ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3052/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1733 din 18 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 44056/3/2010, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul C.P., în contradictoriu cu pârâtele SC S.C. SRL, SC R.E. SRL. A fost obligată pârâta SC R.E. SRL să înceteze folosirea logo-ului principal „R.”, a cărui reprezentare grafică constă în semnul „R.”, scris cu tipul de literă M.B.

(cu majuscule îngroșate), de culoare gri-bleu în degrade pe verticală de la nuanțe deschis la nuanțe mai închise, alături de o formă grafică complexă situată deasupra finalului semnului „R.”, constând dintr-un ansamblu de 6 forme geometrice triunghiulare cu laturi curbe, de arii diferite dispuse în sens crescător/descrescător față de orizontală, a căror reprezentare de ansamblu dă imaginea unui dreptunghi ce tocmai se deformează la mediană, reprezentând imaginea stilizată a unei flamuri fluturând în vânt, primele trei forme triunghiulare fiind de aceeași culoare gri în degrade ca și semnul „R.”, ultimele trei forme având culoarea bleu-turcoaz, precum și a logo-urilor derivate din cel principal, formate prin adăugarea la logo-ul principal a semnelor „L.”, „M.” și, respectiv, „E.”, toate scrise în aceeași poziție, dreaptă jos, față de semnul „R.”, cu tipul de literă M.R.

(majuscule mai mici și mai subțiri decât acesta), fiecare în altă culoare - gri închis, verde fistic și portocaliu - în aceeași culoare fiind desenate și ultimele trei forme triunghiulare din compunerea flamurii. A fost obligată pârâta SC S.C. SRL la plata către reclamant a sumei de 1.000 euro - despăgubiri pentru prejudicii materiale și 3.000 euro - despăgubiri pentru prejudicii morale (în echivalent în RON la cursul BNR din data plății efective). A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtei SC R.E. SRL la plata de despăgubiri. A fost obligată pârâta SC S.C. SRL să publice dispozitivul hotărârii în trei cotidiene naționale. A fost obligată pârâta SC S.C. SRL la plata către reclamant a sumei de 4.164 RON, cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, tribunalul a constatat, în esență, că l ogo-ul principal „R.”, precum și logo-urile derivate din cel principal (formate prin adăugarea la logo-ul principal a semnelor „L.”, „M.” și „E.”) fac obiectul protecției oferite de Legea nr. 8/1996, întrucât îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 7 (îmbracă o formă concretă de exprimare prin combinarea numelui brandului cu un simbol grafic, sunt susceptibile de aducere la cunoștința publicului, dat fiind scopul utilizării lor în prezent și reprezintă o creație originală decurgând din combinația caracterelor literelor, a culorilor, a poziției literelor și simbolurilor și a figurilor grafice folosite). În aplicarea art. 1 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, protecția operei este asigurată, independent de aducerea la cunoștință publică, prin simplu fapt al realizării sale, chiar în formă nefinalizată.

Titularul dreptului de autor asupra acestor creații este reclamantul C.P., care a fost contactat de S. pentru crearea identității de brand „R.” (astfel cum rezultă din corespondența electronică necontestată de părți). Reclamantul a formulat mai multe propuneri, în urma solicitărilor repetate ale beneficiarului final, ultima sa propunere transmisă către S. fiind modificată neesențial (culori și fonturi), aspect confirmat de martorul D.D. Din mail-ul trimis de reclamant martorului D.D. la data de 10 decembrie 2007, rezultă că inițiativa semnului grafic reprezentând o dublă flamură a aparținut reclamantului. Între părți nu a fost încheiat un contract, deși s-au purtat discuții cu privire la acest aspect.

Din mail-ul din data de 29 mai 2008, rezultă că reprezentantul S. confirmă o remunerație de 1.000 euro, din care 500 euro pentru finalizarea logo-ului și restul pentru finalizarea integrală a proiectului R. De asemenea, în mail-ul din 10 octombrie 2008, reprezentantul S. afirmă că va încheia cu reclamantul contractul solicitat de acesta, cu rezerva că va achita banii la cursul valutar al lunii iulie când fusese achitat contractul S.R.

Deși între părți a existat o colaborare anterioară, pentru alte proiecte, de care ambele părți au fost mulțumite, în cadrul proiectului R., ca urmare a perioadei îndelungate de timp generate în parte de pretențiile beneficiarului și ca urmare a neîncheierii unui contract ferm, au apărut neînțelegeri între reclamant și reprezentanții S. Prin urmare, deși nu a fost încheiat între părți un contract în formă scrisă, tribunalul a constat că reclamantul a realizat un logo la comanda directă a S. Este corectă susținerea reclamantului în combaterea apărărilor pârâtelor, privind obligativitatea încheierii contractului în formă scrisă în raport de art. 41 - 42 din Legea nr. 8/1996, precum și susținerea că, dacă în situația existenței unui asemenea contract de comandă a unei opere viitoare, potrivit art. 46 alin. (1), drepturile patrimoniale rămân ale autorului, în lipsa unei clauze de cesiune, cu atât mai mult în situația inexistenței unui contract (și deci a unei potențiale răspunderi delictuale), drepturile asupra operei nefinalizate rămân în beneficiul autorului acestei opere.

Sub aspectul condițiilor antrenării răspunderii civile delictuale, tribunalul a constatat că pârâta S. a săvârșit o faptă ilicită constând în însușirea și folosirea nelegitimă a logo-ului creat de reclamant, inclusiv prin obținerea de profit din vânzarea sa către R. (potrivit mențiunilor contractului aflat la dosar), intenția directă rezultând din cunoașterea faptului că reclamantul este autorul logo-ului. Această faptă a produs un prejudiciu reclamantului (atât moral, cât și material), constând în încălcarea drepturilor nepatrimoniale prevăzute de art. 12 și art. 10 lit. a) și b) din Legea nr. 8/1996 și în lipsa oricărei remunerații pentru activitatea creativă desfășurată.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor materiale, tribunalul a reținut că a existat o înțelegere între părți, confirmată de către reprezentantul S., cu privire la o remunerație în cuantum de 1.000 euro, totodată, că suma de 5.100 euro prevăzută în contractul S. - R. acoperă o sferă mai largă de servicii decât crearea logo-ului, iar după predarea logo-ului de către reclamant au fost aduse modificări neesențiale (fapt ce rezultă și din depoziția martorului și din contractul de cesiune încheiat cu A.L. pentru servicii specifice de grafician, tehnoredactor și textier).

Prin urmare, având în vedere și faptul că părțile au colaborat anterior în situații similare pentru remunerații în cuantum de 1.000 de euro, tribunalul a apreciat că cererea de despăgubire materială trebuie admisă în parte pentru această sumă, iar nu pentru cea de 5.100 euro care acoperă și alte servicii oferite de S. către R. într-un contract față de care reclamantul este terț și care nici nu îi poate dăuna, dar nici nu îi poate profita. În privința cuantumului despăgubirilor morale, tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, constatând că despăgubirile pentru prejudiciile morale sunt triple față de despăgubirile materiale, respectiv 3.000 euro.

În privința acțiunii formulate împotriva pârâtei R., sub aspectul cerințelor antrenării răspunderii sale delictuale, tribunalul a constat că această pârâtă beneficiază de o cauză exoneratoare de răspundere - lipsa oricărei culpe generată de fapta unei terțe persoane - pârâta S. Astfel, R. nu a cunoscut faptul că pârâta S. a sub-contactat o terță persoană pentru realizarea logo-ului comandat de beneficiar, ceea ce înseamnă că fapta pârâtei S. întrerupe raportul de cauzalitate între fapta R. (beneficiarul logo-ului) și prejudiciul cauzat reclamantului și înlătură culpa sa în săvârșirea propriei fapte. Lipsa culpei exonerează pârâta de răspundere civilă delictuală pentru folosirea până în prezent a logo-ului creat de reclamant și pentru prejudiciul suferit de acesta.

În ceea ce privește folosirea pe viitor a logo-urilor R., cererea reclamantului a fost admisă deoarece numai așa se poate realiza repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamant. A fost admisă cererea de publicare a dispozitivului sentinței ca măsură suplimentară de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită. În privința cheltuielilor de judecată, acestea trebuie suportate de pârâta S., în măsura admiterii pretențiilor reclamantului (lipsa culpei pârâtei S. pe planul răspunderii delictuale răsfrângându-se și asupra culpei sale procesuale). Prin decizia civilă nr. 98 din 20 iunie 2012 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC S.C.

SRL, a admis apelul formulat de către apelantul - pârât SC S.C. SRL împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul obligării pârâtei SC S.C. SRL la plata către reclamant a sumei de 500 euro despăgubiri pentru prejudiciul material, fiind păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Prin aceeași decizie, au fost respinse apelurile formulate de către SC R.E. SRL și C.P., ca nefondate. Pentru a decide astfel, s-a reținut, în ceea ce privește excepțiile lipsei calității procesuale active și cea a lipsei calității procesuale a pârâtei SC S.C. SRL (S.) - invocate de pârâta SC S.C. SRL ca motiv de apel și respectiv, pe cale separată -, că reclamantul este autorul operei neterminate constând în logo-ul principal „R.”, precum și logo-urile derivate din cel principal, realizate la comanda pârâtei SC R.E.

SRL (R.), în calitate de beneficiar al operei, comandă transmisă pârâtei S. în temeiul contractului pentru consultanța de publicitate încheiat între pârâți și, prin intermediul acestuia din urmă, reclamantului, în calitate de autor. Din coroborarea probelor administrate în cauză, a rezultat că, potrivit contractului cadru de servicii publicitare nr. 10 din 01 noiembrie 2006, societatea SC S.D. SRL (S.D.) asigura prestarea de servicii de creație în materie de servicii de publicitate pentru pârâta S., în calitate de beneficiar (client), prestatorul de servicii de publicitate SC S.D. SRL urmând a adapta orice material publicitar conceput sau furnizat de pârâtă sau în numele acesteia, servicii constând în editarea, revizuirea, sau adaptarea unor astfel de materiale publicitare în scopul de a le face compatibile cu articolele cu articolele publicitare concepute de prestator pentru beneficiar și să le adapteze conform indicațiilor beneficiarului.

Curtea a mai reținut că reclamantul a avut calitatea de salariat al societății, director de creație al SC S.D. SRL în perioada 1 ianuarie 2004 - 1 octombrie 2007, conform contractului individual de muncă înregistrat la I.T.M.B. sub nr. 125/2004, actului adițional nr. 1 din 05 ianuarie 2004 și deciziei nr. 3 din 01 octombrie 2007 a SC S.D. SRL, depuse ca înscrisuri noi în faza apelului, însă raporturile de muncă dintre apelant cu SC S.D.

SRL au încetat prin acordul părților la data de 1 octombrie 2007. În ceea ce privește comanda și realizarea logo-urilor în discuție, Curtea a reținut, însă, că, după cum arată explicit însuși pârâta S. prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, în anul 2006, S., prin directorul său general D.D., l-a contactat pe reclamant în nume propriu (în calitate de fost coleg în cadrul unei alte agenții de publicitate și de partener cu care anterior colaborase la realizarea altor proiecte de publicitate, însă ca reprezentanți ai firmelor S.D.

și respectiv S.), adresându-i comanda de realizare a unei opere viitoare, reprezentate de identitatea vizuală a clientului S., societatea R. Pârâta a arătat explicit în întâmpinare că a transmis reclamantului comanda în care se arătau modalitățile de realizare a identității vizuale a R., de asemenea, că în comandă erau cuprinse cerințele mărimii logoului și recomandările de aplicare, fonturile recomandate, cărțile de vizită, mapa, antetul și celelalte condiții; totodată, se menționează că reclamantul era cel care trebuia să finalizeze comanda prin întocmirea unui manual de identitate a mărcii „R.”, iar referirile la calitatea reclamantului de adresant al comenzii operei viitoare sunt numeroase pe tot parcursul întâmpinării.

De asemenea, și din coroborarea corespondenței electronice derulate între S. și reclamant rezultă că, atât în perioada în perioada octombrie 2006 - septembrie 2007, însă și ulterior pierderii de către reclamant a calității de salariat al S.D., respectiv în perioada octombrie 2007-iunie 2009, adresantul și realizatorul comenzii operei viitoare, cu care pârâta S. a stabilit condițiile de realizare a operei viitoare comandate, este reclamantul în nume personal, iar nu societatea S.D., cu care reclamantul încetase, de altfel, raporturile juridice de muncă încă de la data de 1 octombrie 2007, chiar dacă a continuat și după această dată să folosească o adresă de poștă electronică ce cuprindea denumirea fostului angajator.

Mai mult, comanda operei viitoare, contrar susținerilor fără fond ale pârâtei S., a fost nu doar acceptată, ci și realizată de către reclamant în nume propriu, după cum rezultă din coroborarea întregului probatoriu, respectiv a corespondenței electronice derulate între S. și reclamant din perioada octombrie 2006 - iunie 2009, cu răspunsurile la întrebările 2, 3, 4 și 5 din răspunsurile la interogatoriul luat de către reclamant reprezentatului legal al pârâtei S. și cu declarația martorului D.D. Este relevant că, la întrebările nr. 3 și 5 din interogatoriu, pârâta S. a arătat că s-a încheiat comanda operei viitoare cu reclamantul în nume propriu, ca urmare a solicitării acestuia de a nu mai colabora prin intermediul societății S.D.

De altfel, cele mai multe dintre detaliile realizării operei neterminate în discuție și stabilirii condițiilor de plată au fost stabilite, respectiv negociate de către pârâta S., în calitate de beneficiar cu reclamantul, în calitate de autor în perioada ulterioară încetării raporturilor de muncă ale acestuia cu S.D., respectiv în perioada octombrie 2007 - iunie 2009, cea ce infirmă categoric susținerile pârâtei că realizatorul operei și persoană prejudiciată ar fi S.D. Curtea a mai reținut, în ceea ce privește raporturile juridice statornicite între părți, că între pârâta R., în calitate de beneficiar și pârâta S., firmă de consultanță în afaceri, specializată în domeniile de marketing, reclamă, promovare și relații publice, în calitate de consultant, s-a încheiat contractul pentru consultanță în publicitate nr. P1.

din 03 iulie 2006, în vederea înnoirii identității societății beneficiare. Potrivit art. 2 din contract, consultantul se obliga față de beneficiar să-i furnizeze următoarelor servicii: realizarea arhitecturii brandului „R.”; ghid de utilizare vizuală, incluzând un logo cu particularizare pe culori sau orice altă modalitate de distincție pentru trei direcții de activitate, carte de vizită, mapă, foaie cu antet, șablon de prezentare P.P., copertă CD, mărimea logo-ului și recomandări de aplicare, fonturile recomandate, homepage de website - creația template-ului, ca imagine; recomandări creative, incluzând card de complimente, model de fax, model de memo, model de status report, plic de corespondență, modul în care societatea să își plaseze logo-ul pe diverse materiale ocazionale (mașina, plăcuța de semnalizare, format general de poster); recomandări de comunicare relații publice.

Totodată, potrivit art. 3 din contract, beneficiarul se obliga față de prestatorul de servicii să achite suma de 5.100 euro plus TVA, reprezentând remunerare consultanță de branding. Potrivit art. 9 din contract, părțile s-au înțeles ca, după plata în totalitate a sumelor datorate pârâtei S., R. devine proprietarul tuturor conceptelor de marketing, reclamă și promovare, precum și a tuturor planurilor și elementelor, acestea incluzând materialul original înregistrat pentru reclame de TV sau radio, elemente de tipărire, text, fotografii, machete, imagini și concepte, denumiri, logo-uri, mărci înregistrate, mesaje, teme și toate materialele de reclamă în orice formă, indiferent cum sunt legate de pregătirea și producția conceptelor de marketing și reclamă, iar potrivit art. 10 din contract, părțile s-au înțeles ca pârâta R. să dobândească „toate drepturile de autor în conformitate cu condițiile prezentului contract, pe teritoriul României”.

Totodată, după cum rezultă din corespondența dintre părți, răspunsurile pârâtei S. la interogatoriul luat de reclamant și depoziția martorului D.D., că între pârâta S., în calitate de împuternicit al beneficiarului, și reclamant, în calitate de autor, s-a încheiat un contract de comandă a unei opere viitoare, ca urmare a ofertei transmise de către pârâtă și acceptată de către reclamant, părțile înțelegându-se ca reclamantul să contribuie potrivit cerințelor formulate de client și adaptate de către S. la proiectul privind crearea identității de brand a R., în schimbul unei remunerații de 1.000 euro, dintre care 500 de euro pentru realizarea logo-ului „R.” (după cum rezultă din transcrierea corespondenței electronice dintre S. și reclamant din 29 mai 2008 și cum a arătat și martorul D.) și 500 de euro pentru realizarea manualului creativ; comanda S. intitulată „brief” a detaliat identitatea clientului, logo-ul existent, culorile și dorința de modificare a logo-ului clientului, iar în realizarea acestei comenzi reclamantul a realizat mai multe propuneri de logo, ca parte de început a proiectului negociat între părți, pe care le-a transmis pârâtei, iar schițelor logo-urilor astfel realizate le-au fost aduse modificări pe parcursul realizării comenzii corespunzător cerințelor clientului R.,

părțile contractului de comandă urmând să încheie un contract de cesiune a drepturilor de autor. Tot din coroborarea probatoriului administrat în cauză, Curtea, a constatat că logo-urile realizate de către reclamant și care sunt în prezent folosite de R. sunt cele concepute de către reclamant și care au suferit mici modificări aduse de către alți specialiști (după cum rezultă din simpla confruntare vizuală a logou-rilor realizate de către reclamant cu cele folosite de către R. în prezent), aceștia din urmă realizând și manualul de identitate vizuală al apelantei R. După cum corect a considerat și Tribunalul, opera comandată, deși nu a fost finalizată de către autorul ei, reprezintă, contrar susținerilor R., o operă neterminată, al cărei autor este reclamantul, și care este recunoscută și protejată potrivit prevederilor coroborate ale art. 1 alin. (2) și art. 7 al Legii nr. 8/1996, iar nu „lucrări pregătitoare” ale unei opere comandate.

Mai mult, în cauză cel ce a comandat opera nu a denunțat contractul de comandă în sensul prevederilor art. 46 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, astfel că în cauză logo-urile reprezintă o opera neterminată de către reclamant, finalizată cu modificările aduse ulterior și care este folosită în prezent de către R. Finalizarea operei în discuție și încheierea contractului de cesiune a drepturilor de autor dintre reclamant, în calitate de autor al operei constând în logo-urile în discuție și pârâtă, nu s-au mai realizat, datorită neînțelegerilor dintre autor și S. referitor la data plății operei constând în logo-urile și la încheierea contractului de cesiune.

Din interpretarea art. 46 din Legea nr. 8/1996, precum și din prevederile art. 41 și 42 din lege, s-a apreciat, contrar susținerilor apelantei R., că, prin contractul de operă viitoare, autorul se obligă să realizeze opera viitoare, în termenul și în condițiile convenite prin contractul de comandă, și să o pună la dispoziția celui care a comandat-o, iar în situația în care opera este acceptată de acesta din urmă, părțile de comun acord încheie contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale asupra operei comandate acceptate, iar nu după cum susține apelantul p rin contractul de comandă a operei viitoare autorul și-ar asuma și obligația de a ceda opera celui care a comandat-o, după finalizarea ei, iar transferul drepturilor patrimoniale de autor ar opera în temeiul contractului de comandă.

Opera, creație a autorului, chiar dacă este realizată la comanda unui beneficiar, poate fi valorificată de cel ce a comandat-o doar prin încheierea unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, rezultat al acordului expres și ulterior al autorului, contract ce trebuie să menționeze explicit transferul drepturilor de autor, așa cum rezultă din întreaga economie a prevederilor art. 39 și următoarele ale Legii nr. 8/1996, iar nu prin simpla încheiere a contractului de comandă . Este nefondată și susținerea apelantei R. potrivit căreia ar fi dobândit drepturile de autor de la S. în temeiul prevederilor art. 9 și 10 din contractul pentru consultanță în publicitate nr. P1.

din 03 iulie 2006, încheiat între R. și S., datorită, pe de-o parte, faptului că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta nu poate conduce la nașterea de drepturi sau obligații în favoarea, respectiv în sarcina persoanelor ce nu au participat la încheierea lor, iar pe de altă parte, S. nu dobândise drepturile patrimoniale de autor prin încheierea unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor cu autorul operei, fiind aplicabil principiul potrivit căruia nimeni nu poate transfera mai multe drepturi decât are el însuși.

În ceea ce privește susținerea R. potrivit căreia, la finalizarea operei cu contribuția S., aceasta din urmă ar fi dobândit calitatea de autor al întregii opere comandate, și aceasta este nefondată deoarece, după cum corect a reținut prima instanță, logo-urile comandate de către R. și folosite de aceasta în activitatea curentă, au fost modificate nesemnificativ în raport de cele realizate de reclamant, care, astfel, a rămas autorul operei în discuție, chiar dacă nu a finalizat-o, caracterul neterminat al operei având relevanță doar sub aspectul întinderii despăgubirilor datorate pentru utilizarea nelicită a operei.

Drepturile de creație intelectuală sunt o categorie intermediară între drepturile reale și cele de creanță, și se află la granița drepturilor patrimoniale și a celor personal nepatrimoniale, autorul având drepturi personale nepatrimoniale legate de creație, respectiv dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștința publică, de a fi recunoscut ca autor al operei, dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștința publicului și de a retracta opera, dreptul la respectarea integrității operei; un drept real de proprietate asupra obiectului material ce materializează opera și un drept incorporal de natură mobiliară, respectiv un drept de natură patrimonială ce rezultă din valorificarea creației.

Drepturile de creație intelectuală sunt așadar drepturi aflate la confluența drepturilor reale cu cele de creanță, mai apropiate de categoria drepturilor reale, nefiind drepturi de creanță prin ele însele pentru că presupun exercitarea lor asupra unui debitor determinat sau cel puțin determinabil și conferă titularului lor posibilitatea punerii lor în valoare în diferite moduri, iar din acest punct de vedere se apropie de drepturile reale ca drepturi exclusive de exploatare. Nu are relevanță din această perspectivă faptul că reclamantului, în calitate de autor, comanda de realizare a operei în discuție și al cărei beneficiar final era R., i-a fost transmisă de către S. cu care R. încheiase contractul pentru consultanță în publicitate nr. P1.

din 03 iulie 2006. Chiar dacă apelanta R. este beneficiar al operei comandate și neterminate, este totuși cea care folosește opera realizată de către apelantul reclamant fără ca autorul să-i fi cesionat drepturile patrimoniale de autor, fiindu-i încălcat reclamantului dreptul moral la divulgarea operei, reglementat de art. 10 lit. a) din Legea nr. 8/1996 și dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa, în condițiile în care acesta nu a consimțit la utilizarea ei, drept reglementat de prevederile art. 12 din Legea nr. 8/1996.

Cererea prin care reclamantul, în calitate de autor, a solicitat încetarea utilizării operei de către apelanta R. fără acordul său, are natura juridică a unei acțiuni reale tocmai în considerarea dreptului invocat de reclamant, respectiv dreptul de autor și în ciuda faptului că subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății este cel ce a comandat opera, însă nu i s-au transmis drepturile patrimoniale de autor, respectiv posibilitatea de a exploata creația, iar nu natura unei cereri personale, deoarece prin intermediul acesteia nu se solicită despăgubiri de la cel ce a comandat opera, deoarece a denunțat contractul și nici nu se invocă faptul că acesta nu a achitat prețul comenzii, ci faptul că prin încălcarea dreptului său de autor și utilizarea nelicită a operei i s-au creat prejudicii.

Nefondate sunt și susținerile reclamantului potrivit cărora prima instanță, în mod greșit, ar fi respins cererea de obligare a pârâtei R. la plata de despăgubiri, deoarece, chiar dacă acțiunea în interzicerea continuării încălcării dreptului de autor este întemeiată pe dispozițiile art. 10, art. 12 și art. 13 din Legea nr. 8/1996 iar nu pe dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală, nu este mai puțin adevărat că cererea de obligare a pârâtei R. la plata de despăgubiri pentru încălcarea dreptului de autor se întemeiază pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., după cum corect a reținut Tribunalul.

În ceea ce privește condițiile angajării răspunderii civile delictuale a apelantei R., prima instanță a reținut corect împrejurarea că fapta ilicită a pârâtei S., ca terț, înlătură vinovăția apelantei R. și o exonerează pe aceasta din urmă de răspundere deoarece, potrivit probatoriului administrat, prima nu a cunoscut faptul că S. a subcontractat realizarea logo-ului pe care l-a comandat, iar fapta proprie a apelantei S. întrerupe raportul de cauzalitate dintre fapta apelantei R. și prejudiciul cauzat reclamantului și înlătură culpa sa.

Prin urmare, lipsa culpei o exonerează de răspundere pentru folosirea până în prezent a operei și pentru prejudiciul suferit de reclamant deoarece, în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, distincția dintre cazul fortuit și forța majoră nu prezintă o importanță deosebită, ambele având aceleași efecte exoneratoare, neavând deci relevanță împrejurarea că fapta terțului, respectiv, respectiv interpunerea apelantei S. era doar relativ și nu în mod absolut imprevizibilă și irezistibilă.

Nu se poate considera nici că R., în condițiile în care a fost de bună credință la încheierea contractului cu S., ar fi trebuit să facă demersuri suplimentare pentru a se asigura, când a decis să înceapă folosirea operei de care o comandase și pentru care achitase prețul, că autorul logo-urilor este chiar S. Nu pot fi primite nici susținerile reclamantului potrivit cărora prima instanță, în mod greșit, ar fi acordat doar cheltuielile de judecată parțiale de 4.164 RON din cuantumul solicitat de 16.032,63 RON, deoarece, pe de-o parte, cererea reclamatului a avut trei capete de cerere, iar aceasta a fost admisă doar parțial.

Suma de bani acordată este justificată prin raportarea proporției în care cererea a fost admisă la pretențiile cu care instanța a fost învestită, respectiv: două capete de cerere au fost admise, iar din pretențiile reprezentate de cel de-al doilea capăt de cerere proporția de admitere a fost doar o zecime și doar parțială, și nu de 50%, după cum susține apelantul; de asemenea, cererea de despăgubiri îndreptată împotriva pârâtei R., în solidar cu cealaltă pârâtă, a fost respinsă.

În ceea ce privește daunele materiale acordate, Curtea a reținut, din coroborarea probatoriului administrat în cauză, că prin convenția de comandă dintre reclamant și S., părțile s-au înțeles la plata unei remunerații în cuantum de 1.000 de euro, care se referea atât la realizarea logo-urilor care fac obiectul cauzei, cât și la realizarea unui ghid de identitate vizuală, ghid care nu a mai fost realizat, din care remunerația corespunzătoare logo-rilor a fost stabilită la 500 de euro, valoare pe care însuși reclamantul a recunoscut-o prin răspunsul dat la întrebarea 18 a interogatoriului în probatoriul administrat în fața instanței de fond, iar 500 euro pentru ghidul de identitate.

Chiar dacă cererea de obligare a pârâtei S. la despăgubiri se întemeiază pe fapta ilicită a acesteia din urmă care, așa cum a reținut și prima instanță, în mod culpabil și-a însușit și a folosit ilicit logo-urile create de reclamant, obținând profit din vânzarea acestora de către R., temeiul răspunderii fiind delictual, la aprecierea prejudiciului se au în vedere, potrivit prevederilor art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, fie criterii cum ar fi consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului, fie, în cazul în care nu se pot aplica criteriile menționate, se acordă despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.

În aplicarea art. 139 alin. (1) și (2) din lege și având în vedere criteriul pagubei efectiv suferite de către reclamant (pagubă, însă, care se cuantifică având în vedere cuantumul remunerației ce i-a fost promise corespunzător comenzii primite de către apelantul reclamant pentru logo-urile în litigiu, neachitat acestuia și în sumă de 500 euro, ce se datora însă pentru realizarea integrală a logo-urilor dar și caracterul neterminat al comenzii primite) și criteriul câștigului nerealizat, dar reținând și faptul că părțile nu au ajuns să conlucreze la realizarea integrală a proiectului ce a făcut obiectul comenzii convenite și la încheierea contractului de cesiune a drepturilor de autor datorită culpei lor comune, dar și criteriul beneficiul realizat pe nedrept de S., că despăgubirile materiale cuvenite reclamantului pentru însușirea și folosirea pe nedrept a operei pot fi cuantificate la 500 euro.

Chiar dacă, după cum susține reclamantul, potrivit prevederilor legale menționate, instanța de judecată are în vedere la acordarea despăgubirilor materiale și folosirea până în prezent a operei pe diverse materiale care ajung la public, cuantumul daunelor materiale nu pot fi superioare sumei de 500 euro și nu pot însuma 5.000 euro, sumă reprezentând prețul contractului dintre S. și R., valoare estimată a creației potrivit uzanțelor de piață pentru un asemenea gen de operă și ore lucrate, deoarece nu pot fi pierdute din vedere circumstanțele în care s-a realizat încălcarea drepturilor reclamantului și atitudinea părților, precum și gravitatea încălcării drepturilor de autor în speță, unde finalizarea transferului drepturilor de proprietate nu s-a mai realizat din cauza neînțelegerilor dintre părți.

În ceea ce privește critica apelantului R. referitoare la pretinsa aplicarea greșită a prevederilor art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, la stabilirea prejudiciului moral, s-a apreciat că este parțial fondată, deoarece criteriile sunt prevăzute de lege alternativ, și nu cumulativ. Astfel, în situația în care prejudiciul material poate fi cuantificat prin raportare la criteriile prevăzute de lit. a), nu se mai poate acorda cel cuantificat de art. 139 alin. (2) lit. b), ce se acordă doar în situația în care criteriile precum consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și daunele morale nu se pot determina.

Or, în cauză, prejudiciul material se poate determina și a fost determinat în raport de prevederile art. 139 alin. (2) lit. a), iar cel moral este determinabil prin raportare la experiența profesională semnificativă și la prestigiul dovedit al reclamantului, care, potrivit înscrisurilor din dosarul primei instanțe, a realizat proiecte precum rebrandingul și designul T., Banca C., F.R.R. și alte proiecte semnificative și are o deosebită recunoaștere și numeroase premii pentru activitatea pe care o desfășoară, sens în care, în virtutea rolului devolutiv al apelului, Curtea a apreciat că prejudiciul moral suferit de reclamant, în cuantum de 3.000 euro, decurge din prevederile art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Contrar susținerilor apelantei S., suferința morală a reclamantului a fost dovedită, rezultând cu evidență din coroborarea mesajelor de corespondență electronică dintre reclamant și S., derulată pe o lungă perioadă de timp, prin care primul solicită în mod repetat fără succes însă, să-i fie recunoscute drepturile de autor asupra logo-urilor „R.” și să se încheie convenția de cesiune a acestor drepturi. Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs, în termen legal, atât reclamantul C.P., cât și pârâta SC S.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează: În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul C.P. a arătat, în esență, următoarele: - În mod greșit, a fost înlăturată răspunderea SC R.E.

SRL (R.), deoarece răspunderea se angajează în mod obiectiv pentru actele de încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală, neputând a se invoca buna-credință pentru a justifica încălcarea unui drept de proprietate intelectuală. De asemenea, profesionistul nu se poate prevala de existența unei clauze de evicțiune față de cel de la care a cumpărat, acesta trebuind să deducă din simpla lui calitate de profesionist faptul că prin acele produse sunt încălcate niște drepturi de proprietate intelectuală. Prezumția existenței unei bune credințe, respectiv a erorii scuzabile este greu de acceptat în cazul profesioniștilor, adică a societăților comerciale. Simpla atingere a dreptului privat, independent de orice exploatare comercială, constituie un prejudiciu în sine, ce se impune a fi reparat.

Motivarea instanței de apel pe aspectul înlăturării răspunderii R. vine în contradicție cu reținerea în sarcina acesteia a faptei ilicite și interzicerii folosirii operei pe viitor, această dispoziție a primei instanțe fiind menținută prin hotărârea recurată. Așadar, deși se reține că în cazul intimatei R. a intervenit o cauză exoneratoare de răspundere, aceasta este considerată prin aceeași hotărâre autoarea unui fapt ilicit, fiind obligată la abstențiune pe viitor. În ceea ce privește vinovăția pentru angajarea răspunderii unei persoane, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor nu prevede o anumită formă de vinovăție, astfel încât, fiind vorba despre o răspundere civilă delictuală, răspunderea operează pentru cea mai ușoară culpă, indiferent de gravitatea vinovăției, iar obligația de reparare a prejudiciului cauzat este integral, cuantumul despăgubirii depinzând de întinderea prejudiciului, și nu de gravitatea vinovăției.

Buna sau reaua-credință stabilesc dacă autorul faptei ilicite va fi ținut sau nu să acopere și prejudiciul care nu era previzibil la momentul săvârșirii faptului ilicit. Acestea fiind condițiile atragerii răspunderii pârâtei R., instanța ar fi trebuit să pronunțe o soluție de obligare a acesteia la repararea prejudiciului, rămânând celei din urmă dreptul de regres împotriva S. pentru fapta sa, ori altă formă de garantare contractuală după caz. Calitatea de comerciant a intimatei R. atrage în sarcina acesteia o răspundere obiectivă pentru prejudiciile create prin acte ilicite săvârșite în desfășurarea comerțului său, vinovăția sa fiind determinată în raport cu diligența unui profesionist. Pe de altă parte, argumentul instanței de apel privind înlăturarea răspunderii R. ca urmare a faptei terțului S. este nelegal și pentru faptul că terțul este o persoană juridică, adică o personalitate bazată pe ficțiune, incapabilă prin natura sa să creeze opere.

În cazul de față, nu se poate invoca faptul că intervenția - interpunerea societății S. ar fi un fapt imprevizibil și irezistibil având în vedere lipsa de diligență a pârâtei R. când a decis începerea folosirii Operei în activitatea comercială, aceasta fiind conștientă că o persoană juridică nu poate crea o operă. Încrederea bazată pe garanții contractuale sau pe vreo prezumție ori pe bună-credință a co-contractantului nu are ca efect înlăturarea răspunderii R. pentru fapta proprie de încălcare a dreptului unui terț, ci poate fi un motiv contractual sau de drept comun de regres împotriva S. Niciun raport juridic dintre S. și R. nu poate fi opus titularului de drept care va rămâne terț, nefiindu-i opozabile nici drepturile sau obligațiile izvorâte din acel contract, dar nici reprezentarea subiectivă asupra faptei pe care autorul faptului ilicit a avut-o ca urmare a încrederii date în realitatea conturată de contract.

Toate aceste realități factuale sau juridice au relevanță doar între părțile contractante pentru a stabili răspunderea și întinderea răspunderii uneia față de cealaltă. R., deși știa că o persoană juridică nu creează opere, nu a solicitat ca lucrările comunicate să poarte semnătura autorului, a creatorului propriu-zis, ca o dovadă că opera a fost transmisă cu știința și acordul autorului, bazându-se exclusiv pe garanțiile oferite de S. și renunțând la orice diligență proprie. Astfel, R. a acționat nu în considerarea respectării dreptului unor terțe persoane, ci cu pasivitatea oferită de garanții contractuale, garanții care trebuie să își limiteze efectele doar între părți în mod corelativ și nu trebuie să afecteze terții.

Aceștia nu trebuie să fie vătămați de înțelegerile dintre două părți cu privire la partajarea obligațiilor de diligentă, garanție și răspundere. Pentru terți, toți răspund de fapta proprie ca și când acel contract nu ar fi existat. Fapta S. nu echivalează cu un caz fortuit, care înlătură răspunderea R., deoarece S. nu a acționat împotriva R. și fără știința sa, ci au acționat în condițiile și limitele stabilite de contract. Chiar și încălcarea contractului cu privire la drepturile transmise rămâne tot o faptă guvernată de contract și nu poate fi un fapt juridic pentru părți, precum fapta ilicită sau cazul fortuit. Atât timp cât pârâta R. a încheiat un contract cu S., în baza căruia a renunțat la obligația de a se asigura că dreptul asupra operei este legal dobândit și nu a făcut nicio diligență în acest fel, R. și-a asumat riscul răspunderii față de terți întemeindu-se pe dreptul de regres oferit de răspunderea contractuală.

- În mod greșit, instanța de apel a cenzurat daunele materiale la suma de 500 euro, făcând nelegal o echivalare între noțiunea de preț și cea de prejudiciu. Recurentul reclamant nu a solicitat prețul unui contract, ci acordarea de despăgubiri pentru încălcarea unui drept care nu a fost transmis niciodată, iar faptul că din probe a rezultat că între părți s-a discutat că în cazul intervenirii unei cesiuni prețul ar fi urmat să fie de 1.000 de euro, este nerelevant pentru că între noțiunea de preț și cea de prejudiciu există diferențe esențiale care conduc la valori diferite. Prețul cuprinde adesea o componentă comercială de adaptare la piață și client existând discount-uri și tratamente preferențiale pentru anumiți clienți cum e cazul intermediarilor.

Cel care comandă nu este client final, ci doar o agenție intermediară. Sunt relevante și numărul și volumul comenzilor anterioare sau perspectivele viitoare. În stabilirea prețului pot interveni alte motive personale sau de circumstanță. Prejudiciul se referă strict la paguba suferită de recurent pentru încălcarea dreptului său de proprietate intelectuală asupra operei și vizează aspectele aflate în strânsă legătură cu activitatea creativă. Tipărirea de cărți, manuale de identitate, cărți de vizită, nu implică o activitate creativă, ci reprezintă o aplicare a operei deja create pe anumite materiale, această activitate nu este parte din valoarea unei creații și nu diminuează prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului de autor asupra operei.

Directivă 2004/48/CE din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală transpusă prin Ordonanța nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală cere ca despăgubirile acordate să aibă un caracter descurajator. Or, caracterul descurajator al măsurilor dispare cu desăvârșire prin acordarea, pentru furtul unui drept de autor, doar a prețului pe care l-ar fi achitat în condiții contractuale. Prejudiciul este și trebuie să fie cel puțin egal cu valoarea maximă pe care autorul ar fi obținut-o pe piața liberă la un client final, respectiv, în speță, 5.000 de euro cu titlu de daune materiale, reprezentând valoarea creației potrivit uzanțelor de piață pentru un asemenea gen de operă și în raport de orele efectiv lucrate, și 15.000 euro, cu titlu de daune morale, astfel cum permite legea privind drepturile de autor.

- Menținerea dispoziției primei instanțe de acordare a cheltuielilor de judecată încalcă prevederile art. 274 C. proc. civ. Atât timp cât și în sarcina R. s-a stabilit o obligație de abstențiune pentru viitor, aceasta trebuia obligată la plata de cheltuieli de judecată. Ambele pârâte au căzut în pretenții față de reclamant, instanța stabilind justețea pretenției, respectiv încălcarea dreptului de autor asupra operei, neavând relevanță modul de reparare a prejudiciului material și moral, care fac obiectul secundar al cererii. Aprecierea instanței că cererea reclamantului nu a fost admisă în proporție de 50% este greșită, singurul aspect respins fiind obligarea pârâtei R. la plata de despăgubiri.

Obiectul principal al cererii a fost respectarea dreptului de autor prin încetarea actelor vătămătoare, respectiv interzicerea folosirii neautorizate a operei, iar în raport cu obiectul principal al cererii, R. a căzut în pretenții. Pe de altă parte, atât timp cât instanța de judecată a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei R. la plata de daune, dar a admis capătul de cerere privind obligarea acesteia de a mai folosi logo-ul, potrivit principiului proporționalității, cheltuielile de judecată din fond trebuiau să fie în cuantum de cel puțin 8.016 RON, adică măcar jumătate din suma totală și nu 4.164 RON. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., pârâta SC S.C. SRL a arătat, în esență, următoarele: - În mod greșit, instanța de apel a constatat calitatea reclamantului de autor al operei în discuție, în condițiile în care a reținut că, la data comenzii realizării logo-ului - cel mai târziu la data de 19 iunie 2007 -, reclamantul încă mai era salariat al societății SC S.D. SRL (raporturile de muncă încetând la data de 1 octombrie 2007), iar între pârâta SC S.C. SRL și SC S.D. SRL exista Contractul servicii publicitare nr. P1. din 1 noiembrie 2006, comanda fiind trimisă de reprezentantul legal al recurentei-pârâte către adresa de poștă electronică pe care intimatul-reclamant o folosea în calitatea sa de salariat. Punerea în executare a comenzii de realizarea a logo-ului semnifica, în conformitate cu art. 36 C. com., acceptarea comenzii și, deci, încheierea unui nou raport contractual în cadrul mai larg al Contractului servicii publicitare nr. P1.

din 01 noiembrie 2006. În această situație, condițiile acestuia nu mai puteau fi modificate în mod unilateral nici de către SC S.D. SRL, nici de salariatul/directorul de creație al acesteia, respectiv intimatul-reclamant. Faptul că, pe parcursul executării comenzii, a încetat prin demisie contractul individual de muncă cu SC S.D. SRL nu este opozabil față de pârâtă, deoarece: raportul contractual dintre pârâtă și SC S.D. SRL nu era condiționat de calitatea reclamantului de director, acesta continuând indiferent cine ar fi fost noul director de creație; încetarea contratului individual de muncă dintre SC S.D.

SRL și reclamant nu a fost adusă la cunoștința recurentei-pârâte; contractul individual de muncă al intimatului-reclamant a încetat în data de 1 octombrie 2007, deci ulterior primirii, de către recurenta-pârâtă, primele versiuni ale logo-ului, pe care, ulterior, le-a finalizat prin intermediul unui terț autor, versiuni trimise de la adresa de poștă electronică de la societatea SC S.D. SRL; intimatul-reclamant a continuat să comunice cu recurenta-pârâtă folosind aceeași adresă electronică, ceea ce a fost de natură să o inducă pe aceasta în eroare cu privire la continuitatea legăturii între reclamant și SC S.D. SRL. Instanța de apel a reținut în mod eronat faptul că recurenta-pârâtă ar fi fost de acord ca logo-ul să fie realizat de către intimatul-reclamant în calitatea sa de autor liber profesionist, un asemenea acord nefiind exprimat.

Drept urmare, chiar în situația în care s-ar considera că recurenta-pârâtă a utilizat logo-ul înainte de a fi executat plata corespunzătoare către SC S.D. SRL, sunt aplicabile principiile răspunderii contractuale, în sensul că nu reclamantul poate pretinde că a suferit un prejudiciu prin fapta pârâtei, ci SC S.D. SRL. Mai mult, eventualul raport juridic delictual dintre intimatul-reclamant și recurenta-pârâtă este urmarea înfăptuirii de către intimatul-reclamant a infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 260 alin. (1), (2) și (3) din C. pen. față de recurenta-pârâtă, prin inducerea și menținerea acesteia în eroare cu privire la calitatea sa de reprezentant al SC S.D. SRL, pentru obținerea unui folos material injust prin clamarea unui pretins prejudiciu suferit prin exploatarea de către pârâtă și clienta acesteia a unei opere asupra căreia nu reclamantul are drepturi patrimoniale.

- Hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, atât în ce privește daunele patrimoniale, cât și în ce privește daunele morale. În ceea ce privește daunele patrimoniale, instanța de apel a reținut, în mod corect, că este incident art. 139 alin. (2) lit. a) teza I din lege, iar remunerația corespunzătoare logo-ului este în cuantum de 500 euro. Cu toate acestea și în ciuda faptului că a admis faptul că logo-ul realizat de intimatul-reclamant constituie o operă nefinalizată (pentru a cărei finalizare recurenta-pârâtă a contractat și plătit alți autori), instanța de apel a decis ca recurenta-pârâtă să plătească intimatul-reclamant despăgubiri patrimoniale în cuantumul pe care acesta ar fi trebuit să îl primească dacă își finaliza opera.

Or, „consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat” la se face referire în art. 139 alin. (2) lit. a) teza întâi din lege, înseamnă câștigul corespunzător operei efectiv realizate, astfel încât daunele patrimoniale ar fi trebuit acordate în mod proporțional cu gradul de realizare/finalizare al operei (logo-ului). În ceea ce privește daunele morale, în mod greșit s-a apreciat că simpla utilizare fără drept a unei opere dă naștere, în mod automat, unui prejudiciu moral, care nu ar trebui dovedit. Doar cuantificarea prejudiciului moral rămâne în puterea deplină a instanței, daunele morale neputând fi acordate fără a se proba existența prejudiciului, potrivit regulilor aplicabile în materia răspunderii civile delictuale.

Existența prejudiciului nu poate fi prezumată, chiar dacă este vorba de un prejudiciu moral, pentru că, în caz contrar, orice persoană interesată ar putea obține o reparație (inclusiv patrimonială) din simpla afirmație nedovedită că ar fi fost prejudiciată, ceea ce este inacceptabil. Eventualele performanțe profesionale ori nivelul educației intimatului-reclamant nu au legătură cu posibilitatea existenței prejudiciului moral și nu îl dovedesc doar prin ele însele. La termenul de judecată din 31 mai 2013, recurentul reclamant a invocat excepția nulității recursului pârâtei SC S.C. SRL pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., arătând că, prin motivele invocate, se tinde la reinterpretarea probelor și la modificarea situației de fapt reținute de instanța de apel, ceea ce nu este posibil în recurs.

Înalta Curte urmează a analiza în primul rând recursul pârâtei, atât în considerarea excepției invocate, ce se impune a fi analizată cu prioritate, cât și față de motivele de recurs formulate, ce pun în discuție însuși dreptul la despăgubiri al reclamantului, în calitate de autor, în timp ce criticile reclamantului vizează legalitatea deciziei recurate pe aspectul despăgubirilor solicitate și neacordate. Or, pentru a se răspunde acestor din urmă critici, trebuie verificate în prealabil motivul de recurs vizând îndreptățirea reclamantului la despăgubiri. În ceea ce privește recursul pârâtei SC S.C.

SRL (S.), Înalta Curte apreciază, din dezvoltarea motivelor de recurs formulate, că, într-adevăr, o parte dintre critici, respectiv cele privind îndreptățirea reclamantului la despăgubiri, vizează temeinicia, și nu legalitatea deciziei recurate, însă criticile referitoare la modul de aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 139 alin. (2) lit. a) teza I din Legea nr. 8/1996, pot fi analizate din perspectiva cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Neîncadrarea unora dintre motivele de recurs în cazurile expres și limitativ descrise de art. 304 C. proc. civ. nu conduce la nulitatea recursului, în condițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., deoarece atare sancțiune operează doar dacă niciuna dintre critici nu poate fi analizat prin prisma vreunuia dintre cazurile de casare sau de modificare din art. 304, pentru a se considera că recursul este nemotivat.

Atât timp cât este posibilă cercetarea legalității deciziei recurate în raport de unele dintre criticile formulate, inadmisibilitatea celorlalte critici conduce doar la înlăturarea lor din analiza instanței de recurs, fără ca recursul să fie nul, astfel încât excepția cu acest obiect nu este întemeiată și va fi respinsă ca atare. Analizând motivele de recurs, se reține că pârâta a susținut, în primul rând, că reclamantul, în calitate de autor al operei în discuție, nu este îndreptățit la despăgubiri, deoarece drepturile patrim