ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2743/2021

Ședința publică din data de 11 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată la data de 25 aprilie 2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a formulat contestație împotriva Deciziei nr 13580/16.03.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților privind cererea de plată înregistrata la FGA sub nr. x/08.02.2018 prin care a fost respinsă cererea de plată formulată de petent ca fiind tardivă.

A solicitat obligarea FGA la plata sumei de 2.700 RON, cu titlul de daune materiale; a sumei de 21.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din data plății, cu titlul de daune morale și a sumei de 500 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată rezultate din sentința penală nr. 70 din 10 mai 2017 pronunțată de Judecătoria Vatra Dornei în dosarul nr. x/2014 rămasă definitivă prin Decizia nr. 973 din 13 octombrie 2017 pronunțată de secția penală și pentru cauze cu minori a Curții de Apel Suceava, și acordarea cheltuielilor de judecată, ocazionate în cadrul dosarului.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 3539/2018 pronunțată în data de 7 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 3539/2018 din data de 7 septembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea contestației, anularea Deciziei nr. 13580 din 16 martie 2018 emise de pârât, cu consecința achitării creanței sale, conform sentinței penale nr. 70/10 mai 2017 pronunțata de Judecătoria Vatra Dornei în dosarul nr. x/2014.

Susține că în mod eronat atât pârâta, cât și instanța de fond au reținut că a formulat cererea tardiv, conform art. 14 din Legea nr. 213/2015, întrucât s-a adresat atât pârâtei, cât și lichidatorului B. cu notificare pentru plata despăgubirilor, având în vedere că hotărârea judecătorească definitivă a fost pronunțată, după deschiderea procedurii insolveței.

Apreciază că Legea nr. 213/2015 este o lege necontencioasă, cu caracter ordinar, termenul instituit de art. 14 este unul de recomandare, iar regimul juridic aplicabil executării unei hotărâri judecătorești este stabilit de prevederile art. 29 din Norma nr. 16/2015 coroborat cu art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Susține că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, nu a răspuns criticilor sale, în principal în ceea ce privește termenul de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului la acțiune.

Ultimul motiv de recurs privește faptul că prima instanță a omis să se pronunțe cu privire la cererea sa de repunere în termenul de depunere al cererii de plată, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

1.4. Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 23 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 11 mai 2021, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

2.1. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte precizează următoarele:

Între FGA și recurentul-reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamant nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ. Cadrul normativ ce prevede obligația de garantare ce revine intimatului nu poate fi considerat per se ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurentul-reclamant nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data producerii riscului asigurat, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului și dacă creditorul de asigurare a depus cererea de plată.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea contractului/poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurentul-reclamant și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ. și este guvernat de legea în vigoare la data contractării, iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Astfel, potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

De asemenea, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, dispune că:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susținerile recurentului referitoare la nașterea acestui raport la momentul producerii riscului asigurat.

În speță legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentința de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016).

Motivele de casare invocate de recurentul-reclamant în susținerea recursului promovat în cauză sunt prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește critica referitoare la nemotivarea hotărârii recurate (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), Înalta Curte reține că este nefondată.

Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunțată de instanță ca urmare a soluționării cauzei cu care a fost investită va cuprinde:

"...motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Respectarea acestei cerințe are valoare de principiu și se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO.

Jurisprudența CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situația în care instanța procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, pentru a le aprecia pertinența.

Examinând considerentele sentinței recurate, se constată că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susținerilor părților, expunând pe larg motivele pentru care a admis, respectiv cele pentru care a înlăturat argumentele părților, contrar susținerilor recurentului-reclamant, care afirmă că instanța de fond a făcut o motivarea contradictoriu cu încălcarea prevederilor legale incidente cauzei, fără a aduce o argumentare convingătoare soluției pronunțate.

Critica vizând faptul că judecătorul fondului nu a cercetat și nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate, nu poate fi reținută de către instanța de control judiciar și pentru faptul că instanța nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susținere a părților, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluționarea cauzei.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Pentru a răspunde criticilor formulate de recurentul-reclamant cu privire la sentința atacată, Înalta Curte reține că acestea pot fi sintetizate într-o singură critică, respectiv aceea că, în mod nelegal prin hotărârea atacată s-a reținut că decizia FGA de respingere a solicitării sale este legală și temeinică.

În ceea ce privește termenul de depunere a cererii de plată, instanța de recurs va respinge criticile reclamantului, ca nefondate, constatând că judecătorul fondului a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, precum și a art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 incidente cauzei.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul a contestat decizia nr. 13580/16.03.2018 prin care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată a despăgubirilor stabilite prin sentința penala nr. 70/10 mai 2017 pronunțata de Judecătoria Vatra Dornei în dosarul nr. x/2014, defintivă prin decizia nr. 973 pronunțată la 13 octombrie 2017 de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, cu motivarea că aceasta a fost depusă la data de 5 februarie 2018, deci cu depășirea termenului de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță, termen prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

În decizia F.G.A contestată, s-a precizat data de 12 ianuarie 2018 ca fiind ultima zi la care putea fi formulată cererea, pârâtul arătând totodată că cererea de plată a fost depusă de reclamant la data de 5 februarie 2018.

Recurentul reclamant avea un titlu de creanță împotriva părții responsabile civilmente S.C. B.. Deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunțată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 788A/28.04.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015 de către Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Susținerea recurentului conform căruia la data de 30 ianuarie 2018 s-a adresat atât lichidatorului judiciar, respectiv C. și ulterior, pârâtului Fondul de Garantare a Asociaților cu o cerere de obligare a acestora la plata despăgubirilor, nu poate fi primită și în mod corect a fost considerată irelevantă în opinia instanței de fond de vreme ce esențială este data la care partea s-a adresat cu cerere de despăgubire către F.G.A, conform prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 și nu în cadrul unui alte proceduri judiciare.

Așadar, temeinic și legal s-a reținut de către instanța de fond faptul că împrejurarea că reclamantul ar fi solicitat plata despăgubirilor în cadrul unor proceduri judiciare, nu poate fi valorificată în soluționarea favorabilă a cererii deoarece nu se poate reține o obligație de cooperare între Fondul de Garantare și asigurătorul intrat în faliment, dar și în contextul în care normele legale incidente stabilesc în mod clar obligația depunerii cererii de plată și a documentației aferente la instituția pârâtă.

Cum ultima zi în care recurentul avea dreptul să se adreseze autorității pârâte era data de 12 ianuarie 2018, respectiv după cel mult 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, aspecte ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, cererea depusă de recurent la data de 5 februarie 2018 în mod corect a fost apreciată ca fiind tardivă.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere și "reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat să-și exercite acel drept (…)".

Nici susținerea recurentului potrivit căreia a depus cererea de plată la lichidatorul judiciar al asiguratorul său nu poate fi asimilată unei cereri de plată, întrucât nu includea toate elementele prev. de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Articolul 15 din Norma ASF nr. 16/2015 prevede expres modalitatea de avizare/deschiderea dosarului de daună și constatarea prejudiciilor, în timp ce art. 20 din Norma descrie cerințele minime obligatorii de pe cererea de plată, și anume: în cuprinsul cererii de plată, petentul declară pe propria răspundere, sub sancțiunile prevăzute de C. pen., dacă suma pretinsă de la Fond a fost încasată în cadrul procedurii de faliment și/sau în urma exercitării altor acțiuni de recuperare a sumelor cuvenite, îndreptate împotriva asigurătorului debitor față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Atât Legea nr. 213/2015, cât și Norma ASF nr. 16/2015 dovedesc că legiuitorul a înțeles să instituie o procedură de soluționare a cererilor de plată, art. 29 din Norma ASF instituit chiar și obligativitatea verificării titlurilor executorii de către FGA.

Susținerea vizând incidența în cauză a prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 nu poate fi reținută de către instanța de control judiciar, întrucât reclamantul nu contestă depășirea termenului de 90 de zile prin cererea înaintată la 5 februarie 2018, ci doar susține incidența termenului de 5 ani reglementat de dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 și la absența unei sancțiuni în lege pentru nerespectarea acestui termen.

Instanța de recurs reiterează faptul că dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF de aplicare, coroborate cu cele ale Legii nr. 503/2004 instituie o procedură specială pe care creditorii de asigurări sunt obligați sa o parcurgă pentru a obține plata despăgubirii, după intrarea în faliment a asigurătorului, astfel cum s-a precizat anterior.

În cauză reclamantul confundă dreptul de a sesiza instanța, și termenul de prescripție incident acestei acțiuni, cu dreptul de a urma procedura de sesizare a FGA și termenul special instituit de lege în acest sens.

Potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în caz de respingere la plată a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. Împotriva deciziei se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare. La art. 13 alin. (6) se vorbește despre dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor, drept care se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, fiind vizat deci dreptul la acțiune în instanță și nu procedura administrativă prealabilă.

Legea incidentă este clară din perspectiva identificării diferențelor dintre cele două termene supuse analizei - 90 de zile, respectiv 5 ani - și a sancțiunilor ce intervin, aspecte care permit oricărei persoane fizice sau juridice să afle procedura de urmat și termenele specifice pentru fiecare tip de sesizare a instanței.

În ceea ce privește critica recurentului - reclamant sub aspectul lipsei pronunțării instanței de fond cu privire la cererea sa de repunere pe rol, instanța de recurs o va respinge, întrucât potrivit cererii de chemare în judecată, repunerea în termen reprezintă un subsidiar al cererii principale, astfel că, judecătorul fondului nu era obligat să se pronunțe cu un capăt separat al minutei și al dispozitivului, soluția de respingere în integralitate a cauzei acoperind și acest aspect, conform principiului "accesorium sequitur principale".

Mai mult, trebuie precizat că, în situația în care recurentul aprecia că acest capăt de cerere era unul principal și nu secundar, potrivit art. 444 din C. proc. civ., trebuia să formuleze o cerere de completare a dispozitivului, având în vedere că instanța de fond a răspuns punctual criticilor reclamantului sub toate aspectele.

Înalta Curte constată că, judecătorul fondului a apreciat în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivele de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fiind nefondate.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 3539/2018 din data de 7 septembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 mai 2021.