Papalia împotriva Italiei

La originea acestei cauze se află o cerere (n o 60395/00) îndreptată împotriva Republicii Italiene și care a fost depusă la Curte de un resortisant al acestui stat, Dl. Domenico Papalia ("reclamantul"), la 22 octombrie 1999 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Doamna I. Chiesa, avocat la Milano. Guvernul defendent este reprezentat de agentul acestuia, Dl. I. M. Braguglia, și de co-agentul și co-agentul adjunct al acestuia, Domini F. Crisafulli și N. Lettieri.

Reclamantul invoca o încălcare a drepturilor sale de acces la tribunal, respectului corespondenței sale și a unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale.

Printr-o decizie din 15 martie 2005, camera a declarat cererea admisibilă.

Deoarece camera a decis după consultarea părților că nu era necesară ținerea unei ședințe dedicate fondului cauzei (art. 59 § 3 in fine al regulamentului), părțile au prezentat fiecare comentarii scrise privind observațiile celeilalte. FAPTE I.

Deținut din 8 martie 1977, reclamantul a fost condamnat pentru răpire de persoane în scopul extorsiuni și crimă agravată. A fost condamnat la viață.

La 9 iunie 1998, ținând seama de periculozitatea reclamantului, ministrul Justiției a emis un ordin care-i impunea, pentru o perioadă de un an, regimul de detenție special prevăzut de art. 41 bis, alineatul 2, al legii privind administrația penitenciară – n o 354 din 26 iulie 1975 ("legea n o 354/1975"). Așa cum a fost modificată de legea n o 356 din 7 august 1992, această dispoziție permite suspendarea totală sau parțială a aplicării regimului normal de detenție atunci când motive privind ordinea și securitatea publică o cer.

Ordinul ministerial impunea următoarele restricții: – limitarea întâlnirilor cu membri ai familiei (maxim una pe lună timp de o oră); – interzicerea întâlnirilor cu terți; – interzicerea utilizării telefonului cu excepția unei convorbiri telefonice lunare cu membri ai familiei, supusă înregistrării; – interzicerea primirii sau trimiterii de sume de bani dincolo de o sumă determinată; – interzicerea primirii din exterior a pachetelor conținând altceva decât rufe; – interzicerea organizării de activități culturale, recreative și sportive; – interzicerea alegerii unui reprezentant al deținuților și a fi ales ca atare; – interzicerea exercitării activităților artizanale.

Aplicarea regimului special a fost prelungită de șapte ori pentru perioade succesive de șase luni până la 11 iunie 2003, ultimul ordin fiind din 28 decembrie 2002.

Reclamantul a depus sistematic recurs împotriva acestor ordine și a contestat aplicarea regimului special. În special denunța limitarea întâlnirilor cu membri ai familiei sale la o oră pe lună, interzicerea organizării de activități culturale și recreative, precum și controlul corespondenței sale. Tribunalele de aplicare a pedepselor din Bologna și Cuneo au declarat cinci din aceste recurvui inadmisibile din lipsă de interes, ordinul atacat expirând între timp.

În schimb, la 20 octombrie 1998, tribunalul de aplicare a pedepselor din Roma a declarat ineficace ordinul ministerial din 9 iunie 1998, ceea ce a condus, la 3 decembrie 1998, la adoptarea unui nou ordin. Cât privește recursul depus împotriva ordinului din 29 mai 2000, a fost respins la 15 iunie 2000 de tribunalul de aplicare a pedepselor din Bologna cu motivul că aplicarea regimului special se justifica la lumina informațiilor strânse de poliție și autoritățile judiciare cu privire la reclamant. La 6 iulie 2000, acesta din urmă s-a pourvăzut în cassare. Printr-o hotărâre din 22 decembrie 2000, Curtea de Casație a confirmat decizia litigioasă.

Printr-o scrisoare din 4 februarie 2004, reclamantul a informat Curtea că curtea de apel din Ancona l-a condamnat pe ministerul Justiției să-i verseze o sumă de bani din cauza depășirii "termenului rezonabil" în examinarea recurvurilor sale împotriva ordinelor ministeriale. Acest lucru a fost confirmat de avocatul persoanei interesate la 12 februarie 2004. Reclamantul nu a produs o copie a deciziei curții de apel din Ancona. B. Cenzura corespondenței reclamantului

Corespondența reclamantului a fost supusă cenzurii din partea administrației penitenciare din 17 iunie 1999, în virtutea unei decizii a judecătorului de aplicare a pedepselor din Reggio Emilia luată în conformitate cu art. 18 al legii privind administrația penitenciară. La 6 decembrie 1999, același judecător a ordonat prelungirea, pentru o perioadă de șase luni, a controlului corespondenței reclamantului, cu excepția celei adresate "Consilului Europei, Comisiei și Curții Europene a Drepturilor Omului". Acest control a fost prelungit pentru perioade succesive de șase luni până la 31 decembrie 2002.

Unele scrisori primite de reclamant au fost deschise și citite, după cum dovedesc ștampilele de cenzură apuse pe anumite pagini. Se referă în special la două recurvuri ale avocatului reclamantului adresate tribunalului de aplicare a pedepselor din Bologna la 22 ianuarie 2000 și 24 mai 2000, un ordin al ministrului Justiției din 29 mai 2000 și o notă a Curții de Casație adresată reclamantului la 2 iulie 2001. În plus, între aprilie 2000 și iunie 2001, autoritățile penitenciare din Parma au informat în mai multe rânduri reclamantul că anumite scrisori nu i-au fost transmise, fără a indica motivul. II.

Ținând seama de această reformă și de deciziile Curții (a se vedea, de exemplu, Ganci c. Italia, n o 41576/98, §§ 19-31, CEDO 2003-XI), Curtea de Casație s-a abătut de la jurisprudența anterioară privind pourvoarele împotriva ordinelor ministeriale care aplică regimul special de detenție. A estimat că un deținut are interes să obțină o decizie, chiar dacă perioada de valabilitate a ordinului atacat a expirat, și aceasta datorită efectelor directe ale deciziei asupra ordinelor ulterioare ordinului atacat (a se vedea hotărârea primei camere a Curții de Casație dată la 26 ianuarie 2004 în cauza Zara, n o 4599). ÎN DREPT I.

În măsura în care observațiile complementare prezentate de Guvern pe acest punct seamănă cu excepții preliminare bazate pe lipsa calității de victimă și neepuizarea căilor de atac interne, Curtea reamintește că, potrivit articolului 55 din regulament, dacă guvernul defendent intenționează să ridice o excepție de inadmisibilitate, trebuie să o facă în observațiile sale privind admisibilitatea cererii. Or, Curtea observă că Guvernul nu a ridicat aceste chestiuni în respectivele observații, sosit la curte la 7 mai 2004. Nici o circumstanță excepțională nu poate justifica această omisiune.

Prin urmare, aceste excepții se confruntă cu caducitate (a se vedea, printre altele, Mascolo c. Italia, n o 68792/01, § 46, 16 decembrie 2004, și Aoulmi c. Franța, n o 50278/99, § 49, 17 ianuarie 2006). II.

Guvernul se opune acestei teze. A. Argumentele părților 1. Guvernul

Guvernul observă că, deși este incontestabil că timpul necesar pentru examinarea unui recurs poate pune în discuție eficacitatea sa, această circumstanță nu implică totuși că simpla nerespectare a unui termen echivalează cu a-și goli protecția jurisdicțională prevăzută în speță. Guvernul constată că întârzierea pentru a satisface cererea de justiție nu s-a tradus într-un refuz de acces la tribunal. În plus, unele din recurvurile reclamantului au fost hotărâte pe fond de tribunalele de aplicare a pedepselor, care au confirmat necesitatea măsurilor litigioase.

Guvernul observă de asemenea că procedura de examinare a recurvurilor împotriva aplicării regimului special de detenție este complexă. În primul rând, recursul este depus la instituția penitenciară și trebuie transmis cancelariei tribunalului, care are sarcina de a constitui dosarul și de a-i insera documentele relevante. Trebuie apoi fixată data ședinței, știind că aceasta trebuie să se desfășoare fie în cadrul inchisorii, fie la palatul de justiție. În ambele cazuri, este necesar să se organizeze transferul magistraților sau deținuților. Sistemul de videoconferință, care ar putea înlocui prezența fizică a acestor persoane, necesită echipament tehnic și personal specializat. De aceea, în fața numeroaselor recurvuri în acest domeniu, autoritățile încearcă să grupeze ședințele.

Data ședinței trebuie comunicată deținutului, care trebuie să aibă un termen de cel puțin zece zile pentru a-și prezenta apărarea. La ședință, poate fi necesar să se producă probe noi și decizia trebuie redactată și motivată cu grijă. Ținând seama de precedentul, Guvernul consideră că, în cauza reclamantului, echilibrul just între cerințele unei justiții rapide și ale unei justiții eficiente nu a fost încălcat. 2. Reclamantul

Reclamantul observă că majoritatea recurvurilor sale au fost declarate inadmisibile din lipsă de interes, perioada de valabilitate fiind acum expirată. Prin urmare, posibilitatea de a sesiza tribunalele de aplicare a pedepselor a fost golită de toată utilitatea sa. B. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că a mai trebuit să se ocupe de acest tip de situație în alte cereri îndreptate împotriva Italiei și a estimat că reclamanții se plângeau în esență de încălcarea dreptului lor la tribunal, garantat de art. 6 § 1 al Convenției (Ganci citat mai sus, §§ 23-31, și Bifulco c. Italia, n o 60915/00, §§ 21-24, 8 februarie 2005). În hotărârea Ganci citată mai sus, Curtea a concluzionat aplicabilitatea articolului 6 § 1 în aspectul civil. Nu vede nici un motiv să se abată de la această concluzie în prezenta speță. Prin urmare, trebuie verifi cat dacă dreptul reclamantului la tribunal a fost respectat în examinarea recurvurilor sale împotriva ordinelor ministeriale. Reamintește în privința aceasta că întârzierea tribunalului de supraveghere în examinarea reclamațiilor împotriva ordinelor de aplicare a regimului special de detenție poate pune, în anumite condiții, probleme cu privire la Convenție.

Potrivit dispozițiilor interne relevante, un deținut dispune de zece zile de la data comunicării ordinului ministerial pentru a depune o reclamație fără efect suspensiv în fața tribunalului de aplicare a pedepselor. La rândul său, tribunalul trebuie să se pronunțe într-un termen de zece zile (Ganci citat mai sus, § 29).

În hotărârea Messina c. Italia (n o 2) (n o 25498/94, §§ 94-96, CEDO 2000-X), în timp ce recunoașterea faptului că simpla depășire a unui termen legal nu constituie o încălcare a dreptului la un recurs efectiv, Curtea a afirmat că nerespectarea sistematică a termenului de zece zile dat tribunalului de aplicare a pedepselor de lege poate reduce sensibil, ba chiar anula, impactul controlului exercitat de tribunale asupra ordinelor ministrului Justiției. A ajuns la această concluzie ținând cont în special de doi factori: durata limitată a fiecărui ordin impunând regimul special și faptul că ministrul Justiției nu este legat de o posibilă decizie a tribunalului de aplicare a pedepselor care revocă o parte sau totalitatea restricțiilor impuse de ordinul anterior. În respectiva cauză, ministrul Justiției luase, imediat după expirarea perioadei de valabilitate a ordinelor atacate, noi ordine care reintroduc restricțiile între timp ridicate de tribunalul de aplicare a pedepselor.

În plus, în hotărârea Ganci (citat mai sus, § 31), Curtea a susținut că absența oricărei decizii asupra fondului recurvurilor adresate împotriva ordinelor ministrului Justiției constituie o încălcare a dreptului la tribunal garantat de art. 6 § 1 al Convenției.

Curtea estimează că aceeași concluzie se impune în prezenta speță. Într-adevăr, cinci din recurvurile reclamantului împotriva ordinelor care i impuneau regimul special de detenție au fost declarate inadmisibile din lipsă de interes, tribunalele de aplicare a pedepselor pronunțându-se doar după expirarea perioadei de valabilitate a acestora (§11 mai sus). Nu a existat deci o decizie asupra fondului al alegațiilor reclamantului, un nou ordin prelungind între timp regimul de detenție prevăzut la art. 41 bis al legii n o 354/1975.

După opinia Curții, absența oricărei decizii asupra fondului recurvurilor a anulat impactul controlului exercitat de tribunale asupra ordinelor ministrului Justiției. De altfel, dacă legea aplicabilă prevede un termen de decizie de doar zece zile, aceasta este datorată, pe de o parte, gravității impactului regimului special asupra drepturilor deținutului și, pe de altă parte, valabilității limitate în timp a deciziei atacate (a se vedea, printre altele, Argenti c. Italia, n o 56317/00, § 45, 10 noiembrie 2005, și Viola c. Italia, n o 8316/02, § 55, 29 iunie 2006).

În aceste circumstanțe, Curtea estimează că absența deciziei tribunalelor de aplicare a pedepselor asupra cinci din recurvurile depuse împotriva ordinelor ministrului Justiției a încălcat dreptul reclamantului ca cauza sa să fie judecată de un tribunal.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. III.

Guvernul se opune acestei teze. A. Argumentele părților 1. Guvernul

Guvernul amintește că controlul corespondenței reclamantului a fost ordonat în aplicarea articolului 18 al legii privind administrația penitenciară. Or, Curtea a estimat deja că această dispoziție nu constituie o bază juridică suficientă conform Convenției, deoarece nu indica nici durata controlului, nici motivele care l-ar putea justifica, nici întinderea și modalitățile exercitării puterii de apreciere a autoritaților competente.

Cu toate acestea, potrivit opiniei Guvernului, în circumstanțele particulare ale prezentei cauze, Curtea ar trebui să se abată de la jurisprudența sa. Într-adevăr, deciziile judecătorului de aplicare a pedepselor în cauza reclamantului conțineau toți elementele cerute de judecătorii europeni și, deși bazate pe o "lege imperfectă", nu pot fi considerate contrare Convenției.

În plus, controlul corespondenței reclamantului urmăreau un scop legitim, și anume protecția ordinii și a securității statului. Această restricție intenționează să prevină ca corespondența să devină un mijloc de transmitere a comunicațiilor interzise. 2. Reclamantul

Reclamantul observă că legea privind administrația penitenciară nu prevede durata controlului corespondenței și nu indică motivele susceptibile de a o justifica. În plus, nu precizează cu suficientă claritate extinderea și modalitățile exercitării puterii discreționare a autorităților competente în materie. B. Aprecierea Curții

Fără îndoială, a existat o "ingerință a unei autorități publice" în exercitarea dreptului reclamantului la respectul corespondenței garantat de art. 8 § 1. O asemenea ingerință încalcă această dispoziție dacă nu este "prevăzută de lege", urmărind scopuri legitime potrivit paragrafului 2 și, de plus, este "necesară, într-o societate democratică" pentru a le atinge (a se vedea, printre altele, Calogero Diana c. Italia, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996-V, p. 1775, § 28, Domenichini c. Italia, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, p. 1799, § 28, și Labita c. Italia [GC], n o 26772/95, § 179, CEDO 2000-IV).

Curtea constată că controlul corespondenței reclamantului a fost ordonat de judecătorul de aplicare a pedepselor în sensul articolului 18 al legii privind administrația penitenciară (§14 mai sus). Or, Curtea a constatat deja de mai multe ori că controlul corespondenței bazat pe această dispoziție încalcă art. 8 al Convenției pentru că nu este "prevăzut de lege" în măsura în care legea nu reglementează nici durata măsurilor de control al corespondenței deținuților, nici motivele care le-ar putea justifica, și nu indică cu suficientă claritate întinderea și modalitățile exercitării puterii de apreciere a autorităților competente în domeniu considerat (a se vedea, printre altele, Labita citat mai sus, §§ 175-185). Nu vede nici un motiv de a se abate în speță de la o jurisprudență care urmărește să permită fiecărui deținut să se bucure de gradul minim de protecție dorit de supremația dreptului într-o societate democratică (Calogero Diana citat mai sus, p. 1776, § 33, și Campisi c. Italia, n o 24358/02, § 50, 11 iulie 2006).

La lumina precedentului, Curtea constată că controlul corespondenței reclamantului nu era "prevăzut de lege" în sensul articolului 8 al Convenției. Această concluzie face superfluă verificarea în speță a respectării altor cerințe ale aceleiași dispoziții. Curtea ia act de intrarea în vigoare a legii n o 95/2004, care a modificat legea privind administrația penitenciară (Campisi citat mai sus, § 51). Cu toate acestea, subliniază că legea în cauză nu permite remedierea încălcărilor care au avut loc anterior datei intrării ei în vigoare (Argenti citat mai sus, § 38).

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 8 al Convenției. IV. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENȚIEI COMBINAT CU ARTICOLUL 8

Reclamantul se plânge de faptul că nu dispune de nici un recurs efectiv pentru a contesta controlul corespondenței sale. Invoca o încălcare a articolului 13 al Convenției combinat cu art. 8. art. 13 este redactat după cum urmează: "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acționat în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

Guvernul se opune acestei teze. A. Argumentele părților

Guvernul evidențiază că cenzura corespondenței poate fi contestată în fața aceleiași autorități care a pronunțat măsura, ceea ce ar constitui o cale de atac efectivă. Deoarece o măsură inerentă modalităților de reglementare a regimului penitenciar cu natură administrativă, actul privind această măsură nu poate fi contestat nici prin apel nici prin pourvoi în cassare.

Reclamantul estimează că efectivitatea recurului este pusă în discuție de circumstanța că trebuie să fie adresat aceleiași autorități ca aceea care a adoptat măsura litigioasă. B. Aprecierea Curții

În hotărârea sa Calogero Diana (citat mai sus, pp. 1777-1778, § 41), Curtea a precizat următoarele: "Potrivit Curții, recursul gracios în fața judecătorului de aplicare a pedepselor nu poate fi considerat un recurs efectiv în sensul articolului 13, deoarece magistratul respectiv este chemat să reexamineze fondatele unui act pe care l-a luat el însuși, de altfel în absența oricărei proceduri contradictorii. Pretinsul caracter jurisdicțional al deciziilor litigioase derivând din natura autorității care le-a putea adopta nu rezistă nici criticii (...) Cât privește al treilea argument, trebuie procedat la o dublă constatare. Pe de o parte, Curtea de Casație a afirmat că dreptul italian nu prevede căi de atac împotriva deciziilor care ordoneaza controlul corespondenței deținuților (...) Pe de altă parte, nici un judecată de tribunal administrativ regional nu pare să fi fost dată până acum în materie."

După opinia Curții, nimic nu permite revenirea la aceste concluzii în prezenta speță.

Prin urmare, reclamantul nu dispunea de nici un recurs efectiv pentru a contesta controlul corespondenței sale și a existat o încălcare a articolului 13 al Convenției. V.

Reclamantul cere o sumă de bani ca reparație pentru prejudiciul moral. Cât privește suma acesteia, se încredință mântuirii Curții.

Guvernul observă că reclamantul nu și-a cuantificat pretențiile. În orice caz, simpla constatare a unei încălcări ar constitui, în circumstanțele particulare ale speciei, o compensație suficientă pentru prejudiciul moral.

Curtea estimează că în circumstanțele speciei, constatările de încălcare sunt suficiente în sine pentru a compensa prejudiciul moral suferit de reclamant. B. Costuri și cheltuieli

Reclamantul cere doar rambursarea costurilor și cheltuielilor aferente procedurii în fața Curții, ridicând se, potrivit unei note a avocatului acestuia, la 5 962 euro (EUR). De asemenea, invoca că a trebuit să facă față altor costuri pe care nu este în stare să le dovedească.

Guvernul estimează că suma solicitată de reclamant este excesivă.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, acordarea costurilor și cheltuielilor suportate de reclamant nu poate interveni decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora (Belziuk c. Polonia, hotărâre din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, p. 573, § 49).

Curtea consideră excesivă suma solicitată pentru costurile și cheltuielile aferente procedurii în fața ei și decide acordarea a 4 000 EUR din acest motiv. C. Interese de întârziere

Curtea consideră oportun să bazeze rata dobânzii de întârziere pe rata dobânzii din facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Respinge excepțiile preliminare ale Guvernului; 2. Decide că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Decide că a existat o încălcare a articolului 8 al Convenției; 4. Decide că a existat o încălcare a articolului 13 al Convenției, combinat cu art. 8; 5. Decide că aceste constatări de încălcare furnizează în ele însele o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant; 6. Decide a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitiv potrivit articolului 44 § 2 al Convenției, 4 000 EUR (patru mii euro) pentru costuri și cheltuieli, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în aceasta perioada, majorată cu trei puncte procentuale; 7. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 4 decembrie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. F. Elens-Passos F. Tulkens Grefa adjunctă Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 60395/00) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Domenico Papalia (« le requérant »), a saisi la Cour le 22 octobre 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e I. Chiesa, avocat à Milan. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. I. M. Braguglia, et par ses co-agent et co-agent adjoint, MM. F. Crisafulli et N. Lettieri.

Le requérant alléguait une violation de ses droits d'accès à un tribunal, au respect de sa correspondance et à un recours effectif devant une instance nationale.

Par une décision du 15 mars 2005, la chambre a déclaré la requête recevable.

La chambre ayant décidé après consultation des parties qu'il n'y avait pas lieu de tenir une audience consacrée au fond de l'affaire (article 59 § 3 in fine du règlement), les parties ont chacune soumis des commentaires écrits sur les observations de l'autre. EN FAIT I.

Détenu depuis le 8 mars 1977, le requérant fut condamné pour enlèvement de personnes en vue d'extorsion et meurtre aggravé. Il fut condamné à perpétuité.

Le 9 juin 1998, compte tenu de la dangerosité du requérant, le ministre de la Justice prit un arrêté lui imposant, pour une période d'une année, le régime de détention spécial prévu par l'article 41 bis , alinéa 2, de la loi sur l'administration pénitentiaire – n o 354 du 26 juillet 1975 (« la loi n o 354/1975 »). Telle que modifiée par la loi n o 356 du 7 août 1992, cette disposition permet la suspension totale ou partielle de l'application du régime normal de détention lorsque des raisons d'ordre et de sécurité publics l'exigent.

L'arrêté ministériel imposait les restrictions suivantes : – limitation des entrevues avec des membres de la famille (au maximum une par mois pendant une heure) ; – interdiction des entrevues avec des tiers ; – interdiction d'utiliser le téléphone à l'exception d'un entretien téléphonique mensuel avec les membres de la famille, soumis à enregistrement ; – interdiction de recevoir ou d'envoyer des sommes d'argent au-delà d'un montant déterminé ; – interdiction de recevoir de l'extérieur des paquets contenant autre chose que du linge ; – interdiction d'organiser des activités culturelles, récréatives et sportives ; – interdiction d'élire un représentant des détenus et d'être élu comme tel ; – interdiction d'exercer des activités artisanales.

L'application du régime spécial fut prorogée à sept reprises pour des périodes successives de six mois jusqu'au 11 juin 2003, le dernier arrêté datant du 28 décembre 2002.

Le requérant introduisit systématiquement des recours contre ces arrêtés et contesta l'application du régime spécial à son encontre. Il dénonçait en particulier la limitation des entrevues avec les membres de sa famille à une heure par mois, l'interdiction d'organiser des activités culturelles et récréatives ainsi que le contrôle de sa correspondance. Les tribunaux d'application des peines de Bologne et Cuneo déclarèrent cinq de ces recours irrecevables pour manque d'intérêt, l'arrêté attaqué ayant entre-temps expiré.

En revanche, le 20 octobre 1998, le tribunal d'application des peines de Rome avait déclaré inefficace l'arrêté ministériel du 9 juin 1998, ce qui avait conduit, le 3 décembre 1998, à l'adoption d'un nouvel arrêté. Quant au recours introduit contre l'arrêté du 29 mai 2000, il fut rejeté le 15 juin 2000 par le tribunal d'application des peines de Bologne au motif que l'application du régime spécial se justifiait à la lumière des informations recueillies par la police et les autorités judiciaires à l'égard du requérant. Le 6 juillet 2000, ce dernier se pourvut en cassation. Par un arrêt du 22 décembre 2000, la Cour de cassation confirma la décision litigieuse.

Par une lettre du 4 février 2004, le requérant a informé la Cour que la cour d'appel d'Ancône avait condamné le ministère de la Justice à lui verser une somme d'argent à cause du dépassement du « délai raisonnable » dans l'examen de ses recours contre les arrêtés ministériels. Cette circonstance a été confirmée par l'avocat de l'intéressé le 12 février 2004. Le requérant n'a pas produit une copie de la décision de la cour d'appel d'Ancône. B. La censure de la correspondance du requérant

La correspondance du requérant fut soumise à censure de la part de l'administration pénitentiaire dès le 17 juin 1999, en vertu d'une décision du juge d'application des peines de Reggio Emilia prise aux termes de l'article 18 de la loi sur l'administration pénitentiaire. Le 6 décembre 1999, ce même juge ordonna la prorogation, pour une période de six mois, du contrôle de la correspondance du requérant, à l'exception de celle adressée « au Conseil de l'Europe, à la Commission et à la Cour européenne des Droits de l'Homme ». Ce contrôle fut prorogé pour des périodes successives de six mois jusqu'au 31 décembre 2002.

Certains courriers parvenus au requérant ont été décachetés et lus, comme le prouve le cachet de censure apposé sur certaines pages. Il s'agit en particulier de deux recours de l'avocat du requérant adressés au tribunal d'application des peines de Bologne le 22 janvier 2000 et le 24 mai 2000, d'un arrêté du ministre de la Justice du 29 mai 2000 et d'une note de la Cour de cassation adressée au requérant le 2 juillet 2001. Par ailleurs, entre avril 2000 et juin 2001, les autorités pénitentiaires de Parme informèrent à plusieurs reprises le requérant que certains courriers ne lui avaient pas été remis, sans en indiquer la raison. II.

Compte tenu de cette réforme et des décisions de la Cour (voir, par exemple, Ganci c. Italie , n o 41576/98, §§ 19-31, CEDH 2003-XI), la Cour de cassation s'est écartée de sa jurisprudence antérieure concernant les pourvois contre des arrêtés ministériels appliquant le régime de détention spéciale. Elle a estimé qu'un détenu a intérêt à avoir une décision, même si la période de validité de l'arrêté attaqué a expiré, et cela en raison des effets directs de la décision sur les arrêtés postérieurs à l'arrêté attaqué (voir l'arrêt de la première chambre de la Cour de cassation rendu le 26 janvier 2004 dans l'affaire Zara , n o 4599). EN DROIT I.

Dans la mesure où les observations complémentaires présentées par le Gouvernement sur ce point s'apparentent à des exceptions préliminaires tirées d'un manque de la qualité de victime et du non-épuisement des voies de recours internes, la Cour rappelle que, selon l'article 55 de son règlement, si le gouvernement défendeur entend soulever une exception d'irrecevabilité, il doit le faire dans ses observations sur la recevabilité de la requête. Or, la Cour note que le Gouvernement n'a pas soulevé ces questions dans lesdites observations, parvenues à la cour le 7 mai 2004. Aucune circonstance exceptionnelle justifiant cette omission ne saurait être relevée en l'espèce.

Dès lors, ces exceptions se heurtent à la forclusion (voir, parmi d'autres, Mascolo c. Italie , n o 68792/01, § 46, 16 décembre 2004, et Aoulmi c. France , n o 50278/99, § 49, 17 janvier 2006). II.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Arguments des parties 1. Le Gouvernement

Le Gouvernement observe que s'il est incontestable que le temps requis pour l'examen d'un recours peut mettre en discussion son efficacité, cette circonstance n'implique pas, toutefois, que la simple inobservation d'un délai équivaut à vider de son effectivité la protection juridictionnelle prévue dans le cas d'espèce. Le Gouvernement note que le retard pour satisfaire la demande de justice ne s'est pas traduit en un déni d'accès à un tribunal. Par ailleurs, certains des recours du requérant ont été décidés sur le fond par les tribunaux d'applications des peines, qui ont confirmé la nécessité des mesures litigieuses.

Le Gouvernement observe également que la procédure d'examen des recours contre l'application du régime de détention spéciale est complexe. En premier lieu, le recours est déposé auprès de l'établissement pénitentiaire, et doit être transmis au greffe du tribunal, qui se charge de constituer le dossier et d'y insérer les documents pertinents. Il faut ensuite fixer la date de l'audience, tout en sachant que celle-ci doit se dérouler soit au sein de la prison, soit au palais de justice. Dans les deux cas, il est nécessaire d'organiser le transfert des magistrats ou des détenus. Le système de vidéoconférence, qui pourrait remplacer la présence physique de ces personnes, requiert des appareils techniques et du personnel spécialisé. C'est pourquoi, face aux nombreux recours en la matière, les autorités essayent de regrouper les audiences.

La date de l'audience doit être communiquée au détenu, qui doit disposer d'un délai d'au moins dix jours pour présenter ses moyens de défense. A l'audience, il peut s'avérer nécessaire de produire de nouvelles preuves et la décision doit être rédigée et soigneusement motivée. Compte tenu de ce qui précède, le Gouvernement considère que, dans l'affaire du requérant, le juste équilibre entre les exigences d'une justice rapide et d'une justice efficace n'a pas été enfreint. 2. Le requérant

Le requérant observe que la plupart de ses recours ont été déclarés irrecevables pour manque d'intérêt, la période de validité étant désormais expirée. Dès lors, la possibilité de saisir les tribunaux d'application des peines a été vidée de toute utilité. B. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle qu'elle a déjà eu à connaître de ce type de situation dans d'autres requêtes dirigées contre l'Italie et a estimé que les requérants se plaignaient en substance de la méconnaissance de leur droit à un tribunal, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention ( Ganci précité, §§ 23-31, et Bifulco c. Italie , n o 60915/00, §§ 21-24, 8 février 2005). Dans l'arrêt Ganci précité, la Cour a conclu à l'applicabilité de l'article 6 § 1 sous son volet civil. Elle ne voit aucune raison de s'écarter de cette conclusion en la présente espèce. Dès lors, il y a lieu de contrôler si le droit du requérant à un tribunal a été respecté dans l'examen de ses recours contre les arrêtés ministériels. Elle rappelle à cet égard que le retard mis par le tribunal de surveillance dans l'examen des réclamations à l'encontre des arrêtés d'application du régime de détention spécial peut poser, dans certaines conditions, des problèmes au regard de la Convention.

Selon les dispositions internes pertinentes, un détenu dispose de dix jours à compter de la date de la communication de l'arrêté ministériel pour former une réclamation sans effet suspensif devant le tribunal d'application des peines. A son tour, le tribunal doit statuer dans un délai de dix jours ( Ganci précité, § 29).

Dans l'arrêt Messina c. Italie (n o 2) (n o 25498/94, §§ 94-96, CEDH 2000-X), tout en reconnaissant que le simple dépassement d'un délai légal ne constitue pas une méconnaissance du droit à un recours effectif, la Cour a affirmé que le non-respect systématique du délai de dix jours imparti au tribunal d'application des peines par la loi peut sensiblement réduire, voire annuler, l'impact du contrôle exercé par les tribunaux sur les arrêtés du ministre de la Justice. Elle est arrivée à cette conclusion en tenant compte en particulier de deux éléments : la durée limitée de chaque arrêté imposant le régime spécial et le fait que le ministre de la Justice n'est pas lié par une éventuelle décision du tribunal d'application des peines révoquant une partie ou la totalité des restrictions imposées par l'arrêté précédent. Dans ladite affaire, le ministre de la Justice avait pris, immédiatement après l'expiration du délai de validité des arrêtés attaqués, des nouveaux arrêtés réintroduisant les restrictions entre-temps levées par le tribunal d'application des peines.

En outre, dans l'arrêt Ganci (précité, § 31), la Cour a soutenu que l'absence de toute décision sur le fond des recours adressés à l'encontre des arrêtés du ministre de la Justice constitue une violation du droit à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention.

La Cour estime que la même conclusion s'impose en la présente espèce. En effet, cinq des recours du requérant contre les arrêtés lui imposant le régime de détention spécial ont été déclarés irrecevables pour défaut d'intérêt, les tribunaux d'application des peines ne s'étant prononcés qu'après l'expiration de leur période de validité (paragraphe 11 ci-dessus). Il n'y a donc pas eu de décision sur le fond des allégations du requérant, un nouvel arrêté ayant entre-temps prorogé le régime de détention prévu à l'article 41 bis de la loi n o 354/1975.

Aux yeux de la Cour, l'absence de toute décision sur le fond des recours a annulé l'impact du contrôle exercé par les tribunaux sur les arrêtés du ministre de la Justice. Par ailleurs, si la loi applicable prévoit un délai de décision de dix jours seulement, c'est en raison, d'une part, de la gravité de l'impact du régime spécial sur les droits du détenu et, d'autre part, de la validité limitée dans le temps de la décision attaquée (voir, parmi beaucoup d'autres, Argenti c. Italie , n o 56317/00, § 45, 10 novembre 2005, et Viola c. Italie , n o 8316/02, § 55, 29 juin 2006).

Dans ces circonstances, la Cour estime que l'absence de décision des tribunaux d'application des peines sur cinq des recours déposés contre les arrêtés du ministre de la Justice a violé le droit du requérant à ce que sa cause soit entendue par un tribunal.

Il s'ensuit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. III.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Arguments des parties 1. Le Gouvernement

Le Gouvernement rappelle que le contrôle de la correspondance du requérant a été ordonné en application de l'article 18 de la loi sur l'administration pénitentiaire. Or, la Cour a déjà estimé que cette disposition ne constituait pas une base juridique suffisante aux termes de la Convention, car elle n'indiquait ni la durée du contrôle, ni les motifs pouvant le justifier, ni l'étendue et les modalités d'exercice du pouvoir d'appréciation des autorités compétentes.

Cependant, de l'avis du Gouvernement, dans les circonstances particulières de la présente espèce, la Cour devrait s'écarter de sa jurisprudence. En effet, les décisions du juge d'application des peines concernant l'affaire du requérant contenaient tous les éléments requis par les juges européens et, bien que fondées sur une « loi non parfaite », ne sauraient être estimées contraires à la Convention.

Par ailleurs, le contrôle de la correspondance du requérant visait un but légitime, à savoir la protection de l'ordre et la sécurité de l'Etat. Cette restriction entendait empêcher que la correspondance puisse devenir un moyen de transmission de communications interdites. 2. Le requérant

Le requérant observe que la loi sur l'administration pénitentiaire ne prévoit pas la durée du contrôle de la correspondance et n'indique pas les motifs susceptibles de le justifier. De plus, elle ne précise pas avec suffisamment de clarté l'extension et les modalités d'exercice du pouvoir discrétionnaire des autorités compétentes en la matière. B. Appréciation de la Cour

De toute évidence, il y a eu « ingérence d'une autorité publique » dans l'exercice du droit du requérant au respect de sa correspondance garanti par l'article 8 § 1. Pareille ingérence méconnaît cette disposition sauf si, « prévue par la loi », elle poursuit un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 et, de plus, est « nécessaire, dans une société démocratique » pour les atteindre (voir, parmi beaucoup d'autres, Calogero Diana c. Italie , arrêt du 15 novembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ V, p. 1775, § 28, Domenichini c. Italie , arrêt du 15 novembre 1996, Recueil 1996-V, p. 1799, § 28, et Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 179, CEDH 2000 ‑ IV).

La Cour relève que le contrôle de la correspondance du requérant a été ordonné par le juge d'application des peines au sens de l'article 18 de la loi sur l'administration pénitentiaire (paragraphe 14 ci-dessus). Or, la Cour a déjà constaté à maintes reprises que le contrôle de la correspondance fondé sur cette disposition méconnaît l'article 8 de la Convention car il n'est pas « prévu par la loi » dans la mesure où celle-ci ne réglemente ni la durée des mesures de contrôle de la correspondance des détenus, ni les motifs pouvant les justifier, et n'indique pas avec assez de clarté l'étendue et les modalités d'exercice du pouvoir d'appréciation des autorités compétentes dans le domaine considéré (voir, entre autres, Labita précité, §§ 175-185). Elle ne voit pas de raison de s'écarter en l'espèce d'une jurisprudence qui vise à permettre à chaque détenu de jouir du degré minimal de protection voulu par la prééminence du droit dans une société démocratique ( Calogero Diana précité, p. 1776, § 33, et Campisi c. Italie , n o 24358/02, § 50, 11 juillet 2006).

A la lumière de ce qui précède, la Cour constate que le contrôle de la correspondance du requérant n'était pas « prévu par la loi » au sens de l'article 8 de la Convention. Cette conclusion rend superflu de vérifier en l'espèce le respect des autres exigences de la même disposition. La Cour prend acte, au demeurant, de l'entrée en vigueur de la loi n o 95/2004, qui a modifié la loi sur l'administration pénitentiaire ( Campisi précité, § 51). Elle souligne cependant que la loi en question ne permet pas de redresser les violations qui ont eu lieu antérieurement à son entrée en vigueur ( Argenti précité, § 38).

Il y a donc eu violation de l'article 8 de la Convention. IV. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 13 DE LA CONVENTION COMBINÉ AVEC L'ARTICLE 8

Le requérant se plaint de ne disposer d'aucun recours efficace pour contester le contrôle de sa correspondance. Il invoque une violation de l'article 13 de la Convention combiné avec l'article 8. L'article 13 est ainsi rédigé : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles. »

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Arguments des parties

Le Gouvernement relève que la censure de la correspondance peut faire l'objet d'une opposition devant la même autorité qui a prononcé la mesure, ce qui constituerait une voie de recours efficace. S'agissant d'une mesure inhérente aux modalités de réglementation du régime pénitentiaire ayant une nature administrative, l'acte relatif à cette mesure ne peut faire l'objet ni d'un appel ni d'un pourvoi en cassation.

Le requérant estime que l'effectivité du recours est mise en doute par la circonstance qu'il doit être adressé à la même autorité que celle qui a adopté la mesure litigieuse. B. Appréciation de la Cour

Dans son arrêt Calogero Diana (précité, pp. 1777-1778, § 41), la Cour a précisé ce qui suit : « Selon la Cour, le recours gracieux au juge de l'application des peines ne saurait passer pour un recours effectif au sens de l'article 13 car ledit magistrat est appelé à réexaminer le bien-fondé d'un acte qu'il a pris lui-même, d'ailleurs en l'absence de toute procédure contradictoire. Le prétendu caractère juridictionnel des décisions litigieuses découlant de la nature de l'autorité pouvant les adopter ne résiste pas non plus à la critique (...). Quant au troisième argument, il y a lieu de procéder à un double constat. D'une part, la Cour de cassation a affirmé que le droit italien ne prévoit pas de voies de recours à l'égard des décisions ordonnant le contrôle de la correspondance des détenus (...). D'autre part, aucun jugement de tribunal administratif régional ne semble avoir été rendu à ce jour sur la matière. »

Aux yeux de la Cour, rien ne permet de revenir sur ces conclusions en la présente espèce.

Il s'ensuit que le requérant ne disposait d'aucun recours effectif pour contester le contrôle de sa correspondance et qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention. V.

Le requérant demande une somme d'argent à titre de réparation pour préjudice moral. Quant à son montant, il s'en remet à la sagesse de la Cour.

Le Gouvernement observe que le requérant n'a pas chiffré ses prétentions. En tout état de cause, le simple constat d'une violation constituerait, dans les circonstances particulières de l'espèce, une compensation suffisante pour le préjudice moral.

La Cour estime que dans les circonstances de l'espèce, les constats de violation suffisent par eux-mêmes à compenser le préjudice moral subi par le requérant. B. Frais et dépens

Le requérant demande seulement le remboursement des frais et dépens afférentes à la procédure devant la Cour, s'élevant, selon une note de son avocat, à 5 962 euros (EUR). Il allègue également avoir dû faire face à d'autres frais qu'il n'est pas en mesure de prouver.

Le Gouvernement estime que le montant sollicité par le requérant est excessif.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l'allocation des frais et dépens exposés par le requérant ne peut intervenir que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Belziuk c. Pologne , arrêt du 25 mars 1998, Recueil 1998-II, p. 573, § 49)

La Cour juge excessif le montant sollicité pour les frais et dépens afférents à la procédure devant elle et décide d'octroyer 4 000 EUR de ce chef. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, 1. Rejette les exceptions préliminaires du Gouvernement ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 8 de la Convention ; 4. Dit qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention, combiné avec l'article 8 ; 5. Dit que ces constats de violation fournissent en eux-mêmes une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant ; 6. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 4 000 EUR (quatre mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 7. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 décembre 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. F. Elens-Passos F. Tulkens Greffière adjointe Présidente