ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3234/2014
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3234/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra
recursurilor de față;
Prin cererea înregistrată pe
rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, la data de 9 octombrie
2012, sub nr. 39233/3/2012, reclamanții T.A.C., T.I., T.O. și T.M.A. în
contradictoriu cu pârâta Banca C.R. SA au solicitat ca, prin hotărârea ce se
va pronunța, să se dispună: 1.1 Constatarea nulității absolute a clauzei
contractuale înscrisă la pct. 5 teza finala din Contractul de credit bancar
pentru persoane fizice din 17 martie 2008, respectiv: „după această dată,
dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se
afișează la sediile Băncii C.R. (...)”, fiind o clauză abuzivă și eliminarea
acesteia din contract; 1.2 Obligarea pârâtei să interpreteze dobânda de
referință variabilă (DRV) ca fiind valoarea indicelui de referință Euribor,
astfel încât formula de calcul din art. 5 teza finală să fie: Euribor la 6 luni
+ marja fixă de 1,40 puncte procentuale; 1.3 Obligarea pârâtei la restituirea
către reclamanți a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor constatate ca
fiind lovite de nulitate, împreună cu dobânda legală aferentă acestor sume, de
la data formulării prezentei până la executarea efectivă; 2.1 Constatarea
nulității clauzei contractuale 8.a din Contractul de credit din 17 martie 2008,
respectiv perceperea comisionului de rambursare anticipata, obligarea pârâtei
la eliminarea acestui comision de rambursare anticipată din contract, precum și
obligarea pârâtei la restituirea acestui comision perceput la data 10 noiembrie
2009 de 93,36 euro cu prilejul rambursării parțiale anticipate a sumei de
2200,00 euro din creditul principal; restituirea comisionului de rambursare
anticipată, în sumă de 219,92 euro, achitat la data de 30 decembrie 2010, cu
prilejul rambursării parțiale anticipate a sumei de 5107,00 euro din creditul
principal, împreună cu dobânda legală aferentă acestuia, de la introducerea
prezentei până la executarea efectivă; 2.2 Constatarea nulității absolute a
clauzei contractuale 8.c din Contract, respectiv „perceperea comisionului de
administrare de 56,66 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea
creditului contractat, prevăzut la pct. 1"; 2.3 Obligarea pârâtei la
restituirea către reclamanți a sumelor plătite nedatorat, cu titlu de comision
de administrare, în baza clauzelor constatate ca fiind lovite de nulitate, de
la data semnării contractului și până la plata efectivă a acestora; 3.
Eliminarea clauzelor abuzive astfel cum sunt prevăzute de art. 4.2; 4.9; 4.11;
4.13 din Condițiile Generale, pentru motive de nulitate absolută; 4. Obligarea
pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, în urma constatării nulității
clauzelor contractuale privitoare la formula de calcul a dobânzii bancare
precum și a celor privitoare la perceperea comisionului de administrare; 5.
Constatarea nulității absolute a actului adițional la Contractul de credit din
17 martie 2008, comunicat spre citire la data de 13 septembrie 2010, pentru
lipsa consimțământului reclamanților; 6. Obligarea pârâtei la suportarea
cheltuielilor de judecată.
La data de 4
ianuarie 2013, reclamanții au depus cerere precizatoare la cererea introductivă
prin care au solicitat instanței să constate nulitatea absolută a clauzei
contractuale 8.c din Contract, respectiv "perceperea comisionului de
administrare de 56,66 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea
creditului contractat prevăzut la pct. 1", fiind incidente dispozițiile
Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, dar și cele ale Legii nr.
193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și
consumatori, astfel:
Prin cererea introductivă
au solicitat constatarea nulității clauzei contractuale 8.c din Contract referitoare
la perceperea abuzivă a comisionului de administrare de 0,05% din valoarea creditului
contractat, motivând ca acest comision a fost perceput, în mod nelegal, în condițiile
Legii nr. 190/1999.
Au solicitat instanței
să constate că această clauză contractuală este lovită de nulitate și în condițiile
Legii 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți
și consumatori.
La data de 4 ianuarie
2013 pârâta Banca C.R. SA a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat
ca instanța de judecată să adapteze contractul în sensul luării în considerare a
algoritmului de calcul a ratei dobânzii variabile, ca fiind valoarea indicelui de
referință Euribor, la 6 luni + marja formată din valoarea diferenței dintre dobânda
de referință aplicabilă în baza prevederilor contractuale și indicele Euribor la
6 luni + marja fixă din contract.
Prin sentința
civilă nr. 4142 din 20 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a
civilă, în Dosarul nr. 39233/3/2012 a fost admisă, în parte, cererea de chemare
în judecată, așa cum a fost precizată, formulată de reclamanții-pârâți T.A.C., T.M.,
T.O. și T.M.A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă Banca C.R. SA; s-a constatat
nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 8.c din contractul
de credit pentru persoane fizice din 17 martie 2008 și în art. 4.9 din condițiile
generale de creditare, anexă la contractul de credit pentru persoane fizice din
17 martie 2008; a fost obligată pârâta-reclamantă să restituie reclamanților-pârâți
sumele achitate în temeiul clauzei cuprinse în art. 8.c din contractul de credit
pentru persoane fizice din 17 martie 2008 și a dobânzii legale aferente acestor
sume, calculată de la data formulării cererii de chemare în judecată (09
octombrie 2012) și până la achitarea integrală a debitului; s-a constatat nulitatea
absolută a clauzei contractuale cuprinse în art. 4.13 din condițiile generale de
creditare, anexă la contractul de credit pentru persoane fizice din 17 martie
2008; a fost obligată pârâta-reclamantă la emiterea unui nou grafic de rambursare;
au fost respinse celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate; s-a respins cererea
reconvențională formulată de pârâta-reclamantă Banca C.R. SA în contradictoriu cu
reclamanții-pârâți T.A.C., T.M., T.O. și T.M.A., ca neîntemeiată; a fost obligată
pârâta-reclamantă la plata către reclamanții-pârâți a sumei de 2.400 de RON, cu
titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța
astfel, prima instanță a reținut următoarele:
La data de 17
martie 2008, reclamanții-pârâți T.A.C., în calitate de împrumutat și garant ipotecar,
T.M., în calitate de coplătitor, T.O., în calitate de coplătitor, și T.M.A., în
calitate de garant ipotecar, și pârâta-reclamantă Banca C.R. SA, în calitate de
împrumutător, au încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice.
În temeiul acestui
contract, pârâta-reclamantă a acordat împrumutatului un credit în valoare de 113.318
euro în vederea achiziționării unui imobil (art. 1 din contract).
Potrivit art.
2 din contract, creditul se acordă pe o perioadă de 360 de luni, care se calculează
de la data primei trageri din credit.
În privința dobânzii,
potrivit art. 5 din contract, la data încheierii acestuia dobânda curentă este de
6,4% pe an și este fixă în primul an și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține
constantă pe o perioadă de un an, începând cu data primei trageri, cu excepțiile
prevăzute la pct. 7 și 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda
de referință variabilă, care se afișează la sediile Băncii C.R., la care se adaugă
1,40 puncte procentuale.
Pârâta mai percepe
un comision de rambursare anticipată, care este prevăzut la art. 8 lit. a) din contract.
Potrivit acestei
clauze, comisionul de rambursare anticipată se percepe astfel: în primele 36 de
luni de creditare: 4,5%, minim 30 de euro sau echivalent; între 37 și 60 de luni:
3%, minim 30 de euro sau echivalent; între 61 și 120 de luni: 2,5%, minim 30 de
euro sau echivalent; peste 121: 2%, minim 30 de euro sau echivalent.
Relativ la acest
comision, potrivit art. 4.11 din Condițiile generale de creditare, anexă la contractul
de credit de investiții imobiliare, acesta se calculează asupra sumei rambursate
anticipat.
De asemenea, potrivit
art. 8 lit. c) din contract, pârâta percepe comision de administrare de 56,66 de
euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat.
În ceea ce privește
acest comision, potrivit art. 4.9 din Condițiile generale de creditare, anexă la
contractul de credit de investiții imobiliare, acesta este în sumă fixă lunară și
se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului prevăzută
la pct. 1 din contract; clientul achită comisionul de administrare lunar, odată
cu rata de credit și dobânda; comisionul de administrare se percepe integral, inclusiv
pentru fracțiunile din lună.
Pe de altă parte,
potrivit ar. 4.2 din Condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit
de investiții imobiliare, pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente
variabile se modifică în funcție de evoluția dobânzii variabile de referință a Băncii
C.R./dobânzii administrate/indicelui de referință Libor/ Euribor/ Bubor.
De asemenea, potrivit
art. 4.13 din aceleași condiții, pe parcursul derulării creditului, banca poate
modifica nivelul comisioanelor în funcție de evoluția pieței financiar-bancare.
Nivelul comisioanelor este comunicat prin afișare la sediile băncii. În cazul modificării
nivelului comisioanelor în sensul majorării acestora, banca va notifica împrumutatul
în momentul în care intervine această modificare, prin afișare la sediul băncii
sau prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. În cazul în care împrumutatul
nu este de acord cu noul nivel al comisioanelor, are dreptul să ramburseze anticipat
creditul și să achite dobânzile aferente în termen de 10 zile de la data notificării.
În caz contrar, părțile convin că împrumutatul acceptă în mod tacit noile niveluri
ale comisioanelor. În cazul în care nivelul comisioanelor se reduce, acesta se afișează
la sediile băncii.
Ulterior încheierii
contractului, la data de 13 septembrie 2010, pârâta Banca C.R. SA a comunicat reclamanților
un proiect de act adițional, prin care erau modificate unele clauze ale contractului.
Prin adresa înregistrată
la pârâtă din 15 septembrie 2010 reclamanții au comunicat băncii că nu sunt de acord
cu actul adițional în forma propusă.
În principal,
reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile Legii
nr. 193/2000.
Pentru a putea
statua asupra caracterului abuziv al clauzelor invocate de reclamanți, în analiza
sa, prima instanță s-a raportat la dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele
abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, în varianta
sa în vigoare la data încheierii contractului de credit, respectiv la data de
17 martie 2008, în aplicarea principiului neretroactivității legii civile exprimat
prin adagiul tempus regit actum, dat fiind faptul că validitatea actelor juridice
și, implicit nulitatea acestora, se apreciază potrivit condițiilor stabilite de
legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic.
Prima instanță
a constat că acest act normativ este incident raportului juridic stabilit între
părți, având în vedere că reclamanții au calitatea de consumatori, în înțelesul
dispozițiilor art. 2 alin. (1), iar pârâta este comerciant, perfectând contractul
de credit în cadrul unei activități comerciale, potrivit prevederilor art. 2
alin. (2) din această lege.
În conformitate
cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care
nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin
ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului
și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile
și obligațiile părților.
Potrivit dispozițiilor
alin. (2) al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind
negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea
consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate
sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului
sau serviciului respectiv.
Conform dispozițiilor
art. 4 alin. (3) din lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale
sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea
prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare
globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.
Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct
cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Statuând asupra
aplicării dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în cazul convenției de credit încheiate
între părți, prima instanță a constatat că acest act juridic are caracterul unui
contract de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinței părților, întrucât
clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamanții, ci au fost preformulate
de către bancă. S-a statuat că nu se poate considera că actul juridic încheiat între
părți este un contract negociat, din moment ce în cazul acestuia părțile discută
și negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinței lor să li se impună,
cu caracter obligatoriu, vreo dispoziție contractuală. Aflat pe poziție diametral
opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parțial
numai de către una dintre părțile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea
de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract
preredactat.
Prima instanță
a înlăturat susținerea pârâtei vizând aspectul că actul juridic încheiat a fost
negociat cu reclamanții, pe considerente referitoare la faptul că acestora li s-au
înmânat, în faza precontractuală, atât condițiile generale cât și cele speciale
ale contractului de credit și, că tipul de credit, suma de bani împrumutată și perioada
de creditare au fost configurate de comun acord între părți, din moment ce, pe de-o
parte, simpla cunoaștere a clauzelor contractuale, în concordanță cu prescripțiile
lit. b) din anexa legii, fără posibilitatea modificării acestora de către reclamanți,
nu echivalează cu negocierea lor, acesta având numai dreptul de a le accepta, prin
semnarea contractului, iar, de pe altă parte, că elementele specificate ca fiind
negociate constituie, în fapt, cererea consumatorului de creditare raportat la care
banca a prefigurat unilateral contractul de credit, fără a acorda reclamanților
posibilitatea de modificare a clauzelor vizând cuantumul concret al ratelor de rambursare
a creditului și de derulare a raporturilor juridice dintre părți.
Pârâta-reclamantă
nu a furnizat o explicație plauzibilă, din care să rezulte că părțile au negociat
înainte de încheierea contractului. Faptul că acest contract a fost încheiat la
solicitarea reclamanților nu exonerează pe pârâta-reclamantă să probeze negocierea
potrivit art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.
Raportat la
art. 4 din Legea nr. 193/2000, prima instanță a constatat că trebuie să verifice
următoarele condiții:
1) clauza contractuală
să nu fi fost negociată;
2) prin ea însăși
creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;
3) dezechilibrul
creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.
S-a reținut că,
fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează
în funcție de:
a) natura produselor
sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;
b) toți factorii
care au determinat încheierea contractului;
c) alte clauze
ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
Reclamanții au
arătat că în speță sunt aplicabile și prevederile Legii nr. 190/1999, însă, prima
instanță a apreciat că acest act normativ nu este aplicabil speței, întrucât acesta
are în vedere creditele ipotecare pentru investiții imobiliare.
În privința sancțiunii
ce intervine ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale,
prima instanță a reținut următoarele:
Deși este adevărat
că Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv,
ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, însă,
regimul juridic al acestei sancțiuni este, practic, identic cu al nulității absolute,
acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Astfel, în ce
privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general,
și nu unul individual.
Legea nr. 193/2000
nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE,
or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive
sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).
Tot în acest sens,
în cauza C-76/10 Pohotovost s.r.o. Vs. Iveta Corckovskâ, în considerentul nr. 50
s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază
protecția pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din acesta
trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă,
în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.
În același sens,
în cauza Salvat Editores SA v Jose M. Sânchez Alcon Prades C-241/98, Curtea de Justiție
a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din
oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând, totodată, că această
putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care
directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din
ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există,
cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator
să nu-și producă efectele".
După cum se poate
constata din examinarea cererii introductive formulate de către reclamanți, aceasta
se referă la constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit,
or, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu
constatarea nulității absolute a acestora.
Este greșită susținerea
pârâtei, în sensul că regimul juridic aplicabil este cel al unei sancțiuni sui generis
și nu cel al nulității absolute.
Potrivit jurisprudenței
Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, potrivit dispozițiilor constituționale
și ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru
instanțele românești, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind
abuzive pentru consumator, să nu-și producă efectele, recunoscând judecătorului
național puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.
Cu privire la
cererea principală, prima instanță a reținut următoarele:
a. În privința
clauzelor prevăzute de art. 5 teza finală (după această dată, dobânda curentă este
formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile Băncii C.R.,
la care se adaugă 1,40 puncte procentuale) și 4.2 din Condițiile generale de creditare,
anexă la contractul de credit de investiții imobiliare (pe parcursul derulării creditului,
nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcție de evoluția dobânzii variabile
de referință a Băncii C.R./dobânzii administrate/indicelui de referință Libor/Euribor/Bubor),
s-a reținut că acestea nu sunt clauze abuzive, pentru următoarele considerente:
Potrivit art.
5 din contract, în primul an de contract dobânda este fixă, pentru ca ulterior să
devină variabilă, fiind formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează
la sediile băncii, la care se adaugă 1,40 puncte procentuale.
Clauza este criticată
din perspectiva faptului că acordă un drept discreționar băncii, în sensul că dobânda
de referință nu are un caracter determinabil, indicii de referință neputând fi verificați.
Potrivit adresei
din 16 noiembrie 2011 emisă de pârâtă, dobânda de referință a băncii (în raport
de care se calculează dobânda curentă în speță) se stabilește în raport de Euribor
la 6M, costul cu lichiditatea, costul cu rezerva minimă obligatorie, coșul cu riscul
de credit sau de neplată și costuri administrative/operaționale.
Având în vedere
această adresă, prima instanță a constatat că - în concret - rata dobânzii pentru
contractul reclamanților se calculează în raport de indicatori obiectivi, ce trebuie
îndepliniți/respectați de instituția bancară, și care privesc marja practicată de
furnizorii de finanțare în valută (Euribor), pasivele băncii ce trebuie recuperate
prin creditele acordate (costul de rezervă minimă obligatorie), marja suplimentară
peste indicatorii de piață monetară ce trebuie să o plătească banca (costurile de
lichiditate), toate aceste costuri fiind suportate de bancă pentru a-și desfășura
activitatea curentă și care trebuie recuperate din prețul împrumuturilor pe care
le acordă.
Pe de altă parte,
caracterul variabil al dobânzii este, în mod clar, menționat în contract, reclamanții
asumându-și acest preț al împrumutului (pe care l-au și plătit timp de 3 ani, după
ce au expirat cele 12 luni cu dobândă fixă), fără a cere detalii suplimentare la
momentul contractării, în condițiile în care este de notorietate că banca pârâtă
avea la acel moment mai multe oferte de creditare ce prevedeau calculul dobânzii
în funcție de Euribor/Libor la 6 luni, la care se adaugă o marjă fixă.
Nu se poate reține
susținerea reclamanților că nu li s-ar fi adus la cunoștință faptul că dobânda de
referință variabilă ar fi compusă și din alți indici în afara Euribor la 6M, întrucât,
dacă această dobândă ar fi fost egală cu indicele Euribor 6M, nu ar mai fi fost
necesară folosirea unei alte sintagme, ci s-ar fi folosit sintagma Euribor 6M.
Reclamanții nu
pot susține că au avut reprezentarea faptului că dobânda de referință variabilă
este compusă numai din indicele Euribor 6, întrucât în art. 4.2 din condițiile generale
se arată că această dobândă se modifică în funcție de mai mulți indici.
Pe de altă parte,
prima instanță a apreciat că și în cazul în care s-ar constata că această clauză
este abuzivă, nu s-ar putea stabili de către instanță că dobânda de referință variabilă
este compusă din Euribor la 6 luni plus marjă fixă de 1,40 % (așa cum se solicită
la pct. 1.2 al cererii de chemare în judecată), întrucât - în acest mod - judecătorul
ar interveni, cu încălcarea principiului libertății contractuale, în contractul
părților. Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica
dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive
și să dispună înlăturarea lor. Consecința este că, fie se derulează contractul în
continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua,
fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor
considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezoluțiunea contractului
(cu daune interese, dacă este cazul).
Aceasta este și
practica CJUE (la data motivării hotărârii). Astfel, în Hotărârea Curții (Camera
întâi) din data de 14 iunie 2012 în cauza C -618/10, având ca obiect o cerere de
pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art. 267 TFUE de Audiencia
Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29 noiembrie 2010 primită de
Curte la 29 decembrie 2010 în procedura Banco Espahol de Credito SA împotriva Joaquin
Calderon Camino, Curtea a hotărât că atunci când constată existența unei clauze
abuzive, instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze
pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul,
fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, contractul în
care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio
altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura
în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului
este posibilă din punct de vedere juridic.
Față de considerentele
expuse, prima instanță a apreciat că dispozițiile art. 5 teza finală și ale
art. 4.2 din contract nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile
și obligațiile părților, motiv pentru care respectivele clauze nu pot fi considerate
drept abuzive.
Ca atare, prima
instanță a respins acest capăt de cerere, ca neîntemeiat. Potrivit principiului
accesorium sequitur principale, au fost respinse și capetele de cerere 1.2 și 1.3
ca neîntemeiate.
Față de respingerea
capătului de cerere 1.3, prima instanță a reținut că nu se mai impune analizarea
inadmisibilității acestuia față de dispozițiile Directivei 93/13/CEE a Consiliului
și Directivei 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului.
b. În privința
clauzelor prevăzute de art. 8 lit. a) din contract (comisionul de rambursare anticipată
se percepe astfel: în primele 36 de luni de creditare: 4,5%, minim 30 de euro sau
echivalent; între 37 și 60 de luni: 3%, minim 30 de euro sau echivalent; între 61
și 120 de luni: 2,5%, minim 30 de euro sau echivalent; peste 121: 2%, minim 30 de
euro sau echivalent) și de art. 4.11 din Condițiile generale de creditare, anexă
la contractul de credit de investiții imobiliare (comisionul de rambursare anticipată
se calculează asupra sumei rambursate anticipat), prima instanță a reținut că acestea
nu sunt clauze abuzive, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de
chemare în judecată, reclamanții au invocat incidența prevederilor O.U.G. nr. 50/2010
și ale Legii nr. 288/2010.
Prima instanță
a apreciat că aceste două acte normative nu sunt aplicabile contractului dedus judecății.
Astfel, acesta a fost încheiat la data de 17 august 2008, înainte de intrarea în
vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 și Legii nr. 288/2010.
Ca atare, cu privire
la aplicabilitatea acestor acte normative s-a constatat că acestea nu pot retroactiva
(principiul consacrat de art. 1 C. civ. din anul 1864, aplicabil speței, potrivit
art. 5 din Legea nr. 71/2011), neputându-se verifica dacă o clauză dintr-un contract
încheiat anterior intrării în vigoare a unui act normativ este sau nu conformă cu
acesta.
Pe de altă parte,
chiar și în cazul în care dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 și ale Legii nr. 288/2010
ar fi aplicabile în speță, prima instanță a reținut că încălcarea unor norme din
aceste acte normative nu este de natură a duce la constatarea, ca abuzivă, a clauzei
analizate, ci - cel mult - la obligarea pârâtei la adaptarea contractului în funcție
de aceste acte normative.
Contrar celor
susținute de reclamanții-pârâți, prima instanță a constatat că O.U.G. nr. 50/2010
reglementează comisionul de rambursare anticipată la art. 66 - 69.
Pe de altă parte,
s-a reținut că Legea nr. 190/1999 nu este incidență în cauză. Reclamanții-pârâți
au invocat aplicabilitatea art. 15 din acest act normativ, potrivit căruia, în sarcina
împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației
de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente. Acest articol nu este
aplicabil speței deduse judecății. Prevederea legală enunțată face referire la cheltuielile
creditului (taxe notariale, evaluare, asigurare imobil, etc), iar nu la comisioanele
creditului.
Reclamanții au
mai arătat că art. 8 lit. a) din contract încalcă prevederile art. 4 și alin.
(1) lit. i) din Anexa Legii nr. 193/2000.
Din perspectiva
art. 4 al Legii nr. 193/2000, prima instanță a apreciat că această clauză contractuală
nu este abuzivă, având în vedere că nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între
drepturile și obligațiile părților.
Tribunalul a reținut
că reclamanții nu au arătat în ce ar consta dezechilibrul semnificativ în privința
comisionului de rambursare anticipată.
Pe de altă parte,
potrivit alin. (1) lit. i) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în redactarea de la
data încheierii contractului dedus judecății, sunt considerate clauze abuzive acele
prevederi contractuale care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat
de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ
cu pagubele suferite de comerciant.
Prima instanță
a apreciat că acest text legal nu este aplicabil în cazul clauzei prevăzute de
art. 8 lit. a) din contract, întrucât acesta nu obligă la plata unor sume de bani
în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale, ci la plata unor sume de bani
ce reprezintă o compensație pentru costurile legate de rambursarea anticipată.
Ca atare, prima
instanță a respins capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a celor
două clauze menționate mai sus, ca neîntemeiate. Potrivit principiului accesorium
sequitur principale, a fost respinsă și cererea de restituire a sumelor achitate
drept comision de rambursare anticipată.
Față de respingerea
capătului de cerere 2.1, s-a apreciat că nu se mai impune analizarea inadmisibilității
acestuia față de dispozițiile Directivei 93/13/CEE a Consiliului și Directivei 2011/83/
UE a Parlamentului European și a Consiliului.
c. În privința
clauzelor prevăzute de art. 8 lit. c) din contract (banca percepe comision de administrare
de 56,66 de euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului
contractat) și de art. 4.9 din Condițiile generale de creditare, anexă la contractul
de credit de investiții imobiliare (comisionul de administrare este în sumă fixă
lunară și se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului
prevăzută la pct. 1 din contract; clientul achită comisionul de administrare lunar,
odată cu rata de credit și dobânda; comisionul de administrare se percepe integral,
inclusiv pentru fracțiunile din lună), prima instanță a reținut că acestea sunt
clauze abuzive, pentru următoarele considerente:
S-a apreciat că
acest capăt de cerere nu este inadmisibil, față de dispozițiile Directivei 93/13/CEE
a Consiliului și Directivei 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului,
în raport de cele arătate la punctul 2 cu privire la sancțiunea aplicabilă în cazul
în care se constată că anumite clauze sunt abuzive.
Potrivit considerentelor
de la pct. 44 al hotărârii CJUE - C - 484/ 08 - Caja de Ahorros y Monte de Piedad
de Madrid Piedad, „dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE
trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări (...) care autorizează
un control jurisdictional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind
definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului,
sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în
schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate
în mod clar și inteligibil".
Cum jurisprudența
CJUE este obligatorie pentru instanțele românești rezultă că, oricum, acestea au
posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al acestor clauze.
Deși pârâta a
susținut forța juridică superioară a directivelor indicate în întâmpinare, prima
instanță a reținut că acestea se adresează statelor membre ale Uniunii Europene,
impunând acestora rezultatul care trebuie atins, dar lăsând autorităților naționale
competențele legate de forma și mijloacele utilizate în acest scop.
Pentru ca principiile
enunțate de directivă să producă efecte la nivelul cetățeanului, legiuitorul național
trebuie să adopte un act de transpunere în legislația națională prin care aceasta
din urmă va fi adaptată la obiectivele definite în directivă.
Clauzele contractuale
care prevăd perceperea unui comision de administrare, calculat la valoarea creditului,
au fost apreciate de prima instanță ca abuzive.
Aceste clauze,
prin care se stabilește un comision de administrare a creditului, nu sunt, în sine
abuzive, în raport de scopul acestui comision - monitorizarea/înregistrarea/efectuarea
de operațiuni în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului.
În cauză, însă,
se creează un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, întrucât
comisionul plătit lunar se raportează la valoarea întregului credit contractat,
iar nu la valoarea soldului la data plății comisionului.
Dezechilibru semnificativ
există, întrucât valoarea comisionului nu se corelează cu valoarea soldului rămas
de plată, în condițiile în care scopul comisionului, declarat de pârâtă, este acela
de a acoperi cheltuieli de monitorizare a creditului care scade progresiv cu fiecare
rată lunară achitată. Din scadențarul depus la dosar rezultă că în cursul derulării
contractelor valoarea comisionului de administrare a creditului poate depăși valoarea
dobânzii.
Pe de altă parte,
s-a reținut că reclamanții, în calitate de consumatori, nu au acționat de pe o poziție
egală cu cea a băncii.
Prima instanță
a apreciat că nu se poate determina care este realitatea care este acoperită de
comisionul arătat mai sus, atâta timp cât împrumutul este unul cu dobândă, în acest
mod pârâta acoperindu-și eventuale pierderi și obținând - totodată - și un câștig.
S-a mai constatat
că terminologia folosită nu este decriptată în cuprinsul condițiilor generale ale
contractului, pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire
la motivele pentru care sunt percepute de către pârâtă aceste sume.
Prima instanță
nu a putut reține susținerea pârâtei, potrivit căreia aceste clauze nu pot fi considerate
abuzive cât timp se referă la obiectul principal al contractului sau la prețul datorat
pentru prestarea serviciului, deoarece acestea erau clar definite, atât dobânda,
cât și celelalte comisioane făcând parte din prețul contractului, întrucât prețul
contractului este acela prevăzut la art. 1 din contractul de credit și, anume, valoarea
creditului ce urmează a fi restituit, or, clauza declarată abuzivă se referă la
perceperea comisionului de administrare.
Ca urmare a constatării
nulității absolute a clauzelor menționate mai sus, plata de către reclamanți a unor
sume cu titlul de comision de administrare a devenit nejustificată, motiv pentru
care, reținând caracterul retroactiv al efectelor nulității, s-a dispus obligarea
pârâtei-reclamante la restituirea, către reclamanți, a sumelor plătite cu acest
titlu.
Cererea de restituire
a acestor sume este întemeiată pe plată nedatorată, ca urmare a dispariției fundamentului
executării prestației reclamanților, prin declararea nulității clauzelor contractuale
în baza cărora acesta și-a executat obligațiile.
Raportând situația
de fapt la dispozițiile art. 992 și urm. C. civ. din anul 1864 (aplicabil în speță
potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011), ce reglementează instituția plății nedatorate,
prima instanță a constatat întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment
ce prestația efectuată de reclamanți - solvens, cu privire la comisionul de administrare,
a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat
inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale
respective, prin aplicarea sancțiunii nulități absolute și, că, în ipoteza restituirii
plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu
impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea
prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.
Pentru aceste
considerente, dând efect obligației de restituire ce incumbă pârâtei-reclamante
- accipiens și apreciind că aceasta a fost de rea-credință, cunoscând caracterul
abuziv al clauzelor stipulate în contractele de credit preredactate de ea, neputând
invoca în sprijinul său necunoașterea Legii nr. 193/2000, prima instanță a obligat-o
la restituirea, către reclamanții-pârâți, a sumelor achitate în temeiul clauzei
cuprinse în art. 8.c din contractul de credit pentru persoane fizice din 17
martie 2008, și a dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data formulării
cererii de chemare în judecată (9 octombrie 2012) și până la achitarea integrală
a debitului.
d. În privința
clauzei prevăzute de art. 4.13 din Condițiile generale de creditare, anexă la contractul
de credit de investiții imobiliare (pe parcursul derulării creditului, banca poate
modifica nivelul comisioanelor în funcție de evoluția pieței financiar-bancare.
Nivelul comisioanelor este comunicat prin afișare la sediile băncii. În cazul modificării
nivelului comisioanelor în sensul majorării acestora, banca va notifica împrumutatul
în momentul în care intervine această modificare, prin afișare la sediul băncii
sau prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. În cazul în care împrumutatul
nu este de acord cu noul nivel al comisioanelor, are dreptul să ramburseze anticipat
creditul și să achite dobânzile aferente în termen de 10 zile de la data notificării.
În caz contrar, părțile convin că împrumutatul acceptă în mod tacit noile niveluri
ale comisioanelor. În cazul în care nivelul comisioanelor se reduce, acesta se afișează
la sediile băncii), prima instanță a reținut că aceasta este o clauză abuzivă, pentru
următoarele considerente:
În ceea ce privește
art. 4.13, motivul întemeiat, prevăzut în contract, pentru modificarea comisioanelor
este: „în funcție de evoluția pieței financiar-bancare".
Prin „motiv prevăzut
în contract", în sensul legii, se înțelege o situație clar descrisă, care să
ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că dacă acea situație se
va produce, comisioanele vor fi mărite.
Totodată, motivul
trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, ca, în eventualitatea unui
litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica
dacă acea situație, motiv de modificare a comisioanelor, chiar s-a produs. Clauza
contractuală trebuia astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă
o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce.
Or, motivul „în
funcție de evoluția pieței financiar-bancare" nu îndeplinește această condiție,
caracterul conștient al actului juridic impunând ca subiectul de drept civil să
aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implică perfectarea sa, având
reprezentarea corectă și determinată a consecințelor actului juridic pe care îl
semnează.
Plecând de la
premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative și a regulii de drept
civil, potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai ca legea, având
forță obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ. din anul 1864,
se deprinde concluzia că și actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate,
clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să
poată anticipa producerea consecinței în ipoteza producerii situației.
Pentru considerentele
expuse mai sus, prima instanță a constatat nulitatea absolută a clauzei contractuale
cuprinse în art. 4.13 din condițiile generale de creditare, anexă la contractul
de credit pentru persoane fizice din 17 martie 2008.
e. Relativ la
constatarea nulității absolute a actului adițional comunicat reclamanților în data
de 13 septembrie 2010, pentru lipsa consimțământului acestora, prima instanță a
reținut următoarele:
Relativ la lipsa
de obiect a acestui capăt de cerere, invocată de pârâtă prin întâmpinare.
Întemeindu-se
pe prevederile O.U.G. nr. 50/2010, pârâtă a transmis reclamanților actul adițional
din data de 13 septembrie 2010.
La data de 15
septembrie 2010, reclamanții au informat banca asupra faptului că resping actul
adițional.
Potrivit art.
95 din actul normativ menționat (în varianta inițială), pentru contractele aflate
în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data
intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului
cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență. Modificarea contractelor aflate
în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării
în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Creditorul trebuie să poată face dovada
că a depus toate diligentele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea
actelor adiționale. Se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi
decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale
a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt
considerate nule de drept. Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute
la alin. (2) este considerată acceptare tacită.
Începând cu data
de 2 ianuarie 2011, această prevedere legală a fost modificată prin pct. 39 din
Legea nr. 288/2010, după cum urmează: prevederile prezentei ordonanțe de urgență
nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei
ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37
1
, ale art. 66-69
și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente
la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale
art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66-71.
Art. ll din Legea
nr. 288/2010 a stabilit că actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării
în vigoare a prezentei legi, în vederea asigurării conformității contractelor cu
prevederile O.U.G. nr. 50/2010, își produc efectele în conformitate cu termenii
contractuali agreați între părți.
Actele adiționale
nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării
în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii
în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul
notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării
în vigoare a prezentei legi.
În speța dedusă
judecății, prima instanță a apreciat că ne regăsim în situația de excepție prevăzută
în partea finală a art. ll al Legii nr. 288/2010, în sensul că actul adițional arătat
mai sus, nesemnat de către reclamanți, nu își produce efectele, întrucât aceștia
au notificat banca, încă din data de 15 septembrie 2010, asupra faptului că refuză
în întregime actul adițional.
În aceste condiții,
constatând că actul adițional emis de pârâtă în data de 13 septembrie 2010 nu a
produs efecte juridice între părți, ca efect al manifestării de voință a reclamanților,
prima instanță a considerat că nu se poate constata nulitatea absolută a acestuia,
neputându-se lipsi de efecte juridice un act care, oricum, nu a dat naștere unui
raport juridic obligațional, la acest moment, între părți producând efecte contractul
inițial.
Prin urmare, prima
instanță a considerat că solicitarea reclamanților cu privire la actul adițional
este neîntemeiată, ceea ce a făcut inutilă analiza celorlalte argumente expuse de
părți în sprijinul susținerilor lor.
Prima instanță
a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.
Cu privire la
cererea reconvențională, prima instanță a reținut următoarele:
Pârâta-reclamantă
a formulat cerere reconvențională doar cu caracter subsidiar, pentru situația admiterii
capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale
ce prevede modul de formare a dobânzii.
Cererea reconvențională
apare ca neîntemeiată față de respingerea cererii de constatare a caracterului abuziv
al respectivei clauze și a cererilor subsecvente acesteia.
Mai mult, cererea
reconvențională apare ca neîntemeiată și pentru considerentele reținute anterior
în finalul motivării respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv al
clauzei privind dobânda, referitoare la faptul că instanța nu poate interveni în
acordul de voință al părților în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor
făcute de acestea.
În temeiul
art. 274 alin. (1) C. proc. civ. din anul 1865, prima instanță a obligat pârâta-reclamantă
la plata către reclamanții-pârâți a sumei de 2.400 de RON, cu titlu de cheltuieli
de judecată, reprezentate de onorariul de avocat.
Împotriva acestei
sentințe au formulat apel ambele părți.
Banca C.R. SA
a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate, în parte, în sensul
respingerii cererii de chemare în judecată formulate de reclamanți și cu privire
la clauzele contractuale referitoare la comisionul de administrare calculat la valoarea
creditului [art. 8 lit. c) și art. 4.9.] și la posibilitatea băncii de a modifica
cuantumul comisioanelor (art. 4.13) ca nelegală și neîntemeiată; cu cheltuieli de
judecată.
Reclamanții au
formulat apel împotriva aceleiași sentințe și au solicitat admiterea apelului, desființarea,
în parte, a sentinței apelate (numai in privința capetelor de cerere ce au fost
respinse de prima instanță) și, rejudecând cauza în fond, să se dispună admiterea
cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată.
Apelanta pârâtă,
Banca C.R. SA, a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea apelului formulat
de apelanții reclamanți.
Apelanții reclamanți
au formulat întâmpinare și au solicitat respingerea apelului formulat de apelanta
pârâtă.
Prin decizia civilă
nr. 492 din 03 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a
fost respins apelul formulat de apelanții reclamanți T.A.C., T.I., T.O., T.M.A.
și apelul formulat de apelanta pârâtă Banca C.R. SA împotriva sentinței civile
nr. 4142 din 20 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă,
ca nefondate.
Pentru a se pronunța
astfel instanța de apel a reținut următoarele:
În ce privește
apelul formulat de Banca C.R. SA.
Verificând aplicarea
dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în cazul contractelor de credit care fac obiectul
cauzei s-a constatat că în art. 8 lit. c) din contract s-a prevăzut că "banca
percepe comision de administrare de 56,66 de euro lunar, reprezentând un procent
de 0,05% din valoarea creditului contractat", iar în art. 4.9 din Condițiile
generale de creditare, anexă la contractul de credit de investiții imobiliare, s-a
menționat" comisionul de administrare este în sumă fixă lunară și se calculează
prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului prevăzută la pct. 1 din
contract; clientul achită comisionul de administrare lunar, odată cu rata de credit
și dobânda; comisionul de administrare se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile
din lună".
A fost găsită
neîntemeiată critica apelantei conform căreia prima instanță a analizat raporturile
contractuale dintre părți fără a face analiza mecanismului contractual de credit
bancar, a trăsăturilor comune cu orice contract civil/comercial, dar și a celor
speciale, cu obligația de identificare a existenței/inexistentei bunei-credințe,
a dezechilibrului contractual, a noțiunii de cost al creditului/preț al contractului,
prin înțelegerea/aplicarea corectă a noțiunilor/instituțiilor juridice aplicabile;
că nu a răspuns problemelor de drept formulate în apărare, în legătura cu pretinsul
dezechilibru contractual, în conexiune cu obligațiile de fidelitate, coerență și
vigilență opozabile și reclamanților - debitori - consumatori, dar și existența
echilibrului între contraprestații prin raportare la condițiile de împrumut.
Potrivit dispozițiilor
art. 2 din Legea nr. 193/2000 „(1) Prin consumator se înțelege orice persoană fizică
sau grup de persoane fizice constituită în asociați, care, în temeiul unui contract
care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității
sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale. (2) Prin
comerciant se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul
unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității
sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori literale, cât și
orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acestuia".
Prima instanță
a analizat raporturile dintre părți având în vedere calitatea de consumatori a reclamanților
și faptul că pârâta este o instituție bancară, găsind, astfel, neîntemeiată critica
apelantei sub acest aspect.
S-a concluzionat
că, în cauză, pârâta este comerciant în sensul legii, întrucât este o persoană juridică
autorizată care, în temeiul unor contracte ce intră sub incidența legilor privind
protecția consumatorilor, acționează în cadrul activității sale comerciale. S-a
reținut calitatea de comerciant a pârâtei având în vedere C. com. aplicabil în cauză,
luând în considerare data încheierii contractului și dispozițiile art. 5 și art.
223 din Legea nr. 71/2011.
Reclamanții sunt
consumatori în sensul aceleiași legi, întrucât în contractul încheiat cu pârâta
au acționat în scopuri personale, exterioare oricărei activități comerciale, industriale
sau de producție, artizanale sau liberale.
S-a reținut că
prin perceperea comisionului de administrare se creează un dezechilibru semnificativ
între părți, în defavoarea băncii prin faptul că acesta se aplică la valoarea creditului.
Chiar și în cursul
soluționării apelului, apelanta-pârâtă a recunoscut acest aspect, încercând numai
să justifice această clauză prin faptul că acest comision nu a fost adaptat la soldul
rămas pentru ca reclamanții, în calitate de clienți ai băncii, să beneficieze de
aceleași servicii de calitate privind administrarea contului, de la data începerii
perioadei contractuale, când suma de rambursat este mai mare și până la finalul
perioadei contractuale, când suma de rambursat este mai mică.
Cu privire la
susținerea băncii privitor la faptul că prima instanță nu a reținut definiția prețului
contractului ca fiind format din toate comisioanele și dobândă, drept o prezumție
legală și absolută, acceptând posibilitatea, ipotetică, de existență a unor alte
costuri în afara „prețului" contractului, instanța de apel a constatat că prima
instanță a reținut că această clauză (cea privind comisionul de administrare) este
abuzivă raportat la faptul că a creat un dezechilibru semnificativ prin faptul că
se aplică la valoarea creditului.
Potrivit Legii
nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea
obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele
de preț și de plată, nici cu pro