ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 148/2022

Ședința publică din data de 14 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, solicitând anularea Deciziei nr. 1125/18.07.2019 emisă de pârâtă, obligarea acesteia să emită o nouă decizie cu respectarea tuturor prevederilor legale incidente și, în subsidiar, constatarea calității reclamantei de persoană împuternicită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din Iași, str. x și, pe cale de consecință, să se dispună acordarea de despăgubiri pentru acest imobil, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 147/2019 din 26 noiembrie 2019, a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea situației de fapt, în motivarea recursului se arată că, în ceea ce privește terenul solicitat prin cererea de retrocedare, Comisia specială a reținut, în mod absolut nelegal, faptul că nu se poate dispune retrocedarea întrucât "terenul se afla în proprietatea unor persoane fizice înainte de anul 1989, în temeiul unei hotărâri judecătorești care ține loc de act autentic de vânzare cumpărare", respectiv sentința civilă nr. 46/08.01.2007 a Judecătoriei Iași.

Aceasta concluzie este nelegală, fiind consecința interpretării greșite a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și art. 1 și 2 din O.U.G. nr. 83/1999.

Potrivit acestor prevederi legale, în ipoteza în care imobilele au fost înstrăinate legal după data de 22.12.1989, restituirea în natură nu mai poate fi dispusă, fiind acordate exclusiv măsuri reparatorii prin echivalent.

Per a contrario, în situația imobilelor înstrăinate anterior anului 1989, restituirea în natură poate fi dispusă, măsura impunându-se cu prioritate față de acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent. Desigur, în ipoteza în care restituirea în natură nu mai este în mod obiectiv posibilă - de exemplu imobilul a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor legale - urmează să fie acordate măsuri reparatorii prin echivalent, neexistând absolut nicio prevedere legală -și nici rațiune logică - care să suprime dreptul la o reparație de acest fel.

Interpretarea contrară a primei instanțe este de natură să încalce grav atât dreptul de proprietate cât și principiul constituțional al egalității în drepturi, în condițiile în care suprimarea dreptului la despăgubiri ar privi doar o categorie a beneficiarilor legilor specială de reparație - minoritățile naționale și cultele religioase.

Prevederile art. 1 și 2 din O.U.G. nr. 83/1999 nu limitează în niciun moment aplicarea actului normativ doar la imobilele care s-ar afla în prezent în proprietatea unei persoane de drept public sau al unei unități deținătoare prevăzute la art. 2.

Articolul 1 din O.U.G. nr. 83/1999 prevede în mod clar că actul normativ se aplică imobilelor care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român în perioada comunistă.

Nu se prevede nicăieri faptul că, în situația în care bunul nu se află în patrimoniul statului sau al unei unități deținătoare, legea nu este aplicabilă.

Dimpotrivă, art. 1 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, prevede în mod expres faptul că, în situația în care nu se poate dispune restituirea în natură - de exemplu în situația în care terenul nu se mai află în proprietatea statului fiind înstrăinat conform prevederilor legale - se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, evident tot în temeiul O.U.G. nr. 83/1999.

O.U.G. nr. 83/1999 nu exclude posibilitatea stabilirii de despăgubiri, ca măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul categoriei de construcții anterior menționate.

Legiuitorul a dorit să scoată de sub sfera de aplicare a O.U.G. nr. 83/1999, între altele, categoria construcțiilor demolate ulterior preluării abuzive, însă acesta nu a dorit să suprime de plano dreptul persoanei îndreptățite la despăgubiri, căci într-o astfel de ipoteză ar fi făcut-o în mod expres.

Dreptul persoanei îndreptățite la despăgubiri pentru construcțiile demolate ulterior preluării abuzive există, însă măsurile reparatorii prin echivalent urmează a fi acordate "potrivit legii speciale care va reglementa tipul și procedura de acordare a despăgubirilor", conform art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000.

Pentru a determina care sunt măsurile reparatorii și în ce condiții se acordă acestea pentru construcțiile preluate abuziv din proprietatea unor culte religioase și care, ulterior, au fost demolate, este necesar să se identifice actul normativ special, în sensul art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, care reglementează toate aceste aspecte.

Recurenta solicită să se constate că în raport de succesiunea în timp a actelor normative cu caracter reparator, mai exact în raport de momentul intrării în vigoare a unor astfel de acte normative, dar și în funcție de obiectul lor de reglementare și de conținutul lor specific, în ceea ce privește categoria de construcții în discuție, "legea specială" este Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În opinia recurentei, concluzia primei instanțe în sensul că nu exista cadru legal pentru acordarea de despăgubiri cu privire la construcțiile demolate este în mod evident greșită, câtă vreme, în realitate, dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres acest aspect, stabilind dreptul persoanei îndreptățite la "măsuri reparatorii prin echivalent."

A admite contrariul, ar echivala cu o limitare nejustificată a dreptului unor persoane de a solicita și obține despăgubiri pentru imobile preluate abuziv de către Statul Roman și demolate de-a lungul timpului, limitare de natură a încălca principiului constituțional al egalității în drepturi, instituindu-se astfel privilegii și discriminări pe considerente arbitrare.

În susținerea recursului sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Intimata Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă invocă încălcarea de către instanța de fond a dispozițiile art. 6 alin. (1) din O. U.G. nr. 94/2000 și a prevederilor art. 1 și 2 din O. U.G. nr. 83/1999.

Potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, coroborat cu art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, dacă imobilul ar fi fost înstrăinat de statul român după data de 22 decembrie 1989, solicitanta ar fi fost în drept să opteze și să obțină măsuri reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5) din același act normativ.

Pentru imobilul din litigiu, Comisia specială de retrocedare, constatând aplicabilitatea dispozițiilor art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, coroborat cu art. 6 - alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, a respins cererea de retrocedare cu privire la retrocedarea imobilului și implicit a acordării de măsuri reparatorii pentru imobilul înstrăinat de statul român anterior datei de 22 decembrie 1989.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/1999, ca act normativ special în domeniul retrocedărilor imobilelor, a fost adoptată de legiuitor tocmai pentru a crea cadrul legal necesar restituirii bunurilor imobile care au aparținut comunităților minorităților naționale și au fost preluate abuziv de statul român.

Astfel, legiuitorul a urmărit soluționarea respectivelor cereri printr-o procedură administrativă specială, în baza unei legi speciale care, potrivit principiului "specialia generalibus derogant", derogă de la regulile prevăzute de legile generale.

Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, "în cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanțe de urgență au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5) ".

În situația imobilelor înstrăinate legal anterior datei de 22 decembrie 1989, voința legiuitorului a fost în sensul neacordării de măsuri reparatorii în echivalent.

Cazurile în care pot fi acordate măsuri reparatorii în echivalent în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt expres și limitativ prevăzute de acest act normativ, iar printre acestea nu se află și cazul bunurilor imobile înstrăinate de către statul român anterior datei de 22 decembrie 1989.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond, în mod temeinic și legal, a constatat că soluția Comisiei se întemeiază în mod justificat pe interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, fiind îndreptățiții să primească despăgubiri doar acei proprietari ale căror terenuri au fost înstrăinate legal după anul 1989.

Nici susținerea recurentei privind acordarea de despăgubiri nu este întemeiată și nu poate fi primită.

Astfel, conform art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999 "sunt imobile, în sensul acestei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi"

Limitele acordării eventualelor despăgubiri cuvenite recurentei-reclamante sunt reglementate conform dispozițiilor acestui act normativ. În acest sens sunt dispozițiile art. 1 alin. (1) din ordonanță care prevăd că "imobilele care au aparținut comunităților minorităților naționale din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență."

În ceea ce privește construcțiile demolate, la punctul 3 din Normele metodologice aferente art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se prevede expres faptul că:

"Nu intră sub incidența O.U.G. nr. 83/1999, republicată, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum și construcțiile demolate."

Recurenta-reclamantă a solicitat acordarea de despăgubiri pentru construcția care a fost demolată și care nu mai există în natură la data formulării cererii de restituire.

Ori, potrivit textului de lege citat, nu sunt imobile, în sensul prevăzut de O.U.G. nr. 83/1999, decât "construcțiile existente în natură", iar nu și cele demolate.

Prin urmare, în mod temeinic, instanța de fond a constatat faptul că susținerile recurentei-reclamante nu pot fi primite, dispozițiile invocate ale art. 1 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, la care face trimitere dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999 republicată, fac trimitere la teza de la alin. (4) al aceluiași articol, în care se face vorbire exclusiv de situația terenurilor, iar nu a clădirilor.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Astfel fiind, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 147/2019 din 26 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 ianuarie 2022.