ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 742/2022

Ședința publică din data de 31 martie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată la 24 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului București, reclamantul A. a chemat în judecată împotriva pârâților Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Ploiești reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, SRI Dâmbovița și B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților Statul Roman prin Ministerul Finanțelor în solidar cu ceilalți pârâți la plata sumei de 1.000.000 USD, reprezentând daune morale pentru lezarea gravă a demnității, cinstei și onoarei, poziției socio-profesionale și politice, ce au avut consecințe grave asupra sănătății fizice și psihice, atât a reclamantului cât și a familiei sale.

În susținerea cererii sale, a arătat că a fost supus suferințelor generate de deportarea familiei sale, în anul 1957, că a fost confiscată averea familiei de către comuniști, astfel încât au fost nevoiți să ducă un trai de subzistență, fiind supuși unor abuzuri pentru simplu motiv că au fost considerați chiaburi. A considerat că trebuie să fie dezdăunat de pârâți pentru persecuția politică la care a fost supus.

În drept, reclamantul a invocat atât legea specială-Legea nr. 221/1990 cât și dispozițiile C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Prin sentința civilă nr. 2206 din 23 noiembrie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă cererea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 formulată în contradictoriu cu pârâții Serviciul Român de Informații și B., ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă cererea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prescrisă.

A fost respinsă cererea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru faptele săvârșite anterior anului 1990, ca prescrisă.

A fost respinsă cererea, în rest, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1235A din 5 octombrie 2020, Curtea de Apel București a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2206 din 23 noiembrie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, SRI Dâmbovița și B..

A fost obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 RON către intimatul B..

Împotriva deciziei nr. 1235A din 5 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs.

Recurentul-reclamant a arătat că decizia recurată este nelegală, înțelegând să invoce excepția de ordine publică a nelegalității deciziei, având în vedere că instanța de apel a soluționat cauza la primul termen de judecată, în lipsa procurorului și fără atașarea în copie certificată a dosarelor aflate în arhiva CNSAS.

În opinia sa, respingerea probelor solicitate denotă că judecătorii au interes personal, străin de lege, prin care să exonereze pârâții de răspundere, iar decizia recurată nu se întemeiază pe adevărul judiciar stabilit prin probe, ceea ce contravine art. 6 CEDO.

Considerentele deciziei sunt sumare, instanța motivând decizia atacată generic, argumentele fiind confuze și contradictorii.

În continuare, recurentul-reclamant a arătat că, prin decizia pronunțată, instanța i-a încălcat dreptul la apărare consacrat în art. 24 din Constituție și art. 6 CEDO, în sensul că, în timp ce pârâților le-a luat în considerare toate solicitările, în ceea ce îl privește, cu ignorarea principiului disponibilității, i-a fost respinsă cererea de atașare a dosarelor CNSAS în apărare.

Atât hotărârea primei instanțe, cât și decizia instanței de apel sunt nemotivate și încalcă dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., care obligă judecătorul să afle adevărul și să aplice corect legea.

Cu ocazia judecării cauzei au fost nesocotite dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., fiind încălcat dreptul la un proces echitabil, ceea ce i-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pentru a fi asigurat accesul la dublu grad de jurisdicție, ca o garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești.

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât B. a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. Recurentul-reclamant a transmis prin e-mail răspuns la întâmpinare, prezentând aspecte ce țin de fondul litigiului și solicitând, în esență, respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât B..

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin raport s-a reținut că hotărârea atacată este susceptibilă să fie atacată cu recurs, calea de atac este declarată în termen, iar criticile formulate pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ.

Prin încheierea din 03 februarie 2022, completul de filtru nu a găsit incidentă excepția nulității recursului, valorificând opinia raportorului, a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. și a fixat termen, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac cu care a fost învestită Înalta Curte în prezenta cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

În cererea sa de recurs, recurentul reclamă faptul că la dezbaterea apelului nu a fost prezent reprezentantul Ministerului Public, nemulțumire exprimată prin sintagma " excepție de nelegalitate".

Aceasta, însă, este o veritabilă critică în recurs, întrucât recurentul invocă, de fapt, încălcarea unei reguli de procedură a cărei nerespectare atrage sancțiunea nulității, chestiune ce va fi analizată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Se reține că, în materie civilă, participarea procurorului este reglementată de dispozițiile cuprinse în Titlul III cu denumirea marginală "Participarea Ministerului Public în procesul civil".

Participarea procurorului în procesul civil poate fi facultativă în condițiile art. 92 alin. (2) conform căruia procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor sau obligatorie în condițiile art. 92 alin. (3) potrivit cu care în cazurile anume prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii sub sancțiunea nulității absolute a hotărârii.

Așa cum rezultă din expunerea rezumată a cauzei, prin încheierea de ședință din 5 octombrie 2018, Tribunalul București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S.R.I. și B. în ceea ce privește pretențiile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009; excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile formulate în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009; excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală săvârșite anterior anului 1990.

Prin urmare, în prezenta cauză, instanța a rămas învestită cu pretențiile reclamantului întemeiate pe răspunderea civilă delictuală pentru faptele săvârșite ulterior anului 1990 și cu pretențiile întemeiate pe dispozițiile legii speciale privind acordarea de despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice și dictatura comunistă, Decretul-lege nr. 118/1990, îndreptate împotriva Statului prin Ministerul Finanțelor Publice, acte normative care nu prevăd obligativitatea participării procurorului în condițiile textului legal anterior citat.

Raportat la situația de fapt stabilită de instanțele inferioare, ce nu poate fi cenzurată devolutiv în recurs, și luând în considerare actele cauzei, se constată că nu se poate reține nici incidența art. 92 alin. (2) din C. proc. civ., de vreme ce Ministerul Public nu și-a manifestat interesul în a participa la soluționarea cauzei.

În consecință, critica se privește ca fiind nefondată.

Recurentul critică și modul în care instanțele de fond au apreciat asupra utilității administrării unor probe solicitate și în care a interpretat probele administrate în cursul judecății.

Înalta Curte reține că interpretarea probelor administrate de instanțele de fond este o operațiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, neputându-se cenzura în recurs modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele relevante pentru soluționarea cauzei.

Totodată, stabilirea chestiunilor de fapt ale procesului aparține judecătorilor fondului cauzei, care încuviințează probele în raport de teza probatorie propusă și de utilitatea lor în dezlegarea aspectelor litigioase.

În acest demers, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare, așa cum dispune art. 264 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin urmare această critică nu poate fi primită, având în vedere că prin recurs pot fi supuse controlului judiciar numai aspecte de nelegalitate, așa cum prevăd dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Critica referitoare la o motivare echivocă și sumară a deciziei atacate nu este fondată.

În susținerea motivelor de apel reclamantul a formulat mai multe argumente, iar instanța de apel și-a îndeplinit obligația care-i incumba în baza art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. de a răspunde tuturor motivelor de apel formulate.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri în calea de atac a recursului se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Sub acest aspect, se observă că susținerile recurentului nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind corect argumentată în fapt și în drept, în limitele învestirii instanței de apel conform art. 477 C. proc. civ.

Hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de textul legal, întrucât instanța de apel a expus în cuprinsul decizie atacate argumentele ce au determinat formarea convingerii sale și a răspuns chestiunilor deduse judecății prin intermediul motivelor de apel formulate de către reclamant, analizând cauza în limitele cadrului procesual cu care a fost învestită.

Astfel, considerentele hotărârii recurate se circumscriu exigențelor legale privind obligativitatea pronunțării asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără ca prin aceasta instanța de judecată să trebuiască a răspunde, punctual, la fiecare argument al părții, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns, în mod implicit și prin raționamente logice, la toate aspectele deduse judecății.

Atacând cu apel hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul București, secția a V-a civilă, reclamantul nu a adus nicio critică punctuală încheierilor de ședință pronunțate anterior pronunțării sentinței apelate și nici nu a argumentat de ce, în opinia sa, soluția dată excepțiilor procesuale invocate este nelegală.

În acest context al analizei, faptul că, analizând cererea cu care a fost învestită, Curtea a ajuns la aceleași concluzii, ce au impus confirmarea soluției procesuale a primei instanțe nu semnifică o nemotivare a hotărârii, în sensul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., instanța de apel având doar obligația de a pronunța o soluție legală, chiar dacă aceasta se sprijină pe aceleași argumente ca cele reținute de prima instanță

Este cert, raportat la cele arătate mai sus și consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanța de apel și-a motivat în mod corespunzător soluția adoptată, aceasta fiind în concordanță cu actele și lucrările dosarului și textele legale incidente în cauză, fără însă a depăși limitele învestirii, față de obiectul și limitele procesului, stabilite prin cererile recurentului.

În ceea ce privește critica privind superficialitatea motivării pe aspectul calificării încheierii pronunțate la 5 octombrie 2018 (ca fiind interlocutorie și nu preparatorie) și limitele devoluțiunii, nici aceasta nu poate fi primită.

Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 235 din C. proc. civ. încheierea prin care au fost admise cele trei excepții (a lipsei calității procesuale pasive a pârâților S.R.I. și B. în ceea ce privește pretențiile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009; a prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile formulate în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009; a prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală săvârșite anterior anului 1990) are caracterul unei încheieri interlocutorii, nu preparatorii cum a reținut Curtea, dar acest aspect nu ar putea prezenta relevanță sau crea vreo vătămare procesuală recurentului, câtă vreme această încheiere poate fi atacată doar odată cu fondul, conform art. 248 alin. (5) din C. proc. civ., aspect reținut în mod corect de instanța de apel.

Așa cum s-a arătat, recurentul nu a indicat expres că înțelege să atace cu apel și această încheiere, iar, potrivit art. 477 C. proc. civ., instanța de apel nu putea proceda la o nouă judecată în fond decât în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, așa cum rezultă din adagiul tantum devolutum quant.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil și exercitarea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, în conformitate cu dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., implică atât o responsabilitate a părților privind administrarea procesului, dar și faptul că rolul activ al instanței în materie probatorie are un caracter facultativ și subsidiar.

Faptul că judecătorii nu pot suplini lipsa de interes a părților litigante în desfășurarea procesului este statuat și în jurisprudența Curții de la Strasbourg, respectiv Hotărârea din 28 martie 2000 în Cauza Janquie et Ledun c. France, prin care s-a stabilit că, pentru îndeplinirea misiunii lor "naturale" de a tranșa un litigiu, tribunalele au nevoie să obțină cooperarea părților, care sunt ținute să-și expună pretențiile în mod clar, neambiguu și rezonabil structurate și să și le probeze.

Pentru considerentele expuse, nefiind îndeplinite condițiile cerute pentru incidența cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1235A din 5 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 martie 2022.