ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3415/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3415/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin sentința penală nr. 237 din 20

noiembrie 2009, Tribunalul Bihor, în baza art. 257 alin. (1) C. pen. corelat cu

art. 1, art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000

modificată

l-a condamnat pe inculpatul D.M., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de

influență, la pedeapsa de 3 ani închisoare în regim de executare.

În

baza art. 71 C. pen. i s-a interzis inculpatului exercitarea

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen., pe durata

executării pedepsei principale.

În

baza art. 257 alin. (2) C. pen. s-a confiscat de la inculpat,

în favoarea statului suma de 29.419.200 ROL.

În

baza art. 192 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul

în favoarea statului la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în sumă de

4.000 RON.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

analizând actele și lucrările dosarului, sub aspectul stării de fapt, a reținut

următoarele:

La finalul anului 2001, inculpatul D.M.

avea gradul de locotenent colonel de poliție (echivalat, în august 2002, cu gradul

profesional de comisar de poliție ca urmare a dispozițiilor Legii privind statutul

polițistului) și ocupa funcția de ofițer specialist I în cadrul Inspectoratului

de Poliție al Județului Bihor, Serviciul Cercetări Penale. În virtutea acestei funcții,

inculpatul D.M. îl înlocuia pe șeful Serviciului Cercetări penale. La sfârșitul

lunii martie 2006 inculpatul s-a pensionat.

În

perioada anilor 2001-2002 martora denunțătoare C.L. având

calitatea de administrator la S.I. SRL V.M., în cadrul unor operațiuni comerciale

derulate cu alte societăți, printre care și SC M., a emis CEC-uri, cu privire la

care constatându-se lipsa de acoperire bancară, au fost demarate cercetări penale

pentru săvârșirea infracțiunii de către aceasta a infracțiunii de înșelăciune prin

CEC-uri.

În

acest context martora l-a abordat pe inculpatul D.M. cu solicitarea

de a o ajuta în aceste dosare penale, urmând ulterior o serie de vizite ale martorei

denunțătoare la locuința inculpatului și la locul de muncă al acestuia.

Dosarele în care a fost implicată martora

denunțătoare au fost repartizate ofițerilor de poliție G.F. și L.P. În dosarul instrumentat

de martorul G.F., martora denunțătoare avea calitatea de parte vătămată, iar plângerea

penală formulată de aceasta împotriva numitului H.V. avea caracter fictiv și era

menită a-i servi drept apărare în dosarele în care era cercetată penal.

În

cadrul cercetării penale ce a urmat, martora denunțătoare

a fost citată calitate de parte vătămată, iar ulterior s-au emis mai multe mandate

de aducere în localitatea V.M., cunoscută ca localitatea de domiciliu a martorei

denunțătoare.

Martora denunțătoare nu a răspuns acestor

solicitări și nu s-a prezentat în fața organelor de cercetare penală. Aceasta l-a

căutat pe inculpatul D.M., la locuința acestuia, unde inculpatul l-a chemat pe martorul

G.F. și i-a prezentat-o pe martora denunțătoare ca fiind partea vătămată pe care

acesta o căuta, inculpatul arătând totodată că avea cunoștință de emiterea mai multor

mandate de aducere cu privire la martoră.

În

dosarul instrumentat de ofițerul de poliție L.P., martora

denunțătoare C.L. avea calitatea de inculpată, iar acesta cunoștea relația pe care

martora denunțătoare o avea cu inculpatul D.M. întrucât la una din chemările martorei

denunțătoare la sediul poliției, aceasta a fost condusă pentru anchetă de către

martorul L.P. din biroul inculpatului D.M.

Fiind convinsă de influența inculpatului

D.M. asupra ofițerilor de poliție ce instrumentează cauze în care era implicată,

martora denunțătoare în repetate rânduri, când s-a deplasat la locuința inculpatului,

i-a dus acestuia diverse bunuri pe care inculpatul le-a acceptat.

Astfel martora denunțătoare a transportat

la locuința acestuia cu ajutorul martorului V.C. o centrală termică, în valoare

de 23.419.200 ROL, i-a dat inculpatului bunuri alimentare și suma de 200 dolari

SUA, obținută în urma unui schimb valutar efectuat de martorul C.F., precum și bunuri

alimentare depozitate în trei plase, în contextul deplasării martorei denunțătoare,

de asemenea la locuința inculpatului, cu un taxi condus de martora B.T.

Relația dintre martora denunțătoare și

inculpat a continuat, până la finele anului 2002, când inculpatul D.M. a plecat

într-o misiune în Cehia, iar ulterior martora denunțătoare a fost arestată.

Sub aspectul relevanței probelor administrate

în cauză, instanța de fond a menționat că depozițiile martorei denunțătoare sunt

apreciate ca fiind concludente exclusiv în măsura în care aceasta se coroborează

cu alte mijloace de probă, apreciate ca fiind obiective.

S-a considerat că această soluție se impune

atât de principiu cât și raportat la elementele concrete ale cauzei. S-a afirmat

că interpretarea acestei probe de principiu impune coroborarea strictă cu alte elemente

obiective ale cauzei, întrucât în materia infracțiunilor de corupție, depozițiile

martorei denunțătoare creează suspiciuni justificate atât sub aspectul obiectivitătii

cât și sincerității martorului.

Moralitatea martorului denunțător, în practica

judiciară, a fost apreciată ca fiind un element ce caracterizează și diferențiază,

într-adevăr nu în esență, infracțiunea de trafic de influență, de infracțiunea de

înșelăciune, în sensul că, în primul caz, persoana care dă banii sau bunurile este

de rea credință și urmărește să obțină un drept, dându-i făptuitorului o sumă de

bani sau bunuri, în timp ce în al doilea caz, persoana care dă banii sau bunurile

este de bună-credință, fiind indusă în eroare de către făptuitor.

În

mod logic motivația martorului denunțător în inițierea unei

proceduri penale, prin denunțul său, poate fi una vindicativă sau în scopul realizării

unor interese.

În

speța de față, martora denunțătoare prin momentul în care

a făcut denunțul penal cât și prin modul în care a relatat împrejurări concrete

de comitere a faptei, a creat serioase dubii asupra obiectivitătii și sincerității

sale. Astfel, fapta a fost săvârșită în cursul anilor 2002-2003, iar denunțul penal

a fost făcut în anul 2006, într-o perioadă în care martora se afla în stare de arest

preventiv. Apoi, există elemente asupra cărora declarațiile martorei denunțătoare

creează contradicții. În concret, prima instanță s-a referit la abordarea telefonică

a inculpatului D.M. de către martorul K.J., despre care aceasta a pretins că, în

momentul acestei

convorbiri telefonice, martorul se afla

în apartamentul situat din localitatea Oradea, împreună cu fosta soție, martora

K.I. și fiica martorei denunțătoare G.M. Acest aspect este contestat în fața instanței

de către martorii K.J. și K.I. și este susținut, în mod constat, de către martora

G.M.

Sunt de asemenea contradicții în ceea ce

privește și modul de deplasare a martorei denunțătoare la locuința inculpatului,

atunci când aceasta a fost însoțită de către martorele G.M. și K.I., cât și modul

în care au decurs aceste vizite, respectiv numărul acestor vizite. Deși aceste elemente

ar putea fi privite ca elemente de amănunt, au fost interpretate în apărare ca reflectând

nesinceritatea martorului denunțător.

În

opinia primei instanțe, aceste elemente nu modifică modul

de interpretare al aceste probe, întrucât așa cum s-a arătat, s-a apreciat că, de

principiu depoziția martorei denunțătoare trebuie privită cu circumspecție, în prezenta

speță cu atât mai mult cu cât martora denunțătoare este autoarea unor fapte penale,

pentru care execută pedepse privative de libertate, moralitatea sa fiind cu atât

mai îndoielnică.

S-a arătat că depoziția martorei denunțătoare

în prezenta cauză nu poate fi însă exclusă din materialul probator, întrucât faptele

pe care aceasta le atribuie inculpatului se probează prin alte probe apreciate ca

obiective în cauză.

Utilitatea parțială a depoziției martorei

denunțătoare în lămurirea împrejurării cauzei, deși nu duce la exonerarea inculpatului,

produce consecințe în ce privește alte soluții date în cauză, cum ar fi luarea măsurii

confiscării și stabilirea cuantumului sumei confiscate.

Depozițiile martorilor K.J. și K.I. au

fost apreciate ca fiind probe neconcludente în soluționarea cauzei, urmare lipsei

de obiectivitate a martorilor.

Martorul K.J. este fratele martorei denunțătoare,

iar martora K.I. este cumnata acesteia, respectiv fosta soție a martorului K.J.

Martora K.I., la momentul audierii sale în fața instanței de judecată, executa o

pedeapsă privativă de libertate, pentru comiterea unor infracțiuni economice, iar

martorul K.J. a avut calitatea de inculpat în mai multe cauze, înregistrate pe rolul

Tribunalului Bihor.

În

mod evident aceste date, generează suspiciuni asupra moralității

martorilor și obiectivitătii manifestate în cauză. De altfel, poziția acestor martori

este oscilantă, în fața instanței fiind retractate o serie de susțineri făcute în

cursul urmăririi penale și cu importanță atât în ce privește chestiuni esențiale

ale cauzei cât și elemente de circumstanță.

În

faza de urmărire penală, martora K.I. a declarat că, atunci

când a însoțit-o pe martora denunțătoare la locuința inculpatului, aceștia au discutat

în absența sa, martora susținând că s-a aflat la o țigară. În fața instanței, martora

a retractat această afirmație. Tot cu ocazia audierilor efectuate în cursul urmăririi

penale martora a declarat că personal, i-a dat inculpatului suma de 100 sau 200

dolari SUA, iar în fața instanței a declarat că nu i-a dat inculpatului nicio dată

vreo sumă de bani.

Motivația martorei în ce privește retractarea

declarațiilor date anterior a fost în sensul că modul de audiere adoptat în cursul

urmăririi penale, a fost unul presant.

Deși potrivit art. 63 C. proc. pen. probele

nu au valoare mai dinainte stabilită, aprecierea fiecărei probe fiind făcută de

instanță în urma examinării tuturor probelor administrate, principiu ce în concret,

oferă posibilitatea recunoașterii valorii probatorii unor probe administrate în

faza de urmărire penală, cu excluderea celor administrate în faza de judecată, în

speța de față, instanța de fond a apreciat că nu se poate face abstracție de calitatea

acestor martori, de persoane cercetate penal și condamnate pentru infracțiuni economice,

respectiv de moralitatea lor îndoielnică, și ca atare nici declarațiile inițiale

ale acestora nu pot fi luate în considerare fără nici o rezervă.

Acest fapt, calitatea martorilor, în sine,

nu exclude valoarea probatorie a acestor probe, însă conduita procesuală a martorilor

care revin asupra declarațiilor inițiale demonstrează că, aprecierea de principiu

a moralității îndoielnice a acestora, s-a obiectivat, devenind astfel un fapt cert.

Tribunalul a reținut că martorii își motivează

neverosimil revenirile, martora K.I. arătând că audierile au fost presante, iar

martorul K.J. că nu a putut să își citească personal declarația, datorită faptului

că nu avea asupra sa ochelarii; că această declarație i-a fost citită de persoana

care l-a anchetat și care i-a sugerat că dacă ar da anumite declarații despre inculpat

cum ar fi, că inculpatul l-a vizitat pe martor în Austria, la locuința sa, că inculpatul

a primit de la martor cadouri, implicit o mașină, i s-ar rezolva situația personală

din acel moment, martorul făcând precizarea că, în contextul audierii sale se afla

în stare de arest preventiv în Arestul Inspectoratului de Poliție Județean Bihor.

S-a arătat de asemenea că motivația martorei

K.I., în sensul că audierea a fost presantă raportat la modul în care aceasta și-a

modificat declarația, nu poate fi acceptată. Aspectele esențiale asupra cărora martora

revine, în concret faptul de a-i fi dat personal bani inculpatului D.M., este un

aspect de maximă importanță al audierii, inculpatul fiind cercetat tocmai pentru

primirea unor sume de bani, astfel încât nefiind vorba de elemente de circumstanță,

în opinia instanței, indiferent cât de presantă ar fi fost audierea, afirmarea unui

astfel de fapt, nu putea fi rezultatul unei afirmații neconștientizate.

În

ceea ce îl privește pe martorul K.J., în realitate martorul

invocă nelegalitatea depoziției sale, dată în faza de urmărire penală, în condițiile

în care art. 68 C. proc. pen. prevede că este oprit a se întrebuința mijloace de

constrângere precum și promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obține probe,

iar conform art. 64 alin. (2) C. proc. pen. probele ilegal obținute nu pot fi folosite

ca mijloc de probă.

Această susținere a martorului nu a putut

fi acceptată întrucât nu a rezultat din nici un mijloc de probă. Deși s-ar putea

invoca faptul că o astfel de conduită a anchetatorului ar fi imposibil de probat,

câtă vreme este vorba de o procedură nepublică și fără prezența obligatorie a apărătorului

inculpatului, s-a apreciat că în lipsa oricărui element care să reflecte materializarea

unei astfel de propuneri, cum ar fi asigurarea unui confort al martorului, aflat

în detenție la data audierii, simplele

afirmații ale acestuia nu

pot fi luate în considerare. Cu toate că martorul era privat de libertate la data

audierii sale, ceea ce crea oportunitatea utilizării unor mijloace de constrângere

sau promisiuni, nu a putut fi ignorată nici condiția morală a martorului, de persoana

acuzată de comiterea mai multor infracțiuni economice ce, în mod obiectiv, nu îngăduie

acordarea în mod necondiționat de credibilitatea martorului.

S-a mai arătat că atât martorul K.J. cât

și martora K.I. dovedesc subiectivism în cauză. Aceștia sunt în raporturi de familie

cu martora denunțătoare C.L. Pe parcursul audierilor în fața instanței cât și cu

ocazia confruntărilor realizate între cei trei martori au existat ostilități evidente.

Acuzele virulente aduse martorei denunțătoare, urmare denunțului penal făcut împotriva

inculpatului D.M., nu au survenit în mod strict pe fondul unor nemulțumiri privind

implicarea celor doi martori în prezenta procedură penală, cât, în opinia instanței,

datorită faptului că în raporturile comerciale pe care aceștia le-au derulat împreună,

au avut neînțelegeri serioase, martora K.I. afirmând în fața instanței că se afla

în proces cu martora denunțătoare C.L. Aceste resentimente manifestate de cei doi

martori K.I. și K.J. față de martora denunțătoare C.L., alăturat elementelor sus

menționate privind revenirea martorei K.I. asupra declarației anterioare, fără o

justificare convingătoare, precum și calitatea acestor doi martori, care au fost

judecați, respectiv condamnați pentru infracțiuni economice, sunt elemente, care

în opinia instanței lipsesc aceste probe de credibilitate, motiv pentru care au

fost înlăturate integral din materialul probator, respectiv atât în ce privește

depoziția dată în faza de urmărire penală cât și depozițiile date în cursul judecății.

Deși s-ar putea susține că există un element

asupra căruia depozițiile acestora se coroborează cu declarațiile martorei denunțătoare

și că tocmai ostilitățile evidente dintre aceștia dau credibilitate martorilor în

afirmarea acestei împrejurări, instanța nu a atribuit nici o valoare probantă depozițiilor

celor doi martori. Aceștia au relatat împrejurarea în care inculpatul D.M. a întâlnit-o

pe martora denunțătoareși anume în urma contactării telefonice a acestuia de către

martorul K.J.

Instanța a reținut că și această împrejurare,

sub aspectul locului de unde a sunat martorul K.J., respectiv din Austria (aspect

susținut de martorul K.J.) sau din apartamentul situat în localitatea Oradea (aspect

susținut de martora denunțătoare C.L. și fiica acesteia martora G.M.) este controversată.

S-a apreciat că, în pofida coroborării

depozițiilor martorilor K.I. și K.J. cu depozițiile martorei denunțătoare sub aspectul

contactării telefonice a inculpatului D.M. de către martorul K.J., pentru ca inculpatul

să accepte să se întâlnească cu martora denunțătoare, aceste două probe analizate

nu pot fundamenta în nici un fel hotărârea de condamnare. A admite ipoteza că, depoziția

unui martor slujește aflării adevărului în ceea ce privește un element de circumstanță

al cauzei, în condițiile în care toate celelalte susțineri ale martorului au fost

înlăturate din motive de nesinceritate, lipsă de credibilitate, echivalează cu judecarea

și condamnarea unei persoane pe baza afirmațiilor izolate, făcute de o persoană

apreciată per ansamblu ca nesinceră. Totodată atunci când motivația martorului în

a

afirma un fapt sau altul este discutabilă

urmare calității sale, faptul afirmat de acesta devine un fapt necredibil.

A apreciat instanța de fond că se impune

și precizarea că, cei doi martori a căror depoziții se analizează, sunt persoane

care s-au aflat în conflict cu organele judiciare, iar inculpatul a făcut parte

tocmai din organele judiciare. Prin urmare și din această perspectivă motivația

martorilor este discutabilă.

Față de aceste considerente depozițiile

martorilor K.I. și K.J. date atât în cursul urmăririi penale cât și în fața instanței

au fost înlăturate de prima instanță ca fiind necredibile.

De asemenea, au fost înlăturate ca neconcludente

susținerile acestora făcute în contextul confruntărilor realizate între acești martori.

În

ceea ce privește depozițiile martorilor G.M. și C.F., instanța

de fond a reținut că martora G.M. este fiica martorei denunțătoare C.L., iar martorul

C.F. este fostul soț al martorei denunțătoare.

Referitor la împrejurările relevante ale

cauzei, martora G.M. relatează că a însoțit-o pe mama sa la locuința inculpatului

de două, trei ori, pentru ca acesta să o ajute în dosarele penale în care era implicată,

respectiv că, de fiecare dată, mama sa i-a dus inculpatului două, trei plase în

care erau mezeluri, iar de la mama sa știa că aceasta i-a dat și bani inculpatului,

martora precizând că personal nu a văzut acest lucru.

Aceste aspecte au fost afirmate de martoră

în fața instanței de judecată, iar în cuprinsul aceleiași declarații, martora susține

că, în singura dată când a intrat în locuința inculpatului, a văzut-o pe mama sa

dându-i un plic acestuia, precizând că nu știe dacă mama sa i-a dat plicul inculpatului

în mână sau i l-a strecurat în buzunar.

Tribunalul a constatat că martora a afirmat

un fapt important și totodată s-a contrazis asupra acestuia, în concret fiind vorba

de împrejurarea relatată în sensul că mama sa i-a dat bani inculpatului. Aceasta

nu este singura contrarietate între afirmațiile făcute de martoră, însă este cea

mai semnificativă.

Urmare îndoielii pe care o generează această

contradicție, rezultată în aceiași declarație a martorei, urmare faptului că, martora

este fiica martorei denunțătoare și, în acest fel, apare ca firească tendința acesteia

de a credita faptele imputate de mama sa inculpatului, urmare faptului că sursa

informațiilor deținute de martora G.M. este martora denunțătoare, cu privire la

care, s-a apreciat de principiu, că face un astfel de denunț, din resentimente sau

din interese, urmare tuturor acestor elemente depoziția martorei a fost apreciată

ca fiind susceptibilă de subiectivism.

Deși s-ar putea susține că informațiile

primite de martora G.M. de la martora denunțătoare C.L., i-au fost furnizate acesteia

anterior denunțului penal făcut de martora denunțătoare C.L. și că în felul acesta

nu sunt afectate de resentimentele sau interesele din momentul denunțului, s-a menționat

că, în opinia instanței, această posibilitate nu conferă obiectivitate necondiționată

depoziției martorei, întrucât așa cum s-a arătat, în cazul său, tendința de a-și

proteja mama este firească și, în felul acesta, conduita procesuală părtinitoare

a martorei este un element foarte probabil. În plus, martora s-a contrazis în ce

privește un element esențial al cauzei.

Urmare acestor considerente instanța a

apreciat, că depoziția martorei G.M. este concludentă doar în măsura coroborării

sale cu alte probe obiective ale cauzei.

Martorul C.F. este fostul soț al martorei

denunțătoare, iar poziția sa în cauză a fost una constantă, martorul nerevenind

asupra declarațiilor sale inițiale. Acest martor a fost apreciat ca fiind un martor

obiectiv, concluzie ce s-a desprins atât din poziția sa constantă, cât și din modul

în care acesta a relatat faptele, respectiv cu echidistanță față de toate persoanele

implicate în cauză. Cu caracter exemplificativ s-a menționat următoarea susținere

a martorului: „În ce privește sumele de bani, pe care C.L. le-a dat inculpatului

D.M., am cunoștință despre acest fapt întrucât știind că aceasta nu lucra cu valută,

am întrebat-o de ce îi trebuiau dolari SUA, C.L. mi-a spus că trebuie să-i ducă

inculpatului D.M. și că aceasta nu dorea să meargă cu bani românești. Eu nu știu

ca inculpatul D.M. să-i fi cerut bani lui C.L. Eu cred că aceasta îi ducea bani

întrucât se simțea obligată. Referitor la această chestiune eu nu pot să precizez

că inculpatul i-ar fi cerut o sumă de bani lui C.L. Mai arat că nu am auzit nici

o convorbire telefonică între inculpat și C.L. Atât despre bani cât și despre celelalte

aspecte mai sus relatate am cunoștință exclusiv din relatările lui C.L.”

Având în vedere însă că însuși martorul

C.F. a arătat că aspectele pe care le-a relatat în fața organelor judiciare, le

cunoaște exclusiv din relatările martorei denunțătoare C.L., instanța a apreciat

că depoziția martorului are valoare probantă certă doar în ceea ce privește constatările

personale ale acestuia, respectiv în ce privește împrejurarea privind bunurile achiziționate,

pentru a fi predate de martora denunțătoare inculpatului D.M. și banii în valută

schimbați de martor pentru a fi de asemenea predați inculpatului, respectiv împrejurarea

că martora denunțătoare s-a deplasat la locuința inculpatului, unde a fost însoțită

de martor până în fața casei iar martora denunțătoare avea asupra sa bunurile achiziționate

de martor pentru a-i fi predate inculpatului.

În

ce privește celelalte aspecte relatate de martor, instanța

de fond a arătat că acestea sunt relevante doar în măsura coroborării cu alte probe

obiective, având în vedere că sursa informațiilor este martora denunțătoare C.L.

În

ceea ce privește depoziția martorului V.C., aceasta a fost

apreciată de instanță ca fiind o probă concludentă în cauză, poziția martorului

fiind una obiectivă.

Împrejurarea

esențială probată de acest martor este

faptul că martora denunțătoare i-a dat inculpatului D.M. o centrală termică. În

concret martorul a arătat că, la cererea martorei denunțătoare C.L., a transportat

centrala termică la o locuință situată pe str. A., iar centrala respectivă a preluat-o

de pe str. O. sau C., martorul precizând că nu își amintește cu exactitate acest

aspect, și, de asemenea, că în acel context nu a distins persoana căreia i-ar fi

fost destinată această centrală.

Martorul a mai relatat că, în momentul

în care a transportat această centrală pe strada A., a deținut asupra sa factura

primită de la firma de unde a ridicat centrala și că crede că la sfârșitul transportului

a predat acea factură martorei denunțătoare C.L.

Această susținere a martorului se coroborează

cu înscrisuri administrate în cauză, respectiv factura fiscală din care rezultă

că la data de 9 iulie 2002 a fost achiziționată o centrală termică marca V. de la

SC R.

Tribunalul a arătat că depoziția acestui

martor ar putea suscita discuții asupra concludentei sale doar în privința a două

aspecte și anume: - identificarea inculpatului D.M. ca fiind persoana, la locuință

căreia a fost transportată centrala termică și obiectivitatea acestui martor, având

în vedere că acesta aparține anturajului profesional al martorei denunțătoare, însuși

martorul declarând că o cunoaște pe martora denunțătoare din anul 1990, când în

urma unui anunț dat în ziar, prin care oferea servicii de transport de mărfuri,

a fost contactat de către martora denunțătoare, cu care ulterior a avut o relație

profesională de 2-3 ani.

În

ceea ce privește primul aspect, atât în faza de urmărire penală

cât și în faza de judecată, martorul a declarat că a transportat, la cererea martorei

denunțătoare, o centrală termică la o adresă pe str. C.A. din localitatea Oradea,

însă nu știe cine a locuit în imobilul situat aici. Conform actelor dosarului inculpatul

D.M. locuiește în localitatea Oradea, pe str. C.A.

Identificarea inculpatului D.M. ca fiind

persoana la locuința căreia martorul a transportat centrala termică rezultă în cauză

atât dintr-o probă directă cât și din corelarea logică a tuturor datelor ce rezultă

din celelalte probe. Astfel, instanța a constatat că martorul B.T., identifică locuința

inculpatului ca fiind imobilul din str. A. Apoi atât martorul V.C. cât și martorul

B.T. au declarat că, la cererea martorei denunțătoare, au transportat la locuința

unei persoane pe str. C.A., centrala termică sus menționată cât și pe martora denunțătoare,

iar din actele dosarului rezultă că inculpatul își are domiciliul pe str. C.A.

De asemenea, martorul C.F. a declarat că

a însoțit-o pe martora denunțătoare la locuința de pe str. A., unde știa din spusele

părții vătămate că locuia inculpatul, declarație ce se coroborează cu declarațiile

martorului B.T. și V.C. sub aspectul locuinței vizitate de martora denunțătoare.

însuși inculpatul a declarat că a fost vizitat la locuința sa de 4-5 ori de martora

denunțătoare.

Toate aceste elemente, în opinia primei

instanțe, au condus la concluzia logică, că locuința situată pe str. A., unde se

deplasa martora denunțătoare aparține inculpatului D.M.

Posibilitatea ca martora denunțătoare să

fi predat centrala termică unei alte persoane a cărei locuință să fie situată de

asemeni pe str. A. este exclusă, atât în raport de cele sus menționate cât și datorită

faptului că, declarația martorului V.C. cuprinde elemente de identificare topografică

a imobilului la care a fost transportată centrala termică, care coincide din această

perspectivă cu locuința inculpatului.

Martorul a declarat că, imobilul în discuție,

de pe str. C.A. era situată la aproximativ 100 metri de calea ferată Oradea-Cluj,

pe partea dreaptă a străzii cum se urcă.

Martorul C.F. la rândul său a declarat

că locuința de pe str. C.A., unde a însoțit-o pe martora denunțătoare este situată

după trecerea de cale ferată, respectiv după intrarea și înaintarea pe o stradă

ce pornește de aici, unde în partea dreaptă a drumului se afla această locație,

declarația martorului C.F. coroborându-se și sub acest aspect cu declarația martorului

V.C.

Din această descriere și, având în vedere

topografia orașului Oradea, în mod evident de o anumită notorietate locală, instanța

de fond având cunoștință la rândul său de aceste date, s-a reținut că elementele

topografice analizate, în mod distinct de considerentele de mai sus, identifică

locuința la care a fost transportată centrala termică, ca fiind locuința inculpatului,

adresa de domiciliu a acestuia, respectiv str. C.A., relevând că locuința se afla

situată la începutul străzii, respectiv la mică distanță de trecerea de cale ferată.

Urmare raționamentelor de mai sus depoziția

martorului V.C. a fost apreciată ca și concludentă și că dovedește cu certitudine

împrejurarea că la locuința inculpatului D.M. a fost transportată o centrală termică

la cererea martorei denunțătoare.

Acest martor a fost apreciat ca dovedind

obiectivitate, în pofida relațiilor profesionale, de o anumită durată cu martora

denunțătoare, întrucât modul în care s-a concretizat această relație profesională,

respectiv efectuarea unor transporturi în beneficiul societății comerciale aparținând

martorei denunțătoare, nu prefigurează un eventual interes sau profit al martorului,

în confirmarea denunțului penal făcut de martora denunțătoare împotriva inculpatului

D.M.

În

altă ordine de idei, exceptând această probabilitate, tribunalul

a constatat că, în cauză nu există date obiective care să reflecte vreun interes

al martorei, iar aprecierile ipotetice, respectiv probabilitățile, câtă vreme nu

corespund unor elemente de minimă concretizare, nu justifică aprecierea unei depoziții

de martor ca fiind subiectivă.

Și depozițiile martorului B.T. au fost

apreciate de instanța de fond ca fiind concludente și utile cauzei, martorul dovedind

obiectivitate.

S-a arătat că, acest martor, asemenea martorului

V.C., probează o împrejurare esențială a cauzei și anume că, martora denunțătoare

s-a deplasat la locuința inculpatului D.M. și a intrat în locuință având asupra

sa două, trei plase, pe care la revenire nu le mai avea, martorul probând în mod

obiectiv susținerile martorei denunțătoare că i-a dus inculpatului în vizitele făcute

la locuința acestuia, bunuri.

Locuința la care martorul arată că a transportat-o

pe martora denunțătoare este indicată de acesta ca fiind pe str. A., conform declarației

din faza de urmărire penală, și str. C.A., conform declarației din fața instanței,

iar din actele dosarului rezultă că adresa inculpatului este str. C.A.

Totodată martorul descrie locul situării

acestei locuințe, ca aflându-se la o distanță de 150-200 m de la trecerea liniei

de cale ferată Oradea-Cluj, pe partea dreaptă a străzii, descriere ce corespunde

cu descrierea făcută de martorul V.C.

Martorul B.T., la rândul său este o persoană

din anturajul social al martorei denunțătoare, martorul declarând că, întrucât practica

taximetria din anul 1996, a fost solicitat frecvent de martora denunțătoare, pentru

a o transporta la diferite locații și, că printre aceste solicitări se regăsește

și transportarea martorei denunțătoare la adresa de pe str. A., sus menționată.

În

opinia primei instanțe, acest fapt în sine nu este de natură

a sugera un anume subiectivism al martorului, împrejurarea de a cunoaște o persoană

de mai mulți ani, nedovedind în nici un fel părtinirea acesteia. Totodată, s-a apreciat

că în cauză nu există date certe care să ateste că martorul ar avea un interes și

în felul acesta mărturia sa să fie una subiectivă. Din contră, s-a constatat că

depoziția martorului se coroborează cu alte probe obiective respectiv depoziția

martorului V.C. și, totodată poziția sa a fost una constantă, fără fluctuații, ceea

ce sub, aspectul analizat, are relevanță.

Inadvertențele existente între declarația

dată de martor în faza de urmărire penală și faza de judecată, au fost apreciate

irelevante, arătându-se că au un caracter firesc având în vedere perioada scursă

de la momentul faptului constat de martor și probat de acesta, respectiv momentul

audierii sale. Martorul a declarat în faza de urmărire penală că, adresa la care

a transporta-o pe martora denunțătoare este str. C.A., iar în faza de judecată că

„crede” că această adresă era str. C.A., adresă ce coincide cu adresa de domiciliu

a inculpatului.

În

mod evident este vorba de adresa de domiciliu a inculpatului,

respectiv str. C.A., descrisă și prin raportare la elemente topografice, în sensul

că aceasta este situată la o distanță de 150-200 m, de la trecerea liniei de cale

ferată Oradea-Cluj, pe partea dreaptă a străzii, descriere ce corespunde cu cea

făcută de martorii V.C. și C.F. Tribunalul a arătat că această susținere a martorului,

chiar lipsită de o maximă certitudine, se coroborează cu alte date din cauză, modul

ușor incert în care martorul face această individualizare, fiind chiar firesc, raportat

la poziția sa de transportator și nu de persoană aflată într-o relație directă cu

locatarul imobilului de la adresa în discuție. Cu privire la acest aspect s-a remarcat

faptul că tocmai această calitate a martorului ar putea crea suspiciuni privind

sinceritatea sa în prezentarea unor astfel de date, putându-se obiecta, că transportul

de persoane, în sine, este o activitate ce implică contactul cu numeroase persoane

și numeroase locații, astfel încât memorarea unor astfel de date ar fi imposibilă.

În

opinia primei instanțe, martorul este credibil, multiplele

destinații la care acesta a transportat-o pe martora denunțătoare, indicate precis

în declarația sa, cât și indicarea precisă a adresei și reședinței martorei denunțătoare,

de unde o lua pe aceasta, dovedind că martorul B.T. era solicitat frecvent de martora

denunțătoare și urmare acestor solicitări repetate, este firesc faptul reținerii

adreselor la care martora denunțătoare era transportată.

Martorul B.T. a declarat în faza de urmărire

penală că vizitele martorei denunțătoare C.L. la adresa de pe str. C.A. au avut

loc în anul 2003 sau 2004, martorul precizând că nu își amintește exact acest fapt.

În fața instanței, martorul a declarat că aceste vizite au fost făcute în cursul

anilor 2005-2006.

S-a apreciat că această discrepanță nu

reprezintă o revenire a martorului asupra declarației anterioare, câtă vreme toate

celelalte date ale declarației sale, sunt neschimbate și permit plasarea în jurul

anilor 2003-2004 a evenimentelor relatate de martor, iar datele relatate inconsecvent

de martor sunt date, ce generează ușor și în mod firesc, erori.

Tribunalul a constatat că, în mod cert

datele corecte sunt cele menționate în cursul urmăririi penale, respectiv anii 2003

sau 2004, întrucât audierea martorului având loc în anul 2006, în nici un caz martorul

nu putea prezenta un eveniment din anul 2006 (anul audierii sale) ca fiind produs

în urmă cu doi-trei ani, o astfel de eroare fiind necredibilă. În plus, în anul

2006 martora denunțătoare nu putea fi transportată la locuința inculpatului D.M.

întrucât se afla în stare de arest preventiv încă din toamna anului 2004.

Declarațiile martorilor G.F. și L.P., ambii

ofițeri în cadrul Poliției Judiciare din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean

Bihor, au fost apreciate ca fiind probe utile ale cauzei, cu mențiunea că, declarația

martorului L.P. a fost apreciată ca fiind concludentă și utilă în soluționarea cauzei,

doar în ceea ce privește declarația dată de acest martor în faza de urmărire penală,

declarația din fața instanței fiind înlăturată din materialul probator ca nesinceră

și vădit părtinitoare.

Aceste probe sunt aduse de acuzare pentru

dovedirea împrejurării că privind implicarea efectivă a inculpatului D.M. în dosarele

penale în care martora denunțătoare avea calitatea de inculpat, respectiv în dosarul

penal în care era cercetată pentru plângerea penală formulată fictiv de martora

denunțătoare împotriva numitului H.V. pentru a-i servi ca apărare în dosarul penal

în care aceasta era cercetată pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prin

CEC-uri.

Martorul G.F. a declarat că o cunoștea

pe martora denunțătoare întrucât a cercetat plângerea penală formulată de aceasta

împotriva numitului H.V.; că pentru a o aduce pe aceasta la audieri a emis mai multe

mandate de aducere; că în urma acestor mandate martora denunțătoare nu s-a prezentat

la sediul poliției, însă într-una din zile a fost sunat de inculpatul D.M., respectiv

în timpul orelor de program, care l-a întrebat dacă este la birou, context în care

martorul i-a răspuns că întârzie 10 minute; că inculpatul i-a cerut să treacă pe

la locuința sa; că la locuința inculpatului se afla martora denunțătoare C.L. și

atunci martorul practic a cunoscut-o pe aceasta; respectiv că inculpatul era în

temă că martora denunțătoare a fost citată de către câteva ori de ofițerul G.F.

la sediul poliției; că discuția ce s-a purtat a fost în sensul că inculpatul a prezentat-o

martorului pe martora denunțătoare C.L. ca fiind persoana vătămată pe care acesta

o căuta și, totodată i-a spus acestuia, că la rândul său, martora denunțătoare l-a

căutat pe martor la sediul poliției; că indirect inculpatul nu i-a cerut să-i aplice

martorei denunțătoarea un tratament favorizant; că a perceput-o pe aceasta ca fiind

o cunoștință a inculpatului; că raportat la gestul inculpatului de a-l chema la

locuința sa și de a-i prezenta partea vătămată dintr-un dosar pe care îl instrumenta,

nu atribuie caracter penal acestui gest, însă nu i s-a părut un lucru normal și

nu i s-a mai întâmplat ca un alt coleg de al său să îl pună într-o postură similară;

că soluționând plângerea părții vătămate a dat o soluție de neîncepere a urmăririi

penale, întrucât societatea comercială era inexistentă, iar avizele de expediție

și facturile nu conțineau datele obligatorii de identificare a persoanei; că partea

vătămată nu i-a spus că plângerea pe care o soluționa avea un caracter fictiv și

că îi slujea propriei apărări în dosarul în care era cercetată, însă acest lucru

l-a bănuit ulterior; că mențiunea făcută în declarația dată în faza de urmărire

penală, în sensul că a aflat efectiv că era o plângere falsă, reprezintă o eroare

de relatare, arătând că în realitate a bănuit doar acest fapt.

În

opinia instanței de fond această probă a fost considerată,

dincolo de orice îndoială, o probă incriminatore. Martorul G.F. este lucrător în

cadrul Poliției Judiciare din Inspectoratul de Poliție Județean Bihor și avea în

fază de lucru plângerea penală formulată de martora denunțătoare C.L. împotriva

numitului H.V. Împrejurările concrete în care martorul G.F. a cunoscut-o pe martora

denunțătoare C.L. dovedesc indiscutabil implicarea inculpatului D.M. în dosarele

penale ale martorei denunțătoare.

Atitudinea inculpatului de a-l chema pe

ofițerul de poliție ce instrumenta plângerea formulată de partea vătămată, la locuința

sa, unde se afla martora denunțătoare și de a-l prezenta pe acesta martorei denunțătoare,

are mai multe semnificații, respectiv odată în relația inculpatului cu martorul

G.F. și apoi în relația acestuia cu martora denunțătoare.

Această atitudine a inculpatului, în opinia

instanței, concretizează intenția acestuia de a convinge partea vătămată că are

o influență efectivă asupra ofițerului de poliție. Inculpatul nu s-a rezumat la

a lăsa ca, convingerea părții vătămate în sensul că poate influența ofițerii de

poliție care instrumentează cauzele penale ale acesteia în a-i acorda un tratament

privilegiat, să se formeze raportat strict la calitatea sa din acel moment și anume

cea de ofițer specialist I în cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Bihor,

Serviciul Cercetări penale, cu grad de comisar de poliție și în virtutea acestei

funcții, locțiitor al Șefului Serviciului de Cercetări Penale.

Chemarea ofițerului de poliție ce instrumenta

plângerea martorei denunțătoare la locuința sa și prezentarea martorei denunțătoare

acestuia, în opinia instanței a fost considerat un fapt menit a crea martorei denunțătoare

o convingere de neclintit asupra influenței pe care inculpatul pretindea că o are

asupra ofițerilor din cadrul poliției judiciare. În condițiile în care inculpatul

avea posibilitatea reală de a-i aborda pe acești ofițeri de poliție la locul de

muncă, în concret martorul G.F. și inculpatul având același loc de muncă, întâlnirea

dintre ofițerul de poliție G.F. și martora denunțătoare la locuința inculpatului

exprimă intenția inculpatului de a dovedi influența pe care o are, iar premisa unei

astfel de intenții, în mod logic, o constituie dorința acestuia de obține foloase

materiale de la martora denunțătoare, căreia în felul acesta îi făcea dovada „influenței”

sale și totodată o motiva la remunerarea acestor servicii.

Dincolo de intenția inculpatului de a-i

demonstra martorei denunțătoare influența pe care o poate exercita asupra ofițerilor

de poliție, în opinia instanței de fond, acest gest semnifică și o solicitare neechivocă,

într-adevăr nu expresă, adresată martorului de a adopta o poziție de favoare față

de martora denunțătoare. Deși martorul G.F. neagă acest aspect, urmare contextului

în care a avut loc această întâlnire, o solicitare expresă nici nu era necesară.

În

concret, inculpatul D.M., deși coleg cu martorul G.F. și având

astfel posibilitatea abordării acestuia la locul de muncă, l-a chemat pe martor

la locuința sa, respectiv în mediul său privat, familial, unde i-a prezentat-o pe

martora denunțătoare, aceasta fiind în mod firesc asimilată de martor, urmare modului

și locului în care i-a fost prezentată, ca o persoană foarte apropiată inculpatului.

Analizând mai departe semnificația acestui

gest al inculpatului, s-a apreciat totodată că, dincolo de intenția de a-și dovedi

influența, dincolo de efectul de a-l determina pe martorul G.F. să instrumenteze

cu părtinire plângerea martorei denunțătoare, acest gest reflectă și înțelegerea

anterioară existentă între inculpat și martora denunțătoare, privind ajutorul pe

care inculpatul urma să îl acorde acesteia în dosarele sale penale. Acest aspect

rezultă din însăși împrejurarea că martora denunțătoare nu s-a prezentat la sediul

Poliției, unde a fost citată de mai multe ori, fapt cunoscut și de către inculpatul

D.M., ci l-a căutat pe inculpat la locuința acestuia, unde apoi inculpatul l-a chemat

pe ofițerul ce instrumenta această cauză.

În

mod evident implicarea inculpatului D.M. în problemele juridice

ale martorei denunțătoare a fost mult mai profundă decât susține acesta (simple

consultații juridice), iar motivația faptei sale este în mod evident una pecuniară

vizând în concret bunurile pe care inculpatul le primirea de la martora denunțătoare.

Prima instanță a exclus orice altă motivație

a inculpatului D.M. în condițiile în care nu s-a probat că între inculpat și martora

denunțătoare ar exista o relație, indiferent de orice natură, care să justifice

un ajutor gratuit, oferit de către acesta martorei denunțătoare, evident și acest

gest situat în afara deontologiei profesionale.

Urmare elementelor de fapt pe care le relevă

depoziția martorului G.F., Tribunalul a considerat că acesta are un rol esențial

în materialul probator, probând în mod cert atât elemente de ordin obiectiv cât

și subiectiv ce definesc infracțiunea de trafic de influență.

S-a constatat că nu există date sau indicii

în sensul că martorul G.F. ar fi fost interesat în cauză, sau că s-ar fi aflat în

ostilități cu inculpatul. Drept urmare s-a concluzionat că depoziția acestuia nu

este afectată de nici o suspiciune de subiectivism. În plus martorul G.F. este ofițer

în cadrul Poliției Judiciare al Inspectoratului de Poliție Județean Bihor ceea ce

întărește credibilitatea sa.

Martorul L.P. și-a modificat în fața instanței

declarația dată în faza de urmărire penală. Motivația martorului a fost în sensul

că, deși recunoaște semnătura aplicată pe declarația din faza de urmărire penală

nu își explică neconcordanța dintre declarații; că maniera de audiere a fost în

sensul că, martora relata faptele iar ofițerul ce efectua audierea tehnoredacta

concomitent cele relatate de martor; că întrucât îl cunoștea pe acest ofițer din

practica de zi cu zi, a avut încredere în fidelitate consemnărilor; că citea progresiv

pe măsura redactării declaraților de pe monitorul calculator, însă poartă ochelari

de vedere la scris și consideră că nu a citit cu atenție declarația bazându-se pe

corectitudinea colegului său.

Tribunalul a considerat această motivație

a martorului ca inacceptabilă, în condițiile în care martorul însuși este anchetator

de profesie, fiind ofițer de poliție în cadrul Poliției Judiciare a Inspectoratului

de Poliție Județean Bihor și cunoaște, la un nivel de profesionist, efectele unei

declarații date în fața organelor de urmărire penală, respectiv consecințele inconsecvenței

în astfel de declarații. A fost apreciată inacceptabilă și ipoteza privind o posibilă

superficialitate profesională a martorului, pe fondul căreia martorul ar fi adoptat

conduita pretinsă, de a nu-și lectura cu seriozitate declarația, întrucât procesul

penal în care acesta era audiat ca martor demonstrează un caracter extrem de serios

al procedurii în care era implicat, nicidecum unul derizoriu, pentru a fi justificată

o oarecare indiferență față de rigorile acesteia.

În

opinia instanței de fond, revenirea martorului asupra declarației

date în faza de urmărire penală ilustrează intenția acestuia de părtinire a inculpatului,

motiv pentru care declarația dată de acesta în faza de judecată a fost înlăturată

în totalitate.

În

faza de urmărire penală martorul a relevat ca împrejurare

importantă în stabilirea vinovăției inculpatului, faptul că martora denunțătoare

C.L., ce era inculpată în mai multe dosare pe care le instrumenta, dând curs unei

citații, s-a deplasat la sediul Poliției unde martorul L.P. a întâlnit-o în biroul

inculpatului D.M., sau ar fi văzut-o împreună cu inculpatul D.M. în curtea imobilului;

că din biroul acestuia sau din locul în care inculpatul a stat de vorbă cu martora

denunțătoare, a condus-o pe martora în biroul său pentru anchetă; că inculpatul

nu i-a cerut niciodată informații despre cauza în care era învinuită martora denunțătoare,

martorul L.P. specificând că, nici nu ar fi avut nevoie să îi dea aceste informații,

întrucât ar fi putut să afle ceea ce îl interesa chiar de la martora denunțătoare

C.L.

Tribunalul a reținut că această depoziție

a martorului probează, în concret, contactele inculpatului D.M. cu martora denunțătoare

C.L. și rostul acestor întâlniri, în mod evident, nu de a se purta discuții de complezență,

cum a susținut constant inculpatul, ci discuții privind ajutorul pe care acesta

putea să îl dea martorei denunțătoare în dosarele penale în care era cercetată,

având în vedere că martora denunțătoare s-a întâlnit cu inculpatul, înainte de audierea

acesteia de către martorul L.P.

Deși privind izolat, acest raționament

ar putea apărea ca fiind facil, tribunalul a învederat că, coroborând aspectul relatat

de martorul L.P. cu cele relatate de martorul G.F., în mod evident, întâlnirea martorei

denunțătoare cu inculpatul s-a datorat înțelegerii anterioare a acestora privind

implicarea inculpatului D.M. în dosarele penale ale martorei denunțătoare.

Tribunalul a apreciat că declarația martorului

L.P. dată în faza de urmărire penală creează îndoieli serioase în ceea ce privește

buna credință a acestuia, având în vedere conduita adoptată în fața instanței. Cu

toate acestea declarația nu a fost înlăturată din materialul probator, întrucât

împrejurarea relatată se integrează stării de fapt ce rezultă din probe obiective,

fiind demonstrate cu certitudine întâlnirile inculpatului cu martora denunțătoare

chiar la locuința sa, astfel încât rezerva firească în aprecierea depoziției din

faza de urmărire penală, raportat strict la conduita martorului, ar fi nejustificată

în contextul celorlalte date concrete ale cauzei.

Declarația martorului C.I. a fost considerată

drept o probă utilă în cauză, deși aspectul pe care acesta îl probează nu ține de

fapta ce constituie obiectul prezentei judecăți. Cu toate acestea, împrejurarea

că inculpatul D.M. în cadrul raporturilor profesionale, dezvolta relații apropiate

cu persoane cercetate penal, a fost apreciat ca un indiciu însemnat în stabilirea

comportamentului infracțional al inculpatului.

Tribunalul a considerat că declarațiile

inculpatului D.M. au o relevanță minoră, majoritatea aspectelor esențiale ale cauzei

sunt contestate de către inculpat, declarațiile sale fiind astfel în contradicție

cu celelalte probe obiective.

S-a arătat că, concludența parțială a declarațiilor

date de inculpat vizează împrejurarea că acesta s-a întâlnit de mai multe ori cu

martora denunțătoare, atât la locuința sa, la locul său de muncă, cât și în București.

Aceste aspecte rezultă din declarația martorei denunțătoare cât și din declarațiile

celorlalți martori audiați în cauză, respectiv martorii G.F., L.P., B.T., C.F.,

G.M.

În

ceea ce privește împrejurarea că martora denunțătoare i-ar

fi cerut inculpatului doar sfatul în problemele juridice pe care aceasta le avea,

tribunalul a considerat că inculpatul este nesincer, probele administrate în cauză,

dovedind cu prisosință contrariul. Totodată, s-a apreciat că problemele medicale

ale inculpatului și ale martorei denunțătoare, invocate de acesta, nu justificau

întâlnirea repetată la locuința inculpatului și în București, un astfel de subiect

în mod firesc epuizându-se la o singură întâlnire, în condițiile în care aceste

probleme medicale au survenit anterior, respectiv nu era vorba de afecțiuni medicale

aflate în evoluție, care să suscită discuții succesive. Concomitența dintre aceste

întâlniri și problemele juridice ale martorei denunțătoare, privită ca fapt în sine,

sugerează că, în realitate aceste probleme sunt motivul real al întâlnirilor dintre

inculpat și martora denunțătoare, indiferent de contextul acestora.

Inculpatul în apărare a mai invocat existența

unei înscenări menite a-l înlătura din rândul persoanelor recomandabile pentru o

anume funcție din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Bihor și pornirea ulterior,

a unei acțiuni, cu caracter vindicativ, împotriva sa.

S-a constatat că aceste afirmații ale inculpatului

nu sunt confirmate de alte probe obiective. Pretinsul scenariu pus la cale împotriva

inculpatului, chiar real, nu îl exonerează pe acesta de răspundere penală, întrucât

în esență „scenariul” invocat vizează abordarea martorei denunțătoare și determinarea

acesteia de a face denunțul penal. Nu s-a invocat o anume „regizare” a faptei inculpatului,

care, în opinia primei instanțe, rămâne dovedită în cauză prin probele analizate.

Dacă s-ar da veridicitate susținerilor martorei denunțătoare privind chemarea sa

la Direcția Națională Anticorupție și determinarea acesteia de a face denunțul penal,

această chestiune ar avea relevanță doar dacă martora denunțătoare ar fi solicitat

restituirea bunurilor și a banilor dați inculpatului.

Instanța de fond a apreciat că apărările

inculpatului nu pot conduce la exonerarea de răspundere penală fiind înlăturate,

instanța atribuind valoare probatorie declarațiilor acestuia doar în ceea ce privește

relația sa cu martora denunțătoare și întâlnirile repetate, care rezultă și din

alte probe.

S-a arătat că, prin actul de sesizare au

fost susținute și alte împrejurări de fapt, respectiv abordarea telefonică a inculpatului

D.M. în perioada în care acesta se afla într-o misiune în Cehia de către martora

C.A. precum și abordarea martorului S.V., fost ofițer de poliție, de către inculpatul

D.M. pentru ca acesta să o ajute pe martora denunțătoare să obțină un spațiu frigorific

în vederea depozitării unei cantități mari de carne.

Tribunalul a constatat că aceste împrejurări

nu au fost probate în fața instanței și, de altfel, nu modifică cu nimic datele

cauzei.

Urmare considerațiilor anterioare privind

analiza probelor administrate în cauză s-au apreciat ca fiind probate cu certitudine

următoarele împrejurări de fapt: relația dintre inculpat și martora denunțătoare,

în concret vizitele făcu