ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 750/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 750/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

recursurilor de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Deliberând asupra

recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată că prin

sentința comercială nr. 2598 din 16 februarie 2009 a Tribunalului București, secția

a VI-a comercială, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de

reclamanta SC B.R. SA împotriva pârâtei SC B.D. SRL.

În motivare s-a

reținut că prin acțiunea formulată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata

sumei de 1.035.338 lei în baza principiului îmbogățirii fără just temei,

printre regulile generale ale îmbogățirii fără justă cauză figurează și absența

oricărui mijloc juridic pentru recuperarea de către cel al cărui patrimoniu s-a

micșorat ca urmare a pierderii suferite.

S-a reținut că între

părți a intervenit contractul de lucrări F.I.D.I.C. având ca obiect antrepriza

în construcții la C.C. Băneasa. În baza contractului, reclamanta a emis factura

fiscală 1784 pentru 5.458.652,59 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor,

conform situației de lucrări din luna decembrie 2006. La rubrica TVA,

reclamanta a înserat precizarea taxare inversă.

Ulterior, la 20

februarie 2008, reclamanta a emis factura fiscală 1901 pentru suma de 1.035,337

lei reprezentând TVA aferentă situației din luna decembrie 2008, pârâta

refuzând să o achite.

Raporturile dintre

părți sunt guvernate de contractul pe care părțile l-au încheiat.

Reclamanta a emis

factura pentru contravaloarea TVA după ce M.F.P., în urma unui control, a

stabilit că operațiunea efectuată în baza contractului a dat naștere obligației

de achitare a TVA.

Prin contract, pârâta

s-a obligat să achite reclamantei contravaloarea serviciilor prestate, dar și

TVA aferentă acestei contravalori, în condițiile stabilite de legislația română

aplicabilă în materie.

Reclamanta avea

deschisă calea unei acțiuni contractuale, ceea ce face ca, față de caracterul

subsidiar al acțiunii de îmbogățire fără justă cauză, reclamanta să nu poată

introduce o asemenea cerere.

Astfel cum și părțile

au stipulat în contract, TVA este datorată în condițiile stabilite de legea

română, în condițiile reglementate de art. 126 C. fisc.

Fiind un accesoriu al

contravalorii prestațiilor executate de antreprenor, TVA poate fi cerută de

antreprenor pe calea unei acțiuni contractuale, deoarece izvorul obligației de

plată a TVA îl reprezintă operațiunea care a constituit obiectul contractului

de antrepriză.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului și a

acțiunii în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 1.035.337 lei, conform

facturii nr. 1901 din 20 februarie 2008.

Analizând actele dosarului

în conformitate cu dispozițiile art. 295 C. proc. civ., Curtea de apel a

respins apelul reținând că părțile au încheiat un contract de antrepriză

privind obiectivul C.C. Băneasa. În baza contractului, apelanta reclamantă a

emis factura fiscală nr. 1784 din 16 februarie 2007 pentru suma de 5.458.652,59

lei reprezentând costul lucrărilor de construcții efectuate, care a și fost

achitată de pârâta intimată.

Astfel cum este

redactată acțiunea introductivă, apelanta reclamantă a solicitat obligarea

intimatei pârâte la plata sumei de 1.035.338 lei reprezentând TVA aferentă

sumei de 5.458.562,59 lei facturată sub nr. 1784 din 16 februarie 2007, cu

motivarea expresă că „accesoriul urmează soarta principalului”, obligația

respectivă fiind o componentă a costului contractului, care își are izvorul în

raporturile convenționale ale părților, nepunându-se în discuție raportul

juridic de drept fiscal cu statul prin M.F.P.

Însăși factura emisă nr.

1901 din 20 februarie 2008 face mențiune expresă că suma de 1.035,337 lei

reprezintă TVA situație lucrări decembrie 2006, conform facturii de lucrări nr.

1784 din 16 februarie 2007, ca urmare a prestațiilor efectuate în temeiul

contractului de antrepriză.

În această situație

întrucât apelanta reclamantă avea deci la îndemână o acțiune contractuală

pentru valorificarea pretențiilor sale, nu putea să utilizeze acțiunea în

îmbogățire fără justă cauză al cărei caracter este unul subsidiar, soluția

primei instanțe fiind temeinică și legală.

Având în vedere că

atât factura cât și chitanța privind onorariul de avocat poartă data de 5 iunie

2009, ulterioară închiderii dezbaterilor la 3 iunie 2009, în plus în factura nr.

2008 se face mențiunea acordării unor servicii de consultanță juridică din

decembrie 2008 - ianuarie 2009 și februarie 2008, anterioară declarării

apelului cu care a fost învestită instanța (17 aprilie  2009), în legătură cu

serviciile de consultanță juridică din perioada mai - iunie 2009 nerezultând cu

certitudine că ele privesc dosarul nr. 38195/3/2008 al Curții de Apel București,

secția a VI-a comercială, Curtea de apel a respins cererea intimatei de

acordare a cheltuielilor de judecată formulată în temeiul art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei

soluții ambele părți au declarat recurs.

Recurenta reclamantă

a solicitat admiterea recursului, a apelului și a acțiunii astfel cum a fost

formulată, în temeiul art. 299 și urm. C. proc. civ.

În motivarea

recursului se invocă faptul că instanța de apel a reținut în mod netemeinic și

nelegal faptul că obiectul acțiunii derivă din contractul încheiat de părți.

Suma solicitată a fi restituită este de fapt o taxă care trebuia achitată la

bugetul de stat, nefiind un cost al contractului, conform art. 962 și 963 C.

civ., întrucât este o obligație impusă prin Codul fiscal. Acest aspect rezultă

și din pct. 20.4 din contract în care se stabilesc atribuțiile Comitetului de

rezolvare a litigiilor. Acesta nu se implică în soluționarea unui litigiu

privind plata unei taxe către bugetul de stat. Prin raportul de inspecție

fiscală s-a stabilit că factura emisă în 2007 de către reclamantă, trebuia să

cuprindă TVA aferent bazei.

Reclamanta a susținut

că a achitat către bugetul de stat TVA neîncasată de la societatea pârâtă, deși

aceasta era obligată în temeiul Legii nr. 571/2003, rezultând o îmbogățire fără

just temei.

În opinia acestei

recurente, cazul de față nu privește o plată suplimentară peste cele stabilite

în contract, niciuna din clauzele contractuale nefiind încălcată, astfel că nu

era deschisă calea unei acțiuni contractuale.

Instanța de apel a

confundat, în viziunea recurentei, faptul generator al TVA, operațiunea

comercială derulată de părți și izvorul obligației de plată a TVA, legea

specială în materie, Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Rezultă că pretenția

asupra pârâtei nu deriva din contract, ci din legislația fiscală, motiv pentru

care nu putea fi promovată decât o acțiune extracontractuală.

Împotriva aceleiași

decizii a declarat recurs și pârâta nemulțumită de modul în care a fost

soluționată cererea sa privitoare la cheltuielile de judecată. Această

recurentă a invocat prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Înalta Curte,

analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, va respinge ambele

recursuri pentru următoarele considerente:

Cât privește recursul

reclamantei, acesta urmează a fi respins deoarece instanța de apel a apreciat

în mod corect că acțiunea în îmbogățirea fără justă cauză nu se poate exercita

decât în absența oricărui alt mijloc procedural de recuperare a prejudiciului.

Acțiunea, întemeiata pe art. 992 C. civ., prin care se cere obligarea unei

persoane a plăti suma de bani

cu care s-a îmbogățit fără justă cauză, nu este

admisibilă dacă reclamantul are, în temeiul art. 1541 C. civ., posibilitatea de

a exercita o acțiune izvorând din contractul  pe care l-a încheiat cu

pârâtul.

În fapt, în speță, în

vederea construirii unui imobil societatea B.D. SRL, în calitate de contractant

și viitor proprietar, a încheiat un contract pentru proiectare-construcție și

predare la cheie cu societatea B.R. SRL, în calitate de antreprenor, al cărui

obiect îi reprezenta proiectarea și construcția C.C. Băneasa.

În perioada derulării

contractului menționat, antreprenorul B.R. SRL a facturat către B.D. SRL

serviciile prestate, însă, urmare unei inspecții fiscale parțiale privind

soluționarea decontului cu suma negativă a TVA si opțiunea de rambursare depusă

de societatea prestatoare, organele de control au stabilit că lucrările de

construcții-montaj realizate pentru clientul B.D. SRL au fost facturate în mod

eronat în regim de taxare inversă, întrucât pentru acestea faptul generator de

taxă a intervenit la data situației de lucrări, respectiv la 31 decembrie 2006,

data la care pentru lucrări de construcții-montaj nu erau aplicabile masurile

de simplificare prevăzute la art. 160 C. fisc., care intrau în vigoare începând

cu 01 ianuarie 2007. Lucrările de construcții-montaj au fost confirmate de

beneficiar in anul 2007 din acest motiv fiind facturate în regim de taxare

inversă.

În acest context

organele de control au stabilit în sarcina B.R. SRL, taxa pe valoarea adăugată

de plată suplimentar. În baza raportului de inspecție fiscală B.R. SRL a emis

în anul 2008 către B.D. SRL o factura de corecție, înscriind în aceasta taxa

stabilită ca urmare a inspecției fiscale.

Potrivit art. 157 alin.

(1) C. fisc., orice persoana trebuie sa achite taxa de plata organelor fiscale până

la data la care are obligația depunerii unuia dintre deconturile sau

declarațiile prevăzute la art. 156

2

și 156

3

.

Având in vedere cele menționate mai

sus, precum si faptul ca prevederile art. 159 din Legea nr. 571/2003 privind

Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, se referă la

corectarea documentelor, efectuată înaintea sau în timpul desfășurării

inspecției fiscale și nu la corectarea documentelor ulterior inspecției

fiscale, dacă organele de control au emis decizie de impunere, prin care s-a stabilit

TVA de plata in sarcina societății, aceasta nu mai poate fi înscrisă în decont,

ci trebuie plătită direct la Bugetul Statului, în termenul prevăzut de O.G. nr.

92/2003.

Ca urmare a

efectuării inspecției fiscale organele de inspecție fiscala au stabilit în

sarcina B.R. SRL taxa suplimentara de plata, măsura care, nu poate fi urmată de

corectarea facturilor emise inițial prin emiterea de noi facturi cu TVA 19 %.

Corectarea ulterioară a facturii ar putea constitui în acest caz o dubla

impozitare a operațiunilor. În aceste circumstanțe, efectul nu ar consta doar

intr-o denaturare a bazei de impozitare si a taxei colectate aplicate asupra

acesteia, ci și în aceea că, o modificare ulterioare a unei situații de fapt

stabilite ca efect al unei inspecții fiscale ar încălca regulile de procedură

fiscală stabilite prin Codul de procedura și prin alte acte normative date în

aplicarea acestuia.

În baza argumentelor

prezentate mai sus, rezultă că societatea B.R. SRL nu mai are posibilitatea să

corecteze facturile fiscale emise anterior inspecției fiscale întrucât ar

colecta TVA din nou, pentru aceleași operațiuni, dublând obligația față de

bugetul de stat.

În plus, nu există o

procedură care sa permită emiterea facturilor fără obligația furnizorului de a

colecta TVA. O astfel de procedură ar trebui sa cuprindă anumite prevederi

speciale, referitoare la: înscrierea pe factură a unei mențiuni din care să

rezulte că aceasta nu mai generează TVA colectat, neînregistrarea în conturile

de TVA și neincluderea în jurnalul de vânzări la furnizor, înregistrarea în

conturile de TVA și înscrierea în jurnalul de cumpărări la beneficiar și

monografia contabilă. De asemenea, o astfel de factură nu poate fi întocmită

decât cu acceptul beneficiarului.

Având în vedere că

emiterea unei facturi de corecție pentru TVA stabilită suplimentar de organe de

inspecție fiscală, ulterior încheierii unui raport de inspecție fiscală și

emiterii unei decizii de impunere, nu este conformă cu prevederile legale, ea

nu poate produce consecințe juridice.

În subsidiar, în

conformitate cu prevederile art. 134 alin. (1) C. fisc., în vigoare în anul

2007, faptul generator reprezintă faptul prin care sunt realizate condițiile

legale necesare pentru exigibilitatea taxei.

Conform regulii

generale prevăzute la art. 134

2

alin. (1) C. fisc., exigibilitatea

taxei intervine la data la care are loc faptul generator.

Faptul generator,

conform art. 134

1

alin. (1) C. fisc., intervine la data prestării

serviciilor, cu excepțiile prevăzute la alin. (2) - (4) ale aceluiași articol.

În ceea ce privește

faptul generator pentru prestările de servicii decontate pe baza de situații de

lucrări, cum sunt serviciile de construcții-montaj, consultanță, cercetare,

expertiză și alte servicii similare, acestea iau naștere la data emiterii

situațiilor de lucrări sau, după caz, la data la care aceste situații sunt

acceptate de beneficiar, conform prevederilor art. 134

1

alin. (4) C.

fisc.

Daca lucrările de

construcții-montaj au fost acceptate de beneficiar in anul 2007, prevederile

legale invocate mai sus erau direct aplicabile, prin urmare acestea puteau fi

facturate în regim de taxare inversa având în vedere ca momentul acceptării de

către beneficiar determină momentul la care avea loc faptul generator de taxa

si implicit regimul TVA aplicabil.

Prin urmare, în

situația în care recurenta nu era acord cu decizia organelor de inspecție

fiscală, demersul legal consta în depunerea unei contestații împotriva

constatărilor organelor de inspecție fiscală, în conformitate cu prevederile

Codului de procedura fiscală. În situația în care nu s-a procedat la

contestarea actului administrativ fiscal, în acest moment, situația stabilită

ca urmare a inspecției fiscale este definitivă și nu mai poate fi corectata

prin emiterea unei facturi de corecție, ulterior încheierii inspecției fiscale.

Așadar, factura cu nr.

1901 din 20 februarie 2008 în cuantum de 1.035.337 lei, care este temeiul

formulării cererii introductive de instanță, nu poate produce consecințe

juridice și nu poate fundamenta legal o acțiune de îmbogățire fără justă cauză.

Înalta Curte va

respinge și recursul pârâtei întrucât curtea de apel a reținut în mod corect că

atât factura cât și chitanța privind onorariul de avocat poartă data de 5 iunie

2009, ulterioară închiderii dezbaterilor la 3 iunie 2009, în plus în factura nr.

2008 se face mențiunea acordării unor servicii de consultanță juridică din

decembrie 2008 - ianuarie 2009 și februarie 2008, anterioară declarării

apelului cu care a fost învestită instanța (17 aprilie 2009), în legătură cu serviciile

de consultanță juridică din perioada mai - iunie 2009 nerezultând cu

certitudine că privesc dosarul nr. 38195/3/2008 al Curții de Apel București, secția

a VI-a comercială.

Așadar nu se poate

reține că instanța de apel nu ar fi motivat soluția de neacordare a

cheltuielilor de judecată ori că ar fi fost în eroare cu privire la actul

juridic dedus judecății. Cât privește greșita aplicare a legii, decizia atacată

este la adăpost și de această critică pentru că s-a făcut o corectă aplicare a

art. 274 C. proc. civ., în condițiile în care probatoriul administrat, în

raport cu solicitarea formulată, a fost neconcludent, inapt să formeze

convingerea instanței pentru admiterea cererii.

Pentru considerentele

de fapt și de drept reținute mai sus, conform art. 312 C. proc. civ., se vor

respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC B.R. SRL

BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 273 din 10 iunie 2009 a Curții de

Apel București, secția a VI a comercială și de pârâta SC B.D. SRL BUCUREȘTI împotriva

aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC B.R. SRL BUCUREȘTI împotriva

deciziei comerciale nr. 273 din 10 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția

a VI a comercială și de pârâta SC B.D. SRL BUCUREȘTI împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședința publică, astăzi 24 februarie 2010.