ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2696/2022

Ședința publică din data de 12 mai 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 20 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat obligarea pârâtului la prezentarea de scuze publice față de reclamant, printr-un comunicat de presă, pentru cercetarea disciplinară ilegală pentru o faptă care nu a existat, pentru adoptarea Rezoluției nr. 30/CDJ/2011 din 11 februarie 2011 de Comisia de Disciplină pentru Judecători - anulată în justiție după 6 ani și 7 luni de litigiu disciplinar și pentru formularea unui denunț calomnios la procuror, împotriva reclamantului, infirmat după 10 luni de litigiu penal, scuze menite să repare prejudiciul moral produs în perioada 14 decembrie 2010 - 27 iulie 2017, obligarea pârâtului să publice, pe cheltuiala sa, sentința civilă nr. 3190 din 27 noiembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 577 din 17 decembrie 2017, pronunțată în același dosar de Înalta Curte de Casație și justiție, secția de contencios administrativ și fiscal - hotărâre prin care a fost anulată Rezoluția nr. 30/CDJ/2011 din 11.02.2011 a fostei Comisii de disciplină a pârâtului în ziarul "B." și într-un alt ziar de circulație națională, pentru repararea aceluiași prejudiciu moral.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la publicarea, pe cheltuiala sa, a sentinței penale nr. 1672 din 8 decembrie 2011, pronunțată în dosar nr. x/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, definitivă, hotărâre prin care a fost respinsă plângerea acestuia împotriva rezoluției procurorului și prin care s-a statuat că la 01 octombrie 2010 avea calitatea de judecător la Înalta Curte, precum și obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro sau echivalent în RON la data efectuării plății, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul produs cu intenție directă, prin acte și fapte ilicite săvârșite împotriva reclamantului în perioada 14 decembrie 2010-27 iulie 2017.

Prin încheierea din data de 19 iunie 2018, Curtea de Apel București, în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ. a introdus în cauză, în calitate de pârât, Inspecția Judiciară.

Prin încheierea de ședință din data de 16 octombrie 2018 a fost înaintată cauza Președintelui secției pentru a se lua măsuri în vederea repartizării unui complet specializat în materia cauzelor privind anularea rezoluțiilor Inspecției Judiciare, completul 19 inițial învestit nefiind specializat în această materie.

Prin încheierea din data de 18 decembrie 2018, Curtea a admis excepția necompetenței materiale procesuale a completului 42 Fond, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea completului 19 fond, a constat ivit conflict negativ de competență între completul 42 fond și completul 19 fond și a înaintat cauza către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Prin decizia nr. 1513/20.03.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea completului 19 al secției a VIII-a contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 2331 din 01 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii;

- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Inspecția Judiciară;

- a admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere 1, 2 și 3 și a respins aceste capete de cerere ca inadmisibile;

- a admis excepția prescripției capătului de cerere 4 și a respins capătul 4 de cerere privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Inspecția Judiciară, ca fiind prescris.

Împotriva sentinței civile nr. 2331 din 01 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs principal reclamantul A. și recurs incident pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

3.1. Reclamantul A. a formulat recurs principal, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

După o reiterare a situației de fapt care a condus la formularea cererii de chemare în judecată, recurentul-reclamant a învederat, în esență, că soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților este legală, dar lacunară în privința motivării măsurii dispuse, raportat la nivelul exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Referitor la soluția primei instanțe privind admiterea excepției inadmisibilității capetelor de cerere 1, 2 și 3 și respingerea acestora ca inadmisibile, recurentul-reclamant a susținut că este contrară prevederilor exprese ale legii cât și spiritului acestuia.

Recurentul-reclamant a arătat, în esență, că temeiul juridic al capetelor de cerere 1, 2 și 3 formulate pentru repararea daunelor morale în modalitățile descrise prin acțiune îl reprezintă art. 8 alin. (1) teza a III-a din legea specială, norme care potrivit art. 1 alin. (2) din C. civ. se completează cu norme de drept comun obligatorii, respectiv art. 252 alin. (3) și (4) din C. civ.

A apreciat că soluția adoptată este cea dorită de instanță, dar nu și cea prevăzută expres de lege, în sensul că potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, teza a III-a, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă pentru a solicita reparații pentru daune morale, sintagmă eliminată abuziv de prima instanță, pentru a părtini vădit pe pârâți, a le admite excepțiile inadmisibilității capetelor 1, 2 și 3 din cerere și a le respinge. În contradictoriu cu opinia instanței potrivit căreia "capetele de cerere 1, 2 și 3 nu sunt preconizate strict de prevederile legale incidente, respectiv art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004", a reiterat faptul că există temei legal în legea specială prevăzut de art. 8 alin. (1) teza a III-a pe baza cărora se pot solicita reparații pentru daune morale.

Cu privire la soluția instanței de fond de admitere a excepției prescripției capătului de cerere 4 și respingerea acestui capăt de cerere privind ca fiind prescris, recurentul-reclamant a învederat că s-a făcut cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, recurentul-reclamant consideră că, în motivarea acestei soluții, prima instanță a aplicat greșit prevederile art. 11 alin. (2) și ale art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în sensul că a translat ipotezele în care se aplică termenul de 1 an pentru introducerea acțiunii în contencios, acesta fiind termen de decădere, la art. 19 din aceeași lege, articol care reglementează termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri ulterioară anulării actului, care este și el de 1 an, dar curge de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Recurentul-reclamant invocă Decizia nr. 941/1961 a Tribunalului suprem, precum și Deciziile nr. 3045/2007 și 412/2004 ale Înaltei Curți de Casații și Justiție, care, în opinia sa, fac dovada că reclamantul are și el obligația să depună diligente rezonabile pentru a limita întinderea pagubei, astfel că procedurile judiciare pe care instanța de fond le înlătură, au fost obligatorii, ele urmărind anularea actului administrativ care a generat pretențiile și ori de câte ori s-a schimbat starea de fapt a înmânat hotărârile judecătorești în procedurile aflate în derulare.

De asemenea, a arătat că la data de 21 martie 2014 a cerut pârâtului, Consiliului Superior al Magistraturii să modifice Rezoluția nr. 30/CDJ/2011, în sensul constatării că la datele de 1 și 2 octombrie 2010 avea calitatea de judecător, așa cum s-a stabilit prin decizia civilă nr. 997 din 20 februarie 2014 de Curtea de Apel București, irevocabilă, în litigiul de muncă cu Înalta Curte, având ca obiect înscrierea în carnetul de muncă a datei de numire în funcția de judecător la instanță la 1 octombrie 2010, însă pârâtul, cu adresa din 5 mai 2014, l-a trimis să formuleze la instanță o nouă contestație, pe care a fost silit să o înainteze, ea fiind soluționată 3 ani mai târziu, la 27 iulie 2017.

Pentru a evita obligarea Statului Român la CEDO prin acțiunea inculpatului C., a sesizat Ministrul de Externe-Agentul Guvernamental pentru CEDO la 18 august 2014 cu situația din dosarul respectiv și a trimis înscrisuri pe care să le folosească în fața Curții, respectiv decizia civilă nr. 997 din 20 februarie 2014 a Curții de Apel București, adresa Înaltei Curți de punere în executare a deciziei arătate și copie de pe carnetul său de muncă.

3.2. Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat recurs incident, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului incident, casarea în parte a sentinței recurate, cu consecința admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive și a respingerii cererii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără legitimare procesuală pasivă.

Recurentul-pârât a învederat, în esență, că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 32, art. 36 și art. 40 din C. proc. civ., întrucât legitimarea procesuală pasivă presupune identitatea care trebuie să existe între persoana pârâtului și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, or o astfel de identitate nu poate fi reținută în cauza de față în condițiile în care, prin reorganizarea Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecția Judiciară este continuatoarea structurii emitente a actului administrativ anulat, respectiv a Comisiei de disciplină pentru judecători.

În acest context, nu se poate pune problema angajării răspunderii civile delictuale a Consiliului Superior al Magistraturii în structura actuală pentru prejudiciile morale suferite de reclamant ca urmare a emiterii rezoluției de clasare nr. 30/CDJ/2011 a fostei Comisii de disciplină pentru judecători.

4.1. Recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului principal declarat de reclamant, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările invocate în fața instanței de fond.

4.2. Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului principal declarat de reclamant, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările invocate în fața instanței de fond.

4.3. Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondat, apreciind că instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât în mod temeinic și legal, cu respectarea dispozițiilor art. 32, art. 36 și ale art. 40 din C. proc. civ.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul principal declarat de reclamantul A. și recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1 Motivul de recurs invocat de recurentul-reclamant este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Criticile privind soluția instanței de fond de respingere ca inadmisibile a capetelor de cerere 1, 2 și 3 și ca fiind prescris capătul 4 de cerere, sunt nefondate.

Referitor la soluția instanței de fond privind respingere ca inadmisibile a capetelor de cerere 1, 2 și 3, instanța de control judiciar reține că reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 8, ale art. 18 alin. (3), precum și ale art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin care a solicitat:

- obligarea pârâților să-i prezinte scuze publice printr-un comunicat de presă, pentru cercetarea sa disciplinară, în urma căreia s-a adoptat Rezoluția nr. 30/CDJ/2011 din 11 februarie 2011, de către Comisia de Disciplină pentru Judecători și formularea unui denunț la Parchet împotriva reclamantului;

- obligarea pârâților să publice, pe cheltuiala acestora, în ziarul B. și într-un alt ziar de circulație națională, sentința civilă nr. 3190/27.11.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, definitivă, prin care a fost anulată Rezoluția nr. 30/CDJ/2011 din 11 februarie 2011 a fostei Comisii de Disciplină pentru Judecători;

- obligarea pârâților să publice pe cheltuiala acestora sentința penală nr. 1672/08.12.2011, pronunțată în dosarul nr. x/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

Conform prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care are denumirea "Soluțiile pe care le poate da instanța":

"(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă."

Nu în ultimul rând, dispozițiile alin. (3) al art. 18 din Legea nr. 554/2004 stabilesc că "În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru".

Din interpretarea logico-sistematică a dispozițiilor legale anterior enunțate rezultă coordonatele generale ale conținutului hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de contencios administrativ, respectiv limitele în ceea ce privește soluțiile pe care aceasta le poate pronunța în cadrul acțiunilor cu care este învestită.

În acest context, instanța de recurs reține totodată, contrar susținerilor recurentului-reclamant, că obiectul acțiunii se concretizează prin mijlocul procesual folosit, instanța de contencios administrativ având de rezolvat un litigiu individual dedus judecății și circumscris "pretenției" concrete a reclamantului, cu alte cuvinte, dreptului sau interesului legitim afirmat de reclamant și modalității concrete prin care se solicită recunoașterea acestuia.

Or, în cauză, în mod judicios a reținut instanța de fond că solicitările de obligare a pârâților la prezentarea scuzelor publice față de reclamant, printr-un comunicat de presă și de obligare a pârâților să publice în presă, pe cheltuiala acestora, a unor hotărâri judecătorești nu pot fi încadrate în niciuna dintre soluțiile prevăzute expres de art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, deoarece nu constau în "anularea unui act administrativ", "obligarea la emiterea unui act administrativ", "eliberarea unui înscris", "efectuarea unei anumite operațiuni administrative" și nici în fixarea unor "despăgubiri".

Instanța de recurs nu neagă dreptul reclamantului de a obține reparația eventualului prejudiciu moral suferit, dar are în vedere că pe calea contenciosului administrativ nu se poate pretinde autorităților publice o conduită care nu se circumscrie obiectului acțiunii judiciare, astfel cum este acesta prevăzut de dispozițiile legale incidente în această materie.

Modalitățile indicate în petitul acțiunii, prin care reclamantul urmărește să obțină reparația prejudiciului moral pretins suferit, respectiv prezentarea scuzelor publice față de reclamant, printr-un comunicat de presă și obligarea pârâților să publice în presă, pe cheltuiala acestora, a unor hotărâri judecătorești, nu se circumscriu obiectului acțiunii judiciare prevăzut de dispozițiile legale ce reglementează materia contenciosului administrativ, acestea neputând fi completate, în această ipoteză, cu dispozițiile prevăzute de dreptul comun, întrucât repararea prejudiciului moral produs ca urmare a conduitei nelegale a autorității publice se putea solicita și obține pe calea contenciosului administrativ, în acest caz prin obligarea acesteia la plata de despăgubiri, iar nu prin obligarea autorității publice la alte acțiuni neprevăzute de lege.

Prin urmare, Înalta Curte respinge criticile recurentului-reclamant privind soluția instanței de fond de respingere ca inadmisibile a capetelor de cerere 1, 2 și 3, ca nefondate.

Referitor la soluția instanței de fond de respingere ca fiind prescris a capătului 4 de cerere, instanța de control judiciar reține că prin acțiunea formulată reclamantul a învestit instanța și cu un capăt de cerere prin care a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 200.000 euro sau echivalent în RON la data efectuării plății, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul produs cu intenție directă, prin acte și fapte ilicite săvârșite împotriva reclamantului în perioada 14 decembrie 2010-27 iulie 2017.

Criticile recurentului-reclamant privind greșita aplicare și interpretare de către instanța de fond a prevederilor art. 19 coroborate cu cele ale art. 11 din Legea nr. 554/2004 sunt, de asemenea, nefondate și nu pot conduce la reformarea soluției instanței de fond.

Astfel, ulterior pronunțării sentinței recurate, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 853 din 22 octombrie 2019 Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 22/2019, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează termenul de prescripție, criticată de recurentul-reclamant:

"79. Termenul de prescripție are durata de un an și curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privința începutului prescripției extinctive, regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită și în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare natura, conținutul și efectele conduitei administrative nelegale.

În conformitate cu prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond referitoare la capătul de cerere respins ca fiind prescris și considerentele pe care se bazează, nu contravin celor statuate prin Decizia nr. 22/2019, reținând totodată că se impune cu caracter obligatoriu maniera de interpretare a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, statuată prin decizia de îndrumare.

În speță, prin capătul 4 al acțiunii, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata unor despăgubiri pentru prejudiciile care i-au fost cauzate prin cercetarea disciplinară desfășurată împotriva sa și prin transmiterea unor informații ce-l priveau pe reclamant către presă, precum și prin emiterea Rezoluției nr. 30/CDJ/2011 din 11 februarie 2011 de către Comisia de Disciplină pentru Judecători.

Reclamantul a avut cunoștință de toate aceste fapte și de emiterea rezoluției cel târziu la data comunicării rezoluției, acest moment neputând fi mai târziu de data de 30 martie 2011, când reclamantul a formulat contestație împotriva Rezoluției nr. 30/CDJ/2011, aspect necontestat în cauză.

Având în vedere că se solicită acordarea daunelor morale, în privința cărora nu se poate apela la probe materiale, în mod corect a reținut instanța de fond că la acest moment reclamantul era în măsură să evaluaze impactul produs asupra sa de conduita autorităților pârâte, respectiv de cercetarea disciplinară, transmiterea informațiilor ce-l priveau către presă și emiterea rezoluției nr. 30/CDJ/2011 din 11.02.2011 și putea cunoaște întinderea pagubei, astfel că acesta reprezintă momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de un an prevăzut de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

De altfel, recurentul-reclamant nici nu a prezentat argumente din care să rezulte că întinderea prejudiciului moral pretins suferit nu ar fi fost cunoscută la data formulării acțiunii în anularea Rezoluției nr. 30/CDJ/2011, motivând doar că procedurile judiciare pe care le-a inițiat aveau ca scop și limitarea întinderii pagubei, invocând în acest sens o serie de decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu titlu de practică judiciară, referitoare la modul de cuantificare și de circumstanțiere a daunelor morale, fără ca acestea să fie relevante în cauză, în raport de situația premisă din prezentul dosar.

Totodată, așa cum în mod judicios a reținut și judecătorul fondului, este irelevantă sub aspectul curgerii prescripției durata litigiilor inițiate de recurentul-reclamant pentru anularea actului administrativ în condițiile în care dispozițiile legale stabilesc în mod clar momentul de la care curge termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire, respectiv de la data la care persoana vătămată a cunoscut (moment subiectiv) sau trebuie să cunoască întinderea pagubei (moment obiectiv).

În consecință, având în vedere că în speță nu s-a făcut dovada vreunei cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției și că acțiunea a fost formulată de reclamant la data de 20 februarie 2018, în raport de prevederile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în mod corect a dispus instanța de fond respingerea ca fiind prescris a capătului 4 de cerere.

Pentru aceste considerente, constatând că sentința este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul principal declarat de reclamantul A., ca nefondat.

II.2 Critica formulată prin recursul incident de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii privind soluția instanței de fond de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, este nefondată.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de recurs reține că nu doar modul în care a fost derulată ancheta disciplinară împotriva reclamantului de inspectorii judiciari, precum și emiterea rezoluției nr. 30/CDJ/2011 din 11.02.2011 a fostei Comisii de disciplină pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, au fost de natură, în opinia intimatului-reclamant, să îi lezeze o serie de drepturi nepatrimoniale și au stat la baza formulării acțiunii dedusă judecății în prezentul dosar.

Prin acțiunea dedusă judecății reclamantul susține, printre altele, că "Biroul de Informare publică și relații cu mass-media (al CSM n.n.) a trimis la 10 decembrie 2010 ora 15:24 Inspecției judiciare articolul "Exclusiv. Ex-procurorul A. a judecat două dosare la Înalta Curte înainte să fie judecător, la ordinul lui D.; A. a încercat zadarnic să-și șteargă urmele - articol apărut vineri 10 decembrie 2010 ora 15:48 pe site-ul lumeajustitiei.ro, adică mai înainte de crearea acestuia, se poate înțelege că articolul a plecat de la CSM la ora 15:24 la ziar, unde a ajuns la ora 15:48 ."

În opinia reclamantului și această faptă, pe care o atribuie Biroului de Informare publică și relații cu mass-media al Consiliului Superior al Magistraturii, ar fi fost de natură să-i lezeze o serie de drepturi nepatrimoniale și stă la baza cererii sale de despăgubire.

În consecință, în condițiile în care chestiunea referitoare la realitatea săvârșirii unei fapte delictuale ține de fondul acțiunii, iar nu de stabilirea calității procesuale pasive și având în vedere dispozițiile art. 36 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în mod corect instanța de fond a reținut că și Consiliul Superior al Magistraturii are calitate procesuală pasivă în cauză și a respins astfel excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de acest pârât.

Pentru considerentele prezentate anterior, constatând că sentința este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2331 din 01 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva aceleiași hotărâri, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2022.