ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1774/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1774/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 755 din 13 martie 2013,

pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj s-a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a SC E.R.A.R. SA și, în consecință, s-a respins cererea

formulată împotriva acestei pârâte de reclamanta L.I.A., în nume propriu și în

calitate de reprezentantă legală a reclamantei minore L.D.T.; s-a admis în

parte cererea formulată de reclamantă împotriva pârâtului F.P.V.S., care a fost

obligat să plătească reclamantei L.I.A. următoarele sume de bani: a) suma de 7.871

lei, reprezentând daune materiale (contravaloare produse și servicii funerare)

cauzate reclamantei de decesul soțului său, defunctul L.M.S.I. în urma

accidentului auto din data de 13 august 2009, b) suma de 500.000,00 lei,

reprezentând daune morale pentru suferințele provocate de decesul soțului, c) lunar,

până la data de 12 a fiecărei luni, câte 1.226 lei, reprezentând daune

materiale periodice, începând cu data introducerii cererii, 23 martie 2011, pe

toată durata vieții reclamantei L.I.A.; a fost obligat pârâtul F.P.V.S. să

plătească reclamantei minore L.D.T., reprezentată de mama sa, reclamanta L.I.A.,

suma de 500.000,00 lei, reprezentând daune morale pentru suferințele provocate

de decesul tatălui său, defunctul L.M.S.I. în urma accidentului auto din data

de 13 august 2009; a fost obligat pârâtul F.P.V.S. să plătească reclamantei L.I.A.

și, respectiv, reclamantei minore L.D.T. penalități de 0,1% pentru fiecare zi

de întârziere a plății sumelor acordate cu titlu de daune materiale și morale,

calculate începând cu data de 12 iulie 2012 și până la data plății integrale a

acestor despăgubiri; a fost obligat pârâtul F.P.V.S. să plătească reclamantei L.I.A.

penalități de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere a plății sumelor acordate cu

titlu de daune materiale periodice, calculate începând cu data de 12 iulie 2012

pentru despăgubirile periodice scadente anterior acestei date și, respectiv, de

la scadența fiecărei despăgubiri periodice după data de 12 iulie 2012 și până

la data plății integrale a fiecărei sume datorate cu acest titlu; s-au respins,

ca neîntemeiate, pretențiile suplimentare ale reclamantelor L.I.A. și L.D.T.; a

fost obligat pârâtul F.P.V.S. să plătească reclamantelor L.I.A. și L.D.T. suma

de 5.000,00 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut, cu titlu preliminar, că acțiunea

a fost introdusă la data de 23 martie 2011 și are ca obiect pretenții derivate

din raporturi juridice născute între părți în temeiul unui accident rutier din

anul 2009, materializate într-un dosar de daună deschis de F.P.V.S. în 2010.

Prin raportare la

data nașterii raporturilor juridice dintre părți, instanța a reținut că

legislația aplicabilă litigiului este reprezentată de Legea nr. 136/1995, ca

lege specială și de C. civ. din 1864, ca lege generală.

Ca situație de fapt,

instanța a reținut, din examinarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din

16 martie 2010 dată în Dosarul nr. 870/P/2009 al Parchetului de pe lângă

Tribunalul Cluj, care se coroborează cu procesul verbal de cercetare la fața

locului, întocmit de organele de urmărire penală la 13 august 2009, că, în data

de 13 august 2009, în jurul orei 11:20, agentul șef adjunct de poliție L.M.S.I.,

șeful Postului de poliție Tureni, aflându-se în exercitarea atribuțiilor de

serviciu, s-a deplasat cu autoturismul din dotarea postului de poliție, purtând

însemnele poliției, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Turda, cu dosare cu

propunerea de începere a urmăririi penale și alte dosare. În timp ce conducea

autoturismul pe DN 1 E 60, sensul de mers dinspre Cluj-Napoca spre Turda, a

frânat brusc pentru a evita impactul cu un autoturism - neidentificat până în

prezent, care circula din sens contrar, intrat pe contrasens, angajat într-o

depășire neregulamentară, deși axul drumului era delimitat cu linie continuă

dublă. Concomitent cu frânarea, agentul de poliție L.M.S.I. a virat brusc spre

dreapta pentru a evita impactul cu autoturismul intrat pe contrasens, apoi,

pentru a nu lovi autoturismele care circulau pe prima bandă a sensului său de mers,

a virat din nou la stânga spre banda a doua, a intrat în tangaj, apoi în

derapaj intrând pe contrasens și lovind frontal autoturismul, care circula

regulamentar. Parchetul a avut în vedere faptul că în procesul-verbal de

cercetare a cauzelor și împrejurărilor producerii evenimentului rutier din 13

august 2009 se reține în subcapitolul „Cauza producerii evenimentului rutier”

că vinovat de producerea accidentului ar putea fi conducătorul autoturismului

neidentificat, ca urmare a nerespectării regulilor de circulație.

În urma accidentului

au rezultat vătămarea corporală gravă și apoi decesul agentului de poliție,

avansat post-mortem la gradul de subinspector, vătămarea corporală a

conducătorului auto M.O.C. și a pasagerului T.K.S. aflați în autoturismul Ford

și avarierea celor două autoturisme.

Din probele administrate,

tribunalul a reținut întrunirea tuturor celor patru condiții ale răspunderii

civile delictuale, după cum urmează:

Conducătorul

autoturismului de culoare neagră rămas neidentificat, prin efectuarea manevrei

de depășire a unui alt autoturism, aflat la rândul său în depășire (triplare) a

încălcat atât dispozițiile art. 45 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, care

prevăd că conducătorul vehiculului care se angajează în depășire trebuie să se

asigure că vehiculul care circulă în fața sau în spatele lui nu a inițiat o

asemenea manevră, cât și cele ale art. 120 lit. i) din H.G. nr. 1391/2006, care

prevăd că este interzisă depășirea atunci când pentru efectuarea manevrei se

încalcă marcajul continuu, simplu sau dublu, care desparte sensurile de mers,

iar autovehiculul circulă, chiar și parțial, pe sensul opus.

Fapta ilicită a

conducătorului autoturismului de culoare neagră de a efectua manevra de

triplare l-a determinat pe L.M.S.I. să efectueze manevrele mai sus arătate:

frânare, virare dreapta și apoi virare stânga, cu consecința pierderii

controlului autovehiculului cu nr. de înmatriculare MAI 28505, care a intrat în

coliziune directă cu autoturismul, fiind condus de numitul M.O.C., coliziune

urmată de vătămarea corporală gravă, absorbită ulterior de moartea autorului

reclamantelor.

În acest context,

tribunalul a reținut că, din perspectiva reclamantelor L.I.A., soția celui

decedat și L.D.T., fiica minoră a acestuia, doar provocarea de către

conducătorul autoturismului de culoare neagră a pierderii vieții lui L.M.S.I.

reprezintă fapta ilicită care le-a cauzat prejudiciile materiale și morale a

căror acoperire au solicitat-o, iar raportul de cauzalitate pretins de

reclamante privește doar legătura dintre provocarea pierderii vieții autorului

lor și prejudiciile materiale și morale suferite de ele. Tribunalul a analizat

întreaga succesiune a faptelor doar din perspectiva lanțului cauzal, considerat

a fi dovedit pe deplin, însă a reținut că secvența cauzală relevantă în speță

este doar cea finală, între fapta ilicită a conducătorului autoturismului de

culoare neagră de a provoca pierderea vieții lui L.M.S.I. și prejudiciile

materiale și morale suferite de reclamante.

În ceea ce privește

culpa conducătorului autoturismului de culoare neagră, tribunalul a reținut,

din aceleași probe, că desfășurarea evenimentelor, mai sus descrisă, atestă că,

conducătorul autoturismului de culoare neagră nu a urmărit provocarea morții

lui L.M.S.I., deși putea și trebuia să prevadă rezultatul faptei sale, pe care

însă nu l-a acceptat, considerând fără temei că nu se va produce, elemente

specifice culpei cu prevedere.

Cât privește

prejudiciile suferite de reclamante, tribunalul a avut în vedere următoarele

probe:

În ceea ce privește

daunele materiale, tribunalul a reținut că reclamanta L.I.A. a justificat

efectuarea următoarelor cheltuieli: 1.760 lei, reprezentând contravaloarea

facturii din 2 septembrie 2009, emisă pentru prestarea de servicii funerare de

către SC V. SRL, 675,85 lei reprezentând contravaloarea notei de plată emise de

SC R. SRL pentru serviciile prestate (servicii de alimentație publică), 205,85

lei reprezentând contravaloarea bonului fiscal emis de SC C.C.O. SRL la 2

septembrie 2009 (mărfuri alimentare), 599,28 lei reprezentând contravaloarea facturii

fiscale din 4 septembrie 2009 emise de SC R.I. SRL pentru bunurile livrate

(mărfuri alimentare), respectiv, 4630,30 lei reprezentând contravaloarea

facturii fiscale din 4 septembrie 2009 emise de SC G.C. SRL pentru serviciile

prestate (servicii de alimentație publică), în total 7.871 lei.

Tot în categoria

daunelor materiale, din coroborarea declarațiilor martorelor L.M.I. și T.A.A.,

tribunalul a reținut că reclamantele au suferit o depreciere severă a nivelului

lor de trai datorată pierderii veniturilor lunare ale autorului decedat

L.M.S.I., acesta fiind singurul membru al familiei care avea calitatea de

salariat. Coroborând adresa din 18 octombrie 2011 emisă de I.P.J. Cluj cu Decizia

nr. 157299 din 20 noiembrie 2009 a Casei de Pensii a M.A.I. și cu cupoanele de

pensie, respectiv cu cuponul de alocație, tribunalul a reținut că media

veniturilor defunctului în perioada ianuarie - iulie 2009, înainte de accident,

era de 2.827,43 lei, familia realizând venituri lunare de 2827,43 lei + 42 lei

(alocația reclamantei minore), rezultând un venit net / membru de familie de

956,48 lei. Raportând acest venit net / membru de familie la numărul persoanelor

rămase în familia L. (cele două reclamante), tribunalul a reținut că menținerea

veniturilor nete pentru cele două reclamante la nivelul anterior accidentului

reclamă complinirea sumelor pe care acestea le realizează la momentul

pronunțării hotărârii: pensia de urmaș de 645 lei + alocația reclamantei minore

de 42 lei cu suma de 1.225,96 lei lunar (rotunjit 1.226 lei).

În ceea ce privește

restul pretențiilor reclamantelor reprezentând daune materiale (10.000 lei

pentru ridicarea unui monument funerar), tribunalul a reținut că acestea nu au

fost dovedite. Chestiunea notorietății costurilor ridicării unui monument funerar

este precedată de dovedirea materializării intenției de a ridica un astfel de

monument, element de fapt pentru dovedirea căruia simpla depunere a unor oferte

de preț nu este suficientă.

În ceea ce privește

cuantumul daunelor morale, tribunalul a avut în vedere, din perspectiva

reclamantei L.I.A., pierderea soțului, la șapte ani după căsătorie și la trei

ani după nașterea fiicei lor, în condițiile în care la momentul accidentului

L.M.S.I. avea vârsta de 32 de ani, iar reclamanta încă nu împlinise vârsta de

31 de ani. În ceea ce o privește pe reclamanta minoră L.D.T., tribunalul a

reținut că aceasta și-a pierdut tatăl la vârsta de trei ani și jumătate.

Tribunalul a reținut

că, pentru reclamante, planul familial reprezintă spațiul unde urmările faptei

ilicite se manifestă cu precădere. Astfel, după decesul lui L.M.S.I.

reclamantele își vor continua viața de familie fără soț, respectiv fără tată,

lipsa defunctului dezechilibrând grav mediul familial în care reclamanta minoră

D.T. va crește lipsită de ocrotirea și afecțiunea unuia dintre părinți, iar

reclamanta L.I.A. își va continua viața de zi cu zi fără afecțiunea și

sprijinul soțului.

În analiza planului

familial și a consecințelor pe care fapta ilicită le produce în acest plan,

tribunalul nu s-a putut opri la prejudicial actual, în primul rând pentru că un

prejudiciu afectiv nu se consuma instantaneu, ci el se propagă în timp prin

stările, senzațiile sau amintirile negative pe care le va provoca reclamantei

minore la vârsta la care va conștientiza absența definitivă din viața sa a

tatălui, iar în al doilea rând pentru că trebuie luate în calcul și șansele

reclamantelor de a evolua în respectivul plan, de a-și găsi sau regăsi

stabilitatea, de a forma sau repara relațiile alterate, șanse reduse

considerabil în cazul concret ca urmare a faptei ilicite, astfel cum reiese din

declarațiile martorei T.A.A., care s-a referit explicit la faptul că reclamanta

L.I.A. nu și-a refăcut viața alături de vreo altă persoană.

Analizând impactul

faptei ilicite în planul profesional, tribunalul a reținut că reclamanta L.A.I.

nu era angajată în muncă la momentul decesului soțului său, dată fiind

dificultatea de a găsi un loc de muncă în mediul rural și dată fiind

configurarea rolurilor celor doi soți în familie, potrivit căreia soțul

reclamantei era cel care, în virtutea funcției sale și a abilităților sale

profesionale, era principalul susținător financiar al familiei. Odată cu

decesul acestuia, perspectivele profesionale ale reclamantei, și așa sever

limitate, se îngustează și mai tare, întrucât reclamanta va trebui să aloce o

parte și mai însemnată a timpului său creșterii fiicei lor, fapt care va afecta

semnificativ orice încercare a sa de a se realiza profesional.

Cât privește urmările

faptei ilicite în planul psihologic, tribunalul a reținut că acesta poate fi

delimitat, la rândul său, în alte două planuri care îl alcătuiesc: planul

mental și planul emoțional. Planul mental se distinge de planul emoțional prin

faptul că acesta se refera la sănătatea mentală, ca valoare umană protejată, la

integritatea psihică a persoanei, care poate fi lezată prin evenimente de

natură a altera starea de confort psihologic. Planul emoțional cuprinde

totalitatea sentimentelor aparținând unei persoane. Delimitarea prezintă

importanță atât în evaluarea prejudiciului cu privire la întinderea sa, cât și

în posibilitatea de a face o analiză în concret a existenței acestuia. Planul

emoțional poate fi evaluat cel mult pe baza prezumțiilor, spre exemplu

prezumția că între membrii familiei există relații de afectivitate. Instanța nu

poate vizualiza trăirile sufletești ale persoanei pentru a putea individualiza

prejudiciul, însă poate deduce din starea de fapt (căderile nervoase ale

reclamantei L.A.I., menționate expres de martora T.A.A.), folosind prezumțiile,

existența unui prejudiciu în acest plan. Deși sentimentele formează un plan

aparte, care se manifestă cel mult în comportamentul persoanei față de alte

persoane, acestea pot produce prin intensitatea lor și modificări la nivel

mental. Astfel, prin lezarea sentimentelor de afectivitate psihicul poate fi

afectat, nefiind capabil să se adapteze la suferința cauzată de prejudiciul

pierderii soțului sau tatălui.

În cazul concret

analizat, instanța a avut în vedere, în plan emoțional, atingerile aduse

încrederii în șansele de reușită pe viitor (ca văduvă, respectiv orfană), în

forțele proprii, influențate de lipsa soțului / tatălui, cauzată prin fapta

ilicită. Totodată, a inclus aici și suferința cauzată prin schimbările

intervenite în viețile reclamantelor prejudiciate, succesiunea de evenimente în

raport cauzal cu fapta ilicită de natură a altera starea de bine sau armonia

familiala, relațiile între reclamante și membrii familiei extinse. Avansând în

studiul implicațiilor afective ale traumei, instanța a reținut un prejudiciu și

la acest nivel prin devierea cursului normal al vieții, prin reducerea șanselor

de împlinire în orice plan. În plan mental, incontestabil, au loc schimbări

drept consecință a traumei traversate de victime, trauma de a-și vederea

familia lipsită de soț / tată și eforturile de a-și accepta noul mod de viață.

Acest proces poate presupune terapie și consiliere și, implicit, un prejudiciu

prin lezarea integrității psihice.

Toate aceste atingeri

aduse vieții reclamantelor au condus tribunalul la concluzia că fapta ilicită a

deteriorat fundamental viața fiecăreia dintre reclamante, în toate planurile

mai sus analizate, motiv pentru care tribunalul a apreciat că sumele solicitate

de reclamante cu titlu de daune morale, câte 500.000 lei pentru fiecare

reclamantă, sunt pe deplin justificate.

În ceea ce privește

persoana căreia îi revine obligația de a plăti reclamantelor, tribunalul a

reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 999 C. civ. din 1864, această

sarcină cade asupra conducătorului autoturismului de culoare neagră, rămas

neidentificat (astfel cum rezultă din adresa din 5 aprilie 2011 a Parchetului

de pe lângă Tribunalul Cluj).

În consecință,

tribunalul nu a putut reține în cauză vreun temei pentru atragerea răspunderii

pârâtei SC E.R.A.R. SA, care este asiguratorul R.C.A. al lui M.O.C.,

conducătorul autoturismului.

Tribunalul a reținut

că pârâtul F.P.V.S. are atât calitate procesuală pasivă, cât și obligația de a

le despăgubi pe reclamante cu sumele arătate mai sus, reținând incidența art. 61

din Legea nr. 136/1995, art. 3 și art. 6 din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008.

Astfel cum rezultă

din adresa din 5 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj,

accidentul în care și-a pierdut viața L.S.M.I. este un accident cu autor

neidentificat, iar daunele mai sus analizate au solicitate de reclamante în

legătură cu decesul autorului lor, fără a solicita daune cu privire la vreun

bun avariat în accident.

Referitor la

interpretarea noțiunii de accident de vehicul cu autor neidentificat, tribunalul

nu a putut primi interpretarea restrictivă pe care o susține pârâtul F.P.V.S.

Făcând referire la

prevederile art. 25

1

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 32/2000 și la

dispozițiile Ordinului C.S.A. nr. 1/2008, act normativ cu forță inferioară

legii, care conține o definiție restrictivă a accidentului de vehicul cu autor

neidentificat și care adaugă la condițiile impuse de art. 25

1

din

Legea nr. 32/2000, ținând cont de rolul și de funcția pe care F.P.V.S. le are

în sistemul național român de asigurări, care imprimă raportului victimă - F.P.V.S.

un caracter vertical, precum și de jurisprudența C.J.U.E. stabilită prin

decizia pronunțată în cauza C-63/01 (Evans), care stabilește că revine

instanței naționale sarcina de a verifica cât de serioasă este atingerea adusă

dreptului unei victime a unui accident de vehicul cu autor neidentificat, dacă

sistemul național de compensare a acestor victime este afectat de o transpunere

incorectă a dispozițiilor Directivei nr. 84/5 și dacă această transpunere

incorectă este de natură a aduce prejudicii acestor victime, tribunalul a

reținut că dispozițiile Legii nr. 32/2000 asigură victimelor accidentelor de

vehicul cu autor necunoscut o protecție suficientă, care ar fi însă redusă nepermis

dacă s-ar aplica lit. a) art. 3 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008.

Or, ierarhia internă

a normelor juridice nu permite derogarea de la dispozițiile unei norme juridice

cu forță superioară printr-o normă juridică cu forță inferioară, astfel că

tribunalul, aplicând art. 3 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008, l-a

interpretat în spiritul Legii nr. 32/2000 și al Directivei nr. 84/5, care nu

disting între victimele aflate într-un alt autovehicul sau victimele care au

suferit prejudicii ca urmare a unui accident fără coliziune directă și cele cu

care autoturismul agresor rămas neidentificat a intrat în coliziune directă.

Concluzionând,

tribunalul a reținut că, dată fiind caracteristica accidentului din 13 august

2009, de a fi fost provocat de un autovehicul „agresor” (termen pe care, de

asemenea, Legea nr. 32/2000 nu îl prevede și pe care Ordinul C.S.A. nr. 1/2000

nu îl explică, noțiunea de agresiune exercitată de un obiect, chiar condus de

către o persoană, fiind străină logicii), pârâtul F.P.V.S. are obligația de a

le despăgubi pe reclamante pentru daunele cauzate de decesul autorului lor, în

aceleași condiții în care ar răspunde și un asigurator R.C.A.

În temeiul

prevederile art. 49 pct. 2 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008 (în vigoare la data

producerii accidentului, 13 august 2009), coroborate cu principiul reparării

integrale a prejudiciului, tribunalul a reținut că toate sumele mai sus

stabilite se încadrează în limitele legale de despăgubire și vor fi puse în

sarcina pârâtului F.P.V.S. în temeiul art. 25

1

alin. (1)0 lit. b din

Legea nr. 32/2000, neprimind susținerea pârâtului F.P.V.S. în sensul că nu

poate fi obligat la plata de sume periodice, în condițiile în care nu există

interdicție legală în acest sens, nici pentru F.P.V.S., nici pentru

asiguratorii R.C.A.

Tribunalul a mai avut

în vedere și faptul că pârâtul F.P.V.S., după depunerea de către reclamante a

ultimului act necesar efectuării plății, declarația prevăzută de art. 46 lit. b)

din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, la 12 iulie 2012, a continuat să refuze în mod

nejustificat plata daunelor solicitate. În consecință, în temeiul art. 37 din

Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, tribunalul a acordat reclamantelor și penalitățile

de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere a plății sumelor scadente anterior

acestei date și, respectiv, de la scadența fiecărei despăgubiri periodice

scadente după data de 12 iulie 2012 și până la data plății integrale a fiecărei

despăgubiri periodice.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâtul F.P.V.S., solicitând schimbarea în totalitate

a hotărârii apelate și respingerea acțiunii formulata de reclamante.

Prin Decizia nr. 184

din 20 noiembrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal a admis apelul și a schimbat în parte sentința, în

sensul că a redus cuantumul daunelor morale acordate reclamantelor la suma de

250.000 lei pentru fiecare, menținând restul dispozițiilor sentinței.

În considerentele

deciziei din apel s-a reținut că prezenta cauză are ca temeiuri de drept Legea nr.

136/1995, Legea nr. 32/2000, precum și Ordinele C.S.A. nr. 20/2008 și nr. 1/2008,

acte normative care prevăd ipotezele în care cererea de acordare a

despăgubirilor morale și materiale se adresează F.P.V.S.

Potrivit art. 61 din Legea

nr. 136/1995: „Se constituie Fondul de protecție al victimelor străzii, în vederea

protejării persoanelor păgubite prin accidente de vehicule supuse

înmatriculării/ înregistrării, precum și de tramvaie, în care autorul a rămas

neidentificat sau vehiculul, respectiv tramvaiul, nu este asigurat pentru

răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule”. Altfel

spus, Fondul intervine în vederea despăgubirii victimelor unui accident atunci

când autorul nu este identificat sau nu are asigurare.

În speța dedusă

judecății, autorul a rămas neidentificat, acest accident de circulație făcând

obiectul unui dosar penal cu autor necunoscut. Din procesul verbal de cercetare

la fata locului rezultă că patru persoane identificate ca martori au susținut

că accidentul de circulație s-a produs ca urmare a faptului ca un autoturism de

culoare neagră a efectuat o manevră de depășire neregulamentară, o triplare,

astfel ca a pătruns pe contrasens. Prin adresa din data de 10 ianuarie 2011,

Parchetul de pe Lângă Tribunalul Cluj arata ca s-a dispus în Dosarul penal nr. 161/P/2010

începerea urmăririi penale fata de autor necunoscut cu privire la săvârșirea

infracțiunilor de ucidere din culpa și vătămare corporala grava.

Nu poate fi reținut

argumentul apelantei, întemeiat pe dispozițiile art. 3 alin. (2) ("accidentul

de vehicul cu autor neidentificat este accidentul în care vehiculul agresor a

intrat în coliziune directă cu persoana accidentată, după care a părăsit locul

accidentului"), legiuitorul nefăcând vreo distincție între accidentele

produse prin coliziune directă și cele care au avut loc fără a exista un impact

direct.

Directiva

Parlamentului European nr. 2009/103/CE prevede, la art. 25:,,În cazul în care

nu este posibilă identificarea vehiculului sau în cazul în care în termen de 2

luni care curge de la accident este imposibil de identificat întreprinderea de

asigurare, persoana vătămata poate prezenta o cerere de despăgubire

organismului de despăgubire din statul membru în care este rezidentă (F.P.V.S)”.

Prin urmare, pârâta

apelantă are calitate procesuală pasivă în cauză, aflându-se în prezența unui

accident rutier cauzat de un autor neidentificat, accident soldat cu moartea

soțului, respectiv, tatălui reclamantelor.

În ceea ce privește

cuantumul daunelor morale acordare de către instanța de fond - cuantumul

daunelor materiale nefiind criticat prin apelul declarat - în sumă de 500.000

lei pentru fiecare victimă, Curtea a reținut că termenul de „daune morale” sau „prejudiciu

moral” sugerează o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale

persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute ale

individului care îi definesc personalitatea.

De asemenea, spre

deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în

privința daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind

singurul care, în raport de consecințele suferite de victimă, va aprecia o

anumită sumă globală care să completeze prejudiciul moral cauzat.

În ceea ce privește

stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu

nepatrimonial, acesta include o doza de aproximare, dar instanța trebuie să

aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecințele negative suferite de

cel în cauză pe un plan fizic și psihic, importanta valorilor morale lezate,

măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost

percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația

familială, profesională și socială.

Evaluarea

prejudiciului moral produs și, pe cale de consecință, stabilirea cuantumului

daunelor morale prezintă în speță un grad de dificultate sporit, tocmai

datorită circumstanțelor cauzei.

În absența unor

norme legale care să stabilească plafoane precise de despăgubiri, Curtea nu

poate lua în considerare decât la nivel pur orientativ hotărârile altor

instanțe în cazuri similare. Cu toate acestea, însă, invocarea de către

apelantă a unor hotărâri judecătorești apare lipsită de relevanță în contextul

de față, din coroborarea acestor hotărâri nefiind posibilă conturarea unei

practici în acest sens, cu atât mai mult cu cât stările de fapt deduse

judecății sunt imposibil de comparat, natura suferințelor fiind profund

diferită de la caz la caz.

În conformitate cu art.

49 pct. 1 lit. f) și a art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 5/2010 de punere

în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru

prejudicii produse prin accidente de vehicule, stabilirea despăgubirilor

reprezentând daune morale în cazul vătămării corporale sau al decesului unor

persoane, victime ale unui accident rutier, trebuie să fie „în conformitate cu

legislația și jurisprudența din România”.

Curtea apreciază că

despăgubirile reprezentând daune morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea

și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă

prejudiciului moral, real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în

așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui

îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie

derizorii.

În acest context instanța

de fond a apreciat acordarea unei sume de câte 500.000 lei fiecărei reclamante

este menită a acoperi prejudiciul moral produs acestora prin accidentul rutier.

Este real faptul că

niciunul dintre prejudiciile morale suferite de reclamante nu cunoaște criterii

legale de evaluare, aprecierea instanței fiind suverană în această materie

(desigur, cu corectivul principiului disponibilității în procesul civil).

Cu toate acestea,

sumele acordate de către instanța de fond nu pot fi considerate ca

încadrându-se în limitele unei juste compensații acordate reclamantelor pentru

suferințele lor și urmările accidentului.

Având în vedere toate

aceste considerente, Curtea a apreciat că se impune reducerea cuantumului

daunelor morale acordate reclamantelor la suma de 250.000 lei, pentru fiecare.

În ceea ce privește

penalitățile de întârziere, Curtea a apreciat că acestea se cuvin în temeiul art.

36 alin. (1), art. 37 din Ordinul nr. 5/2010 emis de C.S.A. coroborate cu art. 20

alin. (3) din Legea nr. 136/1995 în vigoare la data producerii evenimentului

rutier.

Art. 36. alin. (1)

din Ordinul nr. 5/2010 emis de C.S.A., prevede că asigurătorul trebuie să

achite despăgubirea cuvenită persoanei prejudiciate în termen de 10 zile de la

depunerea ultimului act necesar soluționării dosarului de daună.

Art. 20 alin. (3) din

Legea nr. 136/1995 prevede că, în situația în care părțile nu se înțeleg asupra

cuantumului indemnizației de asigurare, suma care nu face obiectul litigiului

va fi plătită de către asigurător înainte ca acesta să se fi soluționat prin negocieri

sau de către instanța judecătorească.

Cum art. 37 din

Ordinul nr. 5/2010 prevede că: „ Dacă asigurătorul R.C.A. nu-și îndeplinește

obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos,

inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire

cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,1%,

calculată pentru fiecare zi de întârziere", acordarea acestor penalități

apare, așadar, judicioasă.

Față de aceste

împrejurări, în baza art. 296 și următoarele C. proc. civ., Curtea a admis

apelul declarat de F.P.V.S. împotriva sentinței civile nr. 755 din 13 martie 2013

a Tribunalului Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a

redus cuantumul daunelor morale acordate reclamantelor la suma de 250.000 lei,

pentru fiecare.

Împotriva Deciziei nr.

184 din 20 noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamantele L.I.A., L.D.T.

și pârâtul F.P.V.S.

criticat soluția de reducere în apel a cuantumului daunelor morale, solicitând,

fie menținerea hotărârii primei instanțe, fie modificarea deciziei, în sensul

majorării daunelor morale conform cererii de chemare în judecată.

În motivarea

recursului, care nu a fost încadrat în drept în vreunul dintre motivele de

recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reclamantele au reiterat

argumentele care justifică în opinia lor, menținerea cuantumului daunelor

morale acordate de prima instanță, respectiv, faptul că reclamanta L.I.A. a

rămas văduvă și crește singură un copil, care, la rândul său, a rămas fără tată

la o vârstă fragedă și trebuie să trăiască fără a putea spune că l-a cunoscut vreodată.

Reclamanta L.I.A. descrie momentele grele petrecute pe durata celor două

săptămâni cât soțul său a fost în comă. Arată că defunctul era singurul

întreținător al familiei, iar față de consecințele produse ca urmare a

decesului acestuia, suma acordată de instanța de fond nu poate fi considerată

prea mare.

Reclamantele readuc

în discuție atât suferințele de ordin psihic datorate pierderii soțului,

respectiv, tatălui, dar și cheltuielile pe care le-au făcut (spitalizare,

medicamente, alimentație specială). Mai susțin că, datorită faptului că nu au

mai putut plăti ratele pentru apartamentul în care locuiesc, riscă să fie

evacuate. Cu privire la viitorul reclamantei minore, se arată că acesta nu va

putea beneficia de o educație adecvată și de o alimentație corespunzătoare cu

suma de 645 lei/lună, iar faptul că nu va mai avea unde să locuiască va

influența negativ modul în care va fi privită de ceilalți colegi și prieteni.

Reclamantele pretind

ca prejudiciul să fie reparat integral, redând în acest sens aspecte generice

din doctrină și jurisprudență, în sensul că despăgubirile trebuie acordate

pentru pierderea suferită, câștigul pe care în condiții obișnuite persoana în

cauză ar fi putut să-l realizeze și de care a fost lipsită, precum și

cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. Se

mai susține că se pot acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor, dacă

producerea lui este neîndoielnică. Dacă prejudiciul are un caracter de

continuitate, despăgubirea se poate acorda sub formă de prestații periodice și

echivalentul câștigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care

este împiedicat să-l dobândească. Despăgubirea trebuie sa acopere cheltuielile

de îngrijire medicală și, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de

sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit, precum și orice alte prejudicii

materiale.

În continuarea

motivării recursului, reclamantele fac ample referiri la probele administrate

(înscrisuri cu privire la daunele materiale, privind cheltuieli ocazionate cu

înmormântarea soțului, costurile pe care le-ar presupune piatra funerară și

cavoul, cheltuiala lunară cu rata de 1.300 lei aferentă unui credit imobiliar,

înscrisurile emanând de la organele de cercetare penală, respectiv, procesul-verbal

de cercetare la fața locului și rezoluția de neîncepere a urmării penale

împotriva defunctului și de începere a urmăririi penale împotriva șoferului autoturismului

de culoare neagră, declarațiile martorilor T.A.A. și L.M.I.).

În ceea ce privește

cuantumul daunelor morale, se arată că, deși nu s-au stabilit criterii pentru

acordarea de despăgubiri, se impune a se avea în primul rând în vedere că

întinderea despăgubirilor acordate prin ordinele C.S.A. s-au mărit de la an la

an, prin urmare, trendul este unul ascendent în sensul majorării de la un an la

altul al despăgubirilor acordate: Ordinul C.S.A. nr. 11/2007 - limita pentru

2008 de cel puțin 750.000 euro, pentru 2009 de cel puțin 1.500.000 euro; Ordinul

nr. 20/2008 - limita pentru 2009 de cel puțin 1.500.000 euro, pentru 2010 de

cel puțin 2.500.000 euro, iar pentru 2011 de cel puțin 3.500.000 euro și în

final de 5.000.000 euro pentru anul 2012; Ordinul nr. 21/2009 - limita pentru

2009 de cel puțin 1.500.000 euro, pentru 2010 de cel puțin 2.500.000 euro; Ordinul

nr. 14/2011 - limita de despăgubiri începând cu anul 2012 este de 5.000.000

euro.

În aceste condiții, consideră

recurentele, și cuantumul despăgubirilor acordate victimei unui accident rutier

ar trebui să crească în mod corespunzător.

Se mai arată în motivarea

recursului că pentru daunele materiale produse prin accidente de vehicule

neidentificate, se garantează și se plătesc despăgubiri numai dacă în accident,

cel puțin o persoană a suferit vătămări care să necesite pentru vindecare mai

mult de 60 de zile de îngrijiri medicale. Se face referire la art. 50 din Legea

nr. 136/1995 (în sensul că, în caz de vătămare corporală sau deces,

despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care

a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu

excepția conducătorului vehiculului respectiv și că se acorda despăgubiri și în

cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul

(soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului

vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului).

De asemenea, se

invocă art. 24 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, care stabilește că, pentru vătămări

corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial

produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor

prejudiciate, limita de despăgubiri se stabilește, pentru accidente produse în

anul 2010 la un nivel de 1.500.000 euro, echivalent în lei.

Recurentele redau

„extrase" din Directiva Parlamentului European nr. 103/2009 (pct. 2 -

asigurarea de răspundere civilă pentru circulația autovehiculelor are o

importanță deosebită pentru cetățenii europeni, fie că sunt asigurați sau

victime ale unui accident; pct. 12 - obligația statelor membre de a garanta ca

suma asigurată să nu fie mai mică decât anumite valori minime constituie un

element major pentru protecția victimelor. Suma minimă asigurată în cazul

vătămărilor corporale ar trebui calculată astfel încât să despăgubească

integral și echitabil toate victimele care au suferit răni grave, ținând seama

în același timp de frecvența scăzută a accidentelor care implică victime

multiple și de numărul scăzut de accidente în care mai multe victime suferă

răni foarte grave în cursul aceluiași accident; Pct. 20 - victimelor

accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze

un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe

teritoriul Comunității).

Recurentele

reclamante susțin că, în țara noastră, daunele morale se acordă de puțin vreme,

se acordă foarte greu și se acordă în cuantumuri foarte mici, deși în cazuri

gen speța de față, reglementează praguri maximale de până la 1.500.000 euro.

Reclamantele

consideră că despăgubirea nu trebuie raportată la venitul persoanei vătămate

sau la venitul mediu pe țară și nici dacă, cu suma respectivă, partea vătămată

„ar putea să-și cumpere o mașina sau o casă", asta pentru că suma astfel

acordată reprezintă „viața" unui om, iar zilele de viață nu pot fi

convertite în bani. Tocmai pentru că viața și integritatea fizică și psihică a

individului este „nestemată", și legiuitorul a prevăzut praguri de

despăgubire așa mari (5.000.000 euro).

Se face referire la hotărâri

pronunțate în spețe considerate similare, în care s-au acordat diferite sume de

bani cu titlu de daune morale.

În finalul motivării

recursului, recurentele reclamante arată că instanța de apel a pronunțat o

hotărâre justă în general, mai puțin sub aspectul reducerii cuantumului

daunelor morale la un nivel mult sub practica judiciară și un nivel care nu

poate acoperi traumele suferite de recurente. Se mai arată că instanța de apel

nu a motivat de ce se impune diminuarea daunelor morale având în vedere că a

acordat acestui aspect un singur paragraf care nu conține motive de natură a

justifica diminuarea acestui cuantum. Astfel, justificarea acestei diminuări

este motivată succint și insuficient și nu poate produce efecte juridice în

sensul modificării sentinței primei instanțe.

(F.P.V.S), a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:

Instanța de apel nu a

arătat care este temeiul legal pentru care a încadrat evenimentul rutier ca

fiind un accident cu autor necunoscut. Pentru acest motiv, recurentul susține

că nu are calitate procesuală pasivă.

În opinia

recurentului, nu poate fi vorba despre un accident cu autor necunoscut, atâta

vreme cât autoturismul negru, neidentificat, a creat o stare de pericol, însă nu

a intrat în coliziune cu niciun autoturism.

Potrivit art. 3 alin.

(1) din Ordinul 1/2008 pentru punerea în aplicare Normelor privind F.P.V.S.:

"Fondul acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de

vehicule, dacă vehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul a

rămas neidentificat ori nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru

prejudicii produse prin accidente de vehicule."

Astfel, accident cu

vehicul cu autor neidentificat este accidentul în care vehiculul agresor a

intrat în coliziune directă cu persoana accidentată sau cu bunul pe care l-a

avariat, după care a părăsit locul accidentului.

Conform art. 75 din C.

rutier, accidentul de circulație este evenimentul care întrunește cumulativ

următoarele condiții: s-a produs pe un drum deschis circulației publice ori

și-a avut originea într-un asemenea loc; a avut ca urmare decesul, rănirea

uneia sau mai multor persoane ori avarierea a cel puțin unui vehicul sau alte

pagube materiale; în eveniment a fost implicat cel puțin un vehicul în mișcare;

s-a produs ca urmare a încălcării unei reguli de circulație.

Recurentul este de

acord că ne aflăm în fața unui accident rutier, însă consideră că nu putem

vorbi despre un accident cu autor necunoscut și, mai mult, nu putem vorbi de

vinovăția șoferilor implicați. Deși în niciun act nu a fost stabilită vinovăția

autoturismului negru neidentificat, nu avem o expertiză tehnică care să

stabilească vinovăția sau gradul de vinovăție al celor doi conducători auto.

Atâta vreme cât nu a

fost stabilită și nu a fost atribuită vinovăția unui conducător auto, Fondul nu

poate fi obligat la despăgubiri morale și materiale pentru simplu fapt că

această entitate există.

Cu privire la

stabilirea daunelor materiale, instanța trebuia să aibă în vedere cheltuielile

dovedite conform Ordinului C.S.A. nr. nr. 21/2009 (în vigoare la data

producerii accidentului). Fondul garantează plata despăgubirilor cuvenite probate

cu documente justificative(art. 47 și art. 49 pct. 1 din Ordinul 21/2009).

În ceea ce privește

cuantumul daunelor morale, recurentul pârât consideră că, deși instanța de apel

a micșorat daunele acordate în cauză, suma este tot una exagerată, în contextul

în care s-a întâmplat accidentul și în conformitate cu jurisprudența din

România.

Potrivit legislației

în vigoare, acordarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite de anumite

persoane în urma accidentelor rutiere se face în conformitate cu legea română

în vigoare și cu jurisprudența.

Atât instanța supremă

din România, cât și C.E.D.O. stabilesc cu valoare de principiu că aprecierea

judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, dar

despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu

atingerea adusă.

În acest sens,

tendința Curții Europene este de a limita daunele morale acordate, așa cum

reiese din hotărârile pronunțate în cauzele Baumann vs. Franța, Labita vs.

Italia, Lavents vs. Letonia, Freimanis și Lidums vs. Letonia, Diamantides vs.

Grecia, Y.B. și alții vs. Turcia.

Făcând o analiză a

practicii judiciare din România în materia daunelor morale, recurentul pârât

concluzionează că media generală a despăgubirilor acordate pentru daune morale

pentru fiecare zi de îngrijiri medicale necesară vindecării, este de 344 de lei

(pentru vătămări ce au necesitat mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale,

media rezultată este de 301 lei / zi).

Mai arată recurentul

că, prin despăgubiri nu se urmărește oferirea unui grad de satisfacție mai mare

decât cel avut înainte de evenimentul rutier.

Se mai susține că

între Fond și persoana vinovată de producerea accidentului nu există niciun

raport juridic, Fondul nu încasează nicio primă de la aceasta pentru a prelua

riscul în baza unui contract, așa cum fac asigurătorii.

Este clar că

existența garantului (căci acesta este rolul Fondului) trebuie avută în vedere

doar în ceea ce privește celeritatea dezdăunării părții prejudiciate și nu

trebuie apreciată solvabilitatea garantului pentru acordarea acestor daune.

Recurentul pârât nu

contestă existența unei suferințe și că aceasta trebuie compensată material însă,

pe de altă parte, această compensație trebuie să fie una rezonabilă și nu un

mijloc de îmbogățire.

Se mai arată că

Fondul este obligat să recupereze ceea ce a plătit de la vinovat, în cazul în

care acesta este identificat, căruia îi incumbă, în drept și în fapt, obligația

de dezdăunare.

Fondul este o

asociație profesională non-profit, constituită prin transpunerea în legislația

românească a mai multor directive europene, finanțată prin vărsăminte din

primele încasate de societățile de asigurare autorizate să emită polița R.C.A.

în România.

Recurentul invocă

prevederile art. 36 din Ordinul nr. 20/2008 ("despăgubirile se efectuează

de către asigurătorul R.C.A. în maximum 15 zile de la data la care asigurătorul

a definitivat investigația necesară evaluării sumei pe care este obligat să o

plătească sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre

judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este

obligat să o plătească") și art. 37 ("dacă asigurătorul R.C.A. nu își

îndeplinește obligațiile în termenul prevăzut la art. 36 sau și le îndeplinește

defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea cuvenită, care se

plătește de asigurator, se aplică o penalizare de 0,1% calculată pentru fiecare

zi de întârziere”), considerând că obligarea sa la plata penalităților în

cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere începând cu data de 12 iulie 2012 este

netemeinică și nelegală.

Posibilitatea

închiderii litigiului pe cale amiabilă nu este și obligatorie, atât timp cât

părțile nu cad de acord asupra sumelor solicitate ca și despăgubiri. Este

dreptul părților de a semna o tranzacție sau de a aduce litigiul în fața

instanței, lucru care s-a și întâmplat în speță. Astfel, considerând că nu ne

aflăm în niciuna dintre cele două situații prevăzute de lege, recurentul

solicită înlăturarea acestei obligații stabilită în sarcina sa.

Examinând decizia

recurată, în raport de criticile formulate prin cele două recursuri și în

măsura în care aceste critici pot fi calificate ca fiind motive de nelegalitate

în sensul art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

recurentelor reclamante referitoare la consecințele faptei prejudiciabile

(faptul că reclamanta L.I.A. a rămas văduvă și crește singură un copil, care,

la rândul său, a rămas fără tată la o vârstă fragedă și trebuie să trăiască

fără a putea spune că l-a cunoscut vreodată, faptul că reclamantele au trecut

prin momentele grele pe durata celor două săptămâni cât autorul lor a fost în

comă) au fost deja avute în vedere de către instanțele de fond și de apel la

stabilirea cuantumului daunelor morale, iar evaluarea cuantumului daunelor

morale reprezintă prin excelență o chestiune de apreciere și o chestiune de

fapt. Din aceste motive ea rămâne exclusiv atributul instanțelor de fond.

Solicitarea

reevaluării cuantumului daunelor morale nu are sprijin legal în niciunul dintre

motivele de casare prevăzute limitativ în art. 304 C. proc. civ., deoarece

chestiunea aprecierii cuantumului nu reprezintă un aspect care vizează

legalitatea și scapă cenzurii instanței de recurs.

În ceea ce privește

cheltuielile pe care le-au făcut reclamantele (spitalizare, medicamente,

alimentație specială) și faptul că nu pot plăti ratele pentru apartamentul în

care locuiesc, Înalta Curte constată că aceste aspecte țin de modul de

stabilire a prejudiciului material, care nu a format obiect de critică în apel.

Ca atare, instanța de recurs nu poate examina aceste critici direct în calea de

atac a recursului, întrucât soluția dată capătului de cerere privind daunele

materiale a intrat sub puterea lucrului judecat, nefiind atacată cu apel de

către reclamante.

Aprecierile de natură

teoretică, preluate din doctrină și jurisprudență, cu privire la modalitățile

de reparare a prejudiciului, nu pot constitui argumente de natură a justifica

admiterea prezentului recurs, în condițiile în care recurentele reclamante nu

formulează critici concrete de nelegalitate, bazate pe aceste principii

teoretice.

Referirile la probele

administrate (înscrisuri, declarații de martori) exced cadrului procesual al

recursului, care limitează controlul judiciar la verificarea legalității din

perspectiva motivelor de recurs prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ.

și nu permite reevaluarea probatorului.

Pe de altă parte, se

constată că reclamantele se raportează la probatoriul administrat în vederea

dovedirii daunelor materiale, care, așa cum s-a arătat mai sus, constituie o

problemă dezlegată cu putere de lucru judecat prin sentința primei instanțe,

care nu a fost atacată de reclamante cu apel pe acest aspect.

Limitele minime de

despăgubire reglementate prin ordinele succesive ale C.S.A. influențează modul

de stabilire de către asiguratori a tarifelor de primă pentru contractele de

asigurare R.C.A., iar evoluția ascendentă a cuantumului acestor limite de

despăgubire nu poate avea consecința pretinsă de recurente, aceea de a li se

acorda despăgubiri mai mari proporțional cu ritmul de creștere a limitelor de

despăgubire. Despăgubirile se acordă în raport cu prejudiciul dovedit în

fiecare cauză în parte, neputând depăși limitele minime de răspundere a

asiguratorului prevăzute în legislația în vigoare la data producerii

accidentului, astfel cum prevede art. 6 alin. (3) din Normele privind F.P.V.S.,

aprobat prin Ordinul nr. 1/2008 emis de C.S.A.

Susținerile

recurentelor, potrivit cărora pentru daunele materiale produse prin accidente

de vehicule neidentificate, se garantează și se plătesc despăgubiri numai dacă

în accident, cel puțin o persoană a suferit vătămări care să necesite pentru

vindecare mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale, precum și referirea

acestora la prevederile art. 50 din Legea nr. 136/1995, sunt lipsite de

relevanță, deoarece în speță nu s-a contestat îndreptățirea reclamantelor de a

obține despăgubiri.

În ceea ce privește

extrasele din Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr. 2009/103/CE

(pct. 2, pct. 12 și pct. 20), se constată că recurentele se rezumă să redea

textele acestor reglementări în memoriul de recurs, fără a dezvolta motivele

pentru care, în opinia lor, hotărârea recurată încalcă dispozițiile acestei

directive. Înalta Curte mai constată că textele indicate de recurente se referă

la obligația statului de a reglementa domeniul asigurării de răspundere civilă

astfel încât suma minimă asigurată prin contractele de asigurare să fie

suficientă pentru despăgubirea integrală și echitabilă a tuturor victimelor care

au suferit răni foarte grave. Or, o asemenea dispoziție cu caracter

general, care se adresează statelor, nu poate avea aplicabilitate directă

și consecințe juridice concrete în litigiul dintre particulari

și organismul de despăgubire.

Aprecierea recurentelor

reclamante, potrivit căreia în țara noastră daunele morale se acordă foarte

greu și în cuantumuri foarte mici, nu constituie o critică de nelegalitate, ci

o constatare a reclamantelor care vizează o situație generală, necenzurabilă în

cadrul prezentului demers judiciar.

Instanța de apel nu a

raportat cuantumul daunelor morale, ce formează obiect de critică în recurs, la

venitul persoanei vătămate sau la venitul mediu pe țară și nici nu s-a raportat

la valoarea unei mașini sau a unei case, astfel încât susținerile recurentelor

din motivarea recursului, referitoare la asemenea criterii de cuantificare, sunt

străine de cauza pendinte.

Hotărârile judecătorești

la care se face referire în motivarea recursului nu pot fi valorificate în

prezenta speță, deoarece vizează situații diferite, suferințele de ordin psihic

și moral fiind apreciate de la caz la caz, fără a se putea ajunge la o

uniformizare.

Ultima critică, ce

s-ar putea încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., nu poate fi primită, deoarece, din considerentele hotărârii recurate

rezultă care au fost motivele care au determinat instanța de apel să reducă

suma acordată cu titlu de daune morale, respectiv, necesitatea ca

de