ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 719/2014

Asupra recursurilor de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 288/2012, Tribunalul Vrancea a condamnat pe inculpatul G.F.T.S. la: - 3 ani închisoare, pentru infracțiunea de înșelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (parte vătămată P.M.); - 3 ani închisoare, pentru infracțiunea de înșelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (parte vătămată C.L.M.); - 6 luni închisoare, pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 C. pen. Conform art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare. Conform art. 86 1 , 86 2 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate, sub supraveghere, pe durata unui termen de încercare de 6 ani.

Conform art. 359 C. proc. pen., a atras atenția inculpatului asupra disp. art. 86 4 C. pen. Conform art. 86 3 alin. (1) C. pen., a obligat pe inculpat, ca pe durata termenului de încercare, să se supună următoarelor masuri de supraveghere: - să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Neamț; - să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; - să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; - să comunice informații de natură a putea fi verificate mijloacele lui de existență. A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

și a suspendat executarea acestei pedepse, pe durata termenului de încercare. A condamnat pe inculpata G.C.G. la: - 2 ani închisoare, pentru infracțiunea de înșelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen. și art. 76 lit. c) C. pen.; - 2 luni închisoare, pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătura privată, prev. de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen. și art. 76 lit. e) teza I C. pen. Conform art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare. Conform art. 81, 82 C. pen. a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate, pe durata termenului de încercare de 4 ani.

Conform art. 359 C. proc. pen., a atras atenția inculpatei asupra disp. art. 83 C. pen. A aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. și a suspendat executarea acestei pedepse, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale. A obligat în solidar pe inculpații G.F.T.S. și G.C.G. să plătească părții civile C.L.M. suma de 4.000 euro și parții civile P.M. suma de 5.000 euro. A obligat pe partea civila C.L.M. să restituie părții civile P.M. autoturismul marca C., în baza principiului restabilirii situației anterioare comiterii infracțiunii, prev. de art. 170 C. proc. pen. și ca o consecință a anulării înscrisurilor întocmite între părți.

A dispus anularea facturii încheiate între SC C.S. SRL Roman și P.M. la data de 03 octombrie 2010 și a înscrisului sub semnătură privată denumit contract de vânzare-cumpărare, prin care P.M. vinde lui C.L. autoturismul marca C. A menținut măsura sechestrului asigurător instituită asupra bunurilor mobile și imobile ale ambilor inculpați, prin încheierea Tribunalului Vrancea din 12 octombrie 2012, până la achitarea integrală a sumelor la care inculpații au fost obligați prin prezenta sentință. A obligat pe fiecare inculpat să plătească parții civile P.M. suma de 2.000 RON reprezentând cheltuieli judiciare, adică onorariu de avocat conform chitanței din 12 octombrie 2012 și părții civile C.L.M.

suma de 370 RON, cheltuieli de transport de la domiciliu la instanță. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele: În cursul lunii martie 2010, partea vătămată P.M. preot de profesie, a găsit un anunț pe internet prin care se oferea la vânzare un autoturism C., an de fabricație 2007. A sunat la numărul de telefon postat și a discutat cu un bărbat, care a fost identificat ulterior în persoana inculpatului G.F.T.S., acesta confirmând că are la vânzare autoturismul arătat. În discuțiile telefonice purtate între cei doi, aceștia s-au înțeles să efectueze un schimb de mașini, în sensul că inculpatul G.F.T.S. să-i vândă autoturismul marca C., an de fabricație 2007, urmând să primească în schimb de la partea vătămată P.M.

un alt autoturism C., an de fabricație 2001, și suma de 5.000 euro. La puțin timp, partea vătămată P.M. a fost sunată de inculpatul G.F.T.S., care i-a comunicat că secretara firmei sale se va deplasa în localitatea Adjud și se pot întâlni în vederea efectuării tranzacției. Autoturismul supus schimbului, marca C., era achiziționat în leasing, conform contractului de leasing financiar din 12 noembrie 2007, de la U.L.C. IFN SA, pe firma SC C.S. SRL Roman, a cărui unic asociat era mama inculpatului G.F.T.S., numita G.O., aceasta din urmă mandatând-o pe inculpata G.C.G. să se ocupe de cesionarea firmei. La momentul înțelegerii dintre inculpați și partea vătămată P.M. cu privire la schimbul de autoturisme, adică martie 2010, contractul de leasing era deja reziliat unilateral de finanțator, ca urmare a neplății ratelor de leasing.

Tot în discuțiile telefonice, inculpatul G.F.T.S. a asigurat-o pe partea vătămată P.M. că ratele leasingului sunt achitate la zi, dar că nu a înmatriculat autoturismul pe numele lui întrucât intenționa să-l vândă și era bine ca cel care urma să cumpere autoturismul să fie în același timp și primul proprietar menționat pe cartea de identitate a mașinii. La data de 10 martie 2010, partea vătămată P.M., împreună cu soția sa P.G., s-au deplasat, conform înțelegerii cu inculpații, din comuna M., județul Galați, în orașul Adjud, cu autoturismul proprietate personală marca C., unde s-au întâlnit cu inculpata G.C.G., care nu și-a declinat identitatea, însă a susținut că a fost desemnată de administratorul societății să vândă respectivul autoturism.

Cu acea ocazie inculpata a prezentat o factură SC C.S. SRL, care era deja completată, mai puțin la rubrica „Cumpărător”, fiind datată 03 octombrie 2010 în loc de 10 martie 2010, data reală. În prezența părții vătămate P.M. și a soției acestuia, inculpata G.C.G. a completat factura la rubrica „Cumpărător” menționând numele „P.M.”, domiciliul acestuia și CNP-ul, pe factură fiind înscrisă suma de 20.350 RON. La rubrica „Delegat” a fost menționată o persoană al cărui nume nu este lizibil, însă după cum a precizat inculpata în declarația dată în fața instanței rezultă că este vorba de B.R., însă așa cum rezultă din actele dosarului, la această tranzacție nu a mai fost prezentă o altă persoană în afară de inculpată, partea vătămată P.M.

și soția acestuia. Partea vătămată P.M. a făcut o probă de rulare cu autoturismul ce urma să-i fie vândut și fiind mulțumit de starea acestuia și după ce a întrebat-o din nou pe inculpata G.C.G. dacă ratele privind contractul de leasing ale acestei mașini sunt achitate la zi, aceasta răspunzându-i pozitiv a încheiat tranzacția efectuându-se schimbul de mașini și fiind achitată suma de 5. 000 euro către inculpată. Inculpata i-a înmânat factura părții vătămate P.M. precum și o copie a cărții de identitate și certificatul de înmatriculare, însă în momentul în care partea vătămată P.M. a ajuns acasă a realizat că nu-i fusese remisă și o chitanță în acest sens, stabilind ca ulterior inculpata să-i înmâneze dovada achitării leasingului.

Inculpatul G.F.T.S., în tot acest timp, a stat la o anumită distanță de unde a privit schimbul de mașini efectuat. Ulterior, partea vătămată P.M. a încercat să-l contacteze telefonic pe inculpatul G.F.T.S., însă acesta nu i-a mai răspuns la telefon, situație în care partea vătămată a început să aibă suspiciuni cu privire la corectitudinea celor care i-au vândut autoturismul în privința neplății la zi a ratelor de leasing, astfel încât a contactat reprezentantul firmei de leasing de unde a aflat că mașina nu era achitată în totalitate și că nu putea fi înmatriculată.

De asemenea, s-a deplasat și la București în scopul de a afla suma restantă, intenționând să o achite în situația în care ar fi fost vorba de o valoare rezonabilă, însă nu a primit nici un răspuns de la reprezentanții societății de leasing, motiv pentru care a continuat să circule cu autoturismul respectiv până în luna decembrie 2010, când a fost depistat pe raza localității Ozun, județul Covasna, de către organele de poliție, care i-au adus la cunoștință că autoturismul figurează ca fiind furat, situație în care autoturismul a fost reținut și ulterior restituit firmei de leasing. Astfel, în scopul eludării răspunderii penale, cei doi inculpați au hotărât să cesioneze firma, inclusiv cu preluarea autoturismului și a contractului de leasing a autoturismului marca C., către o altă persoană, astfel ca în urma demarării unor eventuale cercetări, aceștia să nu poată fi identificați.

Ca atare în perioada 09 martie - 11 martie 2012 (nu s-a putut stabili cu precizie) a avut loc cesiunea SC C.S. SRL către numitul B.C., în scripte figurând inclusiv preluarea autoturismului și a contractului de leasing, însă autoturismul nu a fost predat, deoarece fusese vândut către partea vătămată P.M. După ce a intrat în posesia autoturismului marca C., de la partea vătămată P.M., inculpatul G.F.T.S. a întreprins acțiuni pentru vânzarea acestuia, sens în care a identificat un anunț pe internet, prin care partea vătămată C.L.M. din Brașov oferea spre vânzare un autoturism marca D. I-a trimis acestei părți vătămate un SMS pe telefonul mobil, propunându-i să facă schimb de autoturisme, iar partea vătămată să-i mai dea și o diferență de bani.

Partea vătămată C.L.M. a sunat la numărul de telefon de la care a primit acel SMS, la care a răspuns un bărbat care s-a recomandat P.L., spunând că este fratele proprietarului autoturismului marca C., acesta din urmă fiind preot și datorită profesiei nu se poate ocupa personal de vânzarea propriului autoturism. În aceeași zi, partea vătămată a primit prin e-mail mai multe fotografii ale autoturismului marca C., imagini care l-au făcut pe acesta să fie mulțumit de aspectul mașinii, astfel că la data de 21 martie 2010, după o înțelegere prealabilă cu inculpatul G.F.T.S., s-a deplasat de la Brașov la Onești cu autoturismul marca D., fiind însoțit de mama sa, C.M. și un prieten B.C. S-a întâlnit la ieșirea din Onești cu inculpatul, care în continuare s-a prezentat ca fiind fratele lui P.M., respectiv P.L., s-au înțeles să încheie tranzacția, astfel încât s-a efectuat schimbul de mașini, partea vătămată C.L.M.

plătind și diferența de 6.000 RON. În urma acestei tranzacții a fost încheiat un act sub semnătură privată, o chitanță, care a fost scrisă de partea vătămată și semnată de inculpat în fals, la rubrica „Vânzător”, cât și la rubrica „Delegat”. Totodată, inculpatul i-a înmânat părții vătămate C.L.M. actele mașinii, precum și o copie xerox de pe buletinul părții vătămate P.M., fără însă a-i aduce la cunoștință că autoturismul provine dintr-o tranzacție frauduloasă, urmare inducerii în eroare a părții vătămate P.M., astfel încât urma să întâmpine probleme la înmatricularea autoturismului. În realitate, partea vătămată C.L.M. nu a reușit să înmatriculeze autoturismul primit la schimb de la inculpatul G.F.T.S.

întrucât acesta era înmatriculat pe numele celeilalte părți vătămate P.M., dar a rămas în posesia acestui autoturism. Și după ce a intrat în posesia autoturismului marca D. primit la schimb de la partea vătămată C.L.M., inculpatul G.F.T.S. și-a continuat activitatea, aceea de a obține venituri ilicite din tranzacții frauduloase cu autoturisme, sens în care a postat din nou anunț cu privire la vânzarea acestui autoturism marca D., așa cum a rezultat din înscrisul emanând de la SC N.D. SRL București. Nu s-a putut stabili ce s-a întâmplat cu acest autoturism, cert este că la data când cauza se afla pe rolul Tribunalului Galați nu mai era în posesia inculpaților. Tribunalul a apreciat că toate acuzațiile aduse celor doi inculpați sunt întemeiate.

Ca o situație premisă se impunea a se preciza că competența acestei instanțe a fost atrasă de calitatea inculpatului G.F.T.S., de organ de cercetare al poliției judiciare, în conformitate cu disp. art. 27 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 218/2002, privind organizarea și funcționarea Poliției Române coroborat cu art. 14 alin. (2) pct. 11 lit. e) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului. Sub un prim aspect s-a observat inconsecvența ambilor inculpați în declarațiile date, ceea ce a denotat nesinceritatea acestora. Astfel, dacă inițial aceștia nu au recunoscut nici o faptă, susținând că nu au efectuat nici o tranzacție cu părțile vătămate P.M. și C.L.M., întrucât cesionase firma cu tot cu autoturismul marca C. către martorul B.C.

și că nu a fost niciodată în posesia unui autoturism marca D., ulterior, tot în cursul urmăririi penale, ambii inculpați au recunoscut faptele așa cum au fost anterior expuse, motivându-le pe lipsa resurselor financiare, pentru ca, la instanță, inculpații să revină din nou asupra declarațiilor și să susțină că au efectuat cele două tranzacții, dar că părții vătămate P.M. i-ar fi spus, la telefon, anterior momentului încheierii tranzacției că ratele de leasing nu sunt achitate la zi, iar părții vătămate C.L.M. inculpatul G.F.T.S. i-a spus că este fratele lui P.M. tocmai pentru a o convinge să încheie tranzacția, având în vedere suspiciunea mamei părții vătămate. Potrivit art. 69 C. proc. pen., declarațiile inculpatului date pe parcursul procesului pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care se coroborează cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

În speță, instanța a reținut că declarațiile date de inculpați care pot fi reținute ca mijloace de probă, deci care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză sunt cele în care au expus faptele așa cum au fost anterior menționate, celelalte urmând a fi înlăturate. A rezultat din întreg materialul probator administrat în cauză că ambii inculpați au avut încă de la început reprezentarea activității infracționale, chiar și-au premeditat-o raportat la afirmațiile inculpaților că activitatea firmei suferise un regres și nu mai puteau plăti ratele de leasing. Inculpatul G.F.T.S. a recunoscut la instanța că în anul 2009 postase mai multe anunțuri pe internet cu privire la vânzarea autoturismului marca C. și că doar în primul anunț a făcut mențiunea că ratele de leasing nu sunt achitate la zi, în anunțurile ulterioare nemaifăcând această precizare.

În aceste condiții era reală susținerea părții vătămate P.M. că atunci când el a văzut anunțul pe internet, în martie 2010, mențiunea că ratele autoturismului nu erau achitate la zi nu mai era făcută. În acest sens sunt și anunțurile depuse la dosar de inculpat, postate în perioada 2009 - ianuarie 2010, deci anterior datei de 10 martie 2010, când partea vătămată P.M. a luat cunoștință despre anunț și când mențiunea cu privire la achitarea ratelor de leasing nu mai era făcută. De asemenea, a fost fără relevanță împrejurarea invocată de inculpatul G.F.T.S. că nu a cunoscut că contractul de leasing fusese reziliat, din moment ce la semnarea acestuia inculpatul a luat cunoștință de clauzele contractuale, printre care și aceea cu privire la rezilierea unilaterală a contractului, în cazul neplății ratelor.

Tot astfel, la încheierea contractului inculpatul a luat cunoștință că nu are drept de dispoziție asupra autoturismului, ci doar dreptul de a-l folosi și cu toate acestea a postat anunț de vânzare a acestuia. S-a menționat atitudinea inculpaților, care, după ce au indus-o în eroare pe partea vătămată P.M. și au obținut un câștig ilegal de 5.000 euro, au pretins că aceasta „cu un singur telefon la finanțator se putea lămuri dacă autoturismul era sau nu achitat în totalitate”, susținând că o persoană cu pregătirea și profesia părții vătămate (preot) nu putea fi indusă în eroare de o simplă afirmație referitoare la achitarea sau nu a ratelor la un contract de leasing. Instanța a apreciat că, în speță, nu doar această inacțiune a inculpaților (aceea de a nu-i spune părții vătămate P.M.

că ratele de leasing nu au fost achitate la zi) a avut valențele necesare inducerii în eroare a acestei părți vătămate, ci întreaga desfășurare a activității comisă de cei doi inculpați. Inculpații nu și-au bazat acțiunea doar pe simple afirmații, chiar dacă și simpla minciună poate constitui, în anumite împrejurări, elementul material al infracțiunii de înșelăciune, ci aceștia au acționat coordonat în vederea atingerii scopului, astfel: inculpatul G.F.T.S. i-a spus, într-o convorbire telefonică, părții vătămate P.M.

că autoturismul este achitat integral, dar nu l-a înmatriculat pentru că voia să-l vândă și nu voia ca pe cartea de identitate să apară mai mulți proprietari, aspect ce a rezultat din declarația și plângerea acestei părți vătămate, dar care a și fost recunoscut de inculpatul G.F.T.S.; de asemenea, afirmația acestui inculpat că o va delega pentru încheierea tranzacției pe secretara firmei sale, care urma a se deplasa în municipiul Adjud cu unele probleme ale firmei, făcută tot în ideea de a induce în eroare pe partea vătămată, câtă vreme în Adjud s-a deplasat inculpata G.C.G., care nu avea nici o calitate în firma soacrei sale, firmă care nici nu mai avea activitate după cum au recunoscut ambii inculpați; faptul că ambii inculpați s-au deplasat la Adjud când au și încheiat tranzacția, dar inculpatul G.F.T.S.

a stat ascuns la încheierea tranzacției participând doar inculpata G.C.G. și partea vătămată P.M. însoțit fiind de soția acestuia din urmă; cu acea ocazie inculpata G.C.G. a completat un formular de factură pe care a și făcut unele mențiuni false, referitoare la prezența unei a 4-a persoane la tranzacție, lucru neadevărat, iar ulterior nu și-a mai recunoscut scrisul de pe acest înscris decât după efectuarea expertizei grafice. Comportarea inculpatului G.F.T.S. ulterioară încheierii acestei tranzacții, respectiv postarea imediată a unui anunț pe internet cu privirea la vânzarea autoturismului ce a făcut obiectul tranzacției cu P.M., duce la aceeași concluzie, că inculpatul nu a achiziționat autovehiculul decât cu intenția de a-l revinde și a obține un folos material, știind că legal actele nu puteau fi întocmite, autoturismul fiind pe numele lui P.M.

Avându-se în vedere succesiunea faptelor, adică împrejurarea că inculpatul G.F.T.S. i-a cerut lui P.M. o copie a actului său de identitate, act pe care l-a folosit ulterior la tranzacția cu cealaltă parte vătămată și pentru a o convinge pe aceasta că este fratele lui P.M., s-a ajuns la concluzia că și această activitate a fost făcută tot pentru inducerea în eroare a unei victime. Inculpata G.C.G. a recunoscut că l-a auzit pe soțul său purtând convorbiri telefonice cu diverși clienți care intenționau să cumpere autoturismul și că în aceste discuții soțul său afirma fie că ratele de leasing erau achitate, fie acestea nu erau achitate. În tot cazul la momentul încheierii tranzacției cu partea vătămată P.M.

inculpata G.C.G. i-a spus acestuia că ratele sunt achitate la zi, aspect confirmat și de soția lui P.M. audiată ca martor. De asemenea, după încheierea acordului de voință între părți cu privire la vânzarea autoturismului marca C., inculpata G.C.G. a completat factura fiscală ce atestă acea operațiune, pe care a menționat date nereale cu privire la data încheierii tranzacției și persoana care ar fi asistat la aceasta, o anume B.R. Declarația martorului propus în apărare de inculpați, C.I. nu a prezentat relevanță atâta timp cât acesta a relatat aspecte pe care le-a cunoscut din spusele inculpatului G.F.T.S. și nu a constatat personal și oricum nu a putut preciza daca în discuțiile telefonice la care a asistat, dintre inculpat și diferiți clienți care intenționau să-i cumpere autoturismul inculpatului s-ar fi aflat și partea vătămată P.M.

Nu a fost lipsită de importanță activitatea inculpaților referitoare la cesionarea firmei către martorul B.C. Astfel, la dosarul de urmărire penală există două procese-verbale prin care inculpata G.C.G. preda martorului B.C. documentele firmei și autoturismul marca C. Trecând peste faptul că în ambele procese-verbale a fost modificată data la care a avut loc această operațiune, probabil pentru a se acredita ideea că la data presupusei fapte cu P.M., 10 martie 2010, autoturismul nu mai era în posesia inculpaților, aceștia au susținut inițial că și autoturismul a fost predat martorului B.C. și deci nu a putut face obiectul tranzacției dintre cei doi inculpați și partea vătămată P.M. însă după audierea acestui martor au revenit și au afirmat că autoturismul nu a făcut obiectul cesiunii.

Referitor la tranzacția efectuată cu partea vătămată C.L.M., inculpatul G.F.T.S. a indus-o în eroare prin aceea că s-a prezentat în mod mincinos ca fiind fratele părții vătămate P.M., respectiv P.L., susținând că această parte vătămată, datorită profesiei sale, aceea de preot, nu putea participa la încheierea de astfel de tranzacții. De altfel, inculpatul G.F.T.S. a invocat și el că datorită profesiei sale nu a participat personal la încheierea tranzacției cu partea vătămată P.M., dar argumentul invocat la prima tranzacție nu l-a împiedicat pe inculpat să încheie a doua tranzacție, operând în același mod, prin inducerea în eroare a părții vătămate C.L.M. Revenind la înțelegerea încheiată cu această din urmă partea vătămată, la care a participat doar inculpatul G.F.T.S., nu și soția sa, inculpatul i-a ascuns părții vătămate că autoturismul nu putea fi înmatriculat pe numele său, întrucât vânzătorul nu era proprietar în acte, iar partea vătămată C.L.M.

a și precizat că dacă ar fi cunoscut această împrejurare în mod categoric nu ar fi fost de acord să facă tranzacția cu inculpatul. Împrejurarea că ambele părți vătămate au fost de bună credință a rezultat și din faptul că anterior formulării plângerii penale, acestea au luat legătura una cu cealaltă și au încercat să rezolve amiabil problema înmatriculării autoturismelor, însă P.M. nu a fost de acord pentru că rămânea cu paguba nerecuperată. Inducerea în eroare a părților vătămate P.M. și C.L.M. a fost realizată de inculpați cu ocazia încheierii contractelor dintre părți referitoare la vânzarea-cumpărarea autoturismelor marca C., știut fiind că vânzarea-cumpărarea are loc la momentul încheierii acordului de voință între părți chiar dacă nu a fost întocmit vreun înscris în acel moment, cu excepția actelor pentru care forma autentică este prevăzută ad validitatem.

Oricum, în speță au fost întocmite și înscrisuri cu acea ocazie, respectiv factura și contractul de vânzare-cumpărare, deci apărarea inculpatului G.F.T.S. că acest din urmă înscris care a fost semnat de el atât la rubrica „Vânzător”, cât și la aceea de „Frate vânzător” nu a avut valoare juridică, nu a fost întemeiată, având în vedere că prin acest înscris s-a transmis proprietatea asupra autoturismului marca C. Activitatea de inducere în eroare a celor două părți vătămate a avut un rol esențial în încheierea tranzacțiilor, căci ambele părți vătămate au declarat că dacă aveau cunoștință despre aspectele nereale susținute de inculpați nu încheiau contractele.

Față de cele expuse instanța a reținut că inculpații au comis faptele pentru care au fost trimiși în judecată și care au fost probate cu plângerile și declarațiile părților vătămate, declarațiile de recunoaștere ale inculpaților așa cum au fost anterior menționate, contractul de leasing cu privire la autoturismul marca C., înscrisurile referitoare la caracteristicile celor două autoturisme implicate în tranzacție, declarațiile martorilor, cele două înscrisuri întocmite cu ocazia încheierii celor două tranzacții, procesele-verbale de recunoaștere și cele de recunoaștere după fotografii, raportul de constatare medico-legală. În drept, faptele inculpatului G.F.T.S.

care în luna martie 2010 împreună cu soția sa a indus-o în eroare pe partea vătămată P.M., cu prilejul încheierii contractului referitor la schimbul de autoturisme, afirmând că ratele de leasing sunt achitate la zi și că va delega pe secretara firmei să se ocupe de tranzacție, iar la data de 21 martie 2010 a indus-o în eroare și pe partea vătămată C.L.M. cu ocazia schimbului dintre autoturismele marca C. și marca D., afirmând că este frate cu proprietarul din acte al primului autoturism și ascunzându-i că acesta fusese obținut printr-o tranzacție frauduloasă, cu această din urmă ocazie semnând în fals un înscris atât la rubrica „Vânzător” cu numele P.M., cât și la cea de „Fratele vânzătorului”, cu numele de P.L., au întrunit elementele constitutive a două infracțiuni de înșelăciune și una de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., art. 290 C. pen.

și art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., referitoare la concursul real de infracțiuni. Faptele inculpatei G.C.G. care în luna martie 2010 a indus-o în eroare pe partea vătămată P.M., în sensul că atunci când a avut loc schimbul între autoturismele marca C și diferența de 5.000 euro, i-a precizat că ratele de leasing privind primul autoturism sunt achitate la zi, schimbul având loc la data de 10 martie 2010 și că ea este secretară la firma ce achiziționase în leasing autoturismul supus schimbului și tot cu acea ocazie a consemnat date false pe factura fiscală întocmită, atestând împrejurarea nereală că la acea tranzacție s-ar fi aflat și o altă persoană, B.R., au întrunit elementele constitutive ale infracțiunilor de înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen.

și art. 290 C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., referitoare la concursul real de infracțiuni. La individualizarea pedepselor ce se vor aplica inculpaților, prima instanță a avut în vedere criteriile generale de individualizare, prev. de art. 72 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunile comise, gradul de pericol social al acestora și circumstanțele reale ale comiterii infracțiunilor, dar și datele în circumstanță ale persoanei inculpaților. Pentru inculpatul G.F.T.S. instanța a avut în vedere că acesta a fost cu inițiativa comiterii infracțiunilor, a comis mai multe infracțiuni decât soția sa și, cu precădere, funcția acestuia, de polițist în cadrul Politiei municipiului Roman, județul Neamț, aceasta din urmă obligându-l să se abțină de la comiterea de fapte de natură a aduce atingere prestigiului statutului de polițist.

În plus a ținut seama și de atitudinea lui procesuală inconsecventă și nesinceră. Având în vedere aceste criterii, instanța a apreciat că scopul educativ-preventiv al pedepsei, prevăzut de art. 52 C. pen., poate fi atins și fără executarea acesteia în regim de detenție, în cauză făcându-se aplicarea art. 86 1 , 86 2 C. pen. referitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. A atras atenția inculpatului asupra disp. art. 86 4 C. pen. referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, dacă comite din nou o infracțiune, cu intenție și în cursul termenului de încercare sau dacă nu îndeplinește, cu rea-credință, măsurile de supraveghere la care a fost obligat prin sentința Tribunalului.

Inculpatul a fost obligat să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 86 3 C. pen., pe durata termenului de încercare, obligații care au fost monitorizate de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Neamț. Pentru inculpata G.C.G. instanța a avut în vedere faptul că ea a participat doar la inducerea în eroare a părții vătămate P.M., împrejurarea că are un minor în întreținere, nu are antecedente penale și faptul că a fost atrasă de soțul ei în această activitate infracțională, aspecte față de care s-a apreciat că scopul educativ-preventiv al pedepsei, prevăzut de art. 52 C. pen., poate fi atins și prin aplicarea unor pedepse orientate sub minimul special prevăzut de lege, ca urmare a reținerii circumstanțelor atenuante prev. de art. 74 lit. a) C. pen., fără executarea acesteia, în cauză făcându-se aplicarea art. 81, 82 C. pen., referitoare la suspendarea condiționată a executării pedepsei.

A atras atenția inculpatei asupra disp. art. 83 C. pen., referitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei, dacă comite din nou o infracțiune, cu intenție și în cursul termenului de încercare. În soluționarea laturii civile, instanța a avut în vedere prevederile art. 346 și art. 348 C. proc. pen. Astfel, în virtutea principiului restabilirii situației anterioare infracțiunii și având în vedere că înscrisurile întocmite între părți au fost urmarea comiterii unor infracțiuni, instanța le-a desființat, respectiv factura încheiată între SC C.S. SRL Roman și P.M. la data de 03 octombrie 2010 și a înscrisului sub semnătură privată denumit „contract de vânzare-cumpărare”, prin care P.M.

vinde lui C.L. autoturismul marca C. Ca o consecință a desființării înscrisurilor și conform art. 170 C. proc. pen., instanța a dispus ca autoturismul marca C. să revină în posesia proprietarului, respectiv a părții vătămate P.M., în acest sens obligându-se partea vătămată C.L.M. să-l restituie, având în vedere că autoturismul se afla în posesia acestei părți. Aceeași soluție s-ar fi impus și cu privire la autoturismul părții vătămate C.L.M., marca D., pe care l-a dat la schimb inculpaților, însă acesta nu se mai află în posesia lor și nu a rezultat din dosar în posesia cui se află la acest moment.

Având în vedere că în speță au fost întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, prin faptele lor inculpații cauzându-le prejudicii părților vătămate de 5.000 euro părții vătămate P.M., bani pe care i-a înmânat inculpaților și necontestați de aceștia și 6.000 RON părții vătămate C.L.M., bani remiși inculpatului G.F.T.S., plus contravaloarea autoturismului marca D., nerecuperat de această parte vătămată, instanța i-a obligat pe inculpați la repararea pagubelor. Întrucât până la data soluționării cauzei prejudiciile cauzate celor două părți vătămate au rămas nerecuperate și conform art. 163 alin. (1) C. proc. pen., având în vedere că măsurile asigurătorii se iau și în vederea recuperării pagubelor produse prin infracțiuni, instanța a menținut măsura sechestrului asigurător instituită asupra bunurilor mobile și imobile ale ambilor inculpați, până la achitarea integrală a despăgubirilor civile la care aceștia au fost obligați prin sentința Tribunalului.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel în termen legal inculpații G.F.T.S. și G.C.G. care au apreciat hotărârea instanței de fond ca fiind nelegală și netemeinică din următoarele considerente: a) Nu s-au făcut vinovați de săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina lor, înstrăinarea celor două autoturisme către părțile vătămate nefiind făcute cu intenția de inducere în eroare a acestora și, pe cale de consecință, litigiul în speță are caracter civil și nu penal. b) Schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului în ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune în dauna părții vătămate P.M. în sensul înlăturării alin. (2) și (3) pentru inculpatul G.F.T.S. deoarece inducerea în eroare nu s-a făcut prin calități mincinoase și nici cu ocazia încheierii contractului motivat de faptul că inculpatul nu a fost prezent la momentul înstrăinării autoturismului către partea vătămată.

c) Schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatei G.C.G. în sensul înlăturării alin. (2) deoarece nu s-a folosit de calități mincinoase, aceasta fiind secretara și contabila societății SC C.S. SRL. Prin decizia penală nr. 145/A din 23 mai 2013 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, s-a dispus: S-au respins, ca nefondate apelurile declarate de inculpații G.F.T.S. și G.C.G. împotriva sentinței penale nr. 288 din 20 decembrie 2012 a Tribunalului Vrancea. În baza disp. art. 193 C. proc. pen. a obligat pe fiecare dintre inculpați la plata sumei de câte 200 RON fiecare către partea vătămată C.L.M., cu titlul de cheltuieli judiciare efectuate de acesta în apel (cheltuieli de transport).

În baza disp. art. 192 C. proc. pen. a obligat pe fiecare inculpat la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în apel, din care suma de 150 RON reprezentând onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu (avocat S.J.A.) a fost avansat din fondurile Ministerului Justiției către Baroul Galați. Analizând cauza prin prisma motivelor de apel invocate, dar și din oficiu, în limitele prevăzute de lege, Curtea a reținut următoarele: În mod judicios instanța de fond a constatat săvârșirea faptelor cu vinovăție de către inculpați și a dat acestora încadrarea juridică corespunzătoare prevederilor legale. A. În ceea ce privește probele ce stabilesc vinovăția inculpaților Raportat la situația de fapt, vinovăția inculpaților a rezultat din următoarele probe: a) În ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune în dauna părții vătămate P.M.: - Inculpatul G.F.T.S.

a postat pe internet anunț de vânzare a autoturismului marca C., fără să precizeze că ratele de leasing nu erau achitate la zi în condițiile în care, conform clauzelor contractuale, cunoștea că nu are drept de dispoziție asupra autoturismului, ci doar dreptul de folosință. Inculpatul nu putea înstrăina autoturismul decât cu acordul firmei de leasing și cu toate acestea a postat pe internet anunțuri de vânzare. - Din declarația părții vătămate P.M. a rezultat că, cu ocazia discuțiilor telefonice purtate cu inculpatul G.F.T.S., nu i s-a adus la cunoștință faptul că autoturismul nu avea ratele achitate la zi către firma de leasing. - Declarația coinculpatei G.C.G. care în faza de urmărire penală a precizat că inculpatul G.F.T.S.

i-ar fi spus părții vătămate P.M. că ratele autoturismului sunt achitate la zi. Aceste susțineri ale inculpatei au fost confirmate și de soția părții vătămate P.M., audiată ca martor, P.G. - Declarațiile date de inculpatul G.F.T.S. în faza de urmărire penală, în care a recunoscut, în prezența apărătorului ales, faptele săvârșite în care precizează că nu a adus discutării la telefon cu partea vătămată P.M. faptul că nu erau achitate ratele la autoturism pe o perioadă de 3 ani de zile, și nici valoarea reziduală a acestuia. - Înscrisurile folosite de inculpat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare prin intermediul coinculpatei G.C.G. respectiv factura folosită la înstrăinarea autoturismului către partea vătămată P.M.

Toate acestea au format convingerea instanței că inculpatul G.F.T.S. a acționat cu intenția de inducere în eroare a părții vătămate P.M., determinându-l pe acesta să cumpere autoturismul inculpatului dând la schimb autoturismul său plus suma de 5.000 euro, în condițiile în care nu i-a prezentat adevărata situație a autovehiculului în sensul că nu putea fi înstrăinat neavând ratele de leasing achitate la zi, fiind restante de 3 ani de zile, situație care, dacă ar fi fost cunoscută de partea vătămată, acesta nu ar mai fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare. b) În ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune în dauna părții vătămate C.L.M.: - Vinovăția inculpatului a rezultat din declarațiile părții vătămate C.L.M.

în care s-a precizat că inculpatul G.F.T.S. a indus în eroare pe partea vătămată prezentându-se ca fiind fratele numitului P.M. (partea vătămată de la care cumpărase autoturismul în urma schimbului efectuat); - Faptul că tot din declarația părții vătămate C.L.M. a rezultat că inculpatul i-a ascuns faptul că autoturismul nu va putea fi înmatriculat pe numele său, întrucât vânzătorul nu era proprietar în acte, situație în care, dacă ar fi cunoscut acest lucru, C.L.M. nu ar mai fi cumpărat autoturismul de la inculpat. - Actul de vânzare-cumpărare încheiat cu partea vătămată în care a semnat la vânzător ca fiind fratele acestuia, dându-se drept P.L. - Declarațiile martorilor B.G., C.M. prezente la momentul încheierii contractului între partea vătămată și inculpat.

Și în acest caz au fost întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune deoarece la momentul încheierii contractului inculpatul cunoștea că autoturismul care îl vinde provine dintr-o tranzacție frauduloasă ca urmare a inducerii în eroare a părții vătămate P.M., astfel încât acesta nu urma să aibă probleme la înmatricularea autovehiculului. Relevant în acest sens, pe latură subiectivă, este declarația părții vătămate C.L.M. care precizează că dacă ar fi știut că autoturismul nu va putea fi înmatriculat deoarece proprietarul a fost înșelat la rândul său și nu este de acord să perfecteze actele de vânzare-cumpărare, nu ar mai fi achiziționat acest autovehicul. B. În ceea ce privește vinovăția inculpatei G.C.G.: - Declarația părții vătămate P.M.

care a precizat că inculpatul G.F.T.S. i-a spus că se vor întâlni în vederea vânzării autoturismului la Adjud, unde secretara sa are o problemă de serviciu și urma să facă schimbul de autoturisme plus urma să se plătească diferența de 5.000 euro. - Inculpata a cunoscut că autoturismul ce urma să fie vândut părții vătămate P.M. nu avea ratele achitate la zi și, pe cale de consecință, nu putea fi înstrăinat și nu a adus la cunoștință acest aspect părții vătămate la momentul încheierii tranzacției. - La momentul când s-a deplasat la Adjud, unde s-a întâlnit cu partea vătămată P.M.

și soția acestuia, inculpata a susținut că a fost desemnată de administratorul societății să vândă respectivul autoturism, prezentând o factură care deja era completată, mai puțin la rubrica „Cumpărător”, datată din 03 octombrie 2010 în loc de 10 martie 2010, și în care figura trecută încă o persoană ca fiind prezentă la momentul încheierii actului, factură în care erau menționate date nereale atât cu privire la data încheierii tranzacției, cât și persoana care a asistat la aceasta, respectiv numita B.R., act semnat, conform expertizei efectuată în cauză, de către inculpată. Toate acestea au format convingerea instanței că inculpata a acționat cu intenția de a induce în eroare pe partea vătămată P.M.

cu ocazia vânzării autoturismului către acesta, neaducând la cunoștință vânzătorului aspecte esențiale care dacă ar fi fost cunoscute de acesta nu s-ar mai fi încheiat tranzacția și folosindu-se de un înscris sub semnătură privată care conținea elemente nereale în încheierea tranzacției de vânzare-cumpărare. În consecință, Curtea a apreciat că probele administrate în cauză stabilesc vinovăția inculpaților cu privire la faptele deduse judecății. C. Referitor la încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpaților Curtea a apreciat că faptele inculpatului G.F.T.S. care în luna martie 2010 împreună cu soția sa a indus-o în eroare pe partea vătămată P.M., cu prilejul încheierii contractului referitor la schimbul de autoturisme, afirmând că ratele de leasing sunt achitate la zi și că va delega pe secretara firmei să se ocupe de tranzacție, iar la data de 21 martie 2010 a indus-o în eroare și pe partea vătămată C.L.M.

cu ocazia schimbului dintre autoturismele marca C. și marca D., afirmând că este frate cu proprietarul din acte al primului autoturism și ascunzându-i că acesta fusese obținut printr-o tranzacție frauduloasă, cu această din urma ocazie semnând în fals un înscris atât la rubrica „Vânzător” cu numele P.M., cât și la cea de „Fratele vânzătorului”, cu numele de P.L., întrunesc elementele constitutive a două infracțiuni de înșelăciune și una de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., art. 290 C. pen. și art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., referitoare la concursul real de infracțiuni. Faptele inculpatei G.C.G.

care în luna martie 2010 a indus-o în eroare pe partea vătămată P.M., în sensul că atunci când a avut loc schimbul între autoturismele marca C. și diferența de 5.000 euro, i-a precizat că ratele de leasing privind primul autoturism sunt achitate la zi, schimbul având loc la data de 10 martie 2010 și că ea este secretară la firma ce achiziționase în leasing autoturismul supus schimbului și tot cu acea ocazie a consemnat date false pe factura fiscală întocmită, atestând împrejurarea nereală că la acea tranzacție s-ar fi aflat și o altă persoană, B.R., întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen.

și art. 290 C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., referitoare la concursul real de infracțiuni. În consecință s-a respins cererea inculpatului G.F.T.S. de înlăturare a alin. (2) și (3) din încadrarea juridică a faptei deoarece la alin. (2) al art. 215 se prevede că înșelăciunea poate fi săvârșită prin orice alte mijloace frauduloase și că nu este obligatoriu ca mijlocul fraudulos să constituie el însuși o infracțiune. Pe cale de consecință activitatea inculpaților care, atât înainte de încheierea contractului, cât și pe timpul acestuia, au prezentat situația autoturismului înstrăinat ca fiind cu ratele de leasing achitate, a constituit mijlocul fraudulos prin care s-a realizat inducerea în eroare a părții vătămate.

Aceeași motivare s-a aplicat și inculpatei G.C.G. care a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei prin înlăturarea alin. (2). În plus, pentru inculpata G.C.G. s-a reținut că aceasta s-a prezentat ca fiind persoana împuternicită de șef pentru încheierea tranzacției de vânzare-cumpărare a autoturismului către partea vătămată P.M., ca fiind reprezentanta acesteia și ascunzându-și adevărata calitate ce o avea, respectiv de soție a inculpatului G.F.T.S. Folosirea acestei calități a întărit convingerea părților vătămate că tranzacția de vânzare-cumpărare are un caracter licit. În ceea ce privește cererea inculpatului G.F.T.S.

de înlăturare a alin. (3) din încadrarea juridică a faptei deoarece nu a fost prezentă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare este nefondată, deoarece inculpatul a acționat în vederea inducerii în eroare a părții vătămate menționând în discuțiile telefonice purtate că autoturismul său are taxele de leasing achitate și a menținut inducerea în eroare a părții vătămate după încheierea tranzacției în sensul că nu a mai remis acesteia chitanța solicitată de aceasta prin care să facă dovada plății efectuate, precum și actele solicitate că plata ratelor de leasing fusese deja efectuată, inculpatul nemairăspunzând la apelurile telefonice ale părții vătămate. În acest mod inculpatul a urmărit atât inducerea, cât și menținerea în eroare a părții vătămate P.M.

În consecință, față de cele menționate mai sus s-au respins ca nefondate cererile inculpaților de schimbare a încadrării juridice a faptelor. În condițiile în care instanța de fond a efectuat o judicioasă operațiune de individualizare a pedepselor cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. și a avut în vedere atât gradul de pericol social al faptelor reținute în sarcina inculpaților urmările produse, dar și persoana lor, care au fost la primul impact cu legea penală, aplicând pedepse legale și temeinice ce au fost menținute, apelurile declarate de inculpați au fost nefondate. În concluzie, față de cele menționate mai sus, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de inculpații G.F.T.S.

și G.C.G. Văzând și disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpații G.F.T.S. și G.C.G. Pentru inculpatul G.F.T.S. s-a solicitat casarea deciziei pronunțată de Curtea de Apel Galați ca fiind netemeinică și nelegală, iar pe fondul cauzei achitarea inculpatului în baza dispozițiilor art. 385 9 pct. 12 C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. S-a apreciat în susținerea recursului că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive pentru niciuna dintre infracțiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată. Astfel, cu privire la infracțiunea de înșelăciune săvârșită asupra părții vătămate P.M.

a arătat că din probele administrate rezultă că în cadrul discuțiilor purtate cu partea vătămată cu privire la schimbul de autoturisme inculpatul i-a adus la cunoștință faptul că autoturismul era în leasing și mai avea rate de plătit și, totodată, din cartea de identitate a autoturismului rezulta că proprietarul era o societate de leasing; de altfel din probele administrate în cauză a rezultat și faptul că partea vătămată s-a deplasat la București pentru a discuta cu reprezentanții societății de leasing. Același apărător a arătat, cu privire la cea de a doua infracțiune de înșelăciune săvârșită asupra părții vătămate C.L.M., faptul că s-a reținut că autoturismul ce urma să facă obiectul schimbului era obținut dintr-o tranzacție frauduloasă.

Referitor la folosirea de calități mincinoase s-a reținut că inculpatul s-a prezentat ca fiind fratele proprietarului autoturismului apreciind că această împrejurare nu a fost de natură să determine partea vătămată să încheie contractul. Pentru inculpata G.C.G. s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunțată de Curtea de Apel Galați și achitarea inculpatei în baza dispozițiilor art. 385 9 pct. 12 C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. A apreciat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii. În subsidiar s-a solicitat aplicarea unei pedepse administrative potrivit art. 18 1 C. pen. și, totodată, aplicarea legii penale mai favorabilă, care este legea veche.

Înalta Curte, analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate, apreciază ca fondat doar recursul inculpatului G.F.T.S. și doar în ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile conform art. 5 C. pen. pentru considerentele ce vor fi expuse. În susținerea pct. 12 al art. 385 9 C. proc. pen., ambii inculpați au apreciat în susținerea recursului că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive pentru niciuna dintre infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată. Deși au invocat incidența cazului de casare mai sus menționat, în dezvoltarea acestuia ambii inculpați au contestat practic situația de fapt, negând starea de fapt reținută de cele două instanțe și nu au arătat care sunt aspectele pentru care aceștia consideră că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de înșelăciune pentru care au fost trimiși în judecată și condamnați.

Motivele de recurs astfel cum au fost susținute se întemeiază practic pe o lipsă de inducere în eroare ca efect al reinterpretării situației de fapt raportat la prima faptă comisă în dauna părții vătămate P.M., arătându-se că din probele administrate rezultă că în cadrul discuțiilor purtate cu partea vătămată cu privire la schimbul de autoturisme inculpatul i-a adus la cunoștință faptul că autoturismul era în leasing și mai avea rate de plătit și totodată, din cartea de identitate a autoturismului rezulta că proprietarul era o societate de leasing; iar cu privire la a doua faptă de înșelăciune săvârșită asupra părții vătămate C.L.M., faptul că s-a reținut că autoturismul ce urma să facă obiectul schimbului era obținut dintr-o tranzacție frauduloasă și că inculpatul s-a prezentat ca fiind fratele proprietarului autoturismului, apreciază că această împrejurare nu a fost de natură să determine partea vătămată să încheie contractul.

Toate aspectele invocate de recurent contravin situației de fapt existente și probate în cauză acesta nu a arătat raportat la situația reținută și probată care sunt aspectele de nelegalitate care ar determina și ar atrage incidența cazului de casare invocat, solicitarea de achitare a inculpaților pe contestarea unei stări stabilite și care nu mai poate fi supusă cenzurii în analizarea acestui caz de casare nu este posibilă și ca atare solicitarea de achitare nu este admisibilă. Pentru a putea fi incident acest caz de casare recurentul trebuie prin raportare la situația de fapt stabilită în cauză să arate care elemente nu sunt întrunite din conținutul constitutiv al infracțiunii de înșelăciune pentru care acesta a fost trimis în judecată, ori prin modul în care acesta a criticat hotărârea pronunțată în cauză a încercat să schimbe situația de fapt susținând de fapt pct. 18 care prin Legea nr. 2/2013 a fost abrogat.

Aceleași motive le-a invocat și recurenta G.C.G. solicitarea principală fiind de achitare, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de înșelăciune pentru care a fost trimisă în judecată și condamnată, iar în subsidiar a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 18 1 C. pen. Nici în ceea ce o privește pe această inculpată, Înalta Curte apreciază că nu este incident cazul de casare art. 385 9 pct. 12 C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., contestarea situației de fapt nu poate sta la baza analizării acestui caz de casare astfel cum a solicitat recurenta, nu poate fi admisă varianta înțelegerii greșite de către părțile vătămate a situației juridice a autoturismului, atâta timp cât este neechivoc că au prezentat părților vătămate o situație trunchiată, situație care era departe de a fi una reală și care a determinat încheierea contractelor.

Nu-și găsește suport nici solicitarea în ceea ce o privește pe această inculpată de aplicare a dispozițiilor art. 18 1 C. pen. Înalta Curte apreciază că pentru a se putea aprecia în mod concret gravitatea faptei și pentru a se realiza o justă individualizare a pedepsei este necesar a se raporta fapta dedusă judecății la sistemul general de valori acceptat de societate și care ar trebui să se reflecte în hotărârea pronunțată. De asemenea, este important a se analiza conținutul concret al faptei, acțiunea sau inacțiunea concretă, mijloacele folosite, urmarea imediată și în egală măsură caracterul și importanța obiectului infracțiunii, caracterul și importanța urmărilor acesteia, prejudiciul efectiv produs care trebuie să se reflecte în conținutul hotărârii judecăt