ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1812/2022

Ședința publică din data de 25 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2019 la data de 22.03.2019, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, contestație împotriva Deciziei nr. 19211/19.02.2019, solicitând anularea și modificarea parțială a Deciziei nr. 19211/19.02.2019 în sensul admiterii în totalitate a Cererii de plată nr. x/02.11.2016 și a obligării pârâtei Fondul de Garantare al Asiguraților la plata despăgubirilor solicitate, în cuantum de 26.846 euro, echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății, reprezentând diferența dintre suma efectiv acordată (3.154 euro - echivalentul în RON la momentul plății) și suma solicitată de reclamantă cu titlul de daune morale (30.000 euro). Reclamanta a solicitat și obligarea Fondului de Garantare al Asiguraților la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite, de la data de 06.03.2019 - data transmiterii de către pârâtă a răspunsului la Cererea de plată nr. x/02.11.2016 - și până la momentul achitării integrale a sumelor datorate, obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.

Prin sentința civilă nr. 942 pronunțată la data de 10 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat art. 2 al Deciziei contestate nr. 19211/19.02.2019, a obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să admită cererea de plată formulată de reclamantă și pentru suma de 30.000 RON față de sumele stabilite prin art. 1 al Deciziei nr. 19211/19.02.2019 reprezentând daune morale.

A respins în rest acțiunea.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. pct. 4, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii în întregime și reținând cauza spre rejudecare a solicitat respingerea în totalitate a contestației formulată ca fiind nefondată.

Circumscris motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. susține recurentul că atâta vreme cât instanța exercită un control de legalitate și nu de oportunitate a actului administrativ, prin cuantificarea sumei instanța și-a atribuit competențe ce erau date de legiuitor în competența autorității administrative, respectiv Comisiei Speciale din cadrul Fondului de Garantare a Asiguraților.

Chiar dacă art. 18 din Legea nr. 554/2004 consacră caracterul de plină jurisdicție pentru instanța de contencios administrativ, conferindu-i posibilitatea să reformeze decizia administrativă, aceasta poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situației ar reprezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească.

Susține recurentul că nu are posibilitatea să dispună, asemenea instanței de judecată, administrarea probei testimoniale sau o completare a raportului de expertiză medico-legală. Efectuarea acestor operațiuni de stabilire a timpului de recuperare medicală sau a legăturii cauzale între accident și leziunile traumatice și urmările acestora este în competența INML Mina Minovici conform O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală coroborată cu dispozițiile Ordinului Ministrului Justiției nr. 1134/C/2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale.

Prin urmare, consideră recurentul că dacă din probele administrate cu ocazia judecății pe fond rezultau împrejurări noi de natură a contura o altă stare de fapt, sau elemente de fapt și de drept pe care autoritatea administrativă le-ar fi nesocotit cu ocazia stabilirii despăgubirilor datorate, instanța putea să oblige Fondul de Garantare a Asiguraților la reanalizarea cererii de plată ținând cont de considerentele instanței dar nu să procedeze la o evaluare proprie a prejudiciului, prin asumarea competențelor Comisiei Speciale din cadrul FGA.

Circumscris motivelor de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. susține recurentul că sentința atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie acestea sunt contradictorii.

Datoria de a motiva hotărârea constă în fapt în datoria de a soluționa cele mai importante probleme ale cauzei. Dacă instanța nu se pronunță deloc asupra unor chestiuni importante acest lucru conduce la încălcarea art. 6 par. 1 și a dreptului la un proces echitabil.

Tot raționamentul instanței este întemeiat inclusiv pe declarația martorei ce relevă o influență negativă asupra vieții reclamantei. Căci se reține inițial că din raportul de expertiză rezultă gravitatea leziunilor și durata menținerii consecințelor vătămării (lipsa oricăror sechele permanente) ca apoi să se rețină că declarația martorei relevă alte dimensiuni ale prejudiciului moral al reclamantei și influențele negative asupra vieții acesteia.

Probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar instanța de fond nu a precizat pentru ce motive sunt preferate declarațiile unui martor în detrimentul concluziilor medicilor legiști care au îndrituirea de a se pronunța inclusiv asupra acestor aspecte.

Instanța de fond, în limitele investirii (dacă este sau nu opozabilă reclamantei modalitatea de stabilire a daunelor morale prin raportare la criteriile adoptate prin Decizia FGA nr. 74/2018) trebuia să se pronunțe asupra apărărilor formulate, în caz contrar fiind încălcat dreptul de apărare al recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Susține recurentul că instanța de fond a refuzat să analizeze Procedura adoptată de FGA și implicit a refuzat să se pronunțe asupra apărărilor formulate de FGA statuând doar că întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice abstracte iar într-un final instanța a dat valoare probatorie propriilor susțineri ale reclamantei nedovedite care a arătat că urmările accidentului rutier au fost unele mult mai grave decât reiese din concluziile raportului de expertiză medico-legală.

Arată recurentul că hotărârea recurată nu cuprinde precizări cu referire la eroarea de calcul, respectiv trebuia FGA să țină cont și de alte criterii, trebuia să aibă în vedere alte consecințe vătămătoare ale accidentului decât strict afecțiunile ce reies din înscrisurile comunicate de reclamantă?

Utilizarea criteriului numărului zilelor de îngrijiri medicale nu presupune și ignorarea diagnosticului petentului sau a consecințelor accidentului rutier, căci numărul zilelor de îngrijiri medicale este utilizat pentru încadrarea într-unul din cele 3 praguri de despăgubire prevăzute de Procedura de vătămări corporale însă pentru determinarea concretă a sumei acordate pe zi de îngrijire medicală - între 125 și 900 RON - sunt avute în vedere consecințele negative resimțite de petent astfel cum reies din înscrisurile aferente dosarului de daună.

Fondul de Garantare a Asiguraților a adoptat, prin Decizia nr. 74/2018, procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese adoptând criterii proprii de determinare a unor praguri valorice pentru a se evita săvârșirea unor discriminări într-un domeniu atât de sensibil, în care nu există criterii legale de individualizare a sumelor, cu atât mai mult cu cât FGA a fost însărcinat să gestioneze fonduri publice, care trebuie repartizate cu toată responsabilitatea pe care situația o impune.

Suma acordată de instanța de fond în prezenta cauză este prea oneroasă raportat la materialul probator luat în analiză de către Comisia Specială și depășește granițele unor daune morale rezonabile și funcția pe care aceste daune morale o au, aceea de compensare pentru persoanele vătămate care au fost supuse unor suferințe psihice întrucât banii nu pot înlocui ceea ce este inestimabil, durerea nu poate fi prețuită în bani.

Raportat la noile înscrisuri ce nu au fost depuse în procedura administrativă ci doar odată cu depunerea contestației, învederează faptul că reclamanta avea posibilitatea să formuleze o nouă cerere de plată în termen de 90 de zile de la emiterea acestor înscrisuri care conturează o agravare a sănătății, câtă vreme această agravare a sănătății și respectiv pierderea capacității de muncă este în legătură cauzală cu leziuni traumatice suferite urmare a accidentului rutier. Ori, reclamanta nu a formulat o astfel de cerere astfel încât apreciază că inclusiv instanța de fond trebuia să aibă în vedere la cuantificarea daunelor starea de fapt astfel cum rezultă aceasta din documentația administrativă.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat susținând în esență că motivele de casare invocate prin cererea de recurs sunt nefondate, instanța de judecată pronunțând o hotărâre temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Intimata-reclamantă a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ Decizia nr. 19211/19.02.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților prin care, în urma cererilor și a înscrisurilor depuse în dovedirea creanței împotriva B. S.A. (dosar nr. x) și împotreiva C. S.A. (dosar nr. x), societăți aflate în procedura de faliment, Comisia Specială a Fondului de Garantare a Asiguraților a hotărât respingerea în parte a cererii, în sensul admiterii la plată doar a sumei de 15.000 RON.

Prima instanță a admis în parte acțiunea obligând pârâtul să să emită un act administrativ prin care să admită cererea de plată formulată de reclamantă și pentru suma de 30.000 RON, în plus față de sumele stabilite prin art. 1 al Deciziei nr. 19211/19.02.2019 reprezentând daune morale.

Referitor la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. invocat de recurent, acesta se referă la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către instanță.

Într-o încercare de definire a sintagmei "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", s-a considerat că aceasta semnifică intruziunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat decât cea judecătorească.

Aceasta s-ar putea produce când instanța săvârșește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, când consfințește, cu valoare legală, texte abrogate, când contestă puterea legiuită altor texte, când aplică o lege adoptată, înaintea intrării ei în vigoare, când se pronunță pe cale de dispoziții generale.

Instanța săvârșește un "exces de putere" când, fie pronunță o hotărâre judecătorească fără nicio com­petență în acea problemă, fie chiar și numai când ea săvârșește orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanțelor prin lege.

În practica instanței supreme s-a statuat că prin exces de putere nu se pot înțelege decât acele atingeri aduse de judecători principiilor constituționale care determină, în interesul general, limitele în care trebuie să se restrângă diferitele puteri, iar nu orice violare de lege sau abateri de la simple reguli de competență.

Conform doctrinei, "excesul de putere" derivă din trecerea abuzivă a "barierelor" între funcțiile ce revin autorităților publice și el este un exces față de limitele fixate prin norme constituționale.

Astfel spus, "excesul de putere" constă în încălcarea de către judecători a principiului separației puterilor în stat, în imixtiunea lor în atribuțiile puterii legislative sau executive.

Înalta Curte constată că niciuna din aceste ipoteze nu se regăsesc în cauza de față, cum de altfel, nici motivele de recurs formulate nu pot fi circumscrise acestei dispoziții legale.

În esență, recurentul susține că instanța de fond prin admiterea în parte a contestației, anularea în parte a deciziei atacate și stabilirea de către aceasta a despăgubirilor și-a atribuit competențe care erau date de legiuitor în competența autorității administrative, respectiv Comisia Specială din cadrul Fondului de Garantare a Asiguraților.

Însă aceste aprecieri nu sunt apte a demonstra că instanța de judecată și-ar fi depășit atribuțiile.

Înalta Curte constată că instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 1381 alin. (1), art. 1385 alin. (1), art. 252, art. 253 alin. (4) C. civ. coroborate cu cele ale art. 1391 alin. (1) și art. 253 alin. (4) același cod, și faptul că, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului poate avea doar un caracter aproximativ, dat fiind natura acestor daune, imposibil a fi echivalate bănește.

De asemenea, a reținut, analizând decizia atacată emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, că acesta, în soluționarea cererii de plată, s-a raportat strict la normele sale interne, neavând în vedere particularitățile cazului în care era chemat să stabilească despăgubirile.

De altfel, faptul că prima instanță, în raport cu circumstanțele cauzei, a apreciat relevantă în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale criteriile privind consecințele negative suferite de reclamantă, atât pe plan fizic cât și pe plan psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care intimatei-reclamante i-au fost afectate viața socială și familială, criteriul echității care presupune existența unei corespondențe între prejudiciul încercat și dimensiunea despăgubirii nu poate conduce la concluzia că ar fi incident motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor instanței de judecată.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurentul-pârât este nefondat.

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea va cuprinde:

a) partea introductivă, în care se vor face mențiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) și (2). Când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de ședință, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanței, numărul dosarului, data, numele, prenumele și calitatea membrilor completului de judecată, numele și prenumele grefierului, numele și prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum și mențiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere;

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;

c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal și domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, soluția dată tuturor cererilor deduse judecății și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

În esență, ceea ce nemulțumește pe recurent este faptul că instanța de fond a dat eficiență probelor administrate în cauză, în special probei testimoniale, și a înlăturat apărările formulate de recurent.

Aceste critici nu pot fi primite.

Analizând sentința recurată, observă Înalta Curte că judecătorul fondului, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, a avut în vedere anumite criterii anterior menționate, criterii care au condus instanța la stabilirea unei sume care să reprezinte o justă și reală despăgubire, cu efect de satisfacție și în același timp să nu reprezinte venituri necuvenite. Totodată, se reține și că instanța de fond a avut în vedere dispozițiile legale ale C. civ., respectiv art. 1381 alin. (1), art. 1385 alin. (1), art. 1391 alin. (1) coroborate cu dispozițiile art. 252, art. 253 alin. (4) din C. civ.

Și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat. Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

În esență, a susținut recurentul că instanța de fond a refuzat să analizeze Procedura adoptată de FGA și implicit a refuzat să se pronunțe asupra apărărilor formulate de FGA statuând doar că întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice abstracte iar într-un final instanța a dat valoare probatorie propriilor susțineri ale reclamantei nedovedite care a arătat că urmările accidentului rutier au fost unele mult mai grave decât reiese din concluziile raportului de expertiză medico-legală.

Instanța de control judiciar reține că potrivit dispozițiilor art. 49 pct. 1 din ordinul privind Norma ASF nr. 14/2011, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:

"1. în caz de vătămare corporală:

f) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din Romania;."

Astfel, în literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească s-a arătat că în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situația familială, socială și profesională.

Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

În raport de aceste dispoziții legale și de circumstanțele factuale concrete, instanța de control judiciar constată că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că este legală, doar în parte, decizia contestată de reclamantă, sub aspectul daunelor morale.

Constată Înalta Curte că, în ce privește cuantumul daunelor morale acordate de instanța de fond, Înalta Curte reține că, spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privința daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinței produse intimatei-reclamante prin vătămările suferite. Ceea ce se intenționează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoașterea caracterului vătămător al faptei, precum și recunoașterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate suferințe psihice/emoționale imposibil de cuantificat.

Așadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensație persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenția însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în legătură cu repararea prejudiciilor morale s-au statuat următoarele:

"Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea și imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane - dreptul la sănătate, integritate fizică și psihică (art. 58 noul C. civ.) ca și componente ale dreptului la viață apărat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să fie reparate. Caracterul suferințelor trebuie privit în legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, durerea, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea și alte emoții negative.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 1 (dreptul la viață) din Convenția europeană, dar și de valori apărate de art. 22 din Constituție și art. 58 C. civ., existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei.

În ce privește cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu și să aducă acea satisfacție de ordin moral celui prejudiciat" (Secția I civilă, decizia nr. 824 din 06 aprilie 2016).

Pornind de la premisa că instituția reparării prejudiciului nepatrimonial este reglementată prin norme legale, reprezentate de prevederile art. 1391 C. civ., Înalta Curte subliniază faptul că o reglementare de tipul celei aprobat prin actele interne ale recurentei pârâte nu poate avea nicidecum întâietate în raport de o normă legală cu forță juridică indiscutabil superioară.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor nepatrimoniale este atributul exclusiv al judecătorului, în funcție de cazul concret al speței, care face obiectul judecății, acordarea acestora neputând fi supusă unor criterii prestabilite, cum ar fi de exemplu Decizia nr. 74/2018 emisă de recurentul-pârât.

De aceea, nivelurile prevăzute în Procedura invocată de recurentă reprezintă cel mult repere orientative dar nicidecum obligatorii, de natură a evita orice analiză de proporționalitate a sumelor precizate cu titlu de daune morale și situațiile concrete deduse analizei FGA și subsecvent instanțelor de judecată.

Corect a reținut judecătorul fondului că recurentul "a abordat chestiunea despăgubirilor acordate reclamantei dintr-o perspectivă pur matematică acestea fiind stabilite prin raportare doar la numărul de zile de îngrijiri medicale menționate în certificatul medic-legal și fiind ignorate suferințele fizice și psihice suportate de reclamantă în momentul accidentului, cât și ulterior, în urma intervențiilor și procedurilor medicale la care reclamanta a fost supusă".

Calculul efectuat de recurentul-pârât nu este opozabil instanței de judecată deoarece acesta privește doar raporturile dintre părțile unui acord amiabil. În situația în care reclamanta este nemulțumită de cuantumul daunelor stabilite prin decizie administrativă, instanțele de judecată au obligația să se raporteze, în principiu, la jurisprudența incidentă, având în vedere că nu există dispoziții legale în această materie.

Astfel cum s-a arătat anterior, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea daunelor morale, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, în contextul în care nici Legea nr. 213/2015, în temeiul căruia a fost formulată cererea de despăgubire către FGA, nu cuprinde nicio trimitere la eventuale repere pentru determinarea cuantumului prejudiciilor de natură nepatrimonială rămân aplicabile dispozițiile art. 1391 C. civ. și în considerarea acestora, atât FGA cât și instanțele învestite ulterior cu contestațiile celor nemulțumiți de sumele acordate, au îndatorirea de a cerceta dacă suma pretinsă răspunde, în concret, exigenței de a acoperi prejudiciul suferit de partea lezată prin evaluarea individuală a circumstanțelor particulare a fiecărui caz.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, motivele invocate prin memoriul de recurs de către reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 942 din 10 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 martie 2022.