ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 142/2022

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele DGRFP Brașov și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a solicitat, anularea Deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 2989/11.03.2019 emisă de DGRFP Brașov și a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.11.2018 emisă de AJFP Brașov, ca fiind netemeinice și nelegale, cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 98/2019 din 10 octombrie 2019, a admis acțiunea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtelor Agenția Județeană A Finanțelor Publice Brașov și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, a anulat Decizia nr. 2989/11.03.2019 emisă de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov de soluționare a plângerii prealabile și Decizia nr. 366341/15.11.2018 de angajare a răspunderii solidare emisă de pârâta Agenția Județeană a Finanțelor Publice Brașov și a obligat pârâtele, în solidar, la plata sumei de 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Prin încheierea de ședință din 14 noiembrie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de lămurire a dispozitivului Deciziei nr. 98/10.10.2019, a lămurit înțelesul dispoziției cu privire la plata cheltuielilor de judecată, în sensul obligării pârâtelor, în solidar, să plătească reclamantului suma de 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru datorată în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, reclamantul rezervându-și dreptul de a solicita onorariul avocațial pe cale separată.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței nr. 98/2019 din 10 octombrie 2019, și a încheierii din 14 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, pârâtele Agenția Județeană a Finanțelor Publice Brașov și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov au declarat recurs. Recursurile sunt întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și 5 C. proc. civ. După prezentarea situației de fapt, în motivarea recursurilor, se arată că documentele și împrejurările avute în vedere la emiterea deciziei de antrenare a răspunderii solidare dovedesc condițiile impuse de legiuitor în conformitate cu dispozițiile art. 25 din Legea 207/2015 după cum urmează: a) fapta ilicită este nerespectarea condițiilor impuse de art. 20, alin. (1) din Legea 2017/2015 privind Codul de procedură fiscală; b) existența prejudiciului o reprezintă obligațiile datorate de B. în cuantum de 5.630.904 RON provenite din perioada în care debitoarea s-a aflat sub administrarea reclamantului, ce nu poate fi recuperat din averea debitoarei sus- menționate; c) existența legăturii de cauzalitate dintre condițiile mai sus menționate, este neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de legislația fiscală în sensul declarării/neachitării debitelor datorate bugetului consolidat al statului. d) vinovăția reclamantei în calitate de administrator este determinată însăși de funcționarea unei entități, aflată sub oblăduirea sa directă ce a produs pagube irecuperabile în mod repetat bugetului consolidat, ce nu pot fi recuperate din averea debitoarei. Este evident că administratorul societății avea cunoștință de obligațiile fiscale restante și, cu toate acestea, a omis în mod voit să achite obligațiile fiscale, fiind astfel dovedită reaua credință a acestuia. Atâta timp cât plata obligațiilor fiscale reprezintă un atribut și o acțiune exclusiv personală a administratorului și depinde astfel numai de voința acestuia, însăși neplata acestor obligații fac dovada relei credințe . Reclamantul nu poate invoca situația economică nefavorabilă în activitatea societății pentru că, însăși continuarea activității în aceste condiții reprezintă voința exclusivă a acestuia și implicit și răspunderea personală privind consecințele acestei activități. În ceea ce privește prejudiciul, este evident că acesta există și a fost cauzat și ca urmare a neachitării creanțelor fiscale de către societatea debitoare. Fapta ilicită este condiționată de existența calității de asociat, acționar, administrator sau orice altă persoană fizică ce desfășoară o activitate în interesul persoanei juridice, dacă această activitate are ca rezultat starea de insolvabilitate. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este reglementat de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că reprezentanții legali nu și-au îndeplinit obligația legală de a achita la scadență creanțele fiscale. Nu poate fi vorba de buna-credință în situația în care s-a prelungit menținerea în funcțiune a unei societăți cu activitatea în pierdere și lipsă a contractărilor, aspecte care nu previzionau redresarea sau vreun rezultat pozitiv în ceea ce privește plata obligațiilor către bugetul de stat. În cazul neplății cu rea credință a obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat, reprezentanții legali trebuie să prevadă rezultatul faptei ilicite și să urmărească producerea acestuia. Aceasta înseamnă că, pentru a putea fi stabilită răspunderea solidară a reclamantului cu debitoarea B. S.R.L. este obligatorie probarea împrejurării că datoria fiscală de 5.630.904 RON provine din modul în care reclamantul, în calitate de asociat și administrator, și-a exercitat atribuțiile ce îi reveneau în cadrul societății. În speță, reaua - credință a reclamantului, în calitatea sa de asociat al B. S.R.L., societate declarată insolvabilă și în prezent în insolvență conform Legii nr. 85/2014, reiese din faptul că acesta nu a declarat sumele datorate bugetului general consolidat, aspect recunoscut în cuprinsul contestației administrative. În concret, reclamantul, ca și administrator, nu a efectuat demersuri pentru declararea și achitarea obligațiilor imputate societății, fapt ce a atras calcularea și de accesorii de către organul fiscal, și nici nu a formulat contestație împotriva actelor administrativ fiscale comunicate, pe care înțelege să le critice abia în prezenta acțiune. Reaua credință a reclamantului rezultă și din împrejurarea că nu a efectuat nici un demers pentru achitarea obligațiilor fiscale restante pentru care au fost întreprinse măsuri de executare silită, nu a formulat contestație, nu a solicitat eșalonarea la plată a obligațiilor fiscale, astfel încât există intenția de a prejudicia creditorul fiscal. Conform art. 20 alin. (1) Codul de procedură fiscală, reprezentanții legali ai persoanelor fizice și juridice, precum și reprezentanții desemnați ai asocierilor fără personalitate juridică sunt obligați să îndeplinească obligațiile ce revin potrivit legislației fiscale persoanelor sau entităților reprezentate. Acești reprezentanți îndeplinesc obligațiile fiscale de plată ale persoanelor sau entităților reprezentate din acele mijloace pe care le administrează. Din această dispoziție legală rezultă că asociații sunt responsabili față de societate pentru stricta îndeplinire a obligațiilor și pentru gestionarea resurselor financiare si materiale. Gestionarea deficitară a resurselor societății, corelată cu neplata obligațiilor fiscale precum și faptul că nu s-au indicat de către reclamant împrejurări de natură să-i circumstanțieze comportamentul fiscal, duc la concluzia existenței relei credințe și justifică angajarea răspunderii solidare. Contrar susținerii reclamantului, în speță, reiese reaua-credință a administratorului/asociatului debitoarei întrucât, prin acțiunile derulate, comportamentul fiscal și dezinteresul manifestat față de situația societății comerciale în raport cu obligațiile față de organul fiscal, nu și-a îndeplinit îndatoririle pe care legea le impune. În ceea ce privește lipsa de motivare a Deciziei nr. 366341/15.11.2018, recurentele precizează că nici acest motiv care a stat la baza pronunțării sentinței recurate nu este întemeiat. În opinia recurentelor decizia contestată conține aspecte relevante ale angajării răspunderii, temeiul legal, art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și motivele în fapt, neachitarea la termenele de scadență a obligațiilor fiscale aferente perioadei în care reclamantul a avut calitatea de administrator deși avea disponibilitățile financiare în acest sens, rezultând și reaua credință, atâta timp cât s-au folosit disponibilitățile bănești în alt scop în loc de plata creanțelor față de bugetul de stat. De asemenea, apreciază nelegală sentința civilă recurată cu privire și la obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru, având în vedere prevederile art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013. În susținerea recursului sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.11.2018 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, s-a stabilit angajarea răspunderii solidare a reclamantului în vederea realizării, în tot, a creanțelor fiscale ale societății S.C. B. S.R.L., în limita sumei de 5.630.904 RON. Organul fiscal a constatat a fi întrunite condițiile legale pentru angajarea răspunderii solidare, în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015. Astfel, s-a reținut că societatea comercială B. S.R.L. a înregistrat obligații fiscale în sumă totală de 5.630.904 RON, debitoarea persoană juridică fiind declarată insolvabilă în temeiul art. 265 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală potrivit procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x din 04.06.2018 emis de către AJFP Brașov. Organul fiscal emitent a reținut că reclamantul, în calitate de administrator, a dat dovadă de rea credință, conduită ce rezultă din pasivitatea de care a dat dovadă cu bună știință, provocând insolvabilitatea societății prin nedepunerea nici unui efort în vederea recuperării creanțelor societății sau în vederea stingerii la scadență a obligațiilor fiscale datorate la bugetul statului ori în vederea clarificării situației fiscale a societății. Împotriva acestei decizii reclamantul a formulat contestație, această cale administrativă de atac fiind respinsă prin Decizia nr. 2989/11.03.2019 emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov. Înalta Curte constată că temeinic și legal s-a reținut că în decizia contestată se arată generic că reclamantul nu a întreprins demersurile legale în vederea achitării obligațiilor, fără însă a se arăta în concret care anume au fost aceste demersuri omise de reclamant. Simplul fapt că administratorul nu a mai putut identifica măsuri care să ducă la o eventuală redresare a societății și de a evita blocajul economic nu poate echivala cu reaua sa credință, fiind un fapt evident acela că, într-un anumit context economic o societate comercială poate ajunge în situația în care să nu mai poată face față obligațiilor sale financiare în lipsa vreunei rele intenții a administratorului și chiar dacă acesta întreprinde toate demersurile legale și face toate eforturile pentru redresarea activității. Instanța de control judiciar reține că un act administrativ este motivat atunci când el enunță motivele de fapt și de drept pentru care autorul său îl consideră justificat. Motivarea reprezintă o condiție generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Altfel spus, motivarea este o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri în concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului. Așadar, motivarea este o formalitate substanțială a cărei absență sau insuficiență antrenează invaliditatea actului. Motivarea urmărește o dublă finalitate, și anume: îndeplinește o funcție de transparență a procedurilor administrative în profitul cetățenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat și permite autorității judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia. De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat. Înalta Curte precizează că obligația motivării actului administrativ reprezintă o cerință de legalitate a acestuia unanim acceptată atât pe plan intern, cât și la nivelul dreptului unional. Motivarea actului administrativ constituie o garanție împotriva arbitrariului și se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situații juridice individuale și subiective. Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competența emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conțină și elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate. Sub aspectul motivării actului administrativ, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis și trebuie să prezinte într-o manieră clară algoritmul urmat de instituția care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate motivarea măsurilor și de asemenea, să permită instanțelor efectuarea revizuirii actului, insuficiența motivării sau nemotivarea atrăgând nulitatea. În acest sens, este cauza C 509/1993 prin care instanța de contencios unional a reținut că o detaliere a motivelor este necesară și atunci când instituția emitentă dispune de o largă putere de apreciere, întrucât motivarea conferă actului transparență, putându-se verifica în acest fel dacă actul este corect fundamentat. O motivare insuficientă sau greșită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui. De asemenea, în mod corect s-a reținut că neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale poate fi imputabilă doar atunci când administratorul ori asociatul deși dispun de fonduri suficiente atât pentru derularea activității cât și pentru achitarea sumelor datorate statului, ei nu efectuează voit plățile către fisc sau atunci când deși au înstrăinat o parte din bunurile incluse în patrimoniul social nu au folosit sumele obținute pentru stingerea obligațiilor fiscale sau în interesul societății. Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut că, în cauză, nu s-a demonstrat intenția reclamantului, prin acțiune sau omisiune, de a sustrage societatea pe care o reprezintă de la plata obligațiilor fiscale. Elementul necesar și determinant pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului sau asociatului, reaua credință reprezintă o stare de fapt care trebuie dovedită, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumpția de vinovăție în cazul administratorilor și asociaților. Cum legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina administratorului, invocarea dispozițiilor legale nu constituie dovada necesară și suficientă și nu atrage automat răspunderea persoanei în solidar cu debitoarea. Prin urmare, Înalta Curte constată că pentru angajarea răspunderii solidare, respectiv pentru aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, reaua-credință trebuie a fi dovedită în mod efectiv. Reaua-credință este condiția esențială, cerută de către legiuitor. Nu se poate prezuma în situația constatării unor debite fiscale ale societății că acestea nu au fost achitate cu rea-credință. Atragerea răspunderii solidare reprezintă o formă a răspunderii civile delictuale, astfel că pe lângă condiția prejudiciului trebuie dovedită și forma de vinovăție cerută de lege, așadar trebuie analizate în mod concret toate circumstanțele de fapt care relevă atitudinea persoanei, pentru a se putea concluziona că aceasta a urmărit în mod direct crearea unui prejudiciu față de bugetul statului, condiții ce nu sunt îndeplinite în cauza de față. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. Înalta Curte constată că și recursul formulat împotriva încheierii din 14 noiembrie 2019 este nefondat, instanța de fond temeinic și legal a obligat recurentele la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru și a luat act că reclamantul își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.