Decizia nr. 145/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat instanței să anuleze Rezoluția nr. 724/27.03.2019 emisă de pârât și să dispună reluarea investigațiilor.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 290/2021 din 9 martie 2021, a respins excepția nelegalei compuneri a completului, a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea formulată de reclamant A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca inadmisibilă.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond precum și împotriva încheierilor pronunțate în cauză reclamantul A. a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 5 și 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă deși sesizarea inspecției judiciare a avut loc în 2018, înregistrată sub nr. x/2018, sub regimul legii vechi, al art. 45 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 cu modificările si completările ulterioare, care la data comiterii faptelor reclamate și a sesizării Inspecției Judiciare avea următorul conținut: "(5) Rezoluția de respingere a sesizării prevăzută la alin. (1) lit. c) și alin. (4) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 15 zile de Ia comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile." În opinia recurentului, soluția de respingere, ca inadmisibilă, a acțiunii este greșită deoarece înfrânge legea, fiind aplicată greșit în timp, și denota o rea-credință evidentă, manifestată de altfel pe întregul parcurs al procesului, astfel încât se impune admiterea recursului, rejudecarea cauzei care să conducă la anularea rezoluției de clasare și la redeschiderea cercetărilor în vederea anchetei disciplinare. Se mai arată că sesizarea Inspecției Judiciare a fost făcută în anul 2018 și înregistrată sub nr. x/2018, iar o primă investigație a fost ratată și soldată cu inapte concluzii bazate pe o pseudo verificare a celor petrecute în realitate, probabil dintr-o colegialitate incorect înțeleasă, inspectorul judiciar denaturând realitatea celor petrecute și ignorând contestarea amenzii judiciare abuzive cât și admiterea contestației și anularea încheierii abuzive a judecătorului B., al cărei malpraxis judiciar s-a vădit până la urmă. Recurentul mai susține că, ulterior, a solicitat (după completarea și reluarea cercetărilor pe baza aspectelor noi ignorate, neverificate de inspectori și reclamate ca atare) și anularea rezoluției nr. 724/27 martie 2019 a Inspecției Judiciare, de clasare a plângerii cu care a fost sesizată în raport de conduita judecătorului cauzei care era dator să facă un control judiciar efectiv asupra actului de sesizare, în întregul său. De altfel, potrivit legii și Regulamentului Inspecției Judiciare aplicabile, potrivit art. 17 alin. (1) din Regulament, "în situația în care Inspecția Judiciară este sesizată cu aspecte care au făcut obiectul unor verificări anterioare, pentru care, după caz, s-a formulat răspuns sau s-a dispus clasarea, respingerea sesizării, cercetarea disciplinară sau exercitarea acțiunii disciplinare de către Inspecția Judiciară, noua sesizare primește același număr de înregistrare cu cel al sesizării anterioare." Recurentul consideră că și respingerea cererii de recuzare este greșită, pentru că judecătoarea C. se află în această speță într-o situație de incompatibilitate absolută prohibită de art. 42 pct. 13 C. proc. civ., interpretat prin prisma art. 6 din Convenție, întrucât ne aflăm pe poziții ostile și ireconciliabile generate de faptul că suntem avocații victimelor din procesul la CEDO privind evenimentele din 13-15 iunie și în procedura penală națională în care tatăl judecătoarei a fost pus sub acuzare pentru infracțiuni împotriva umanității ca urmare a participației la represiunea criminală din acele zile, în care deși era procuror general adjunct nu a intervenit pentru menținerea supremației legii si protecția victimelor, prin prezența sa încurajând forțele de represiune că faptele lor criminale se desfășoară sub acoperirea procuraturii și a supervizat operațiunile de luare de ostateci, tratamente inumane, tortură, lipsire de libertate în lagărele de prizonieri ad-hoc instituite la Academia de Poliție din Băneasa și la Unitatea Trupelor de Securitate din Măgurele. Cu privire la violarea repartizării aleatorii a cauzei, se arată că trimiterea a fost dirijată și nu aleatorie, cu încălcarea legii organice nr. 247/2005, la un anume judecător dedicat, înseamnând tot o nelegală compunere/constituire a completului de judecată (în lipsa unei definiții legale) care se invocă pe cale de excepție. Când judecătorul este și incompatibil absolut, asta înseamnă că tot nelegal constituire/compunere a completului de judecată compus de un judecător incompatibil, care nu poate deci judeca, în loc de un judecător compatibil, imparțial, cu reputația neștirbită, care este mai presus de orice bănuială, care nu are interese personale în cauză de niciun fel, care respectă legea, Constituția și Convenția EDO în sensul obligației prevăzute de art. 31 din Legea națională nr. 590/2003 pentru puterea judiciară și pentru oricare persoană. Prin urmare, hotărârea este supusă sancțiunii prevăzute de art. 488 pct. 2 C. proc. civ. din motivul violării repartizării aleatorii și dirijării la un alt judecător decât cel la care trebuia să ajungă prin legala repartizare aleatorie. Chiar dacă judecătorul cauzei poate avea o altă opinie cu privire la admisibilitate, punerea în dezbatere a oricărei cereri nu poate fi refuzată. O cerere poate fi admisă sau respinsă dar după dezbaterea și analizarea ei, soluția de admitere sau de respingere neputând fi discutată de Inspecția Judiciară ci reclamată într-o cale de atac. Refuzul de a punea cerere în dezbatere și de a o analiza ca și măsurile represive față de autorul cererii, sunt însă abuzuri impardonabile care cad în competența de cercetare a Inspecției Judiciare, potrivit prerogativei sale legale. Inspectorul judiciar s-a prefăcut că nu înțelege sau a abandonat disprețuitor prerogativa conferită Inspecției, nu a făcut verificările necesare, a tratat din nou superficial sesizarea și a clasat-o, etalând o infailibilitate a unui judecător abuziv. Ignorarea unei cereri sau respingerea nemotivată constituie abuz, cum abuz a fost și returnarea unor documente de teamă că rămânerea lor la dosar ar răsturna probațiunea premeditat-unidirecționată într-un dosar, contrar principiului egalității de arme în dosarul penal. O asemenea conduită întocmită tocmai la acest nivel judiciar, de Curte de Apel, nu este corectă, nu înseamnă profesionalism și nici respectarea legii care ar trebui să caracterizeze activitatea de înfăptuire a Justiției și nici nu plasează judecătorul mai presus de orice bănuială ci, din contră, îl decredibilizează pe magistrat, vulnerabilizează actul de justiție, îl transformă în contrariul său ca în perioada de dinainte de 1998 când procuratura și securitatea spuneau ce e probă și ce nu. Nu poate fi trecut cu vederea că, deși au reclamat aceste aspecte la Inspecția Judiciară, aceasta, printr-o verificare sumară și deloc imparțială, a conchis că sesizarea trebuie clasată fiindcă scrie în încheierea de ședință (dictată de judecătorul reclamat) că ar fi fost ireverențios cu instanța sau că nici nu ar fi contestat măcar măsura abuzivă de sancționare cu amendă judiciară maximă de 5000 RON, clasare care este impardonabilă și, într-un stat de drept, nu ar putea fi trecută cu vederea. Situația de fapt este incorect redată, fiind probabil o modalitate de apărare a judecătoarei B. ori un reflex al inspectorului, într-o încercare de colegialitate greșit înțeleasă. Această situație poate fi verificată în urma audierii înregistrării ședinței de judecată din data de 14.05.2018. În temeiul dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 544/2004, Înalta Curte solicită să i se pună în vedere pârâtei să prezinte fișierul cu înregistrarea de ședință și toate celelalte documente care au stat la baza emiterii Rezoluției atacate, inclusiv a întregului conținut al dosarului de anchetă/verificare disciplinar întocmit, sub confirmarea, prin semnătură, din partea Inspectorului -Șef că acelea sunt toate actele de inspecție. Recurentul mai susține că are calitate de parte interesată inclusiv în sensul C. proc. pen. (definit la art. 339 C. proc. pen.) și al jurisprudenței CEDO, ca și al Curții Constituționale, întrucât numele său și referiri la activitatea sa sunt menționate într-un mod inadecvat, neadevărat și care îl prejudiciază, în cuprinsul actului de sesizare a instanței care a deschis dosarul nr. x/2017, astfel că are dreptul la apărare, inclusiv la apărarea reputației și la exercitarea procedurilor legale în fața oricăror instanțe și în orice împrejurare și jurisdicție pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime, orice restrângere de drepturi neputând fi operată decât în conformitate cu dispozițiile art. 53 din Constituție, Cum procesul penal are și o latură civilă, este în afara oricărei discuții că are și un interes legitim, direct, născut și actual, de a interveni, fie și numai pe latura civilă a acestuia, deși probele care însoțeau cererea de intervenție erau utile și concludente pentru aflarea adevărului - obligație prevăzută de art. 5 C. proc. pen. în cauză, și chiar și pentru consolidarea prezumției de nevinovăție în sensul art. 4 C. proc. pen. și apărarea a doi dintre cei puși sub acuzare. Recurentul mai arată că se află în situația prevăzută de lege pentru denegare de dreptate, întrucât orice cerere adresată judecătorului trebuie primită și soluționată în raport cu art. 5 noul C. proc. civ. și pentru restrângerea de drepturi prohibită de art. 53 din Constituție, stabilind în mod corect împrejurările și succesiunea cererilor, ascultând înregistrarea-martor a ședinței de judecată a momentului la care a fost prezent și în timp ce ședința era întreruptă (după ce instanța dispusese trimiterea dosarului la completul imediat următor). Cu privire la pretinsa interdicție de a depune acte în dosar, menționează că încheierea din 19 februarie 2018 nu i-a fost comunicată, o contestă de plano și prin separata acțiune, de îndată ce îi va fi comunicată. Cu toate acestea, interdicția de a depune documente la dosar pentru că nu ar fi parte, nu se poate extinde și la posibilitatea de a formula potrivit cu legea de procedură cereri însoțite de probe. În opinia recurentului, judecătoarea B. avea obligația de a soluționa cererea de intervenție procesuală (Art. 5 C. proc. civ. aplicabil prin coroborare cu art. 2 C. proc. pen. prin prisma art. 6 din Convenție, raportat la obligația prevăzută de art. 31 din Legea nr. 590/2003), sub sancțiunea prevăzută de lege pentru încălcarea art. 53 din Constituție. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

Apărările formulate în cauză Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Cu privire la excepția nelegalei compuneri a completului (prin încălcarea principiului repartizării aleatorii), Înalta Curte reține că potrivit art. 94 alin. (10) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești: "Stabilirea obiectului cauzei se face, de regulă, de către un grefier cu studii superioare, sub coordonarea unui judecător. După stabilirea numărului din aplicația ECRIS, dosarele se predau personalului responsabil cu efectuarea repartizării aleatorii, având atașate dovezile privind modul în care au fost transmise." Textul legal impune atașarea la dosar a dovezilor privind "modul în care au fost transmise" actele de sesizare a instanței, respectiv "prin poștă, curier ori fax sau în orice alt mod prevăzut de lege", iar această operațiune este prealabilă repartizării aleatorii. Înalta Curte reține că nicio prevedere legală nu impune atașarea la dosar a vreunui formular, ori extras din sistemul informatic ECRIS privind repartizarea aleatorie a cauzelor. La dosar se află procesul-verbal de repartizare aleatorie a cauzei pe secție și pe completul de judecată. Prin compunerea instanței se înțelege alcătuirea instanței de judecată cu numărul de judecători prevăzut de lege, în acest sens existând norme de organizare judecătorească. Astfel, potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, "Cauzele date, potrivit legii, în competența de primă instanță a judecătoriei, tribunalului și curții de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepția cauzelor privind conflictele de muncă și de asigurări sociale." Aceste dispoziții legale au fost aplicate în cauza de față, dosarul fiind repartizat unui complet de judecată format dintr-un judecător. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că reclamantul nu s-a adresat inspectorului șef al Inspecției Judiciare cu plângere împotriva Rezoluției de clasare nr. 724/A din data de 27 martie 2019 emisă în dosarul nr. x al Inspecției Judiciare, deși dispozițiile art. 45 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 prevăd obligativitatea parcurgerii acestei proceduri prealabile. Nu pot fi primite susținerile recurentului potrivit cărora, în cauza de față, nu ar fi fost aplicabile prevederile sus-menționate, motivat de împrejurarea că actul contestat îl reprezintă Rezoluția de clasare nr. x/2018 emisă sub imperiul prevederilor anterioare ale Legii nr. 317/2004, întrucât obiectul dosarului nr. x/2019 l-a constituit "anulare rezoluție IJ nr. 724/27.03.2019". Necesitatea parcurgerii unei proceduri administrative, prealabil sesizării instanței de judecată, este stabilită prin voința legiuitorului, prin intermediul normelor de procedură speciale. Recurentul-reclamant a sesizat instanța cu o acțiune în anularea unei rezoluții de clasare a sesizării emisă în urma verificărilor prealabile cu privire la eventuale abateri disciplinare ale magistraților, rezoluție emisă de Inspecția Judiciară în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004. La data emiterii rezoluției atacate - 27.03.2019 și, inclusiv la data introducerii acțiunii-14.11.2019, normele procesual civile speciale privind soluționarea litigiului în anularea rezoluției de clasare emisă de Inspecția Judiciară, conținute de art. 45 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, prevedeau că împotriva rezoluției de clasare prevăzută la art. 45 alin. (4), persoana care a formulat sesizarea poate depune plângere adresată inspectorului șef, în termen de 15 zile de la comunicare. Plângerea se soluționează în cel mult 20 de zile de la data înregistrării la Inspecția Judiciară. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 45 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, voința legiuitorului a fost aceea de a condiționa admisibilitatea acțiunii în justiție în anularea rezoluției de clasare emisă de Inspecția Judiciară de urmarea unei proceduri administrative prealabile, prin plângerea adresată inspectorului șef al Inspecției Judiciare. Or, în cauză, această procedură nu a fost parcursă de partea reclamantă. Neparcurgerea procedurii administrative prealabile atrage respingerea acțiunii ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile. În ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii din data de 17.11.2020, Înalta Curte constată că în mod legal și temeinic a respins instanța de fond cererea recurentului-reclamant de introducere în cauză a magistratului reclamat. Astfel, Inspecția Judiciară a precizat că nu se impune introducerea în cauză a magistratului vizat de rezoluția de clasare nr. 724/A din data de 27 martie 2019 emisă în dosarul nr. x al Inspecției Judiciare, respectiv, a judecătoarei B., deoarece aceasta nu are calitatea de beneficiar al actului administrativ contestat, astfel cum este această noțiune definită în materia contenciosului administrativ, prin raportare și la prevederile art. 78 alin. (2) C. proc. civ. Rezoluția de clasare contestată a fost emisă ca urmare a sesizării primite în condițiile art. 45 alin. (1) din același act normativ, fiind efectuate numai verificări prealabile, ce au condus la concluzia că nu există indiciile săvârșirii vreunei abateri disciplinare. Raportat la obiectul aspectelor semnalate și dată fiind verificarea prealabilă efectuată în temeiul art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 s-a apreciat că nu se impune, în contextul procesual ce viza legalitatea emiterii rezoluției de clasare, introducerea în cauză a magistratului, în condițiile în care acesta nu este un veritabil "beneficiar" al actului atacat, în sensul prevederilor legii contenciosului administrativ. Împrejurarea că rezoluția de clasare s-a comunicat în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, republicată și modificată, direct persoanei care a formulat sesizarea, dar și persoanei vizate de sesizare nu atrage, de plano, calitatea procesuală pasivă în cauză, sintagma folosită de legiuitor în cuprinsul normei enunțate, aceea de "persoană vizată", fiind în mod evident diferită de valențele juridice acordate în cadrul legii contenciosului administrativ termenilor de "emitent al unui act contestat" și respectiv, "beneficiarului acestuia". Pe de altă parte, Înalta Curte constată că potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate. Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată. Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală. Înalta Curte reține incidența prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac". În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Rezultă, așadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecății excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță. Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe. Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului. Cu alte cuvinte, stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege. Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviințarea și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar. Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță. Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluționat cererile de apel, pronunțându-se asupra argumentelor invocate de părți, motivarea hotărârii explicând și fundamentând soluția concretizată în dispozitivul deciziei. Reaua-credință presupune intenția frauduloasă a magistratului: ea se manifestă prin încălcarea cu bună știință de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi și/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puțin magistratul, deși nu urmărește expres, acceptă în mod conștient vătămarea unei persoane. Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi este un element distinct de reaua-credință a magistratului sau de grava neglijență - aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept. Or, în cauză, nu s-au prezentat și identificat indicii temeinice privind reaua-credință, nici privind grava neglijență a magistratului. Grava neglijență presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijență se apreciază, între altele, de exemplu, și în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanțe. Dincolo de aceste aspecte, sunt și alți factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuții etc. Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijență, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă. De asemenea, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.