ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 820/2022

Ședința publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 12 septembrie 2019, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 840.000 RON constituind valoarea actualizată și cu dobândă a unui bon de 10 lire sterline cu o dobândă stabilită de 4% cu 3 cupoane neachitate dintr-un total de 45 de cupoane.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă

Prin sentința civilă nr. 1491 din data de 13 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prescrisă.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

Prin decizia civilă nr. 1219A din data de 29 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 1491 din data de 13 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.

I.4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1219A din data de 29 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2019, în termen legal, a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs formulată în termen legal, la data de 10 noiembrie 2021, recurentul-reclamant, invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, trimiterea cauzei spre rejudecare și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a susținut că pârâtul nu a respectat prevederile art. 206 alin. (2) C. proc. civ., necomunicâdu-i, odată cu întâmpinarea, și copii certificate de pe înscrisurile pe care se sprijină, și nici nu a respectat termenul legal pentru depunerea întâmpinării.

Totodată, a solicita instanței de recurs să nu aibă în vedere practica judiciară a unor instanțe inferioare, în speță, având relevanță, în opinia sa, doar practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Recurentul-reclamant a invocat că admiterea excepție prescripției dreptului material la acțiune este nelegală, fiind încălcate prevederile art. 1863-1865 alin. (3) din Capitolul 3 Secțiunea I C. civ. de la 1864.

A arătat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1864, raportat la data contractului de împrumut precum și la data de la care a început să curgă termenul de prescripție.

Făcând trimitere la prevederile art. 1865 alin. (3) C. civ., a precizat că recunoașterea dreptului de către debitorul Statul Român s-a realizat prin adoptarea și aplicarea Legii societăților nr. 31/1990 cu modificările succesive din 1990 până în 2019, prin Legea nr. 129/2019; astfel, au luat ființă societăți comerciale pe acțiuni în baza Titlurilor de stat emise de Regatul României în perioada 1922 - 1941.

În opinia recurentului-reclamant, prin constituirea legală a unor societăți comerciale cu capital privat, prin acțiuni evaluate la valoarea dobânzilor acumulate, se poate susține că Statul Român și-a recunoscut obligația față de creditorul deținător al unor titluri de împrumut din perioada 1922 - 1941.

Astfel, a subliniat că, prin recunoașterea valorii actualizate a aportului de capital al societății B. S.R.L. în data de 5 mai 2015, prin certificatul constatator al Oficiului Național al Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune de 5 ani a fost întrerupt, curgând un nou termen începând cu data de 5 mai 2015.

De asemenea, tot în susținerea recunoașterii datoriei de către debitor față de creditorii deținători de titluri de împrumut emise de Statul Român în perioada 1922 - 1941, recurentul-reclamant a făcut referire la certificatul constatator al Oficiului Național al Registrului Comerțului nr. 363269 din data de 23 iunie 2020, prin care C. S.A. este înregistrată ca firmă cu capital privat prin aport de capital în valoare de 729.219.000 RON, valoarea actualizată a 37 cupoane din Obligațiunea Externă Amortizabilă emisă de Statul Român pentru împrumutul public de reîntregire și dezvoltare a României din 1929.

A considerat că, în cauza de față, prevalează principiul "ce e bun pentru un creditor e bun pentru toți", față de prevederile art. 1036 C. civ. - actul care întrerupe prescripția în privința unuia din creditorii solidari, profita la toți creditorii.

Recurentul-reclamant a susținut că actul principal este reprezentat de Legea nr. 31/1990 cu modificările la zi, iar excepția prescripției dreptului material la acțiune, în cauză, nu mai subzistă.

Ulterior, la data de 28 februarie 2022, recurentul-reclamant a depus un memoriu ce cuprinde o completare a motivelor inițiale de recurs, însă acest act de procedură este depus cu depășirea termenului legal, astfel cum s-a reținut de către instanță la termenul de judecată din data de 12 aprilie 2022.

I.5. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 23 noiembrie 2021 și a fost repartizat aleatoriu completului nr. 2, astfel cum rezultă din fișa ECRIS aflată la dosar.

Prin rezoluția din data de 24 noiembrie 2021, s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor, iar acesta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca nul, iar, în subsidiar, ca nefondat.

În susținerea excepției nulității recursului, intimatul-pârât a arătat că partea adversă nu a formulat critici concrete cu privire la raționamentul curții de apel care a determinat soluția de respingere ca nefondat a apelului și nici nu a arătat care sunt dispozițiile legale încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel.

Pe fondul recursului, a apreciat că soluția pronunțată de curtea de apel este temeinică și legală, iar criticile recurentului-reclamant sunt nefondate.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant (aspect ce rezultă din procesul-verbal de înmânare aflat la dosarul de recurs), iar acesta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, precum și a celorlalte apărări formulate de către intimatul-pârât.

Prin rezoluția din data de 2 martie 2022, a fost fixat termen de judecată la data de 12 aprilie 2022, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra excepției nulității recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

În condițiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, în ceea ce privește motivele de recurs depuse la data de 28 februarie 2022, Înalta Curte reține că acestea sunt depuse cu depășirea termenului legal.

Astfel, potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, iar art. 487 din același act normativ prevede că partea are obligația să indice motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul precum și dezvoltarea lor, prin însăși cererea de recurs; în cazul în care termenul pentru exercitarea recursului curge de la un alt moment decât acela al comunicării hotărârii, motivarea recursului se va face într-un termen de aceeași durată, care va curge, însă, de la data comunicării hotărârii.

În speță, decizia recurată a fost comunicată recurentului-reclamant la data de 4 noiembrie 2021 (dovada de comunicare se află la dosarul de apel), iar completarea motivelor de recurs a fost depusă la data de 28 februarie 2022, cu depășirea termenului legal care se împlinise la data de 6 decembrie 2021 [5 decembrie 2021 a fost duminică, astfel că termenul s-a prelungit până în prima zi lucrătoare, conform art. 181 alin. (2) C. proc. civ..].

Totodată, potrivit art. 489 alin. (1) și (3) C. proc. civ., în lipsa existenței unor motive de ordine publică, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal.

Ca atare, criticile formulate prin actul de procedură depus de recurentul-reclamant la data de 28 februarie 2022, cu depășirea termenului recunoscut de lege pentru motivarea căii de atac a recursului, care nu cuprind motive de ordine publică, nu vor fi avute în vedere că către instanță, operând sancțiunea prevăzută de art. 489 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, raportat la susținerile formulate de către recurentul-reclamant prin cererea inițială de recurs, Înalta Curte constată nulitatea recursului.

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speță, deși recurentul-reclamant a invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, această invocare este una formală, în condițiile în care partea nu a adus critici concrete de nelegalitate hotărârii recurate.

Prin cele arătate la primele două puncte ale cererii de recurs, recurentul-reclamant, pe de o parte, a apreciat că partea adversă a încălcat normele de procedură care reglementează depunerea întâmpinării, iar, pe de altă parte, a solicitat instanței de recurs să ia în considerare doar practica judiciară a anumitor instanțe.

Or, aceste susțineri, ce reprezintă nemulțumirea recurentului-reclamant față de conduita intimatei-pârâte și o solicitate adresată instanței de recurs, nu sunt apte a fi încadrate în motivele de casare reglementate de lege, având în vedere că nu vizează hotărârea atacată în cauză.

În ceea ce privește cea de-a treia critică, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant a invocat încălcarea unor norme de drept material, împrejurare care pare a tinde a atrage o analiză din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, nici de această dată, susținerile formulate nu se grefează pe raționamentul deciziei recurate.

Astfel, în considerentele hotărârii atacate, instanța de apel a reținut că tribunalul a calificat în mod corect acțiunea reclamantului ca fiind o acțiune în pretenții, o acțiune personală izvorâtă dintr-un contract de împrumut căreia îi sunt aplicabile dispozițiile generale ale art. 1576-1579 C. civ. de la 1864, iar, în raport de data încheierii contractului de împrumut public, respectiv anul 1922, termenul de prescripție a dreptului de a cere restituirea împrumutului este cel prevăzut de C. civ., întrucât nu era în vigoare Decretul nr. 167/1958 - termenul de prescripție în materia obligațiilor având ca obiect prestații periodice socotite pe an sau pe termene mai scurte prevăzut la art. 1907 C. civ. este de 5 ani.

De asemenea, a constatat că nu s-a încălcat principiul neretroactivității legii civile prin analiza excepției prescripției dreptului la acțiune în raport de dispozițiile speciale ale C. civ. și, totodată, că prima instanță a argumentat soluția privind data la care a intervenit încetarea suspendării termenului de prescripție, respectiv 1 ianuarie 1990, astfel că apar ca lipsite de fundament criticile apelantului pe acest aspect.

Instanța de apel a mai reținut și că existența sau nu a unui proiect de lege care să despăgubească creditorii români și existența unui Acord în baza Legii 570/2001, prin care intimatul-pârât ar fi plătit creditori de origine suedeză, fără a notifica în vreun fel creditorii romani, nu poate fi un argument pertinent care să-l fi împiedicat pe recurentul-reclamant să-și valorifice dreptul la restituirea sumei pretinse prin prezenta acțiune cu respectarea termenului de prescripție, precum și că, deși partea se referă la răspunsul comunicat prin adresa nr. x din data de 17 mai 2011 de către domnul D. - Ministru pentru Relația cu Parlamentul României, acesta a înțeles să se adreseze instanței de judecată cu prezenta acțiune în 2019, cu mult după împlinirea termenului de prescripție a dreptului la acțiune.

Totodată, a constatat că nu este aplicabilă nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată, dat fiind că aceasta se referă la dreptul de proprietate, iar în prezenta cauză partea tinde la valorificarea unui drept de creanță cu nerespectarea termenului de prescripție conferit de lege, situația din prezenta speță fiind diferită față de ceea reținută în jurisprudența instanței europene invocată.

Curtea a apreciat ca fiind neîntemeiate și criticile apelantului prin care se invocă faptul instanța de judecată nu a pus în aplicare art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, reținând că, dincolo de faptul că în prezenta cauză nu este aplicabil Decretul nr. 167/1958, prima instanță a reținut incidența dispozițiilor art. 1875 C. civ. referitoare la suspendarea cursului prescripției datorită condițiilor istorice ale instaurării regimului comunist, și încetarea acestei suspendării la 1 ianuarie 1990, când partea putea formula cererea de chemare în judecată prin care să pretindă intimatului-pârât plata sumelor nerestituite.

De asemenea, a constatat că față de data la care a început să curgă termenul de prescripție, în speță nu sunt incidente prevederile C. civ. din 2009 invocate de recurentul-reclamant (art. 2502 și art. 2537 referitoare imprescriptibilitatea dreptului la acțiune și cazurile de întrerupere a prescripției).

Prin urmare, pentru ca susținerile recurentului-reclamant să poată fi circumscrise vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. trebuiau să vizeze acest raționament al instanței de apel.

Or, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 1863-1865 alin. (3) C. civ. de la 1864 și s-a mărginit la a prezenta propriile aprecieri cu privire la întreruperea în cauză a termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, fără a indica în mod concret care este eroarea săvârșită de instanța de apel în cuprinsul raționamentului care a dus la validarea soluției tribunalului, de admitere a excepției dreptului material la acțiune și de respingere a acțiunii ca prescrise.

Ca atare, o motivare a cererii de recurs străină de argumentele instanței de apel și care nu cuprinde critici concrete grefate pe conținutul considerentelor deciziei recurate nu respectă rigorile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care impun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecății critici de nelegalitate a hotărârii instanței de apel.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează o examinare a hotărârii atacate sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verifică, pe baza unor critici circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Drept urmare, această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligație care revine, sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

Cum susținerile formulate de recurentul-reclamant nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, așa cum deja s-a menționat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Este de precizat că în speță nu au fost identificate motive de casare de ordine publică care ar fi putut fi invocate din oficiu, astfel că, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) și cu aplicarea prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), precum și a prevederilor art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1219A din data de 29 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 aprilie 2022.