește în alin. (2) că instanța de recurs

examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385

9

din același Cod.

Rezultă, așadar,

că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții

și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile

de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile

pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu

unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385

9

C.

proc. pen.

Cu privire la

recursul Parchetului, Înalta Curte constată că acesta a invocat cazul de casare

prevăzut de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen., incident

în ipoteza „când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut

o greșită aplicare a legii", apreciind că această aplicare greșită a legii

este cauzată de faptul că doar inculpatul G.M. a fost obligat la restituirea sumei

de 20.000 euro către martora denunțătoare, în loc să fie obligați ambii inculpați

la restituirea acestei sume.

Conform art. 6

1

alin. (2) din Legea nr. 78/2000, făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță autorității

fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă, textul

de lege având în vedere denunțarea faptei de către cumpărătorul de influență.

În alin. (4) al

aceluiași art. se prevede că banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie

persoanei care le-a dat în cazul prevăzut la alin. (2), adică acelui cumpărător

de influență care denunță fapta.

Față de martora

denunțătoare C.C. a fost dispusă o soluție de neîncepere a urmăririi penale pentru

săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență, prevăzută de art. 6

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ca urmare a faptului că a denunțat cauza și având

în vedere cauza de nepedepsire prevăzută de art. 6

1

alin. (2) din Legea

nr. 78/2000.

În condițiile

în care, față de cumpărătorul de influență s-a dispus o soluție de neîncepere a

urmăririi penale, întrucât a denunțat fapta mai înainte ca organul de urmărire să

fi fost sesizat pentru acea faptă, acesta beneficiază și de dispozițiile art. 6

1

alin. (4) din Legea nr. 78/2000, care impun restituirea către cumpărătorul de influență

a sumei de bani date pentru cumpărarea influenței.

Din acest motiv,

martora C.C. este îndreptățită la restituirea sumei de 20.000 euro, sumă a cărei

restituire s-a dispus de către instanța fondului că va fi făcută, în solidar, de

către cei doi inculpați, dispoziție modificată de către instanța de apel care a

hotărât că doar inculpatul G.M. trebuie să restituie, integral, această sumă.

Înalta Curte apreciază

că motivul invocat de către Parchet este unul întemeiat, întrucât, prin hotărârea

pronunțată de către instanța de apel s-a făcut o greșită aplicare a legii, având

în vedere faptul că, din probele administrate în prezenta cauză, a rezultat acțiunea

conjugată a ambilor inculpați, care au participat la comiterea infracțiunii de trafic

de influență în calitate de autori, prin acțiuni de convingere a martorei denunțătoare

cu privire la realitatea pretinsei influențe asupra unor judecători și prin prezența

în același imobi