ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3907/2012
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3907/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Deliberând
asupra recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și
partea civilă A.N.A.F.
- D.G.F.P.
Brașov împotriva Deciziei penale nr. 47/Ap din 18 aprilie 2012, pronunțată în
Dosarul nr. 4132/62/2011 al Curții de apel Brașov, secția penală și pentru
cauze cu minori, constatei următoarele:
Prin sentința penală nr. 351/S/J din 6
decembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 4132/62/2011, Tribunalul Brașov, în
baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică din infracțiunile
de evaziune fiscală prevăzuta de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu
aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (22 acte materiale) și de art. 9 lit. a)
din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte
materiale) în două infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 lit. a)
din Legea nr. 241/2005.
În baza art. 11
pct. 2 lit. a). raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a dispus achitarea
inculpatului C.C. pentru săvârșirea a două infracțiuni de evaziune fiscală
prevăzute de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005.
În temeiul
art. 346 C. proc. pen., a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de
Ministerul Public A.N.A.F. - prin D.G.F.P. Brașov.
Cheltuielile
judiciare avansate de stat, sumă ce include și 50 % onorariu avocat din oficiu,
au rămas în sarcina statului.
Pentru a
pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că la data de 4 iulie
2007, la solicitarea inculpatului C.C., Primăria Râșnov a eliberat autorizații
de construcție pentru ridicarea de locuințe de tipul S+P+2E+M, iar la data de
15 noiembrie 2007 s-a autorizat de către Primăria Râșnov, la cererea inculpatului
C.C., executarea de 8 locuințe în regim P+2L+M în etape de câte doua
construcții.
Potrivit
înscrisului de la filele 40, 42 dosar urmărire penală inculpatul, în calitate
de beneficiar al lucrărilor de construcții mai sus autorizate, a finalizat
construirea imobilelor comisia de recepție a lucrărilor fiind formată din
arhitect, constructor, diriginte de șantier și reprezentant al Primăriei
Râșnov. Imobilele nou construite au fost înregistrate în cartea funciară, la
administrația financiară, iar inculpatul, proprietar al acestora, a procedat la
oferirea lor spre vânzare.
În cursul
anului 2008 inculpatul a vândut 37 de apartamente noi, 1.029 mp de teren și un
apartament pe care îl deținea din anul 2005. Contractele de vânzare cumpărare
au fost încheiate în formă autentică și, cu privire la sumele obținute, s-a
achitat impozitul pe venit de 3 %.
La data de 8
ianuarie 2010 inculpatul a primit un aviz de inspecție fiscală potrivit căruia
urma a se verifica T.V.A. datorat statului pentru perioada 2006-2009 (fila 131
dosar urmărire penală).
La data de 25
ianuarie 2010 s-a încheiat de către inspectorii fiscali un proces-verbal
privind starea financiară a inculpatului C.C.; în cuprinsul acestui proces-
verbal s-a consemnat că:
- lui C.C. i
s-a înmânat în luna ianuarie 2010 - cu prilejul prezentării acestuia pentru
control fiscal - „lista nominală de beneficiar de venit conform declarației
208", listă ce cuprinde tranzacțiile imobiliare încheiate de C.C.
raportate de birourile notariale. Instanța a arătat că „declarația 208"
este o aplicație destinată notarilor publici pentru prelucrarea asistată,
validarea, listarea și obținerea formatului electronic pentru declarațiile
informative 208 privind impozitul pe veniturile din transferul proprietăților
imobiliare din patrimoniul personal.
- inculpatul a
prezentat organelor de inspecție fiscală autorizațiile ce au stat la baza
ridicării și înregistrării construcțiilor;
- pentru anul
fiscal din 2007 organele de control fiscal au reținut că inculpatul a vândut un
apartament ce a fost dobândit în anul 2005, tranzacție ce s-a încadrat în
dispozițiile art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 ca operațiune
scutită de taxa pe valoarea adăugată.
- pentru anul
fiscal din 2008 s-a reținut că inculpatul C.C. ar fi efectuat un număr de 38 de
tranzacții de vânzări imobiliare în valoare totală de 5.711.568 lei, din care
37 sunt apartamente noi, vândute către persoane fizice și 1.029 mp teren
construibil vândut către o societate comercială; organul fiscal reține că
operațiunile de vânzare cumpărare încheiate de inculpat nu sunt operațiuni
scutite de T.V.A., excepția din cuprinsul art. 141 alin. (2) lit. f) Legea nr.
571/2003 privind C. fisc. nefiind aplicabilă.
S-a reținut că
potrivit prevederilor art. 125
1
alin. (1) pct 4 și art. 127 alin.
(2) din Legea nr. 571/2003 -„activitățile economice cuprind activitățile
producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv
activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau
asimilate acestora". De asemenea, se menționează faptul că potrivit pct. 3
din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2002 „obținerea de
venituri de către persoanele fizice nu va fi considerată activitate economică,
cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este
desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în
sensul art. 127 alin. (2) C. fisc."
S-a arătat că
dacă o persoană fizică realizează în cursul unui an calendaristic mai mult de o
operațiune imobiliară, constând în vânzarea de terenuri și construcții, altele
decât cele utilizate în scopuri personale care nu intră în sfera de aplicare a T.V.A.,
devine persoană impozabilă indiferent dacă operațiunea este sau nu scutită de T.V.A.
conform art. 141 alin. (2) din Legea nr. 571/2003. în același timp s-a susținut
că persoanele care realizează tranzacții imobiliare cu terenuri construibile și
construcții noi, care au caracter de continuitate, trebuie să solicite
înregistrarea în scopuri de T.V.A. în condițiile prevăzute de art. 153 din
Legea nr. 571/2003 sau înainte de începerea activității economice. S-a
învederat că inculpatul C.C. ar fi declarat organelor de control fiscal faptul
că în afara sumelor de bani obținute din vânzarea imobilelor, nu a obținut alte
venituri.
Din analiza
contractelor încheiate de inculpat începând cu data de 1 septembrie 2008,
organul de inspecție fiscală a constatat faptul că un număr de 22 de contracte
de vânzare bunuri imobile au avut ca obiect operațiuni impozabile pentru care a
calculat T.V.A. de plată în suma de 725.196 lei și accesorii aferente acestuia
care se ridicau la data de 20 ianuarie 2010 la suma de 302.620 lei. Organul de
inspecție fiscală a avut în vedere la calculul T.V.A. și a majorărilor aferente
următoarele dispoziții normative: art. 137 alin. (1) lit. a) coroborat cu art.
140 alin. (1) din Legea nr. 571/2003; calculul accesoriilor aferente s-a
efectuat potrivit art. 156
3
alin. (1) din Legea nr. 571/2003.
Pentru anul
fiscal din. 2009 s-a reținut că inculpatul C.C. a efectuat două vânzări de
terenuri, operațiune care se încadrează în excepția prevăzută de art. 141 alin.
(2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, pentru care s-a calculat
T.V.A.
în cuantum de 760 lei și accesorii aferente până la data de 20 ianuarie 2010 în
cuantum de 182 lei.
Având în
vedere raportul de inspecție fiscală, s-a dispus sesizarea organelor de
cercetare penală, iar ulterior, prin rechizitoriu, inculpatul a fost trimis în
judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art.
9 lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Tribunalul a
constatat că operațiunile de vânzare cumpărare care formează obiectul
cercetărilor penale în prezenta cauză au fost efectuate după înregistrarea la
administrația financiară locală a imobilelor tranzacționate. In chiar cuprinsul
contractelor de vânzare cumpărare s-a observat că au fost avut în vedere, la
încheierea actelor autentice, certificatele de atestare fiscală eliberate de
Primăria Râșnov (din 2008). Prin urmare, inculpatul a prezentat autorităților
sursa impozabilă, a achitat impozitul pentru construcțiile noi ridicate sens în
care nu se poate aprecia ca acesta ar fi ascuns bunul impozabil. De altfel,
birourile notariale la sediile cărora s-au încheiat actele autentice de către
inculpat, au depus la administrația fiscală lista cu persoanele care au
încheiat tranzacții imobiliare, precum și sumele ce au fost reținute cu titlu
de impozit. Așa fiind, imobilele aparținând inculpatului au fost înregistrate
de acesta la administrația financiară și abia apoi au format obiectul
contractelor de vânzare cumpărare, contracte care la rândul lor au fost
prezentate organului fiscal pentru înregistrare.
Instanța a
analizat cauza prin raportare, în special, la procesul-verbal de inspecție
fiscală (fără a aprecia asupra legalității actului administrativ),
proces-verbal care a constituit principala probă ce a stat la baza inculpării.
Raportul de inspecție fiscală constituie actul administrativ fiscal prin care
organele abilitate ale statului, urmare a analizării documentelor contabile,
stabilesc sumele datorate bugetului de stat de către persoanele fizice sau
juridice. Spre deosebire însă de persoana juridică, deja înregistrată ca
plătitor de taxe și impozite - și care dacă nu-și onorează obligațiile fiscale
poate fi subiect al infracțiunii de evaziune fiscală - în cazul persoanei
fizice raportul de inspecție fiscală nu dispune înregistrarea acesteia în
scopul impozitării sau taxării și nici nu obligă persoana la un astfel de
comportament. Prin urmare, cu referire la persoana fizică, organul fiscal a
apreciat - în baza documentelor justificative prezentate - dacă aceasta trebuia
sau nu să fie impozitată sau taxată pentru operațiunile juridice încheiate.
Implicit însă, prin raportul de inspecție fiscală, s-a stabilit caracterul
comercial al tranzacțiilor efectuate de persoana fizică; așa numitul caracter
comercial al activității unei persoane fizice s-a apreciat prin raportare la
numărul de tranzacții efectuate, dar și prin raportare la sumele încasate.
Aspectele cuprinse în raportul de inspecție fiscală pot fi însă contestate
potrivit legii civile, inclusiv aspectele referitoare la caracterul comercial
al activităților desfășurate. Pentru acest motiv, până la momentul la care se
stabilește cu certitudine dacă o persoană fizică este sau nu plătitoare de T.V.A.,
aceasta nu poate fi subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscală.
Pentru a
constata dacă ne aflăm în prezența infracțiunilor de evaziune fiscală pentru
care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, instanța nu trebuia să
analizeze dacă inculpatul avea obligația de a se înregistra ca plătitor de T.V.A.
(aspect de natură civilă), ci dacă acesta a ascuns sursa impozabilă. Instanța
penală nu a analizat raportul de inspecție fiscală din punct de vedere al
legalității și temeiniciei (acesta putând fi contestat potrivit legii civile)
și nu a putut dispune anularea acestuia decât dacă s-ar constata că este
întocmit în fals. Cum însă raportul de inspecție fiscală constituie principala
probă în cadrul procesului penal - inspectorii fiscali stabilind în mod
nedefînitiv (raportul de inspecție fiscală fiind contestat de inculpat) că
exista o obligație de înregistrare în scopuri de T.V.A. - instanța penală a
fost obligată să analizeze dacă și în ce măsură inculpatul a încălcat
dispozițiile art. 9 din Legea nr. 241/2005 prin raportare la cele înscrise în
cuprinsul acestui document, cu referire și Ia dispozițiile Legii nr. 571/2003
care ar fi trebuit respectate.
Spre deosebire
de legea penală, unde necunoașterea sau cunoașterea greșită a dispozițiilor
legale nu apără de pedeapsă, dispozițiile codului fiscal (lege civilă) nu sunt
obligatorii a fi cunoscute de către toți cetățenii. Obligațiile instituite de
legea fiscală, precum și normele de interpretare sau de aplicare a acesteia,
trebuie aduse la cunoștința populației, impuse de organele abilitate ale
statului și nu lăsate ia aprecierea contribuabilului. Doar după ce s-a stabilit
că o persoană trebuie să se supună legii fiscale și aceasta nu respectă
dispoziția de înregistrare sau înregistrează în mod necorespunzător veniturile,
se poate aprecia asupra existenței unei infracțiuni cu caracter fiscal.
Este de
remarcat faptul că inculpatului, cu prilejul înregistrării fiscale a
construcțiilor noi, nu i s-a adus la cunoștință că trebuie înregistrat ca
plătitor de T.V.A.; acest aspect nu a fost notificat nici la momentul
înregistrării contractelor de vânzare cumpărare la administrația financiară.
Organul fiscal, cel care cunoaște cel mai bine dispozițiile codului fiscal,
avea posibilitatea să anunțe contribuabilul de faptul că există anumite
prevederi legale care impun înregistrarea persoanei fizice în scopuri de T.V.A.;
chiar dacă acest fapt nu s-a produs, nirnic nu a împiedicat organul fiscal să
aprecieze asupra calității de comerciant a inculpatului și să impună acestuia
să plătească taxe și impozite în plus față de cele deja achitate (impozitul pe
venitul realizat din tranzacțiile încheiate). Instanța a remarcat că deși s-a
apreciat că inculpatul ar fi realizat activități comerciale în perioada 2008
(22 acte materiale) și 2009 (2 acte materiale) nu s-a impus acestuia să se
înregistreze ca plătitor de T.V.A. pentru tranzacțiile viitoare, apreciindu-se
că infracțiunea (infracțiunile) s-ar fi comis în anii 2008 și 2009 (nu că ar
continua și pe viitor). Instanța penală nu a fost însă ținută la aprecierea
întrunirii elementelor constitutive a infracțiunii de evaziune fiscală de
raportul de inspecție fiscală și a constatat că, dacă s-ar aprecia asupra
infracțiunii prevăzute de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, trebuia avută
în vedere întreaga activitate desfășurată de inculpat, neputându-se concluziona
că intenția inculpatului a existat doar de la data la care s-ar fi depășit
plafonul de 35.000 euro în echivalent în lei; „intenția penală" a unei
persoane nu se apreciază în funcție de valoarea prejudiciului, fapta
inculpatului (de natură civilă sau penală) existând de la momentul desfășurării
activității comerciale; doar prejudiciul, latura civilă a cauzei, se poate stabili
în funcție de un anumit plafon prevăzut de lege. împrejurarea că doar după data
de 1 septembrie 2008 inculpatul ar fi trebuit să se înregistreze ca plătitor de
T.V.A. și datora venituri și taxe suplimentare bugetului de stat este o
problemă care trebuie apreciată de legea civilă (sau în latura civilă a
cauzei), însă potrivit legii penale infracțiunea de evaziune fiscală există și
trebuie analizată de la data începerii „activității comerciale", întrucât
în funcție de întreaga activitate desfășurata se stabilește când a început
activitatea infracțională și când s-a consumat infracțiunea. Or inculpatul este
trimis în judecată doar pentru 22 de acte materiale aferente anului 2008 și 2
acte materiale aferente anului 2009; restul activității desfășurate de inculpat
nu a format obiectul trimiterii în judecată, deși - din punct de vedere civil
(și penal în opinia organului de cercetare penală) - nu se poate stabili
prejudiciul - evidențiat după data de 1 septembrie 2008 - fără a exista
declarația de impunere cu referire la contractele imobiliare anterioare acestei
date.
Tribunalul a
observat că inculpatul este tratat, potrivit procesului-verbal fiscal, ca fiind
o persoană impozabilă, iar operațiunile de vânzare cumpărare încheiate de
acesta sunt apreciate ca fiind fapte de comerț. Instanța a arătat că
tranzacțiile imobiliare sunt guvernate de legea civilă, iar de legea fiscală
doar în ceea ce privește declararea prețului și achitarea impozitelor. Este de
observat că inculpatul a construit imobile cu scopul de a le vinde și, așa cum
acesta recunoaște, în perioada 2008 sumele obținute urmare a tranzacționării
imobilelor au constituit sursa sa de venit. Scopul acțiunii de construire nu
trebuie confundat însă cu eludarea dispozițiilor legale. Nici o lege nu
interzice ridicarea unei construcții cu mai multe nivele (mai multe
apartamente) de către o persoană fizică. De altfel, inculpatul a prezentat
organelor fiscale, la data efectuării controlului fiscal, autorizațiile de
construcție pentru imobile, autorizații emise în condițiile legii. Nici cu
prilejul solicitării de autorizații de construire nu i s-a comunicat
inculpatului că este necesar a se înregistra ca persoană plătitoare de T.V.A..
Nici la momentul încheierii tranzacțiilor imobiliare, notariatul - în calitate
de colector de taxe și impozite - nu a adus la cunoștință inculpatului
dispozițiile codului fiscal, deși inculpatul a încheiat cele mai multe din
actele autentice la același cabinet notarial.
Instanța de
fond a apreciat că nu se poate considera că inculpatul nu s-a informat
suficient, anterior încheierii contractelor de vânzare cumpărare, cu privire la
obligativitatea plății și a altor taxe sau impozite; inculpatul a obținut
autorizațiile de construire în condițiile legii, nu avea nicio obligație să
declare de unde provin sumele de bani investite în construcție (aici
putânduse
discuta de o eventuală faptă cu caracter penal), a finalizat construcțiile m
condițiile legii, a vândut imobilele construite în mod public, prin act
autentic și a achitat impozitul de 3 % stabilit de legea fiscală.
Organul de
cercetare penală nu a dovedit că inculpatul a cunoscut că trebuia să se înscrie
ca și plătitor de T.V.A., nu s-a învederat în ce modalitate se putea realiza
declarația de impunere (în condițiile în care normele de aplicare și de
stabilire a taxei au apărut și intrat în vigoare după data la care inculpatul a
efectuat ultimul act material ce ar intra în conținutul infracțiunilor
reclamate), i ir martorii audiați în cauză au relevat faptul - că inculpatului
nu i s-a adu. Ia cunoștință de către colectorul de taxe și impozite - biroul
notarial - că există alte taxe de plată.
Nicăieri în
cuprinsul raportului de inspecție fiscală nu este indicată modalitatea prin
care inspectorii fiscali au ajuns la concluzia ca inculpatul desfășura
activități comerciale cu caracter de continuitate, pentru ca acea stare de fapt
să poată fi reținută și de instanța penală din punct de vedere al laturii
obiective și chiar subiective a infracțiunii reclamate.
Potrivit art.
127 alin. (2) Legea nr. 571/2003 „activitățile economice cuprind activitățile
producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv
activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau
asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea
bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter
de conți:uitate", Deși legea nu prevede în mod expres, insfința de fond
reține că este de la sine înțeles că activitatea producătorilor. a
comercianților sau a prestatorilor de servicii trebuie să aibă caracter de
continuitate, să presupună obținerea unor venituri, dacă nu constante, măcar
aducătoare de venituri. Activitatea inculpatului ar putea fî interpretată ca
fiind una producătoare de bunuri materiale, a reținut Tribunalul. Dacă această
activitate are sau nu caracter de continuitate este o problemă care poate fî
însă stabilită de leuea civilă.
Inculpatul nu
poate fi apreciat de instanța penală ca fiind un "prestator de
servicii" întrucât construcția unui imobil nu poate fi catalogată drept un
"serviciu", ci eventual un produs nou; dacă inculpatul a desfășurat
sau nu activități de comerciant prin vânzarea a 41 de imobile - în opinia
organului de cercetare penală doar 22 apartamente și 2 terenuri - este o
chestiune care se stabilește de instanța civilă sau de organul fiscal (în
situația în care raportul de inspecție fiscală nu este contestat). Tribunalul a
remarcat faptul că la aprecierea caracterului comercial al unei activități - și
implicit a laturii subiective a infracțiunii și a obiectului material al
acesteia - nu trebuiesc avute în vedere doar numărul de tranzacții efectuate -
căci acestea pot sau nu să depășească plafonul de 35.000 euro (în echivalent în
lei); astfel, o persoană care încheie 22 de tranzacții imobiliare și nu
depășește plafonul de 35.000 euro nu ar comite infracțiunea prevăzută de art. 9
din Legea nr. 241/2005. O persoană care vinde alteia, prîntr-o singură
operațiune translativă de proprietate, 41 de apartamente sau chiar toate
construcțiile
ridicate nu ar comite infracțiunea
prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005 întrucât nu ar depăși numărul de
tranzacții efectuate într-un an fiscal.
De altfel,
instanța de fond a reținut că inculpatul a înregistrat la administrația
financiară imobilele nou construite pentru a le putea vinde. Instanța a
constatat că nu ceea ce s-a construit este supus impozitării sau taxării, ci
venitul obținut urmare a înstrăinării imobilelor. Prin urmare, s-a susținut că
pentru a exista fapte cu caracter penal - evaziune fiscală - trebuie să se
dovedească că inculpatul avea obligația să aprecieze doar asupra caracterului
comercial sau de producător al activității desfășurate, că trebuia să facă
dovada că desfășura o activitate economică continuă, aducătoare de venituri și
profit, prin înregistrarea sa în scopuri de T.V.A.. Cum sarcina probei în
procesul penal nu incumbă inculpatului, instanța nu a putut aprecia
comportamentul fiscal inculpatului ca fiind și unul penal.
Deși imobilele
construite de inculpat, prin numărul acestora, dovedesc faptul că nu puteau fi
folosite de acesta în scop personal (decât dacă acestea ar fi fost închiriate),
s-a reținut că inculpatul este proprietarul acestora în calitate de persoană
fizică, a investit - până la proba contrară - sume de bani pentru ridicarea
acestora; cum în mod corect a învederat inculpatul, nu s-au prevăzut în
contractele de vânzare cumpărare că o parte din suma obținută constituie T.V.A.,
organul de inspecție fiscală nu a avut în vedere sumele de bani care au fost
investite de inculpat în construcție (dacă a existat sau nu un profit, o
valoare adăugată, căci simplul fapt al ridicării și vânzării unei construcții
noi nu determină și un profit pentru cel care vinde imobilul). Numărul
tranzacțiilor civile efectuate nu dovedește, prin ele, însele caracterul
continuat al activității comerciale. In situația în care inculpatul ar fi
comercializat toate imobilele ridicate (și nu doar apartamente disparate) unei
singure persoane, printr-un singur act translativ de proprietate, chiar cu o
sumă mai mare decât cea obținută urmare a vânzării fracționate, nu s-ar fi
apreciat că au fost tranzacții repetate cu caracter de continuitate și,
implicit, niciun raport de inspecție fiscală sau infracțiunea de evaziune
fiscală.
Organul fiscal
a apreciat însă că inculpatul trebuia să se înregistreze ca persoană fizică
plătitoare de T.V.A., întrucât prin acțiunile sale a desfășurat activități
producătoare de venituri, cu caracter de continuitate și astfel ar fi eludat
dispozițiile legale privind înregistrarea fiscală. Nimic nu a împiedicat
organul fiscal să stabilească potrivit normelor metodologice dacă o persoana
este sau nu plătitor de T.V.A., însă această situație nu înseamnă că acea
persoană a comis și infracțiunea prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005.
Obligația, fiscală există și se stabilește independent de existența sau nu a
faptei penale.
Împrejurarea că
inculpatul trebuia sau nu să se înregistreze ca plătitor de T.V.A., C.A.S., C.A.S.S.
etc. este o problemă de natură fiscală, care se stabilește printr-un raport de
inspecție fiscală (așa cum de altfel s-a și produs). Nu s-a putut aprecia însă
că acest raport constituie o probă suficientă pentru stabilirea vinovăției
penale a unei persoane; de asemenea, răspunderea fiscală a unei persoane, nu
trebuie confundată cu răspunderea penală a acesteia.
Pentru a
aprecia asupra caracterului penal al unei activități catalogate drept
comercială, trebuia analizat dacă activitatea este producătoare de venituri,
dacă urmare a sumelor investite s-a obținut profit etc. Cu privire Ia
inculpatul C.C. s-a reținut că „activitatea sa comercială" este diferită
în decursul anilor 2007-2009. Sub acest aspect, instanța a observat că până în
anul 2009 nu au existat în legislația fiscală criterii obiective de apreciere a
modalității în care o persoană fizică trebuie să se înregistreze ca plătitor de
T.V.A. și nici criterii pentru organul fiscal de apreciere a persoanelor care
nu s-au declarat ca fiind plătitoare de T.V.A. și care ar trebui să fi supuse
taxării pentru a ne putea afla în situația infracțiunii de evaziune fiscală
prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005.
Tot cu
referire la dispozițiile fiscale modificate ulterior ultimului act material
reținut în sarcina inculpatului, s-a constatat că prin O.U. nr. 117/2010 s-a
stabilit că art. 153 alin. (7) și (9) din C. fisc. să aibă următorul cuprins:
"(7) Organele fiscale competente vor înregistra în scopuri de T.V.A.,
conform prezentului articol, toate persoanele care, în conformitate cu
prevederile prezentului titlu, sunt obligate să solicite înregistrarea, conform
alin. (1), (2), (4) sau (5). Prin ordin al ministrului finanțelor publice se
pot stabili criterii pe baza cărora sa fie condiționată înregistrarea în
scopuri de T.V.A. a persoanei impozabile. Organele fiscale competente
stabilesc, pe baza acestor criterii, dacă persoana impozabilă justifică
intenția și are capacitatea de a desfășura activitate economică, pentru a fi
înregistrata în scopuri de T.V.A."
Cu referire la
latura obiectivă a infracțiunii de evaziune fiscală pentru care s-a dispus
trimiterea în judecată a inculpatului: toate actele autentice privind
tranzacțiile imobiliare încheiate de inculpat au fost depuse la administrația
financiară, astfel încât organul fiscal a putut constata, verifica și stabili eventualele
taxe în sarcina inculpatului și, deci, nu se poate vorbi de o ascundere a
sursei impozabile.
Așa fiind,
instanța a constatat, pe de o parte, că inculpatul nu a ascuns bunul sau sursa
impozabilă și nu a intenționat să facă acest lucru - actele de vânzare
cumpărare au fost încheiate în formă autentică și au fost înregistrate la
organul fiscal. Instanța de fond reține că am fi putut vorbi de infracțiunea de
evaziune fiscală în condițiile în care prețul trecut în contractul de vânzare
cumpărare nu ar fi fost cel real sau dacă incuipatui avea obligația să declare
proveniența sumelor de bani investire în construcții. Insă, până la proba
contrară, sumele trecute în cuprinsul contractelor autentice sunt reale și în
funcție de aceasta s-a calculat impozitul pe tranzacțiile imobiliare. T.V.A.
datorat de persoana fizică a putut fi calculat abia în anul 2010 după apariția
normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, când articolul 127 al
Legii nr. 571/2003 se modifică, fiind introdus art. 2
1
(modificarea
Legii nr. 571/2003 intervine însă după data la care s-ar fi comis faptele care
fac obiectul prezentului dosar). Cum norma de interpretare poate retroactiva,
prin modificările aduse Legii nr. 571/2003 în anul 2009, organul fiscal a putut
aprecia asupra caracterului comercial sau nu al unei activități desfășurate de
o persoană fizică.
Tribunalul a
reținut că până la data intervenim normelor de interpretare a dispozițiilor
art. 127 C. fisc., aprecierea caracterului comercial al unei activități
desfășurate de o persoană fizică era lăsată la latitudinea acesteia, dar și în
sarcina organelor fiscale. Cu toate acestea, împrejurarea că inculpatul trebuia
sau nu să se înregistreze ca plătitor de T.V.A. este o chestiune care excede
procesului penal, fapta inculpatului neputând fi apreciată ca fiind de natură
penală, ci eventual de natură contravențională. Starea de fapt și obligațiile
fiscale stabilite de organul administrativ au fost contestate de inculpat,
fiind de competența instanței administrative fiscale a se pronunța cu privire
la legalitatea și temeinicia actului fiscal.
În ceea ce
privește imobilele-terenun vândute de inculpat în anul 2009, Tribunalul a
remarcat, întocmai ca și pentru tranzacțiile încheiate în anul 2008, că nu a
existat o acțiune de ascundere a bunului sau a sursei impozabile sau taxabile -
imobilele au jos; înregistrate din punct de vedere fiscal, iar contractele de
vânzare cumpărare încheiate au fost înregistrate la organul fiscal care a putut
stabili eventualele taxe de plată. Se apreciază de către organul fiscal că
terenul ce a format obiectul contractelor de vânzare cumpărare autentificate
din 2009 Ia B.N.P., C.N. a fost dobândit de inculpat cu titlu de drept de
cumpărare în anul 2005. iar aceste două tranzacții încheiate în anul 2009 sunt
aferente construcției noi vândute prin contractele din 2008 - construcții care
au format deja obiectul verificărilor organelor fiscale pentru anul 2008.
Instanța a
constatat că și în această situație organul fiscal a apreciat că inculpatul
trebuia să se înregistreze ca plătitor de taxe ca urmare a faptului că a vândut
un teren construibil (fila 24 dosar urmărire penală); fără a analiza, și de
această dată, temeinicia celor constatate în raportul de inspecție fiscală,
Tribunalul a observat că nu s-a dovedit că inculpatul îndeplinea cumulativ
condițiile prevăzute de art. 126 alin. (1) lit. a), b), c), d) din Legea nr.
571/2003 - nu s-a verificat conformitatea și regularitatea operațiunilor așa
numit comerciale în perioada 2009 - este vorba de doar două contracte de
vânzare încheiate. Și în această situație Tribunalul a constatat că nu a
existat o acțiune de ascundere a sursei impozabile sau a bunului impozabil
(actul juridic translativ se proprietate).
În ceea ce
privește încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în
judecată a inculpatului, instanța a reținut următoarele: de la momentul
înregistrării ca plătitor de T.V.A. persoana fizică are obligația de a depune
la organul fiscal toate documentele aferente anului fiscal pentru a se putea
stabili taxele și impozitele datorate bugetului de stat; cum în opinia acuzării
inculpatul ar fi trebuit să se înregistreze ca plătitor de T.V.A. se calculează
pentru un an fiscal prin raportare la întreaga activitate desfășurată de o
persoană (în funcție de valoarea prejudiciului se stabilește și eventuala
aplicare a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005). în consecință s-a
făcut aplicarea art. 334 C. proc. pen. și s-a dispus schimbarea încadrării
juridice a infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a
inculpatului din două infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 lit.
a) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. - 22 acte
materiale și prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea
art 41 alin. (2) C. pen. - 2 acte materiale, în două infracțiuni de evaziune
fiscală pentru flecare an fiscal pentru care s-a calculat T.V.A. față de
persoana fizică C.C.
Tribunalul a
constatat că acțiunea de stabilire a taxelor și impozitelor, precum și
obligația de plată a acestora este o problemă care excede instanței penale care
nu este în măsura a aprecia asupra legalității și temeiniciei unui act
administrativ fiscal decât în situația în care reclamă existența vreunei
infracțiuni în strânsă legătură cu acest act. De altfel, titlul executoriu emis
de organele fiscal, care nu poate ii cenzurat de instanța penală, a fost un
argument în plus că fapta inculpatului nu este prevăzută - cel puțin la acest
moment - de legea penală; anularea acestui înscris nu a putut dispune decât în
cazul constatării unei infracțiuni de fals (ceea ce nu este cazul în speță) sau
al constatării netemeiniciei acestuia (excede procesului penal).
Împotriva
hotărârii sus menționate au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul
Brașov și partea civila A.N.A.F., hotărâre criticată pentru nelegaliuite și
neiemeinicie.
În
dezvoltarea motivelor de apel,
procurorul a arătat că intenția inculpatului a fost de a se sustrage de ia
plata taxelor datorate statului și normelor legale care reglementează materia
taxei pe valoare adăugată. înscrierea ca plătitor de T.V.A. se face la A.N.A.F.
din localitatea unde domiciliază persoana care formulează o asemenea cerere. In
art. 9 din Legea nr. 241/2005 este incriminată atât înregistrarea în parte a
veniturilor, cât și ascunderea sursei de venit prin neînregistrarea acestora.
Ministerul Public mai arată că art. 153 din Legea nr. 573/2003 modificată
stabilește în ce condiții o persoană trebuie să se înregistreze ca plătitor de T.V.A.
și să plătească această taxă.
Față de
numărul contractelor de vânzare cumpărare încheiate într-un timp foarte scurt
și declarația inculpatului se impune condamnarea sa pentru infracțiunile
menționate în rechizitoriu.
Partea civilă
a arătat că tribunalul a greșit când a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.
Chiar daca inculpatul a rost achitat, prejudiciul cauzat prin acțiunile sau
inacțiunile sale există și nu a fost acoperit.
Examinând
hotărârea atacată, prin prisma motivelor de apel invocate, dar și sub toate
aspectele de fapt și de drept conform art. 371 alin. (2) C. proc pen., Curtea
prin Decizia penală nr. 47/2012 a respins, ca nefondate, apelurile declarate de
Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și A.N.A.F., prin D.G.F.P. Brașov împotriva
sentinței penale nr. 351/S/l din 6 decembrie 2011 a Tribunalului Brașov,
pronunțată în Dosarul nr. 4132/62/2011, pe care a menținut-o. A obligat partea
civilă la plata sumei de 150 lei cheltuieli judiciare către stat, iar restul,
în același cuantum, au rămas în sarcina statului.
Pentru a
pronunța această decizie. Curtea de Apel a reținut că prin rechizitoriul
Parchetului de pe lângă Judecătoria Zornești din 10 martie 2011
întocmit în Dosarul nr. 1641/P/2010
s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a
inculpatului C.C. pentru săvârșirea a două infracțiuni de evaziune fiscală
prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin.
(2) C. pen. (22 de acte materiale, 2 acte materiale), dat fiind faptul că în
perioada 2008-2009 a desfășurat o activitate economică în scopul obținerii de
venituri, cu caracter de continuitate, perfectând mai muite contracte de
vânzare cumpărare imobiliară și obținând venituri din vânzarea apartamentelor
noi și a terenurilor de peste 35.000 euro fără a calcula, a declara și a achita
la bugetul consolidat al statului T.V.A. aferentă tranzacțiilor, cauzând astfel
bugetului consolidat al statului un prejudiciu de 725.956 lei.
Potrivit art.
9 lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii
fiscale, constituie infracțiune ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau
taxabilc în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.
Pentru
realizarea conținutului infracțiunii trebuie îndeplinite cumulativ următoarele
condiții:
- existența
unei obligații legale de a plăti taxe sau impozite pentru anumite activități
prestate sau bunuri deținute;
- existența
unui bun sau a unei activități care se încadrează în ipotezele legale privind
impozitarea ori taxarea;
- săvârșirea
unei fapte prin care se urmărește sustragerea de la plata obligațiilor fiscale
către stat pentru bunurile deținute ori activitățile realizate.
Elementul
material constă în ascunderea bunului ori a sursei impozabile ori taxabile în
scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, iar bunul sau sursă
impozabilă sau taxabilă poate fi orice entitate care constituie „baza de
calcul" pentru impozite sau taxe.
În speță, ca
și baza de calcul pentru
:
mpozitare a fost avută în vedere
activitatea aducătoare de venituri desfășurată de către inculpatul C.C. prin
cele 24 de contracte de vânzare cumpărare încheiate în anii 2008 și 2009
privind apartamentele noi construite.
Cu referire la
starea de fapt, prin coroborarea probelor administrate, în mod temeinic,
instanța de fond a reținut condițiile și împrejurările în care inculpatul a
fost trimis în judecată. Astfel așa cum rezultă din procesul verbal din 26
ianuarie 2010 în perioada 5 ianuarie 2010-25 ianuarie 2010, s-a efectuat un
control tematic privind taxa pe valoare adăugată aferentă vânzărilor de bunuri
imobiliare în perioada 2007-2009 efectuate de către C.C. - persoană fizică.
La solicitarea
de documente, inculpatul a pus la dispoziția echipei de inspecție fiscală în
original și copie contracte de vânzare cumpărare imobile încheiate în perioada
2006-2009, precum și autorizațiile de construcții emise în acest interval
pentru toate imobilele construite (autorizația de construire din 04 iulie 2007
emisă de Primăria Râșnov, prin care s-a autorizat construirea de locuințe
S+P+2E+M și împrejmuire la adresa din Râșnov, Calea Brașovului identificat sub
C.F., autorizația de construire din 15 noiembrie 2007 emisă de aceeași instituție
pentru construirea unui ansamblu de locuințe format din 8 corpuri în regim
P+2E+M la adresa din Râșnov, identificat în C.F.).
Urmare a
documentației depuse inclusiv de către B.N.P. s-a constatat că, în anul 2008
inculpatul a efectuat 38 de tranzacții de vânzări apartamente noi către
persoane fizice și 1.029,1 mp construibil vândut către SC C.W. SRL Râșnov (fila
5 dosar de urmărire penală).
În anul 2009,
inculpatul a efectuat două vânzări, prin contractul de vânzare autentificat din
23 aprilie 2009 încheiate la B.N.P., C.N. pentru o suprafață de teren de 60,1
mp cota indiviză din terenul situate în localitatea Râșnov.
Analizând
contractele încheiate începând cu 01 septembrie 2008, respectiv 2009 organul de
inspecție fiscală a constatai că 24 dintre acestea (22 în 2008 și 2 în 2009) au
ca obiect operațiuni impozabile pentru care s-a calculat T.V.A. de plată în
sumă de 725.196 lei și 700 lei, la care se adaugă accesorii, împrejurări în
care s-a întocmit raportul de inspecție fiscală.
De precizat,
fiecare tranzacție efectuată a fost supusă taxării impozitului pe tranzacție de
3% conform art. 77
1
alin. (1) lit. a) din C. fisc. - acest impozit a
fost reținut de către Biroul Notarului Public cu ocazia încheierii în formă
autentică a actelor de transfer al proprietății, fiecare tranzacție fiind
publică prin înscrierea în C.F.
Așa cum
rezultă din actele de la dosar, activitatea de control desfășurată cu privire
la operațiunile imobiliare ale iui C.C. ca persoană fizică a fost demarată în
baza Circularei din 09 septembrie 2009 emisă de A.N.A.F., acțiunea de control
având ca obiectiv stabilirea caracterului economic al activității persoanei
fizice și a obținerii de venituri cu caracter de continuitate, cu consecința
realizării de venituri impozabile nedeclarate la organele fiscale, ordin
aplicabil pentru persoanele fizice care au realizat venituri impozabile
nedeclarate la organele fiscale, anume pentru persoanele fizice care nu s-au
înregistrat în scopuri de T.V.A.
În speță,
problemele se referă la conceptul de persoană fizică plătitoare de T.V.A.
pentru tranzacții de bunuri imobiliare, respectiv care sunt criteriile legale
ce conduc la concluzia obligației de plată a T.V.A., cu consecința impunerii
măsurilor fiscale eorejaiive de către instituțiile publice abilitate de iege și
în ce măsură au fost încălcate normele juridice penale care se întemeiază pe
raționamentul juridic de natură fiscală prealabil și esențial mente necesar.
Pentru a
aprecia caracterul comercial al tranzacțiilor efectuate de persoana fizică se au
în vedere numărul acestora, dar și sumele încasate (plafonul trebuie să
depășească 35.000 de euro). Legea fiscală, pe lângă atribuțiile organului
fiscal solicită persoanei fizice să își analizeze activitatea desfășurată, dacă
era sau nu comercială, atitudinea acesteia fiind sancționată contravențional și
nicidecum penal.
În
identificarea normelor incidente în materia taxării cu T.V.A. a persoanelor
fizice ce ar fi impozabile per.tat că efectuează cu caracter de continuitate,
în regim de activitate economică tranzacții imobiliare, trebuie avute în vedere
momentul în care fiecare dispoziție legală a început să producă efecte
juridice.
Curtea de apel
a reținut că legea civilă nu retroactivează. Prin urmare Ordinul nr. 1415/2009
emis de M.F.P. prin care se instituie criteriul de minimum cinci tranzacții
imobiliare anuale, succesive pentru a se impune taxarea cu T.V.A. a
operațiunilor de tranzacționare imobiliară efectuată de persoanele fizice nu se
poate aplica retroactiv, ca atare, în lipsa unei definiții legale explicite
anterioare prin care să se stabilească dacă în mod concret persoanele fizice
care tranzacționează imobile trebuie să plătească T.V.A. obligarea la o astfel
de taxă nu are suport legal (ordinul publicat în M. Of. nr. 591 din 26 august
2009).
Anterior
acestui act normativ. Legea nr. 571/2003 arată în art. 127 cine este
considerată persoană impozabilă, dispoziții modificate prin O.G. nr. 109/2009
în conformitate cu care „situațiile în care persoana fizică care efectuează
livrări de bunuri imobile devin impozabile sunt explicitate prin norme,
dispoziții intrate în vigoare în luna mai 2010."
În speță,
inculpatul C.C., prin toate activitățile întreprinse, explicate de instanța de
fond și însușite în control judiciar, nu a ascuns bunul impozabil sau taxabil.
Mai mult, inculpatul a încheiat acele tranzacții imobiliare (în număr de 24 și
care fac obiectul cercetării, deși numărul acestora a fost mult mai mare) până
în luna aprilie 2009, or, dispozițiile fiscale au suferit numeroase modificări
cu implicații în stabilirea exactă a calității de persoană fizică plătitoare de
T.V.A. după această dată, fără însă a putea retroactiva.
Stabilirea
unei astfel de calități este atributul organului fiscal, în împrejurările
concrete sursa impozabilă nefiind ascunsă în niciun fel, raportul de inspecție
fiscală putând și fiind contestat la instanța civilă.
Din momentul
când rămâne în mod definitiv statuat asupra calității de persoană fizică
plătitoare de T.V.A., din acel moment se poate pune problema săvârșirii
infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, bineînțeles prin
coroborare cu alte mijloace de probă.
Împrejurarea că
inculpatul C.C. trebuia sau nu să se înregistreze ca plătitor de T.V.A. nu este
o faptă de natură penală, astfel că soluția dispusă de instanța de fond este
legală și temeinică.
Potrivit art.
346 alin. (4) C. proc. pen., instanța penală nu soluționează acțiunea civilă
când pronunță achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. b) C.
proc. pen., ca atare și soluția pe latură civilă este în afara oricărei
critici.
Împotriva Deciziei
penale nr. 47/2012 au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de apel
Brașov și partea civilă A.N.A.F., hotărâre criticată pentru nelegalitate și
netemeinicie.
În recurs.
Ministerul Public a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385
9
pct.
17
1
C. proc. pen.
Ministerul
Public a arătat că, potrivit legislației în vigoare pentru perioada de
referință, plătitorii de T.V.A. erau și cei prevăzuți de art. 127 din C. fisc.
În ceea ce
privește noțiunea de livrare de mărfuri, potrivit art. 128 alin. (1) din Legea
nr. 511/2003, aceasta este constituită din orice transfer al dreptului de a
dispune de bunuri ca și un proprietar.
Raportat chiar
la starea de fapt reținută de către instanță, inculpatul se încadra în această
categorie și avea obligații potrivit art. 150 alin. (1) din Legea nr. 571/2003
să se înscrie ca plătitor de T.V.A.
Mai mult decât
atât, acesta nu beneficia de un regim special de scutire (art. 141 lit. f) teza
a II-a din Legea nr. 343/2006 -de modificare a art. 152 din Legea nr.
571/2003).
Referitor ia
incidența dispozițiilor art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, s-a considerat
că nerespectarea dispozițiilor art-150 alin. (1) din același act normativ, nu
se poate aprecia doar ca fiind o „omisiune", dimpotrivă, se apreciază că
sunt în cauză realizate elemenieie constitutive ale infracțiunilor pentru care
s-a dispus trimiterea în judecată, inclusiv scopul -în condițiile în care
inculpatul nu avea alte surse de venit (rezultând deci că aceste infracțiuni
aveau o anumită finalitate). In speță „ascunderea sursei impozabile" la
care s-a făcut referire în actul de inculpare, viza plata taxei pe valoarea
adăugată și nu plata impozitului.
În același
sens s-a reținut de către instanță că „imobilele construite de inculpat, prin
numărul acestora, dovedesc faptul că nu puteau fi folosite de acesta în scop
personal" (fila 38 - dosar Curtea de Apel Brașov).
În aceeași
ordine de idei, din interpretarea actelor normative enunțate anterior - și cu
referire la motivarea instanței, potrivit căreia activitățile inculpatului nu
au avut un caracter comercial - se apreciază că dispozițiile acestor texte de
lege nu se referă exclusiv la existența unei societăți cu activitate
comercială.
În aceste
condiții, se consideră că referirea instanței cu privire la latitudinea
inculpatului (sau a organelor fiscale) de a se înregistra sau nu ca plătitor de
T.V.A. - cu consecința aprecierii faptei sale de a nu se conforma dispozițiilor
normative - nu poale fi reținută, în condițiile în care acesta avea obligația
de a se înscrie ca plătitor de T.V.A.
De asemenea,
în ceea ce privește legislația incidență în perioada de referință, trebuie
subliniat faptul că exista reglementare clară - H.G. nr. 44/2004 de aplicare a.
Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2004, modificată prin H.G.
nr. 1579/2007.
Nu în ultimul
rând, se consideră că existența unui titlu executoriu emis de organele fiscale
nu justifică aprecierea instanței că această împrejurare este „un argument în
plus. că fapta inculpatului nu este prevăzută - cel puțin Ia acest mcinent de
legea fiscală".
Ministerul
Public a arătat că intensa inculpatului a fost de a se sustrage de la plata
taxelor datorate statului și normelor legale care reglementează materia taxei
pe valoare adăugată. înscrierea ca plătitor de T.V.A. se face la A.N.A.F. din
localitatea ur.de domiciliază persoana care formulează o asemenea cerere.
În art. 9 din Legea nr. 241/2005 este incriminată atât înregistrarea în pane a
veniturilor, cât și ascunderea sursei de venit prin neînregistrarea acestora.
Ministerul Public mai arată că art. 153 din Legea nr. 573/2003 modificată
stabilește în ce condiții o persoană trebuie să se înregistreze ca plătitor de T.V.A.
și să plătească această taxă.
A.N.A.F.
nu a invocat un caz de casare.
Analizând
criticile formulate instanța de recurs constată că acestea se încadrează în
cazul de casare prevăzut de art. 385
1
pct. 17
1
C. proc.
pen.
Astfel, A.N.A.F.
a apreciat că. chiar dacă inculpatul a fost achitat, prejudiciul cauzat prin
acțiunile sau inacțiunile acestuia a fost produs și neacoperit. Instanța de
judecată avea obligația de a asigura și părții civile instrumentele legale pe
baza cărora să își poată valorifica drepturile procesuale împotriva inculpatului
din punct de vedere al recuperării prejudiciului.
În susținerea
celor de mai sus s-au invocat prevederile art. 347 și art. 348 C. proc. pen.
potrivit cărora instanța de judecata avea posibilitate să dispună disjungerea
acțiunii civile fața de cea penală, asigurând posibilitatea părții civile să
își dovedească pretențiile civile.
Prin
constituirea de parte civilă, subscrisa a reclamat un prejudiciu în cuantum total
de 1.075.219 lei reprezentând obligații fiscale astfel cum. au fost stabilite
prin raportul de inspecție fiscală din 21 ianuarie 2010 și Decizia de impunere
nr. 11 din 29 ianuarie 2010 întocmite de organele fiscale. Din considerentele
celor doua acte administrative fiscale reies aspecte privitoare ia activitatea
economica a inculpatului și la cuantumul obligațiilor fiscale datorate la
bugetul consolidat al statului. Important de reținut este faptul că aceste
obligații nu au fost achitate către partea civilă, situație în care se
justifica promovarea căii de atac în cauza de față.
Chiar dacă
această cauză nu se află în prezența situației reglementate de art. 347 C.
proc. pen., s-a apreciat că instanța de fond avea posibilitatea, în baza
rolului activ, ca anterior pronunțării asupra acțiunii penale să disjungă
acțiunea civilă în cadrul căreia partea interesată să își valorifice drepturile
procesuale.
S-a considerat
că nu se poate ignora existenta prejudiciului cauzat de inculpat la bugetul
consolidat al statului, atâta timp cât acesta este înregistrat în evidența
fiscală a acestuia și în prezent subzistă obligația de plată potrivit
prevederilor legale în vigoare.
Față de
motivele invocate, s-a apreciat că instanța de control judiciar are
posibilitatea asigurării pentru partea civilă a posibilității reale de
recuperare a prejudiciului cauzat la bugetul de stat, pe baza unui titlu
reprezentat de o hotărâre judecătoreasca pronunțata cu privire la inculpatul
din cauza de față.
În ce privește
obligarea părții civile la plata cheltuielilor judiciare către stat în cuantum
de 150 lei s-a apreciat că este nefondată, întrucât modalitatea de soluționare
a cauzei în fond a presupus promovarea căii de atac în ce privește
valorificarea drepturilor procesuale ale părții civile.
S-a motivat în
fata instanței de control judiciar promovarea căilor de atac prin prisma
nesoluționării acțiunii civile care prejudiciază interesele părții civile
Statul Roman prin A.N.A.F.
Pe parcursul
soluționării cauzei în recurs nici Ministerul Public și nici A.N.A.F. nu au
solicitat administrarea de probe în raport de hotărârile de achitare pronunțate
în fond și apel și nu au cerut schimbarea temeiului achitării, rezumăndu-se la
criticile antei iar menționate.
Analizând Decizia
penală nr. 47/2012, instanța de recurs urmează să respingă calea de atac
declarată pentru următoarele considerente:
Nici
Ministerul Public, nici A.N.A.F. nu au cerut schimbarea temeiului achitării.
Criticile au avut în vedere doar existența unei obligații de înregistrare ca
persoană fizică plătitoare de T.V.A., motiv invocat de către Ministerul Public,
respectiv omisiunea obligării la despăgubiri, chiar atunci când inculpatul este
achitat, motiv invocat de către A.N.A.F.
Cazul de
casare prevăzut de art. 385
1
pct. 17
1
C. proc. pen.,
greșita aplicare a legii.
Cazul de
casare invocat de către Ministerul Public are în vedere faptul că inculpatul
avea obligații clai'e în ceea ce privește înregistrarea ca plătitor de T.V.A.,
conform H.G. nr. 44/2004, astfel încât încălcând această obligație fapta sa
este prevăzută de legea penală, fiind infracțiunea de evaziune fiscală.
Critica este
nefondată.
Instanța de
recurs reține că evaziunea fiscală reprezintă conform art. 9 lit. a