ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3052/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3052/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1733 din 18

octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul

nr. 44056/3/2010, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul C.P., în contradictoriu

cu pârâtele SC S.C. SRL, SC R.E. SRL.

A fost obligată pârâta

SC R.E. SRL să înceteze folosirea logo-ului principal „R.”, a cărui reprezentare

grafică constă în semnul „R.”, scris cu tipul de literă M.B. (cu majuscule îngroșate),

de culoare gri-bleu în degrade pe verticală de la nuanțe deschis la nuanțe mai închise,

alături de o formă grafică complexă situată deasupra finalului semnului „R.”, constând

dintr-un ansamblu de 6 forme geometrice triunghiulare cu laturi curbe, de arii diferite

dispuse în sens crescător/descrescător față de orizontală, a căror reprezentare

de ansamblu dă imaginea unui dreptunghi ce tocmai se deformează la mediană, reprezentând

imaginea stilizată a unei flamuri fluturând în vânt, primele trei forme triunghiulare

fiind de aceeași culoare gri în degrade ca și semnul „R.”, ultimele trei forme având

culoarea bleu-turcoaz, precum și a logo-urilor derivate din cel principal, formate

prin adăugarea la logo-ul principal a semnelor „L.”, „M.” și, respectiv, „E.”, toate

scrise în aceeași poziție, dreaptă jos, față de semnul „R.”, cu tipul de literă

M.R. (majuscule mai mici și mai subțiri decât acesta), fiecare în altă culoare -

gri închis, verde fistic și portocaliu - în aceeași culoare fiind desenate și ultimele

trei forme triunghiulare din compunerea flamurii.

A fost obligată pârâta

SC S.C. SRL la plata către reclamant a sumei de 1.000 euro - despăgubiri pentru

prejudicii materiale și 3.000 euro - despăgubiri pentru prejudicii morale (în echivalent

în RON la cursul BNR din data plății efective).

A fost respinsă, ca neîntemeiată,

cererea de obligare a pârâtei SC R.E. SRL la plata de despăgubiri.

A fost obligată pârâta

SC S.C. SRL să publice dispozitivul hotărârii în trei cotidiene naționale.

A fost obligată pârâta

SC S.C. SRL la plata către reclamant a sumei de 4.164 RON, cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței,

tribunalul a constatat, în esență, că l

ogo-ul principal „R.”, precum și logo-urile derivate

din cel principal (formate prin adăugarea la logo-ul principal a semnelor „L.”,

„M.” și „E.”) fac obiectul protecției oferite de Legea nr. 8/1996, întrucât îndeplinesc

cerințele prevăzute de art. 7 (îmbracă o formă concretă de exprimare prin combinarea

numelui brandului cu un simbol grafic, sunt susceptibile de aducere la cunoștința

publicului, dat fiind scopul utilizării lor în prezent și reprezintă o creație originală

decurgând din combinația caracterelor literelor, a culorilor, a poziției literelor

și simbolurilor și a figurilor grafice folosite).

În aplicarea art. 1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996, protecția operei este asigurată, independent de

aducerea la cunoștință publică, prin simplu fapt al realizării sale, chiar în formă

nefinalizată.

Titularul dreptului de

autor asupra acestor creații este reclamantul C.P., care a fost contactat de S.

pentru crearea identității de brand „R.” (astfel cum rezultă din corespondența electronică

necontestată de părți).

Reclamantul a formulat

mai multe propuneri, în urma solicitărilor repetate ale beneficiarului final, ultima

sa propunere transmisă către S. fiind modificată neesențial (culori și fonturi),

aspect confirmat de martorul D.D. Din mail-ul trimis de reclamant martorului D.D.

la data de 10 decembrie 2007, rezultă că inițiativa semnului grafic reprezentând

o dublă flamură a aparținut reclamantului.

Între părți nu a fost

încheiat un contract, deși s-au purtat discuții cu privire la acest aspect. Din

mail-ul din data de 29 mai 2008, rezultă că reprezentantul S. confirmă o remunerație

de 1.000 euro, din care 500 euro pentru finalizarea logo-ului și restul pentru finalizarea

integrală a proiectului R. De asemenea, în mail-ul din 10 octombrie 2008, reprezentantul

S. afirmă că va încheia cu reclamantul contractul solicitat de acesta, cu rezerva

că va achita banii la cursul valutar al lunii iulie când fusese achitat contractul

S.R.

Deși între părți a existat

o colaborare anterioară, pentru alte proiecte, de care ambele părți au fost mulțumite,

în cadrul proiectului R., ca urmare a perioadei îndelungate de timp generate în

parte de pretențiile beneficiarului și ca urmare a neîncheierii unui contract ferm,

au apărut neînțelegeri între reclamant și reprezentanții S.

Prin urmare, deși nu a

fost încheiat între părți un contract în formă scrisă, tribunalul a constat că reclamantul

a realizat un logo la comanda directă a S.

Este corectă susținerea

reclamantului în combaterea apărărilor pârâtelor, privind obligativitatea încheierii

contractului în formă scrisă în raport de art. 41 - 42 din Legea nr. 8/1996, precum

și susținerea că, dacă în situația existenței unui asemenea contract de comandă

a unei opere viitoare, potrivit art. 46 alin. (1), drepturile patrimoniale rămân

ale autorului, în lipsa unei clauze de cesiune, cu atât mai mult în situația inexistenței

unui contract (și deci a unei potențiale răspunderi delictuale), drepturile asupra

operei nefinalizate rămân în beneficiul autorului acestei opere.

Sub aspectul condițiilor

antrenării răspunderii civile delictuale, tribunalul a constatat că pârâta S. a

săvârșit o faptă ilicită constând în însușirea și folosirea nelegitimă a logo-ului

creat de reclamant, inclusiv prin obținerea de profit din vânzarea sa către R. (potrivit

mențiunilor contractului aflat la dosar), intenția directă rezultând din cunoașterea

faptului că reclamantul este autorul logo-ului. Această faptă a produs un prejudiciu

reclamantului (atât moral, cât și material), constând în încălcarea drepturilor

nepatrimoniale prevăzute de art. 12 și art. 10 lit. a) și b) din Legea nr. 8/1996

și în lipsa oricărei remunerații pentru activitatea creativă desfășurată.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor materiale, tribunalul a reținut că a existat o înțelegere între părți,

confirmată de către reprezentantul S., cu privire la o remunerație în cuantum de

1.000 euro, totodată, că suma de 5.100 euro prevăzută în contractul S. - R. acoperă

o sferă mai largă de servicii decât crearea logo-ului, iar după predarea logo-ului

de către reclamant au fost aduse modificări neesențiale (fapt ce rezultă și din

depoziția martorului și din contractul de cesiune încheiat cu A.L. pentru servicii

specifice de grafician, tehnoredactor și textier).

Prin urmare, având în

vedere și faptul că părțile au colaborat anterior în situații similare pentru remunerații

în cuantum de 1.000 de euro, tribunalul a apreciat că cererea de despăgubire materială

trebuie admisă în parte pentru această sumă, iar nu pentru cea de 5.100 euro care

acoperă și alte servicii oferite de S. către R. într-un contract față de care reclamantul

este terț și care nici nu îi poate dăuna, dar nici nu îi poate profita.

În privința cuantumului

despăgubirilor morale, tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 139 alin.

(2) din Legea nr. 8/1996, constatând că despăgubirile pentru prejudiciile morale

sunt triple față de despăgubirile materiale, respectiv 3.000 euro.

În privința acțiunii formulate

împotriva pârâtei R., sub aspectul cerințelor antrenării răspunderii sale delictuale,

tribunalul a constat că această pârâtă beneficiază de o cauză exoneratoare de răspundere

- lipsa oricărei culpe generată de fapta unei terțe persoane - pârâta S. Astfel,

R. nu a cunoscut faptul că pârâta S. a sub-contactat o terță persoană pentru realizarea

logo-ului comandat de beneficiar, ceea ce înseamnă că fapta pârâtei S. întrerupe

raportul de cauzalitate între fapta R. (beneficiarul logo-ului) și prejudiciul cauzat

reclamantului și înlătură culpa sa în săvârșirea propriei fapte.

Lipsa culpei exonerează

pârâta de răspundere civilă delictuală pentru folosirea până în prezent a logo-ului

creat de reclamant și pentru prejudiciul suferit de acesta. În ceea ce privește

folosirea pe viitor a logo-urilor R., cererea reclamantului a fost admisă deoarece

numai așa se poate realiza repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamant.

A fost admisă cererea

de publicare a dispozitivului sentinței ca măsură suplimentară de reparare a prejudiciului

cauzat prin fapta ilicită.

În privința cheltuielilor

de judecată, acestea trebuie suportate de pârâta S., în măsura admiterii pretențiilor

reclamantului (lipsa culpei pârâtei S. pe planul răspunderii delictuale răsfrângându-se

și asupra culpei sale procesuale).

Prin decizia civilă

nr. 98 din 20 iunie 2012 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtei SC S.C. SRL, a admis apelul formulat de către apelantul - pârât SC

S.C. SRL împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul

obligării pârâtei SC S.C. SRL la plata către reclamant a sumei de 500 euro despăgubiri

pentru prejudiciul material, fiind păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Prin aceeași decizie,

au fost respinse apelurile formulate de către SC R.E. SRL și C.P., ca nefondate.

Pentru a decide astfel,

s-a reținut, în ceea ce privește

excepțiile lipsei calității procesuale active

și cea a lipsei calității procesuale a pârâtei SC S.C. SRL (S.) - invocate de pârâta

SC S.C. SRL ca motiv de apel și respectiv, pe cale separată -, că reclamantul este

autorul operei neterminate constând în logo-ul principal „R.”, precum și logo-urile

derivate din cel principal, realizate la comanda pârâtei SC R.E. SRL (R.), în calitate

de beneficiar al operei, comandă transmisă pârâtei S. în temeiul contractului pentru

consultanța de publicitate încheiat între pârâți și, prin intermediul acestuia din

urmă, reclamantului, în calitate de autor.

Din coroborarea probelor

administrate în cauză, a rezultat că, potrivit contractului cadru de servicii publicitare

nr. 10 din 01 noiembrie 2006, societatea SC S.D. SRL (S.D.) asigura prestarea de

servicii de creație în materie de servicii de publicitate pentru pârâta S., în calitate

de beneficiar (client), prestatorul de servicii de publicitate SC S.D. SRL urmând

a adapta orice material publicitar conceput sau furnizat de pârâtă sau în numele

acesteia, servicii constând în editarea, revizuirea, sau adaptarea unor astfel de

materiale publicitare în scopul de a le face compatibile cu articolele cu articolele

publicitare concepute de prestator pentru beneficiar și să le adapteze conform indicațiilor

beneficiarului.

Curtea a mai reținut că

reclamantul a avut calitatea de salariat al societății, director de creație al SC

S.D. SRL în perioada 1 ianuarie 2004 - 1 octombrie 2007, conform contractului individual

de muncă înregistrat la I.T.M.B. sub nr. 125/2004, actului adițional nr. 1 din

05 ianuarie 2004 și deciziei nr. 3 din 01 octombrie 2007 a SC S.D. SRL, depuse ca

înscrisuri noi în faza apelului, însă raporturile de muncă dintre apelant cu SC

S.D. SRL au încetat prin acordul părților la data de 1 octombrie 2007.

În ceea ce privește comanda

și realizarea logo-urilor în discuție, Curtea a reținut, însă, că, după cum arată

explicit însuși pârâta S. prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, în

anul 2006, S., prin directorul său general D.D., l-a contactat pe reclamant în nume

propriu (în calitate de fost coleg în cadrul unei alte agenții de publicitate și

de partener cu care anterior colaborase la realizarea altor proiecte de publicitate,

însă ca reprezentanți ai firmelor S.D. și respectiv S.), adresându-i comanda de

realizare a unei opere viitoare, reprezentate de identitatea vizuală a clientului

S., societatea R. Pârâta a arătat explicit în întâmpinare că a transmis reclamantului

comanda în care se arătau modalitățile de realizare a identității vizuale a R.,

de asemenea, că în comandă erau cuprinse cerințele mărimii logoului și recomandările

de aplicare, fonturile recomandate, cărțile de vizită, mapa, antetul și celelalte

condiții; totodată, se menționează că reclamantul era cel care trebuia să finalizeze

comanda prin întocmirea unui manual de identitate a mărcii „R.”, iar referirile

la calitatea reclamantului de adresant al comenzii operei viitoare sunt numeroase

pe tot parcursul întâmpinării.

De asemenea, și din coroborarea

corespondenței electronice derulate între S. și reclamant rezultă că, atât în perioada

în perioada octombrie 2006 - septembrie 2007, însă și ulterior pierderii de către

reclamant a calității de salariat al S.D., respectiv în perioada octombrie 2007-iunie

2009, adresantul și realizatorul comenzii operei viitoare, cu care pârâta S. a stabilit

condițiile de realizare a operei viitoare comandate, este reclamantul în nume personal,

iar nu societatea S.D., cu care reclamantul încetase, de altfel, raporturile juridice

de muncă încă de la data de 1 octombrie 2007, chiar dacă a continuat și după această

dată să folosească o adresă de poștă electronică ce cuprindea denumirea fostului

angajator.

Mai mult, comanda operei

viitoare, contrar susținerilor fără fond ale pârâtei S., a fost nu doar acceptată,

ci și realizată de către reclamant în nume propriu, după cum rezultă din coroborarea

întregului probatoriu, respectiv a corespondenței electronice derulate între S.

și reclamant din perioada octombrie 2006 - iunie 2009, cu răspunsurile la întrebările

2, 3, 4 și 5 din răspunsurile la interogatoriul luat de către reclamant reprezentatului

legal al pârâtei S. și cu declarația martorului D.D. Este relevant că, la întrebările

nr. 3 și 5 din interogatoriu, pârâta S. a arătat că s-a încheiat comanda operei

viitoare cu reclamantul în nume propriu, ca urmare a solicitării acestuia de a nu

mai colabora prin intermediul societății S.D.

De altfel, cele mai multe

dintre detaliile realizării operei neterminate în discuție și stabilirii condițiilor

de plată au fost stabilite, respectiv negociate de către pârâta S., în calitate

de beneficiar cu reclamantul, în calitate de autor în perioada ulterioară încetării

raporturilor de muncă ale acestuia cu S.D., respectiv în perioada octombrie 2007

- iunie 2009, cea ce infirmă categoric susținerile pârâtei că realizatorul operei

și persoană prejudiciată ar fi S.D.

Curtea a mai reținut,

în ceea ce privește raporturile juridice statornicite între părți, că între pârâta

R., în calitate de beneficiar și pârâta S., firmă de consultanță în afaceri, specializată

în domeniile de marketing, reclamă, promovare și relații publice, în calitate de

consultant, s-a încheiat contractul pentru consultanță în publicitate nr. P1. din

03 iulie 2006, în vederea înnoirii identității societății beneficiare. Potrivit

art. 2 din contract, consultantul se obliga față de beneficiar să-i furnizeze următoarelor

servicii: realizarea arhitecturii brandului „R.”; ghid de utilizare vizuală, incluzând

un logo cu particularizare pe culori sau orice altă modalitate de distincție pentru

trei direcții de activitate, carte de vizită, mapă, foaie cu antet, șablon de prezentare

P.P., copertă CD, mărimea logo-ului și recomandări de aplicare, fonturile recomandate,

homepage de website - creația template-ului, ca imagine; recomandări creative, incluzând

card de complimente, model de fax, model de memo, model de status report, plic de

corespondență, modul în care societatea să își plaseze logo-ul pe diverse materiale

ocazionale (mașina, plăcuța de semnalizare, format general de poster); recomandări

de comunicare relații publice. Totodată, potrivit art. 3 din contract, beneficiarul

se obliga față de prestatorul de servicii să achite suma de 5.100 euro plus TVA,

reprezentând remunerare consultanță de branding.

Potrivit art. 9 din contract,

părțile s-au înțeles ca, după plata în totalitate a sumelor datorate pârâtei S.,

R. devine proprietarul tuturor conceptelor de marketing, reclamă și promovare, precum

și a tuturor planurilor și elementelor, acestea incluzând materialul original înregistrat

pentru reclame de TV sau radio, elemente de tipărire, text, fotografii, machete,

imagini și concepte, denumiri, logo-uri, mărci înregistrate, mesaje, teme și toate

materialele de reclamă în orice formă, indiferent cum sunt legate de pregătirea

și producția conceptelor de marketing și reclamă, iar potrivit art. 10 din contract,

părțile s-au înțeles ca pârâta R. să dobândească „toate drepturile de autor în conformitate

cu condițiile prezentului contract, pe teritoriul României”.

Totodată, după cum rezultă

din corespondența dintre părți, răspunsurile pârâtei S. la interogatoriul luat de

reclamant și depoziția martorului D.D., că între pârâta S., în calitate de împuternicit

al beneficiarului, și reclamant, în calitate de autor, s-a încheiat un contract

de comandă a unei opere viitoare, ca urmare a ofertei transmise de către pârâtă

și acceptată de către reclamant, părțile înțelegându-se ca reclamantul să contribuie

potrivit cerințelor formulate de client și adaptate de către S. la proiectul privind

crearea identității de brand a R., în schimbul unei remunerații de 1.000 euro, dintre

care 500 de euro pentru realizarea logo-ului „R.” (după cum rezultă din transcrierea

corespondenței electronice dintre S. și reclamant din 29 mai 2008 și cum a arătat

și martorul D.) și 500 de euro pentru realizarea manualului creativ; comanda S.

intitulată „brief” a detaliat identitatea clientului, logo-ul existent, culorile

și dorința de modificare a logo-ului clientului, iar în realizarea acestei comenzi

reclamantul a realizat mai multe propuneri de logo, ca parte de început a proiectului

negociat între părți, pe care le-a transmis pârâtei, iar schițelor logo-urilor astfel

realizate le-au fost aduse modificări pe parcursul realizării comenzii corespunzător

cerințelor clientului R., părțile contractului de comandă urmând să încheie un contract

de cesiune a drepturilor de autor.

Tot din coroborarea probatoriului

administrat în cauză, Curtea, a constatat că logo-urile realizate de către reclamant

și care sunt în prezent folosite de R. sunt cele concepute de către reclamant și

care au suferit mici modificări aduse de către alți specialiști (după cum rezultă

din simpla confruntare vizuală a logou-rilor realizate de către reclamant cu cele

folosite de către R. în prezent), aceștia din urmă realizând și manualul de identitate

vizuală al apelantei R.

După cum corect a considerat

și Tribunalul, opera comandată, deși nu a fost finalizată de către autorul ei, reprezintă,

contrar susținerilor R., o operă neterminată, al cărei autor este reclamantul, și

care este recunoscută și protejată potrivit prevederilor coroborate ale art. 1

alin. (2) și art. 7 al Legii nr. 8/1996, iar nu „lucrări pregătitoare” ale unei

opere comandate. Mai mult, în cauză cel ce a comandat opera nu a denunțat contractul

de comandă în sensul prevederilor art. 46 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, astfel

că în cauză logo-urile reprezintă o opera neterminată de către reclamant, finalizată

cu modificările aduse ulterior și care este folosită în prezent de către R.

Finalizarea operei în

discuție și încheierea contractului de cesiune a drepturilor de autor dintre reclamant,

în calitate de autor al operei constând în logo-urile în discuție și pârâtă, nu

s-au mai realizat, datorită neînțelegerilor dintre autor și S. referitor la data

plății operei constând în logo-urile și la încheierea contractului de cesiune.

Din interpretarea

art. 46 din Legea nr. 8/1996, precum și din prevederile

art. 41 și 42 din lege, s-a apreciat, contrar susținerilor apelantei R., că, prin

contractul de operă viitoare, autorul se obligă să realizeze opera viitoare, în

termenul și în condițiile convenite prin contractul de comandă, și să o pună la

dispoziția celui care a comandat-o, iar în situația în care opera este acceptată

de acesta din urmă, părțile de comun acord încheie contractul de cesiune a drepturilor

patrimoniale asupra operei comandate acceptate, iar nu după cum susține apelantul

p

rin contractul de comandă a operei viitoare autorul și-ar asuma și obligația

de a ceda opera celui care a comandat-o, după finalizarea ei, iar transferul drepturilor

patrimoniale de autor ar opera în temeiul contractului de comandă.

Opera, creație a autorului,

chiar dacă este realizată la comanda unui beneficiar, poate fi valorificată de cel

ce a comandat-o doar prin încheierea unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale

de autor, rezultat al acordului expres și ulterior al autorului, contract ce trebuie

să menționeze explicit transferul drepturilor de autor, așa cum rezultă din întreaga

economie a prevederilor art. 39 și următoarele ale Legii nr. 8/1996, iar nu prin

simpla încheiere a contractului de comandă

.

Este nefondată

și susținerea apelantei R. potrivit căreia ar fi dobândit drepturile de autor de

la S. în temeiul prevederilor art. 9 și 10 din

contractul pentru consultanță în publicitate

nr. P1. din 03 iulie 2006, încheiat între R. și S., datorită, pe de-o parte, faptului

că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta nu poate

conduce la nașterea de drepturi sau obligații în favoarea, respectiv în sarcina

persoanelor ce nu au participat la încheierea lor, iar pe de altă

parte, S.

nu dobândise drepturile patrimoniale de autor

prin încheierea unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor cu

autorul operei, fiind aplicabil principiul potrivit căruia nimeni nu poate transfera

mai multe drepturi decât are el însuși.

În ceea ce privește susținerea

R. potrivit căreia, la finalizarea operei cu contribuția S., aceasta din urmă ar

fi dobândit calitatea de autor al întregii opere comandate, și aceasta este nefondată

deoarece, după cum corect a reținut prima instanță, logo-urile comandate de către

R. și folosite de aceasta în activitatea curentă, au fost modificate nesemnificativ

în raport de cele realizate de reclamant, care, astfel, a rămas autorul operei în

discuție, chiar dacă nu a finalizat-o, caracterul neterminat al operei având relevanță

doar sub aspectul întinderii despăgubirilor datorate pentru utilizarea nelicită

a operei.

Drepturile

de creație intelectuală sunt o categorie intermediară între drepturile reale și

cele de creanță, și se află la granița drepturilor patrimoniale și a celor personal

nepatrimoniale, autorul având drepturi personale nepatrimoniale legate de creație,

respectiv dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștința

publică, de a fi recunoscut ca autor al operei, dreptul de a decide sub ce nume

va fi adusă opera la cunoștința publicului și de a retracta opera, dreptul la respectarea

integrității operei; un drept real de proprietate asupra obiectului material ce

materializează opera și un drept incorporal de natură mobiliară, respectiv un drept

de natură patrimonială ce rezultă din valorificarea creației. Drepturile de creație

intelectuală sunt așadar drepturi aflate la confluența drepturilor reale cu cele

de creanță, mai apropiate de categoria drepturilor reale, nefiind drepturi de creanță

prin ele însele pentru că presupun exercitarea lor asupra unui debitor determinat

sau cel puțin determinabil și conferă titularului lor posibilitatea punerii lor

în valoare în diferite moduri, iar din acest punct de vedere se apropie de drepturile

reale ca drepturi exclusive de exploatare.

Nu are relevanță din această

perspectivă faptul că reclamantului, în calitate de autor, comanda de realizare

a operei în discuție și al cărei

beneficiar final era

R., i-a fost transmisă de către S. cu care R. încheiase

contractul pentru consultanță

în publicitate nr. P1. din 03 iulie 2006. Chiar dacă apelanta R. este beneficiar

al operei comandate și neterminate, este totuși cea care folosește opera realizată

de către apelantul reclamant fără ca autorul să-i fi cesionat drepturile patrimoniale

de autor, fiindu-i încălcat reclamantului dreptul moral la divulgarea operei, reglementat

de art. 10 lit. a) din Legea nr. 8/1996 și dreptul patrimonial exclusiv de a decide

dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa, în condițiile în care acesta nu

a consimțit la utilizarea ei, drept reglementat de prevederile art. 12 din Legea

nr. 8/1996.

Cererea prin care reclamantul,

în calitate de autor, a solicitat încetarea utilizării operei de către apelanta

R. fără acordul său, are natura juridică a unei acțiuni reale tocmai în considerarea

dreptului invocat de reclamant, respectiv dreptul de autor și în ciuda faptului

că subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății este cel ce a comandat

opera, însă nu i s-au transmis drepturile patrimoniale de autor, respectiv posibilitatea

de a exploata creația, iar nu natura unei cereri personale, deoarece prin intermediul

acesteia nu se solicită despăgubiri de la cel ce a comandat opera, deoarece a denunțat

contractul și nici nu se invocă faptul că acesta nu a achitat prețul comenzii, ci

faptul că prin încălcarea dreptului său de autor și utilizarea nelicită a operei

i s-au creat prejudicii.

Nefondate sunt și susținerile

reclamantului potrivit cărora prima instanță, în mod greșit, ar fi respins cererea

de obligare a pârâtei R. la plata de despăgubiri, deoarece, chiar dacă acțiunea

în interzicerea continuării încălcării dreptului de autor este întemeiată pe dispozițiile

art. 10, art. 12 și art. 13 din Legea nr. 8/1996 iar nu pe dispozițiile privind

răspunderea civilă delictuală, nu este mai puțin adevărat că cererea de obligare

a pârâtei R. la plata de despăgubiri pentru încălcarea dreptului de autor se întemeiază

pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., după cum corect a reținut Tribunalul.

În ceea ce privește condițiile

angajării răspunderii civile delictuale a apelantei R., prima instanță a reținut

corect împrejurarea că fapta ilicită a pârâtei S., ca terț, înlătură vinovăția apelantei

R. și o exonerează pe aceasta din urmă de răspundere deoarece, potrivit probatoriului

administrat, prima nu a cunoscut faptul că S. a subcontractat realizarea logo-ului

pe care l-a comandat, iar fapta proprie a apelantei S. întrerupe raportul de cauzalitate

dintre fapta apelantei R. și prejudiciul cauzat reclamantului și înlătură culpa

sa.

Prin urmare, lipsa culpei

o exonerează de răspundere pentru folosirea până în prezent a operei și pentru prejudiciul

suferit de reclamant deoarece,

în materia răspunderii

civile delictuale pentru fapta proprie, distincția dintre cazul fortuit și forța

majoră nu prezintă o importanță deosebită, ambele având aceleași efecte exoneratoare,

neavând deci relevanță împrejurarea că fapta terțului, respectiv, respectiv interpunerea

apelantei S. era doar relativ și nu în mod absolut imprevizibilă și irezistibilă.

Nu se poate considera nici că R., în condițiile în care a fost de bună credință

la încheierea contractului cu S., ar fi trebuit să facă demersuri suplimentare pentru

a se asigura, când a decis să înceapă folosirea operei de care o comandase și pentru

care achitase prețul, că autorul logo-urilor este chiar S.

Nu pot fi primite nici

susținerile reclamantului potrivit cărora prima instanță, în mod greșit, ar fi acordat

doar cheltuielile de judecată parțiale de 4.164 RON din cuantumul solicitat de 16.032,63

RON, deoarece, pe de-o parte, cererea reclamatului a avut trei capete de cerere,

iar aceasta a fost admisă doar parțial. Suma de bani acordată este justificată prin

raportarea proporției în care cererea a fost admisă la pretențiile cu care instanța

a fost învestită, respectiv: două capete de cerere au fost admise, iar din pretențiile

reprezentate de cel de-al doilea capăt de cerere proporția de admitere a fost doar

o zecime și doar parțială, și nu de 50%, după cum susține apelantul; de asemenea,

cererea de despăgubiri îndreptată împotriva pârâtei R., în solidar cu cealaltă pârâtă,

a fost respinsă.

În ceea ce privește daunele

materiale acordate, Curtea a reținut, din coroborarea probatoriului administrat

în cauză, că prin convenția de comandă dintre reclamant și S., părțile s-au înțeles

la plata unei remunerații în cuantum de 1.000 de euro, care se referea atât la realizarea

logo-urilor care fac obiectul cauzei, cât și la realizarea unui ghid de identitate

vizuală, ghid care nu a mai fost realizat, din care remunerația corespunzătoare

logo-rilor a fost stabilită la 500 de euro, valoare pe care însuși reclamantul a

recunoscut-o prin răspunsul dat la întrebarea 18 a interogatoriului în probatoriul

administrat în fața instanței de fond, iar 500 euro pentru ghidul de identitate.

Chiar dacă cererea de

obligare a pârâtei S. la despăgubiri se întemeiază pe fapta ilicită a acesteia din

urmă care, așa cum a reținut și prima instanță, în mod culpabil și-a însușit și

a folosit ilicit logo-urile create de reclamant, obținând profit din vânzarea acestora

de către R., temeiul răspunderii fiind delictual, la aprecierea prejudiciului se

au în vedere, potrivit prevederilor art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996,

fie criterii cum ar fi consecințele economice negative, în special

câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și atunci când

este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale

cauzate titularului dreptului, fie, în cazul în care nu se pot aplica criteriile

menționate, se acordă despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal

datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.

În aplicarea

art. 139

alin. (1) și (2) din lege și având în vedere criteriul pagubei efectiv suferite

de către reclamant (pagubă, însă, care se cuantifică având în vedere cuantumul remunerației

ce i-a fost promise corespunzător comenzii primite de către apelantul reclamant

pentru logo-urile în litigiu, neachitat acestuia și în sumă de 500 euro, ce se datora

însă pentru realizarea integrală a logo-urilor

dar și

caracterul neterminat

al comenzii primite) și criteriul

câștigului nerealizat,

dar reținând și faptul

că părțile nu au ajuns să conlucreze la realizarea integrală a proiectului ce a

făcut obiectul comenzii convenite și la încheierea contractului de cesiune a drepturilor

de autor datorită culpei lor comune, dar și criteriul beneficiul realizat pe nedrept

de S.,

că despăgubirile materiale cuvenite reclamantului

pentru însușirea și folosirea

pe nedrept a operei pot fi cuantificate la 500 euro.

Chiar dacă, după cum susține

reclamantul, potrivit prevederilor legale menționate, instanța de judecată are în

vedere la acordarea despăgubirilor materiale și folosirea până în prezent a operei

pe diverse materiale care ajung la public, cuantumul daunelor materiale nu pot fi

superioare sumei de 500 euro și nu pot însuma 5.000 euro, sumă reprezentând prețul

contractului dintre S. și R., valoare estimată a creației potrivit uzanțelor de

piață pentru un asemenea gen de operă și ore lucrate, deoarece nu pot fi pierdute

din vedere circumstanțele în care s-a realizat încălcarea drepturilor reclamantului

și atitudinea părților, precum și gravitatea încălcării drepturilor de autor în

speță, unde finalizarea transferului drepturilor de proprietate nu s-a mai realizat

din cauza neînțelegerilor dintre părți.

În ceea ce privește critica

apelantului R. referitoare la pretinsa aplicarea greșită a prevederilor art. 139

alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, la stabilirea prejudiciului moral, s-a apreciat

că este parțial fondată, deoarece criteriile sunt prevăzute de lege alternativ,

și nu cumulativ. Astfel, în situația în care prejudiciul material poate fi cuantificat

prin raportare la criteriile prevăzute de lit. a), nu se mai poate acorda cel cuantificat

de art. 139 alin. (2) lit. b), ce se acordă doar în situația în care

criteriile precum consecințele economice negative, în special

câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și daunele morale

nu se pot determina.

Or, în cauză,

prejudiciul material se poate determina și a fost determinat în raport de prevederile

art. 139

alin. (2) lit. a), iar cel moral este determinabil prin raportare la experiența

profesională semnificativă și la prestigiul dovedit al reclamantului, care, potrivit

înscrisurilor din dosarul primei instanțe, a realizat proiecte precum rebrandingul

și designul T., Banca C., F.R.R. și alte proiecte semnificative și are o deosebită

recunoaștere și numeroase premii pentru activitatea pe care o desfășoară, sens în

care, în virtutea rolului devolutiv al apelului, Curtea a apreciat că prejudiciul

moral suferit de reclamant, în cuantum de 3.000 euro, decurge din prevederile

art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Contrar susținerilor apelantei

S., suferința morală a reclamantului a fost dovedită, rezultând cu evidență din

coroborarea mesajelor de corespondență electronică dintre reclamant și S., derulată

pe o lungă perioadă de timp, prin care primul solicită în mod repetat fără succes

însă, să-i fie recunoscute drepturile de autor asupra logo-urilor „R.” și să se

încheie convenția de cesiune a acestor drepturi.

Împotriva deciziei menționate,

au declarat recurs, în termen legal, atât reclamantul C.P., cât și pârâta SC

S.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul

C.P. a arătat, în esență, următoarele:

- În mod greșit, a fost

înlăturată răspunderea SC R.E. SRL (R.), deoarece răspunderea se angajează în mod

obiectiv pentru actele de încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală, neputând

a se invoca buna-credință pentru a justifica încălcarea unui drept de proprietate

intelectuală. De asemenea, profesionistul nu se poate prevala de existența unei

clauze de evicțiune față de cel de la care a cumpărat, acesta trebuind să deducă

din simpla lui calitate de profesionist faptul că prin acele produse sunt încălcate

niște drepturi de proprietate intelectuală. Prezumția existenței unei bune credințe,

respectiv a erorii scuzabile este greu de acceptat în cazul profesioniștilor, adică

a societăților comerciale.

Simpla atingere a dreptului

privat, independent de orice exploatare comercială, constituie un prejudiciu în

sine, ce se impune a fi reparat.

Motivarea instanței de

apel pe aspectul înlăturării răspunderii R. vine în contradicție cu reținerea în

sarcina acesteia a faptei ilicite și interzicerii folosirii operei pe viitor, această

dispoziție a primei instanțe fiind menținută prin hotărârea recurată. Așadar, deși

se reține că în cazul intimatei R. a intervenit o cauză exoneratoare de răspundere,

aceasta este considerată prin aceeași hotărâre autoarea unui fapt ilicit, fiind

obligată la abstențiune pe viitor.

În ceea ce privește vinovăția

pentru angajarea răspunderii unei persoane, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de

autor nu prevede o anumită formă de vinovăție, astfel încât, fiind vorba despre

o răspundere civilă delictuală, răspunderea operează pentru cea mai ușoară culpă,

indiferent de gravitatea vinovăției, iar obligația de reparare a prejudiciului cauzat

este integral, cuantumul despăgubirii depinzând de întinderea prejudiciului, și

nu de gravitatea vinovăției. Buna sau reaua-credință stabilesc dacă autorul faptei

ilicite va fi ținut sau nu să acopere și prejudiciul care nu era previzibil la momentul

săvârșirii faptului ilicit.

Acestea fiind condițiile

atragerii răspunderii pârâtei R., instanța ar fi trebuit să pronunțe o soluție de

obligare a acesteia la repararea prejudiciului, rămânând celei din urmă dreptul

de regres împotriva S. pentru fapta sa, ori altă formă de garantare contractuală

după caz. Calitatea de comerciant a intimatei R. atrage în sarcina acesteia o răspundere

obiectivă pentru prejudiciile create prin acte ilicite săvârșite în desfășurarea

comerțului său, vinovăția sa fiind determinată în raport cu diligența unui profesionist.

Pe de altă parte, argumentul

instanței de apel privind înlăturarea răspunderii R. ca urmare a faptei terțului

S. este nelegal și pentru faptul că terțul este o persoană juridică, adică o personalitate

bazată pe ficțiune, incapabilă prin natura sa să creeze opere.

În cazul de față, nu se

poate invoca faptul că intervenția - interpunerea societății S. ar fi un fapt imprevizibil

și irezistibil având în vedere lipsa de diligență a pârâtei R. când a decis începerea

folosirii Operei în activitatea comercială, aceasta fiind conștientă că o persoană

juridică nu poate crea o operă.

Încrederea bazată pe garanții

contractuale sau pe vreo prezumție ori pe bună-credință a co-contractantului nu

are ca efect înlăturarea răspunderii R. pentru fapta proprie de încălcare a dreptului

unui terț, ci poate fi un motiv contractual sau de drept comun de regres împotriva

S.

Niciun raport juridic

dintre S. și R. nu poate fi opus titularului de drept care va rămâne terț, nefiindu-i

opozabile nici drepturile sau obligațiile izvorâte din acel contract, dar nici reprezentarea

subiectivă asupra faptei pe care autorul faptului ilicit a avut-o ca urmare a încrederii

date în realitatea conturată de contract. Toate aceste realități factuale sau juridice

au relevanță doar între părțile contractante pentru a stabili răspunderea și întinderea

răspunderii uneia față de cealaltă.

R., deși știa că o persoană

juridică nu creează opere, nu a solicitat ca lucrările comunicate să poarte semnătura

autorului, a creatorului propriu-zis, ca o dovadă că opera a fost transmisă cu știința

și acordul autorului, bazându-se exclusiv pe garanțiile oferite de S. și renunțând

la orice diligență proprie.

Astfel, R. a acționat

nu în considerarea respectării dreptului unor terțe persoane, ci cu pasivitatea

oferită de garanții contractuale, garanții care trebuie să își limiteze efectele

doar între părți în mod corelativ și nu trebuie să afecteze terții. Aceștia nu trebuie

să fie vătămați de înțelegerile dintre două părți cu privire la partajarea obligațiilor

de diligentă, garanție și răspundere. Pentru terți, toți răspund de fapta proprie

ca și când acel contract nu ar fi existat.

Fapta S. nu echivalează

cu un caz fortuit, care înlătură răspunderea R., deoarece S. nu a acționat împotriva

R. și fără știința sa, ci au acționat în condițiile și limitele stabilite de contract.

Chiar și încălcarea contractului cu privire la drepturile transmise rămâne tot o

faptă guvernată de contract și nu poate fi un fapt juridic pentru părți, precum

fapta ilicită sau cazul fortuit. Atât timp cât pârâta R. a încheiat un contract

cu S., în baza căruia a renunțat la obligația de a se asigura că dreptul asupra

operei este legal dobândit și nu a făcut nicio diligență în acest fel, R. și-a asumat

riscul răspunderii față de terți întemeindu-se pe dreptul de regres oferit de răspunderea

contractuală.

- În mod greșit, instanța

de apel a cenzurat daunele materiale la suma de 500 euro, făcând nelegal o echivalare

între noțiunea de preț și cea de prejudiciu.

Recurentul reclamant nu

a solicitat prețul unui contract, ci acordarea de despăgubiri pentru încălcarea

unui drept care nu a fost transmis niciodată, iar faptul că din probe a rezultat

că între părți s-a discutat că în cazul intervenirii unei cesiuni prețul ar fi urmat

să fie de 1.000 de euro, este nerelevant pentru că între noțiunea de preț și cea

de prejudiciu există diferențe esențiale care conduc la valori diferite.

Prețul cuprinde adesea

o componentă comercială de adaptare la piață și client existând discount-uri și

tratamente preferențiale pentru anumiți clienți cum e cazul intermediarilor. Cel

care comandă nu este client final, ci doar o agenție intermediară. Sunt relevante

și numărul și volumul comenzilor anterioare sau perspectivele viitoare. În stabilirea

prețului pot interveni alte motive personale sau de circumstanță.

Prejudiciul se referă

strict la paguba suferită de recurent pentru încălcarea dreptului său de proprietate

intelectuală asupra operei și vizează aspectele aflate în strânsă legătură cu activitatea

creativă. Tipărirea de cărți, manuale de identitate, cărți de vizită, nu implică

o activitate creativă, ci reprezintă o aplicare a operei deja create pe anumite

materiale, această activitate nu este parte din valoarea unei creații și nu diminuează

prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului de autor asupra operei.

Directivă 2004/48/CE din

29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală transpusă

prin Ordonanța nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate

intelectuală cere ca despăgubirile acordate să aibă un caracter descurajator.

Or, caracterul descurajator

al măsurilor dispare cu desăvârșire prin acordarea, pentru furtul unui drept de

autor, doar a prețului pe care l-ar fi achitat în condiții contractuale.

Prejudiciul este și trebuie

să fie cel puțin egal cu valoarea maximă pe care autorul ar fi obținut-o pe piața

liberă la un client final, respectiv, în speță, 5.000 de euro cu titlu de daune

materiale, reprezentând valoarea creației potrivit uzanțelor de piață pentru un

asemenea gen de operă și în raport de orele efectiv lucrate, și 15.000 euro, cu

titlu de daune morale, astfel cum permite legea privind drepturile de autor.

- Menținerea dispoziției

primei instanțe de acordare a cheltuielilor de judecată încalcă prevederile

art. 274 C. proc. civ.

Atât timp cât și în sarcina

R. s-a stabilit o obligație de abstențiune pentru viitor, aceasta trebuia obligată

la plata de cheltuieli de judecată.

Ambele pârâte au căzut

în pretenții față de reclamant, instanța stabilind justețea pretenției, respectiv

încălcarea dreptului de autor asupra operei, neavând relevanță modul de reparare

a prejudiciului material și moral, care fac obiectul secundar al cererii.

Aprecierea instanței că

cererea reclamantului nu a fost admisă în proporție de 50% este greșită, singurul

aspect respins fiind obligarea pârâtei R. la plata de despăgubiri. Obiectul principal

al cererii a fost respectarea dreptului de autor prin încetarea actelor vătămătoare,

respectiv interzicerea folosirii neautorizate a operei, iar în raport cu obiectul

principal al cererii, R. a căzut în pretenții.

Pe de altă parte, atât

timp cât instanța de judecată a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei

R. la plata de daune, dar a admis capătul de cerere privind obligarea acesteia de

a mai folosi logo-ul, potrivit principiului proporționalității, cheltuielile de

judecată din fond trebuiau să fie în cuantum de cel puțin 8.016 RON, adică măcar

jumătate din suma totală și nu 4.164 RON.

În dezvoltarea criticilor

de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., pârâta SC S.C. SRL a arătat, în esență, următoarele:

- În mod greșit, instanța

de apel a constatat calitatea reclamantului de autor al operei în discuție, în condițiile

în care a reținut că, la data comenzii realizării logo-ului - cel mai târziu la

data de 19 iunie 2007 -, reclamantul încă mai era salariat al societății SC

S.D. SRL (raporturile de muncă încetând la data de 1 octombrie 2007), iar între

pârâta SC S.C. SRL și SC S.D. SRL exista Contractul servicii publicitare nr. P1.

din 1 noiembrie 2006, comanda fiind trimisă de reprezentantul legal al recurentei-pârâte

către adresa de poștă electronică pe care intimatul-reclamant o folosea în calitatea

sa de salariat.

Punerea în executare a

comenzii de realizarea a logo-ului semnifica, în conformitate cu art. 36 C.

com., acceptarea comenzii și, deci, încheierea unui nou raport contractual în cadrul

mai larg al Contractului servicii publicitare nr. P1. din 01 noiembrie 2006.

În această situație, condițiile

acestuia nu mai puteau fi modificate în mod unilateral nici de către SC S.D.

SRL, nici de salariatul/directorul de creație al acesteia, respectiv intimatul-reclamant.

Faptul că, pe parcursul

executării comenzii, a încetat prin demisie contractul individual de muncă cu SC

S.D. SRL nu este opozabil față de pârâtă, deoarece: raportul contractual dintre

pârâtă și SC S.D. SRL nu era condiționat de calitatea reclamantului de director,

acesta continuând indiferent cine ar fi fost noul director de creație; încetarea

contratului individual de muncă dintre SC S.D. SRL și reclamant nu a fost adusă

la cunoștința recurentei-pârâte; contractul individual de muncă al intimatului-reclamant

a încetat în data de 1 octombrie 2007, deci ulterior primirii, de către recurenta-pârâtă,

primele versiuni ale logo-ului, pe care, ulterior, le-a finalizat prin intermediul

unui terț autor, versiuni trimise de la adresa de poștă electronică de la societatea

SC S.D. SRL; intimatul-reclamant a continuat să comunice cu recurenta-pârâtă folosind

aceeași adresă electronică, ceea ce a fost de natură să o inducă pe aceasta în eroare

cu privire la continuitatea legăturii între reclamant și SC S.D. SRL.

Instanța de apel a reținut

în mod eronat faptul că recurenta-pârâtă ar fi fost de acord ca logo-ul să fie realizat

de către intimatul-reclamant în calitatea sa de autor liber profesionist, un asemenea

acord nefiind exprimat.

Drept urmare, chiar în

situația în care s-ar considera că recurenta-pârâtă a utilizat logo-ul înainte de

a fi executat plata corespunzătoare către SC S.D. SRL, sunt aplicabile principiile

răspunderii contractuale, în sensul că nu reclamantul poate pretinde că a suferit

un prejudiciu prin fapta pârâtei, ci SC S.D. SRL.

Mai mult, eventualul raport

juridic delictual dintre intimatul-reclamant și recurenta-pârâtă este urmarea înfăptuirii

de către intimatul-reclamant a infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 260

alin. (1), (2) și (3) din C. pen. față de recurenta-pârâtă, prin inducerea și menținerea

acesteia în eroare cu privire la calitatea sa de reprezentant al SC S.D. SRL, pentru

obținerea unui folos material injust prin clamarea unui pretins prejudiciu suferit

prin exploatarea de către pârâtă și clienta acesteia a unei opere asupra căreia

nu reclamantul are drepturi patrimoniale.

- Hotărârea instanței

de apel a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 139 alin. (2) din Legea

nr. 8/1996, atât în ce privește daunele patrimoniale, cât și în ce privește daunele

morale.

În ceea ce privește daunele

patrimoniale, instanța de apel a reținut, în mod corect, că este incident art. 139

alin. (2) lit. a) teza I din lege, iar remunerația corespunzătoare logo-ului este

în cuantum de 500 euro.

Cu toate acestea și în

ciuda faptului că a admis faptul că logo-ul realizat de intimatul-reclamant constituie

o operă nefinalizată (pentru a cărei finalizare recurenta-pârâtă a contractat și

plătit alți autori), instanța de apel a decis ca recurenta-pârâtă să plătească intimatul-reclamant

despăgubiri patrimoniale în cuantumul pe care acesta ar fi trebuit să îl primească

dacă își finaliza opera.

Or, „consecințele economice

negative, în special câștigul nerealizat” la se face referire în art. 139 alin.

(2) lit. a) teza întâi din lege, înseamnă câștigul corespunzător operei efectiv

realizate, astfel încât daunele patrimoniale ar fi trebuit acordate în mod proporțional

cu gradul de realizare/finalizare al operei (logo-ului).

În ceea ce privește daunele

morale, în mod greșit s-a apreciat că simpla utilizare fără drept a unei opere dă

naștere, în mod automat, unui prejudiciu moral, care nu ar trebui dovedit. Doar

cuantificarea prejudiciului moral rămâne în puterea deplină a instanței, daunele

morale neputând fi acordate fără a se proba existența prejudiciului, potrivit regulilor

aplicabile în materia răspunderii civile delictuale.

Existența prejudiciului

nu poate fi prezumată, chiar dacă este vorba de un prejudiciu moral, pentru că,

în caz contrar, orice persoană interesată ar putea obține o reparație (inclusiv

patrimonială) din simpla afirmație nedovedită că ar fi fost prejudiciată, ceea ce

este inacceptabil.

Eventualele performanțe

profesionale ori nivelul educației intimatului-reclamant nu au legătură cu posibilitatea

existenței prejudiciului moral și nu îl dovedesc doar prin ele însele.

La termenul de judecată

din 31 mai 2013, recurentul reclamant a invocat excepția nulității recursului pârâtei

SC S.C. SRL pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C.

proc. civ., arătând că, prin motivele invocate, se tinde la reinterpretarea probelor

și la modificarea situației de fapt reținute de instanța de apel, ceea ce nu este

posibil în recurs.

Înalta Curte urmează a

analiza în primul rând recursul pârâtei, atât în considerarea excepției invocate,

ce se impune a fi analizată cu prioritate, cât și față de motivele de recurs formulate,

ce pun în discuție însuși dreptul la despăgubiri al reclamantului, în calitate de

autor, în timp ce criticile reclamantului vizează legalitatea deciziei recurate

pe aspectul despăgubirilor solicitate și neacordate. Or, pentru a se răspunde acestor

din urmă critici, trebuie verificate în prealabil motivul de recurs vizând îndreptățirea

reclamantului la despăgubiri.

În ceea ce privește recursul

pârâtei SC S.C. SRL (S.), Înalta Curte apreciază, din dezvoltarea motivelor de recurs

formulate, că, într-adevăr, o parte dintre critici, respectiv cele privind îndreptățirea

reclamantului la despăgubiri, vizează temeinicia, și nu legalitatea deciziei recurate,

însă criticile referitoare la modul de aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor

art. 139 alin. (2) lit. a) teza I din Legea nr. 8/1996, pot fi analizate din perspectiva

cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Neîncadrarea unora dintre

motivele de recurs în cazurile expres și limitativ descrise de art. 304 C.

proc. civ. nu conduce la nulitatea recursului, în condițiile art. 306 alin. (1)

C. proc. civ., deoarece atare sancțiune operează doar dacă niciuna dintre critici

nu poate fi analizat prin prisma vreunuia dintre cazurile de casare sau de modificare

din art. 304, pentru a se considera că recursul este nemotivat.

Atât timp cât este posibilă

cercetarea legalității deciziei recurate în raport de unele dintre criticile formulate,

inadmisibilitatea celorlalte critici conduce doar la înlăturarea lor din analiza

instanței de recurs, fără ca recursul să fie nul, astfel încât excepția cu acest

obiect nu este întemeiată și va fi respinsă ca atare.

Analizând motivele de

recurs, se reține că pârâta a susținut, în primul rând, că reclamantul, în calitate

de autor al operei în discuție, nu este îndreptățit la despăgubiri, deoarece drepturile

patrim