ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 934/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 934/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 9

noiembrie 2004 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr.

14555/3/2004, ulterior precizată, reclamanta V.R.S. a chemat în judecată pe

pârâții C.A., L.I., G.D., T.S.M., I.A.H., R.C., V.F.M., H.I.A., B.V.A., D.V., V.M.,

G.I., G.V., T.G., A.I., L.V., C.A.A., M.I., S.D., M.L., B.G., S.I.C., C.G. și C.A.,

solicitând să fie obligați la repararea prejudiciului material și moral pe care

l-a suferit ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de pârâți, prin aprecierile

calomnioase la adresa sa, în sensul că ar fi „nebună”, prin denigrarea și

calomnierea de către comuniști și structurile lor opresive a soțului său, care

făcea parte din rezistența anticomunistă, dar și a reclamantei, în calitate de

soție și colaboratoare a acestuia.

Prin sentința civilă

nr. 290 din 1 martie 2010, Tribunalul București a respins, ca nefondată, acțiunea

astfel cum a fost precizată de reclamanta V.R.S. în contradictoriu cu pârâții L.I.,

C.A., T.S.M., H.I.A., B.V.A., G.V., B.G. și Ministerul Internelor și Reformei.

Tribunalul a reținut,

în considerentele sentinței, că acțiunea reclamantei nu este întemeiată, în

speță nefiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale reglementate de

prevederile art. 998-art.  999 C. civ.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești, reclamanta V.R.S. a declarat apel.

Prin motivele de apel,

apelanta-reclamantă a susținut că instanța de fond nu a admis proba cu interogatoriul

pârâților și nici proba cu martori, care ar fi fost concludentă pentru stabilirea

răspunderii civile delictuale a pârâților. Din acest motiv, nici concluziile instanței

de fond nu sunt pertinente, întrucât lipsește un element esențial pentru stabilirea

adevărului. De asemenea, deși la dosar erau înscrisuri care dovedeau vinovăția pârâților,

instanța nu le-a luat în considerare, respingând și cererea de înscriere în fals.

Prin decizia civilă 31/A

din 3 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, a respins,

ca nefondat, apelul, reținând următoarele considerente:

În esență, reclamanta

a chemat în judecată mai mulți pârâți, în calitate de lucrători ai fostei securități,

ai structurii organelor de poliție, precum și în calitate de magistrați, avocați,

solicitând acestora despăgubiri pentru repararea prejudiciului material și moral

ce i-a fost cauzat prin acțiunile anticomuniste îndreptate împotriva sa și a soțului

său, defunctul I.V., respectiv prin hotărârile pronunțate în litigiile penale promovate

pe rolul instanțelor.

Pe parcursul judecății

reclamanta a înțeles să renunțe la judecata față de o parte din pârâți.

În cuprinsul cererii de

chemare în judecată, reclamanta afirmă că este văduva lui I.V., fost deținut politic

anticomunist, este unic moștenitor al acestuia, beneficiind de prevederile Decretului-Lege

nr. 118/1990. Expunând temeiurile de fapt ale pretenției sale, reclamanta arată

că a fost amenințată de mai mulți vecini că o să-și piardă locuința, motiv pentru

care a formulat plângeri penale împotriva acestora în cadrul cărora s-au făcut dovezi

despre acțiunile unor pârâți în calitate de informatori ai fostei securități care

strângeau dovezi despre activitatea sa și a fostului soț.

Ca temei de drept, reclamanta

a invocat dispozițiile art. 998-art. 999 C. civ., precum și art. 1003 C. civ., iar

pentru atragerea răspunderii Ministerului Administrației și Internelor a invocat

dispozițiile art. 1000 alin. (1) C. civ.

Instanța de fond a apreciat

că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, nefiind dovedită

existența prejudiciului, a faptei ilicite a pârâților, a vinovăției a acestora,

precum și a raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

În apel, singurele critici

invocate de reclamantă sunt cele care privesc mijloacele de probă solicitate instanței,

respectiv proba cu interogatoriul pârâților, proba testimonială și proba cu

înscrisuri.

În absența oricărei dezvoltări

a acestor critici de apel, Curtea consideră că tribunalul a soluționat în mod corect

cauza, probele propuse de reclamantă nefiind utile, în sensul prevăzut de art. 167

C. proc. civ. Potrivit acestui text de lege, dovezile se pot încuviința numai dacă

pot să aducă dezlegarea cauzei și aflarea adevărului.

În cauză însă, la termenul

de judecată din 16 martie 2009, reclamanta a cerut încuviințarea probei cu interogatoriul

pârâților pentru ca aceștia să arate dacă au fost forțați să dea declarațiile calomnioase

la adresa sa. Prin urmare, interogatoriul viza lămuriri asupra afirmațiilor atribuite

pârâților și cuprinse în diversele note informative întocmite, astfel cum susține

apelanta, iar nu fapte personale ale pârâților și care ar fi lămurit cauza. Cum

proba a fost solicitată fără respectarea condițiilor prevăzute de art. 216 C. proc.

civ., în mod corect a apreciat prima instanță că interogatoriul nu era util soluționării

pricinii.

În egală măsură, nici

proba testimonială solicitată la același termen de judecată nu era pertinentă, martorii

propuși pentru lămurirea „situației de fapt” neputând susține ori combate afirmațiile

pârâților din cuprinsul unor înscrisuri. Este cunoscut că martorii nu pot proba

peste conținutul unui înscris, astfel cum prevede art. 1191 alin. (2) C. civ.

Curtea a înlăturat și

critica referitoare la necercetarea falsului declarat în ședința publică din 7

decembrie 2009 împotriva înscrisului comunicat cauzei la data de 16 noiembrie 2009

de Patriarhia Română-Cancelaria sfântului Sinod. Înscrisul declarat fals reprezintă

o fișă de apreciere pe anul 1987 a numitei V.R.S., întocmită de consilierul patriarhal

A.T. din cadrul Patriarhiei Române, Sectorul Relații Externe Bisericești. Autor

al falsului a fost indicat de reclamanta numitul A.T.

Tribunalul a respins cererea,

apreciind că nu este caz de cercetare penală, măsură corectă câtă vreme reclamanta

este nemulțumită de conținutul textului și aprecierile făcute la adresa sa, fără

a susține vreo contrafacere a scrisului ori semnăturii.

Pentru aceste considerente,

Curtea a apreciat că acțiunea în răspundere civilă delictuală a fost corect soluționată,

iar motivele de apel au fost respinse în conformitate cu art. 296 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii,

la data de 4 ianuarie 2011 a declarat recurs reclamanta V.R.S.

Prin decizia civilă

nr. 4517/R din data de 15 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă, a luat act de renunțarea la judecata acțiunii formulată de reclamanta

V.R.S. față de pârâții G.V., L.I., C.A. și T.S.M.; a admis recursul declarat de

reclamanta V.R.S. împotriva deciziei civile nr. 31/A din 3 noiembrie 2010 a Curții

de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă

și asigurări sociale, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare,

la aceeași curte de apel. Prin aceeași decizie, a respins, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantă împotriva încheierii din 19 ianuarie 2011 pronunțată în același

dosar.

Pentru a decide astfel,

instanța de recurs, analizând cele două recursuri declarate de reclamantă, din perspectiva

art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., a constatat că recursul declarat împotriva

deciziei este fondat, iar cel declarat împotriva încheierii din 19 ianuarie 2011

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la recursul

exercitat împotriva deciziei nr. 31 A din 3 noiembrie 2010, a constatat următoarele:

Referitor la încălcarea

rolului activ al instanței în dezlegarea pricinii și aflarea adevărului, reglementat

de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în forma anterioară, determinat de ignorarea

probatoriului solicitat de apelanta reclamantă, inclusiv sub aspectul nedezbaterii

acestuia, susținerea trebuie analizată nu din perspectiva principiului amintit,

ci din perspectiva normelor de drept procesual, care prevăd obligația instanței

de a se pronunța motivat asupra tuturor cererilor cu care a fost învestită, în consecință,

și asupra cererii de probe solicitate de părți.

Din această perspectivă,

susținerile recurentei sunt neîntemeiate.

La termenul din 3

noiembrie 2010, când cauza a rămas și în pronunțare, apelanta reclamantă a solicitat

încuviințarea probei cu înscrisuri și interogatoriul intimaților pârâți B.V.A.,

H.I.A., Ministerul Administrației și Internelor și B.G., instanța punându-le în

dezbaterea părților și respingându-le motivat, după cum rezultă din partea introductivă

a deciziei recurate.

Astfel, proba cu interogatoriu

a fost respinsă „întrucât această probă poate fi administrată atunci când privește

fapte personale ale părților, care pot duce la dezlegarea pricinii, iar nu atunci

când se tinde la lămurirea opiniilor exprimate de acestea”.

În ceea ce privește înscrisurile

solicitate, instanța a reținut că „acestea nu sunt utile întrucât privesc alte persoane

decât cele în cauză”.

Nu se poate considera,

în consecință, că instanța ar fi încălcat principiul contradictorialității și al

dreptului la apărare referitor la dezbaterea probelor și nici că nu s-ar fi pronunțat

motivat pe această cerere, consemnarea susținerilor părților asupra probelor și

a soluției instanței fiind făcută în practicaua hotărârii, deoarece, cum s-a arătat

mai sus, la același termen, pricina a rămas în pronunțare.

Este adevărat că prin

cererea scrisă depusă la termenul menționat mai sus, apelanta reclamantă a solicitat

și audierea unui martor, dar, cu ocazia dezbaterilor orale asupra probelor, nu a

insistat în admiterea și administrarea probei testimoniale, astfel încât instanța

nu era obligată să se pronunțe asupra acestui mijloc de probă.

În ceea ce privește cererea

de amânare a cauzei formulată de apelantă pentru a lua cunoștință de întâmpinări,

aceasta a fost în mod corect respinsă de Curte, față de faptul că au fost depuse

în termen, motiv pentru care apelanta avea posibilitatea să efectueze propriile

demersuri în vederea cunoașterii conținutului lor. În plus, cauza a fost lăsată

la a doua strigare, asigurându-se, astfel, apelantei posibilitatea de a lua cunoștință

de întâmpinările depuse, partea menționată exprimându-și și punctul de vedere în

scris asupra apărărilor formulate de intimații pârâți.

Referitor la soluția ce

trebuia adoptată pe fondul cauzei, în raport de probele administrate, această critică

nu are legătură cu considerentele avute în vedere de instanța de apel la pronunțarea

deciziei, care au vizat exclusiv aprecierea Curții asupra legalității și temeiniciei

soluției de respingere a unor probe, de către prima instanță, iar nu rezultatul

interpretării probelor administrate în ceea ce privește soluția pe fondul cererii

de chemare în judecată.

Proba cu interogatoriul

intimaților pârâți a fost, însă, greșit respinsă de instanța de apel, aspect care

se verifică, însă, nu din perspectiva rolului activ al instanței, deoarece nu i

se poate imputa acesteia că nu ar fi supus dezbaterii necesitatea administrării

probei, ci din perspectiva dispozițiilor legale care guvernează admisibilitatea

interogatoriului, proba fiind solicitată de apelantă.

Într-adevăr, potrivit

art. 218 C. proc. civ., interogatoriul se va încuviința numai dacă vizează faptele

personale ale părții chemate la interogatoriu, fapte care să fie în legătură cu

pricina, putând duce la dezlegarea ei.

Or, în esență, reclamanta

a solicitat obligarea pârâților chemați la interogatoriu la despăgubiri pentru afirmații

pretins calomnioase la adresa părții și a soțului acesteia, în prezent, decedat.

După cum rezultă din consemnările

instanței cuprinse în partea introductivă a deciziei recurate, apelanta a solicitat

administrarea interogatoriului a patru dintre intimații pârâți pentru a da explicații

în legătură cu opiniile exprimate de aceștia referitoare la starea psihică a părții

și a soțului acesteia; exprimarea unui punct de vedere în legătură cu aspectul în

discuție constituie un fapt personal, ceea ce determină ca interogatoriul solicitat

să fie admisibil în condițiile art. 218 C. proc. civ. Exprimarea unei opinii reprezintă

un fapt personal și în măsura în care aceasta este consemnată în scris, astfel încât

soluția instanței de apel, de respingere a probei în integralitatea sa, deoarece

nu ar viza fapte personale, este greșită. În cazul în care anumite întrebări din

cuprinsul interogatoriului nu ar avea legătură cu fapte personale ale părților chemate

la administrarea acestei probe urmează a fi respinse în urma cenzurii instanței,

dar proba ca atare, față de obiectul ei, astfel cum a fost individualizat de apelantă,

îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 218 C. proc. civ.

Considerentele instanței

de apel conform cărora măsura de respingere a probei cu interogatoriu, dispusă de

prima instanță, este corectă nu constituie o motivare contradictorie în sensul

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

O asemenea motivare presupune

fie ca argumentele instanței să nu sprijine soluția adoptată în dispozitiv, fie

ca hotărârea să cuprindă considerente din care rezultă temeinicia pretențiilor părții,

iar din altele netemeinicia lor.

În speță, instanța de

apel a arătat motivele pentru care consideră că respingerea probei, de către prima

instanță, este justificată, raportat la neîndeplinirea condiției ca interogatoriul

solicitat să vizeze fapte personale, astfel încât argumentele Curții susțin soluția

din dispozitiv, de respingere a apelului declarat de reclamantă, inclusiv sub aspectul

în discuție.

În ceea ce privește indicarea

art. 216 C. proc. civ. în considerentele deciziei recurate, cu referire la respingerea

interogatoriului solicitat de reclamantă, de către prima instanță, aceasta reprezintă

o simplă eroare materială strecurată în decizie, în sensul art. 281 C. proc. civ.,

fiind evident că textul de lege menționat nu are legătură cu interogatoriul, ci

cu cercetarea locală.

Referitor la „utilitatea

probelor” în sensul art. 167 C. proc. civ., condiție pe care instanța de apel a

considerat-o ca fiind neîndeplinită în legătură cu probele solicitate în primă instanță,

această critică vizează nu legalitatea măsurii de respingere a probelor, ci chestiuni

de fapt în materie de probatoriu. Acestea sunt lăsate exclusiv la aprecierea instanței

și nu pot fi cenzurate în recurs față de abrogarea motivului de casare prevăzut

de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000,

motiv ce permitea cercetarea concludenței și utilității administrării unor probe

în vederea evaluării situației de fapt.

Argumentul instanței de

apel în legătură cu respingerea probei testimoniale, de către prima instanță, pe

care a considerat-o ca fiind corectă prin raportare la dispozițiile art. 1191

alin. (2) C. civ., este nelegal.

Afirmațiile părților în

legătură cu starea de sănătate mentală și comportamentul reclamantei și a soțului

său, chiar dacă sunt consemnate în înscrisuri, nu reprezintă acte juridice în sensul

art. 1191 C. civ., pentru ca instanța de apel să verifice admisibilitatea acestei

probe în raport de textul de lege sus-menționat.

Prin urmare, în mod greșit,

instanța de apel a considerat că respingerea probei testimoniale, de către prima

instanță, este corectă.

În esență, instanța de

apel, respingând probele solicitate în această fază procesuală și, totodată, considerând

că proba testimonială a fost corect respinsă, în primă instanță, nu a procedat la

o reală cercetare a fondului cauzei, practic litigiul declanșat de această parte

fiind soluționat în absența administrării de probe în fazele procesuale anterioare,

cu excepția înscrisurilor depuse în dosarul instanței de fond, la care, oricum,

niciuna dintre instanțe nu a făcut referire.

O asemenea modalitate

de judecată a litigiului nu este în măsură să asigure îndeplinirea cerințelor unui

proces echitabil și a unui real acces la justiție, în sensul art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția României, ceea ce va determina

admiterea recursului, în baza art. 312 alin. (1)-alin. (3) și alin. (5) cu referire

la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei,

spre rejudecare, la aceeași curte de apel, în vederea cercetării fondului cauzei,

cu respectarea acestor cerințe și prin administrarea unui probatoriu (interogatoriu

intimaților pârâți, proba testimonială, înscrisuri) care să conducă la stabilirea

completă și corectă a situației de fapt, la care să fie verificate condițiile răspunderii

civile delictuale.

Referitor la recursul

declarat de reclamantă împotriva încheierii pronunțate în 19 ianuarie 2011, de către

aceeași instanță, Înalta Curte a apreciat că acesta este nefondat.

În rejudecare, prin decizia

civilă nr. 2 din 10 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă

și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, apelul reclamantei

a fost respins, ca nefondat.

În considerentele acestei

decizii, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin acțiunea civilă

promovată inițial pe rolul Tribunalului București la data de 3

noiembrie 2004, apelanta-reclamanta V.R.S. a pretins repararea de către mai multe

persoane a prejudiciului moral suferit atât de către sine cât și de către defunctul

sau soț, I.V., ca urmare a acțiunilor calomnioase și denigratoare întreprinse

de-a lungul timpului de către aceste persoane.

Ulterior, pe parcursul

prezentului litigiu, reclamanta a renunțat la judecarea cauzei în contradictoriu

cu mai multe persoane dintre cele indicate inițial în conținutul cererii

introductive, în cauza păstrându-și calitatea de pârâți doar intimații B.G.,

B.V.A., H.I.A. și Ministerul Administrației și Internelor.

În drept, apelanta a invocat

dispozițiile art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (3) și art. 1003 C. civ.,

forma în vigoare la data sesizării instanței.

La data de 7

februarie 2005, apelanta și-a precizat acțiunea solicitând obligarea pârâților

la repararea prejudiciului material și moral suferit ca urmare a faptelor ilicite

săvârșite de pârâții-intimați prin aprecieri calomnioase și prin

denigrarea sa și a soțului său de către fostele autorități comuniste, deoarece

defunctul său soț a fost un membru exponent al rezistenței anticomuniste.

Cu privire la motivarea

faptică a demersului său judiciar, apelanta a arătat, în esență, că intimații

H.I.A. și B.V.A. au furnizat fostelor organe represive ale regimului comunist mai

multe note informative, în calitate de colaboratori ai acestor organe, în care au

relatat aspecte ce țineau de viața de familie și profesională a sa și

a defunctului său soț I.V., note informative în temeiul cărora au fost luate

măsuri represive împotriva familiei sale, în special a fostului său soț ce

a cunoscut și regimul de detenție al închisorilor politice ale fostului regim

aflat la putere în România până în luna decembrie 1989. Intimata a susținut

că măsurile represive au continuat și după luna decembrie 1989, invocând în acest

sens prezența în structurile actualului Serviciu Roman de Informații a intimatei-parate

H.I.A., ce a ajuns să dețină inclusiv gradul de general în această instituție

a statului.

În mod special cu referire

la intimata H.I.A., apelanta indica decizia de condamnare a acesteia ca și colaborator

al fostei structuri a securității ca poliție politică, respectiv decizia

nr. 4978 din 12 aprilie 2013, pronunțata irevocabil de Înalta Curte de Casație

și Justiție în Dosarul nr. 165/2/2011. Învederează faptul ca decizia în cauza conține

aprecierea potrivit căreia faptele intimatei din prezenta cauza H.I.A., concretizate

în notele informative adresate fostelor organe de securitate în legătura cu activitatea

defunctului I.V. au îngrădit dreptul acestuia la viața privata, precum și prevederile

art. 17 și art. 19 din Pactul International cu privire la drepturile politice și

civile.

Cu privire la intimatul

Ministerul Administrației și Internelor precizează ca acest minister nu a investigat

corespunzător reclamația de furt adresata în cursului anului 1991 de către

defunctul sau soț, obiectul acestui furt fiind rezolvarea Teoremei lui F.,

ulterior pe parcursul investigațiilor efectuate (sau mai degrabă neefectuate)

acest minister deviind cercetările spre investigarea stării sale de sănătate mintală.

Cu referire la ultimul

intimat-pârât aflat în cauza pendinte, apelanta-reclamantă a precizat faptul că

acesta, în calitate de șef secție psihiatrie pana în anul 2007 la Spitalul

„G.M.” din București a răspuns unei adrese a Direcției Generale de Politie

a Municipiului București în cadrul căreia a făcut afirmații legate de

starea de sănătate mintală a sa, deși adresa avea ca obiect doar comunicarea

datelor ce rezultă din evidențe medicale deschise pe numele sau.

Astfel după cum s-a arătat,

angajarea răspunderii civile delictuale a celor patru intimați din prezenta

cauza s-a solicitat pe temeiul dispozițiilor art. 998, art. 999 C. civ. (forma

anterioara celei aflate în vigoare începând cu data de 1 octombrie 2011) pentru

intimații persoane fizice dar și pentru intimatul Ministerului Administrației

și Internelor și, respectiv, art. 1000 alin. (3) C. civ. ce instituie răspunderea

comitentului pentru fapta prepusului său, suplimentar pentru intimatul Ministerul

Administrației și Internelor.

Potrivit dispozițiilor

art. 998 C. civ. „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă

pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, art. 999 dispunând

ca „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa,

dar și pe acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.

Pentru antrenarea răspunderii

civile delictuale sunt necesare întrunirea a patru condiții, respectiv: a)

existența unui prejudiciu; b) existența unei fapte ilicite; c) existența unui raport

de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; d) existența vinovăției celui

care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența

cu care a acționat. În plus, pentru întrunirea răspunderii civile delictuale

a comitentului pentru fapta prepusului sau trebuie dovedit raportul de prepușenie,

precum și săvârșirea faptei ilicite de către prepus în legătura cu funcțiile

încredințate de către comitent.

Pentru a analiza în ce

măsura sunt întrunite în cauza condițiile răspunderii civile delictuale, Curtea

a pornit de la expunerea globală efectuată de apelanta-reclamantă în legătură cu

situația faptică ce a generat prezentul litigiu. Astfel, apelanta a apreciat

ca prezentul dosar este unul cu conotații politice, diverse persoane fizice

și instituții ale statului (Ministerul Administrației și Internelor, Serviciul

Român de Informații, fosta securitate din perioada comunistă) colaborând și complotând,

contrar chiar propriilor sarcini de serviciu, la compromiterea apelantei și a defunctului

său soț, I.V., din societate și de la locul de munca. Toate acțiunile

intimaților i-au adus un imens prejudiciu de ordin moral, precum și unul patrimonial,

concretizat în marginalizarea sa și a defunctului său soț în societate, dar

și în pierderea posibilei recunoașteri internaționale de către acesta

din urmă, prin faptul ca a fost privat de posibilitatea recunoașterii ca fiind

primul matematician ce a rezolvat Teorema lui F.

În raport cu aceste susțineri,

Curtea a constatat ca la dosar au fost administrate probatorii ce dovedesc următoarele:

pentru intimata H.I.A. instanța de judecată, respectiv Înalta Curte de Casație

și Justiție a pronunțat hotărârea de confirmare a acesteia de colaborator al

fostei securități ca poliție politică, decizia civila nr. 4978 din 12 aprilie 2013,

pronunțată de Dosarul nr. 165/2/2011.

Existența acestei hotărâri

atrage desigur răspunderea legală a persoanei condamnate în conformitate cu O.U.G.

nr. 24/2008, privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității

ca poliție politică, precum și o răspundere de ordin moral a persoanei deconspirate

față de cele urmărite și menționate în notele informative prezentate fostei

securități. Acest fapt nu poate determina, de plano, și răspunderea civilă delictuală

a fostului colaborator al securității față de persoanele urmărite.

Dacă condițiile faptei

proprii și ale vinovăției ca element al răspunderii civile delictuale pot fi

considerate îndeplinite, nu același lucru poate fi spus despre celelalte doua

condiții ale răspunderii delictuale, în speța condiția prejudiciului

cauzat celui pretins vătămat și condiția legăturii de cauzalitate dintre fapta

și prejudiciu. În speță, un prejudiciu delictual produs apelantei și defunctului

sau soț nu a fost dovedit, oricum, ca fiind produs în patrimoniul acestora ca urmare

directă a notelor informative prezentate securității de intimata H., implicit nici

legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Curtea a reținut și faptul că

eventualele repercusiuni produse celor urmăriți informativ în perioada comunistă

erau dispuse de organele statului de la acea vreme și nu de către cei care informau

diverse aspecte din viața celor urmăriți. Așadar, în cauza nu poate

fi stabilită legătura directă de cauzalitate dintre fapta de a informa organele

de securitate și eventualele măsuri de represiune dispuse ulterior de către acestea.

În plus, din probele administrate

în cauză rezultă că intimata H. a prezentat doar aspecte referitoare la sănătatea

psihica și mentala a soților V., precum și la practica privind domeniul yoga,

domeniu practicat de fostul soț al apelantei, aspecte ce nu sunt de natura

a atrage, prin ele însele, anumite repercusiuni. Chiar daca apelanta a indicat și

faptul ca intimata H. a informat organele fostei securități despre faptul că în

casa sa și a defunctului sau soț I.V. se asculta radioul E.L., Curtea reține și

faptul că tot apelanta nu a indicat și repercusiunea concretă suferită de familia

sa ca urmare a acestei delațiuni.

Cât despre cariera ulterioara

anului 1989 a intimatei H. în structura Serviciului Roman de Informații, Curtea

a constatat că nu a fost indicată și o faptă concretă a acesteia în calitatea sa

de ofițer a Serviciului Român de Informații prin care sa se aducă vreun prejudiciu

familiei V.

Curte a considerat ca

fiind valabile argumentele expuse cu privire la intimata H. deopotrivă și pentru

intimatul B.V.A. Acestuia i se imputa de către apelanta prejudiciul produs ca urmare

a doua note informative transmise de acesta fostei securități din perioada regimului

comunist în care se fac aprecieri cu privire la deviațiile de comportament

manifestate de apelanta, în cadrul primei note, precum și cu privire la comportamentul

straniu al aceleiași apelante care se preocupa de consumul unor ceaiuri bizare,

lecturarea altor cărți decât de efectuarea lucrărilor curente, având și un

regim de viața și alimentar ieșit din comun.

Curtea nu a identificat

măsurile de represiune întreprinse de fostele organe ale securității ca urmare

a acestor afirmații ale intimatului, iar apelanta nu a indicat în concret care

sunt acțiunile suferite din partea securității și care au fost repercusiunile

acestor acțiuni.

Referitor la situația

intimatului Ministerul Administrației și Internelor, Curtea a reținut ca o

eventuală neinvestigare a furtului rezolvării Teoremei lui F. adus la cunoștința

acestuia încă în cursul anului 1991 poate atrage, cel mult, răspunderea disciplinară

a celor însărcinați cu lucrarea penală privind acest furt reclamat de către

defunctul I.V.

Pretinsa faptă, comisă

în modalitatea inacțiunii, nu este aptă prin ea însăși a atrage răspunderea

civilă delictuală a acestui minister, nici pentru fapta proprie, nici pentru fapta

prepușilor săi însărcinați cu investigarea lucrării penale. În plus, pe

acest aspect, Curtea a observat că reclamația adresată Direcției Generale

de Politie a Municipiului București de către defunctul I.V. în cursul anului

1991, nu cuprinde sesizarea organelor de cercetare penală cu săvârșirea vreunei

infracțiuni de furt, ci aducerea la cunoștința acestora a unui posibil

act de vandalism, în speță perforarea a două geamuri din camera afectată bibliotecii

din domiciliul soților V. cu o bilă metalică.

Apelanta nu a putut indica

Curții numărul pretinsului dosar penal deschis de organele de cercetare penală

pentru investigarea furtului susținut pe calea prezentei acțiuni și nici

care a fost rezultatul eventualelor cercetări întreprinse în cauză. Acest aspect,

precum și eventualele deviații ale anchetei penale către stabilirea stării

de sănătate mentala a apelantei V.R.S., în măsura în care o nemulțumeau, puteau,

eventual, atrage răspunderea disciplinară a lucrătorilor de poliție însărcinați

cu derularea anchetei respective, nefiind apte, însă, prin natura lor, a atrage

răspunderea civilă delictuală a Ministerului Administrației și Internelor.

În acord cu cele mai sus

expuse, nici fapta imputata celui de-al patrulea intimat a cărei situație este

examinată în cadrul prezentei proceduri judiciare, B.G., nu a fost considerată aptă

a genera răspunderea civilă delictuală a acestuia.

Faptul ca în cadrul unui

răspuns comunicat de acesta către Secția X Poliție din cadrul Poliției sector

4 București, în calitatea sa de sef secție în cadrul Spitalului Clinic

A.O. precizează ca apelanta V.R.S. s-a prezentat la un control în cadrul L.S.M.

4 în cadrul căruia i s-a recomandat de către medicul psihiatru un control psihologic,

nu întrunește condițiile faptei ilicite, condiție a răspunderii civile

delictuale. Intimatul, în calitatea sa de medic, nu a făcut altceva decât să comunice

anumite date care rezultau din evidențele medicale aflate la dispoziție. Cel

mult, astfel după cum s-a arătat și pentru situația lucrătorilor Ministerului

Administrației și Internelor, fapta intimatului putea atrage răspunderea disciplinară

a acestuia în ipoteza în care astfel de date medicale nu îi fusese solicitate, iar

cele dezvăluite aveau și un caracter confidențial, ținând de specificul

relației medic-pacient, aspect neîndeplinit în cauză.

Concluzionând asupra cauzei

civile deduse judecații, Curtea a constatat că, în cauză, nu sunt întrunite

cele patru elemente fundamentale ale răspunderii civile delictuale, în sensul dispozițiilor

art. 998, art. 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ., fie integral pentru situația

ultimului intimat examinat în cadrul prezentei proceduri, B.G., fie elementul prejudiciului

și al legăturii de cauzalitate fapta-prejudiciu pentru primii doi intimați

a căror situație a fost examinată în cele ce preced, H.I.A. și B.V.A., ori

elementele faptei proprii sau a prepușilor, prejudiciului și legăturii de cauzalitate

dintre fapta și prejudiciu pentru Ministerul Administrației și Internelor.

Având în vedere aceste

elemente lipsa în ceea ce privește situația fiecărui intimat sub aspectul

întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana acestora,

Curtea a apreciat că nu poate face aplicarea dispozițiilor art. 225 C. proc.

civ. în privind lipsei răspunsului la interogatoriu pentru intimații Ministerului

Administrației și Internelor și B.G.

Împotriva deciziei

nr. 2 din 10 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a declarat recurs

reclamanta V.R.S.

Recurenta invocă motivele

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea

cărora susține următoarele:

- Deși în practicaua hotărârii

recurate se menționează că dezbaterile consemnate în încheierea de ședință din 3

septembrie 2013 fac parte integrantă din decizie, totuși instanța nu i-a comunicat-o,

această împrejurare fiind, în opinia reclamantei, o dovadă în plus a părtinirii

pe care instanța a manifestat-o față de intimații-pârâți.

- A existat o inhibiție

a completului Curții de Apel în a judeca cu obiectivitate cauza, explicația

fiind înalta poziție a principalei intimate pârâte, fosta informatoare a securității

ca poliție politică H.I.A., promovată postdecembrist la rangul de general cu o stea.

- Instanța de apel s-a

transformat în apărător al intimaților, încălcând dispozițiile art. 129 C. proc.

civ., constatările hotărârii definitive nr. 4978 din 12 aprilie 2013 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție și hotărârea de casare din prezenta cauză.

- Decizia recurată încalcă

art. 20, tratatele internaționale privind drepturile omului și art. 21 alin. (3),

dreptul la o judecată echitabilă, din Constituție.

- Deși în considerente

instanța enumeră dovezile care i-au fost furnizate, totuși, în ceea ce o privește

pe intimata H.I.A., Curtea se referă exclusiv la decizia civilă nr. 4978 din 12

aprilie 2013, de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, ignorând în totalitate celelalte probe sau menționându-le

greșit. La fel procedează și cu ceilalți intimați, reținând doar aspecte pe baza

cărora să îi exonereze, împotriva dovezilor incriminante.

- Deși cauza a fost trimisă

la rejudecare pentru a se efectua probatoriul în care figura și audierea de martori,

instanța a respins toți martori propuși care aveau legătură directă cu intimata

H.I.A., iar când l-a acceptat pe L.I. „l-a făcut scăpat”, încălcând o dată în plus

dispozițiile instanței superioare privind obligativitatea audierii martorului care

ar fi trebuit să înfrângă aplicarea art. 188 alin. (3) C. proc. civ.

- Instanță concluzionează

că nu poate face aplicabilitatea art. 225 C. proc. civ. față de Ministerul Aadministrație

și Internelor (și B.G., față de care reclamanta arată că a renunțat la

judecată) pentru că nu poate constata întrunirea condițiilor răspunderii civile

delictuale, deși acel articol nu condiționează aplicabilitatea lui de fondul

cauzei.

- Instanța a reținut în

sarcina intimatei H.I.A. două din elementele răspunderii delictuale civile. Faptul

că instanța folosește termenul de „faptă proprie” în locul termenului consacrat

de „faptă ilicită” demonstrează în mod clar inhibiția instanței.

În jurisprudență termenul

de faptă proprie evidențiază consecințele negative produse în cazul comiterii unor

fapte ilegale de către o persoană, în cazul nostru, fizică, situație care atrage

răspunderea juridică pentru urmările negative produse.

Iar răspunderea juridică

civilă este acea formă a răspunderii juridice ce constă în obligația pe care o are

orice persoană de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat.

Acest prejudiciu a existat

și există încă, a fost și este dovedit precum și legătura de cauzalitate dintre

fapta proprie, ilicită și prejudiciu,

- În mod greșit, schimbând

înțelesul clar, vădit și neîndoielnic al prezentei acțiuni, și în mod contradictoriu

cu propriile-i susțineri, instanța apreciază că hotărârea nr. 4978 din 12

aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate determina, de plano,

și răspunderea civilă delictuală a fostului colaborator al securității față de persoanele

urmărite. Această susținere este contradictorie și greșită, deoarece, în primul

rând fapta proprie, ilicita este izvor al obligațiilor.

Aceeași instanță reține

în sarcina intimatei că existența susmenționatei hotărâri atrage „desigur răspunderea

legală” dar și o „răspundere de ordin moral”. Aceste răspunderi determină tot felul

de efecte juridice, printre care în primul rând prejudiciul. Ele nu sunt și nici

nu ar putea fi niște vinovății „în sine” lipsite de orice efect, care, de altfel

a fost urmărit a fi obținut în dauna celor turnați și care a și fost obținut. Acesta

este prejudiciul de care se face vinovată intimata H.I.A. El este dovedit prin toate

înscrisurile depuse la dosar, de care instanța de apel nu ține seama, cea mai importantă

fiind hotărârea nr. 4978 din 12 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

- Instanța de apel

nu a respectat această hotărâre definitivă, pronunțată pe baza dispozițiilor

O.U.G. nr. 24/2008 și prin care s-a reținut că intimata a încălcat drepturilor

omului cu bună știință și fiind conștientă de efectele acțiunilor sale, pentru care

a și fost recompensată material cu bani și alte produse, de către securitate.

Notele informative ale

intimatei referitoare la fostul lider ai mișcării „G.S.”, precum și faptul că a

semnalat organelor de securitate că în casa dr. V. se asculta „E.L.”, au determinat

o anchetă a securității împotriva lui și a celor apropiați, împotriva cărora au

fost luate măsuri de urmărire și verificare.

În felul acesta a fost

încălcat dreptul la viață privată și dreptul la opinie, prevăzut de art. 17 din

Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice și dreptul la libertatea

de exprimare și libertatea de opinie prevăzut de art. 28 din Constituția României

din 1965, coroborat cu art. 19 din Pactul Internațional.

- Greșit reține

instanța că nu poate fi stabilită legătura directă de cauzalitate dintre fapta

de a informa organele de securitate și eventualele măsuri represive dispuse ulterior

de către acestea.

Din încheierea de ședință

din 3 septembrie 2013 rezultă susținerile reclamantei în sensul că, în 1986,

soțul său a fost chemat la securitate și au început represaliile, după care s-a

și îmbolnăvit, ultima ancheta fiind suportată foarte greu. Chemarea soțului

reclamantei la securitate, anchetarea și ulterior îmbolnăvirea acestuia reprezintă

repercusiunea concretă a faptei intimatei. De asemenea, prezentarea unor aspecte

denigratoare referitoare la sănătatea psihică și mentală a soților V., situație

pe care nu a cerut-o securitatea comunistă, ci este aportul personal al intimatei

H.I.A., este de natură de a atrage anumite repercusiuni.

- Dacă instanța a reținut

două dintre condițiile esențiale ale răspunderii delictuale civile, fapta proprie

și vinovăția, nu putea în mod logic, legal și în spiritul legii să constate că nu

există prejudiciu (constatat de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal în Dosar nr. 165/2/2011) sau legătura de cauzalitate

dintre faptă și prejudiciu, deoarece acesta a fost și motivul explicat pe larg,

pentru care a fost declarată colaboratoare a securității ca poliție politică.

Nu se poate nega sub nicio

formă legătura de cauzalitate dintre fapta proprie, ilicită și prejudiciu. Orice

faptă proprie e cauzatoare de prejudiciu, iar răspunderea civilă este acea formă

a răspunderii juridice ce constă în obligația pe care o are orice persoană de a

repara prejudiciul pe care l-a cauzat.

Problema cheie în această

speță, acoperita de tot felul se susțineri contradictorii și false, constă tocmai

în repararea prejudiciului. De asta se fac atâtea artificii și atâtea încălcări

ale legalității,

- În mod contradictoriu

cu propriile susțineri, instanța schimbă înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al acțiunii cu a cărei judecare a fost învestită, motiv de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Această hotărâre în care

legea e încălcată și aplicată greșit e dată doar pentru că un individ nu vrea să

își asume dezastrul moral din el și din afara lui, pe care l-a provocat și care

e dovedit.

Pentru că vinovăția nu

poate să existe și nu poate da loc la sancțiune decât atunci când cineva depășește

limitele dreptului său și prin aceasta calcă în domeniul subiectiv al altuia, cauzându-i

o pagubă pe care e obligat să o repare.

Intenția intimatei

de a aduce prejudicii familiei V. reiese și din fapta acesteia de a depune

la dosar lucrarea „Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile. Capitolul I: Personalitățile

paranoice” în apelul din primul ciclu procesual.

Intimata susține public

și contrar adevărului că dr. V. făcea tantra, că nu era doctor spre deosebire de

ea, demonstrând din nou și din nou resentimente veșnice împotriva lui și, prin „simpatie”,

și a reclamantei.

Instanța era obligată

să amendeze această situație, având toate dovezile necesare și, cel puțin formal

și declarativ, tot cadrul juridic necesar.

Dr. V. nu a fost adept

al tantrei, nu a mediatizat și nu a practicat tantra, fapt dovedit de toate dosarele

de urmărire informativă ale securității, de familie și de toți cunoscuții și prietenii,

precum și de întreaga sa operă scrisă.

Afirmațiile publice ale

intimatei H.I.A. se înscriu în întreaga ei acțiune de discreditare chiar și post-mortem,

în resentimentele sale față de dr. V., cu scopul de a-i îndepărta pe cei interesați

de practicarea yoga să studieze opera și metoda dr. V.

- Recurenta face referiri

la împrejurări de fapt privind raporturile care existau între intimații H.I.A.

și B.V.A., precizând totuși că față de intimatul B.V.A. a renunțat

la judecată, invocă aspecte privind persecuția la care a fost supusă din partea

episcopului N. și susține că intimata H.I.A. a monitorizat-o permanent

și după demararea procesului. Raportat la aceste susțineri, arată că instanța,

în mod greșit, concluzionează că repercusiunile trebuia să fie făcute doar de securitate,

în cazul său fiind vorba de sacerdoți, cu grade sau fără, problemă rămasă nesoluționată.

- Cu privire la intimatul

Ministerul Afacerilor Interne, recurenta arată că atitudinea apărătorului intimatei

H.I.A., de a solicita respingerea suplimentului de interogatoriu solicitat de reclamantă,

dovedește colaborarea intimatei cu Miliția și Poliția.

Recurenta arată că, în

loc să investigheze furtul, organele de poliție au pornit o acțiune împotriva sa,

în scopul de a o declara având deviații de comportament. Recurenta face referire

la probele care dovedesc, în opinia sa, această susținere și consideră

că acestea sunt probe care dovedesc acțiunea ilicită, vinovăția, prejudiciul și

legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, care atrage răspunderea

civilă delictuală a intimatului Ministerul Administrației și Internelor.

- Prejudiciul cauzat de

Ministerul Administrației și Internelor constă nu numai în neinvestigarea furtului

Teoremei lui F., ci și în întreaga acțiune împotriva reclamantei, că nu ar fi normală,

ar avea vedenii, tulburări de comportament etc. în scopul de a o declara cu deviații

psihice etc., în cel mai pur stil comunist.

Ne aflăm deja în fața

unei acțiuni ilicite, demonstrând vinovăția, prejudiciul și legătura de cauzalitate

dintre fapta ilicită și prejudiciu care atrage răspunderea civilă delictuală a Ministerului

Administației și Internelor pentru fapta proprie și pentru faptele prepușilor săi.

Instanța a refuzat să

investigheze această situație, deși fusese detaliată în mod explicit și clar

în „Concluziile scrise”, interpretând astfel greșit actul dedus judecății și lipsind

hotărârea de un temei legal, ceea ce constituie motiv de modificare a deciziei recurate.

- Instanța nu a acordat

atenția corespunzătoare plângerii soțului reclamantei către poliție, din 1991,

când a reclamat împușcarea geamului. Această plângere, despre care s-a spus că nu

există, de la nivelul Secției X Poliție până la nivelul G-ralui B., constituie o

dovadă despre felul cum a fost tratată familia dr. V. de către poliție, anticipând

„modul” despre cum va fi fost tratată și în cazul reclamării furtului Teoremei lui

F.

Pe acest aspect instanța

nu se pronunță, dar în schimb deviază susținerile pe faptul că nu s-a indicat numărul

unui „pretins” dosar penal.

Referitor la această problemă,

reclamanta arată că a cerut termen pentru a-l furniza, solicitare respinsă de instanță,

care încalcă astfel dispozițiile art. 129 C. proc. civ. Referitor la „pretinsul”

dosar penal privind furtul Teoremei lui F., reclamanta arată că a indicat nu numai

numărul de înregistrare, ci a depus chiar și una din copiile depuse la minister,

iar instanța nu a dat curs cererilor sale și nu a investigat nimic, deși Înalta

Curte de Casație și Justiție îi indicase refacerea probatoriului.

Reclamanta mai arată că

pericolul conținut în aceste dosare, din care a luat cunoștință de câteva file,

demonstrând o acțiune de distrugere la adresa sa ca persoană, continuă să planeze

asupra sa și constituie în mod cert un element de bază al prejudiciului demonstrat

a fi făcut de Ministerul Administrației și Internelor, pe care instanța a refuzat

să-l analizeze, deși fusese învestită în acest scop.

Examinând decizia recurată,

în raport cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Susținerea recurentei,

în sensul că încheierea de ședință din 3 septembrie 2013 nu i-a fost comunicată,

ceea ce ar constitui, în opinia recurentei, o dovadă a părtinirii pe care a manifestat-o

instanța față de intimații-pârâți, nu poate fi primită, aceasta nefiind o critică

încadrabilă în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Situația invocată poate fi soluționată printr-o simplă cerere de comunicare

a încheierii, adresată instanței.

De asemenea, nu se pot

încadra în prevederile art. 304 C. proc. civ. nici susținerile privind „inhibiția

completului Curții de Apel în a judeca cu obiectivitate un foarte interesant caz

de răspundere delictuală civilă”, care s-ar datora poziției intimate pârâte H.I.A.,

aceasta fiind o apreciere personală a recurentei, fără conotații în privința legalității

deciziei recurate.

Se susține de către recurentă

că instanța de apel s-a transformat în apărător al intimaților, încălcând dispozițiile

ar. 129 C. proc. civ., Constituția României, art. 20, tratatele internaționale privind

drepturile omului) și art. 21 alin. (3), dreptul la o judecată echitabilă, decizia

nr. 4978 din 12 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și decizia de

casare pronunțată în primul ciclu procesual, invocându-se incidența motivelor de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor

motive de recurs se arată că instanța a ignorat unele probe, sau le-a menționat

greșit. Această critică vizează netemeinicia deciziei recurate, care nu poate fi

cenzurată în calea de atac a recursului.

Se mai susține că, deși

cauza a fost trimisă la rejudecare pentru a se efectua probatoriul în care figura

și audierea de martori, instanța a respins toți martori propuși care aveau legătură

directă cu intimata H.I.A., iar când l-a acceptat pe L.I. „l-a făcut scăpat”, încălcând

dispozițiile instanței superioare privind obligativitatea audierii martorului, care

ar fi trebuit să înfrângă aplicarea art. 188 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte constată

că, prin decizia de casare pronunțată în ciclul procesual anterior, s-a dispus trimiterea

cauzei spre rejudecare, pe motiv că, respingându-se probele solicitate de recurentă

(proba cu interogatoriul a patru dintre intimații pârâți și proba cu martori) pe

aspecte de inadmisibilitate, nu s-a procedat la o reală cercetare a fondului cauzei,

litigiul fiind soluționat în absența administrării de probe în fazele procesuale

anterioare, cu excepția înscrisurilor depuse în dosarul instanței de fond, la care,

oricum, niciuna dintre instanțe nu a făcut referire.

S-a mai reținut, în decizia

de casare, că o asemenea modalitate de judecată a litigiului nu este în măsură să

asigure îndeplinirea cerințelor unui proces echitabil și a unui real acces la justiție,

în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția

României, situație în care s-a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei,

spre rejudecare, la aceeași curte de apel, în vederea cercetării fondului cauzei,

cu respectarea acestor cerințe și prin administrarea unui probatoriu (interogatoriu

intimaților pârâți, proba testimonială, înscrisuri) care să conducă la stabilirea

completă și corectă a situației de fapt, la care să fie verificate condițiile răspunderii

civile delictuale.

În rejudecare, instanța

de apel a încuviințat reclamantei proba cu un martor (audierea altor martori propuși

fiind respinsă motivat), precum și proba cu interogatoriu. Față de împrejurarea

că martorul încuviințat nu s-a prezentat nici ca urmare a emiterii mandatului de

aducere, instanța a făcut aplicarea prevederilor art. 188 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, instanța

a încuviințat proba cu interogatoriul unora dintre intimați, conform solicitării

recurentei reclamante, dintre aceștia, intimatul Ministerul Administrației și Internelor

răspunzând că cele 35 de întrebări nu vizează fapte personale ale acestui minister,

ci aspecte care au fost lămurite pe parcursul procesului prin înscrisurile administrate

și prin apărările formulate de intimat.

Se constată, astfel, că

instanța de apel, în rejudecare, în acord cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., a respectat dispozițiile instanței de casare, încuviințând probele solicitate

de recurenta reclamantă. De asemenea, nu se poate reține încălcarea dreptului la

un proces echitabil, în sensul art. 21 alin. (3) din Constituție.

Aprecierile instanței

de apel cu privire la utilitatea și pertinența audierii martorilor respinși constituie

aspecte de temeinicie și de apreciere a situației de fapt, care nu pot fi cenzurate

în recurs.

Modalitatea în care instanța

de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 188 alin. (3) C. proc. civ. este corectă,

fiind îndeplinite condițiile textului legal menționat (în sensul că, după mandatul

de aducere, martorul încuviințat nu s-a prezentat, ceea ce a îndreptățit instanța

să pășească la judecata pricinii).

În ceea ce privește neaplicarea

de către instanța de apel a prevederilor art. 225 C. proc. civ. față de intimatul

Ministerul Administrației și Internelor, Înalta Curte constată că aceste dispoziții

legale nu impun judecătorului să rețină cu valoare absolută o prezumție de recunoaștere

tacită a susținerilor părții adverse, mai ales că, în cursul judecății, intimatul

pârât a formulat apărări raportându-se la probele dosarului, prin care s-a opus

admiterii acțiunii, nerecunoscând săvârșirea vreunei fapte culpabile.

Reținerea prezumției simple

de recunoaștere tacită, prevăzută de 225 C. proc. civ., este lăsată la latitudinea

judecătorului, urmând ca această prezumție să fie evaluată în cadrul ansamblului

probator.

Or, cu respectarea acestor

reguli procedurale, instanța de apel a analizat cauza în ceea ce îl privește pe

acest pârât, reținând că faptele afirmate de reclamantă (nedovedite) nu pot fi imputate

persoanei juridice, ci eventual, puteau atrage răspunderea disciplinară a lucrătorilor

însărcinați cu efectuarea anchetei. Această concluzie a instanței, în sensul inexistenței

unei fapte ilicite care să poată fi imputată ministerului, nici din perspectiva

răspunderii pentru fapta proprie, dar nici ca răspundere a comitentului pentru fapta

prepușilor, este rezultatul evaluării situației