ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cererilor de recurs în casație formulate de inculpatele SC A. SRL și SC B. SRL, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 546/PI din 6 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția penală în dosarul nr. x/2016, s-au hotărât, printre altele, următoarele:

În latură penală:

În baza art. 386 C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, cererile de schimbare a încadrării juridice a faptelor formulate de inculpatele SC A. SRL și SC B. SRL.

S-a constatat că, în mod global, în raport de Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale, legea penală mai favorabilă în cauză este vechiul C. pen., respectiv legislația specială de la momentul comiterii faptelor, motiv pentru care s-a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptelor reținute în sarcina inculpatelor persoane juridice SC A. SRL și SC B. SRL, după cum urmează:

Pentru SC A. SRL, din infracțiunile reținute în rechizitoriu, în infracțiunile de: evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, spălarea banilor în formă continuată, prev. de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.

Pentru SC B. SRL, din infracțiunile reținute în rechizitoriu, în infracțiunile de: evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, spălarea banilor în formă continuată, prev. de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.

În baza art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen. s-a dispus condamnarea inculpatei SC A. SRL la pedeapsa de 100.000 RON amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor în formă continuată (141 de transferuri de bani).

În baza art. 401 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., au fost contopite pedepsele anterior menționate, aplicându-se inculpatei persoană juridică pedeapsa rezultantă constând în amendă penală în cuantum de 200.000 RON.

În temeiul art. 531 alin. (3) lit. b) C. pen. din 1969 și art. 29 alin. (3) din Legea nr. 656/2002, art. 532 alin. (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a aplicat inculpatei persoană juridică SC A. SRL pedeapsa complementară a suspendării activității pe o durată de 3 luni.

În temeiul art. 531 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a aplicat inculpatei persoană juridică pedeapsa complementară a obligării la afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare, în condițiile art. 717 C. pen. din 1969.

În temeiul art. 717 alin. (5) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus ca difuzarea hotărârii de condamnare să fie efectuată prin intermediul presei scrise, în publicații de largă circulație sau prin intermediul presei audiovizuale, în 3 apariții.

În baza art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata persoană juridică SC B. SRL la pedeapsa de 50.000 RON amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor în formă continuată (35 de transferuri de bani).

În baza art. 401 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., au fost contopite pedepsele anterior menționate, aplicându-se inculpatei persoană juridică pedeapsa rezultantă constând în amendă penală în cuantum de 100.000 RON.

În temeiul art. 531 alin. (3) lit. b) C. pen. din 1969 și art. 29 alin. (3) din Legea nr. 656/2002, art. 532 alin. (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a aplicat inculpatei persoană juridică pedeapsa complementară a suspendării activității pe o durata de 3 luni.

În temeiul art. 531 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a aplicat inculpatei persoană juridică pedeapsa complementară a obligării la afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare în condițiile art. 717 C. pen. din 1969.

În temeiul art. 717 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus ca difuzarea hotărârii de condamnare să fie efectuată prin intermediul presei scrise, în publicații de largă circulație, sau prin intermediul presei audiovizuale, în 3 apariții.

Prin aceeași hotărâre s-au pronunțat soluții de condamnare pentru săvârșirea infracțiunilor de constituirea unui grup infracțional organizat, prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen., evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (cu reținerea și a dispozițiilor alin. (2), respectiv a alin. (3) din același act normativ, în cazul anumitor inculpați) și spălarea banilor în formă continuată, prev. de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, față de inculpații: C. (în calitate de autor al celor din urmă infracțiuni), D., E., F., G., H., I., J., K. și L. (în calitate de complici la cele din urmă infracțiuni), respectiv, numai pentru săvârșirea primelor două infracțiuni, sub forma complicității, de către inculpații M. și N..

Prin aceeași hotărâre s-a dispus achitarea inculpatului O. sub aspectul săvârșirii, în calitate de complice, a infracțiunilor de evaziune fiscală în formă continuată și spălarea banilor în formă continuată și, respectiv, a infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat, în încadrarea juridică anterior menționată.

Deopotrivă, s-a dispus achitarea inculpatului P. sub aspectul săvârșirii complicității la infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată și, respectiv, a infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat, în încadrarea juridică anterior menționată.

În latură civilă:

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 C. proc. pen., art. 1357 și urm. C. civ., cu aplicarea Deciziei nr. 17/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis, în parte, acțiunea civilă exercitată de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, respectiv pretențiile acesteia în suma de 10.334.403,41 RON, la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii, în condițiile Codului de procedură fiscală, dispunându-se:

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpații D. și SC B. SRL, la plata sumei de 367.101,92 RON și a obligațiilor fiscale accesorii, în condițiile Codului de procedură fiscală;

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpații E., L. și SC A. SRL, la plata sumei de 620.000 RON și a obligațiilor fiscale accesorii, în condițiile Codului de procedură fiscală;

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpații F., L. și SC A. SRL, la plata sumei de 28.080 RON și a obligațiilor fiscale accesorii, în condițiile Codului de procedură fiscală;

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpații G., L. și SC A. SRL, la plata sumei de 166.640 RON și a obligațiilor fiscale accesorii, în condițiile Codului de procedură fiscală;

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpații D., G., L. și SC B. SRL, la plata sumei de 435.200 RON și a obligațiilor fiscale accesorii, în condițiile Codului de procedură fiscală;

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpații H. și SC A. SRL, la plata sumei de 994.290,46 RON și a obligațiilor fiscale accesorii, în condițiile Codului de procedură fiscală;

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpații I. și SC A. SRL, la plata sumei de 2.794.121,46 RON și a obligațiilor fiscale accesorii, în condițiile Codului de procedură fiscală;

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpații J., L. și SC A. SRL, la plata sumei de 1.065.038 RON și a obligațiilor fiscale accesorii, în condițiile Codului de procedură fiscală;

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpații K. și SC A. SRL, la plata sumei de 194.000 RON și a obligațiilor fiscale accesorii, în condițiile Codului de procedură fiscală;

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpații M. și SC A. SRL, la plata sumei de 425.338,40 RON și a obligațiilor fiscale accesorii, în condițiile Codului de procedură fiscală;

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpații N., L. și SC A. SRL, la plata sumei de 16.800 RON și a obligațiilor fiscale accesorii, în condițiile Codului de procedură fiscală;

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpata SC A. SRL, la plata sumei de 3.227.793,17 RON și a obligațiilor fiscale accesorii, în condițiile Codului de procedură fiscală.

S-a constatat că inculpatul C. a plătit în contul nr. 50.86.09, deschis la Trezoreria Lugoj, suma totală de 12.589.242 RON, reprezentând prejudiciu produs în prezentul dosar, dar fără obligațiile fiscale accesorii debitului principal, în condițiile Codului de procedură fiscală, conform Deciziei nr. 17/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen. și a deciziei nr. 21/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus desființarea înscrisurilor care nu au la bază operațiuni reale, redate în dispozitivul hotărârii.

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 și art. 249 și urm. C. proc. pen., s-a dispus luarea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpaților, până la concurența sumei acordate părții civile cu titlu de daune materiale și neachitate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara și inculpații C., I., L., D., E., H., M., SC B. SRL și SCA. SRL.

Prin decizia penală nr. 859/A din 17 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul nr. x/2017, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara și de inculpații C., I., L., D., E., H. și M. împotriva Sentinței penale nr. 546/PI din 6 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția penală, s-a extins efectul apelurilor inculpaților anterior menționați și asupra celorlalți coinculpați persoane fizice, iar în rejudecare, s-a modificat situația juridică a inculpaților C., I., L., D., E., H. și M., în sensul dispunerii achitării acestora, în temeiul art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen., menținându-se pedepsele aplicate inculpaților pentru celelalte infracțiuni, precum și modalitatea de executare a pedepselor rezultante, astfel cum a fost stabilită în fond.

Totodată, s-a dispus condamnarea inculpatului P. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26 C. pen. din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 74 alin. (2) C. pen. din 1969 raportat la art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, art. 5 C. pen., precum și înlăturarea aplicării alin. (2) al art. 9 din Legea nr. 241/2005 din încadrarea juridică a infracțiunii de complicitate la evaziunea fiscală în formă continuată reținută în sarcina inculpatului N., menținându-se în rest, celelalte dispoziții ale hotărârii de primă instanță, care nu contravin deciziei.

Prin aceeași decizie au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatele SC B. SRL și SC A. SRL împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva Deciziei penale nr. 859/A din 17 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, au declarat recurs în casație inculpatele SC A. SRL și SC B. SRL

S-a constatat că recurentele inculpate SC A. SRL și SC B. SRL și-au fundamentat demersul judiciar pe cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În argumentarea acestuia, apărarea recurentelor inculpate SC A. SRL și SC B. SRL a invocat, punctual, următoarele critici:

În rechizitoriu nu sunt indicate elemente concrete din care să rezulte faptele și activitățile pentru care s-a dispus trimiterea societăților inculpate în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și spălarea banilor, în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 și de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.

Conform dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. pen., "Persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice".

În cuprinsul rechizitoriului nu se face însă nicio trimitere la îndeplinirea sau analiza condițiilor răspunderii penale a persoanelor juridice, din perspectiva legăturii dintre faptele reținute în sarcina acestora și obiectul lor de activitate, respectiv, interesul societăților în raport cu activitățile de evaziune fiscală întreprinse de persoanele fizice inculpate.

Or, cele două societăți nu au avut niciun beneficiu din activitățile ilegal săvârșite de C.. Dimpotrivă, patrimoniul acestora a fost diminuat prin plata unor taxe și impozite mai mari către bugetul de stat, aspect ce rezultă în mod indubitabil din expertiza efectuată în cauză, conform căreia "în concluzie, odată cu înregistrarea cheltuielilor în sumă de 32.993.197 RON deductibile fiscal, în evidențele contabile SC A. SRL și-a majorat baza impozabilă prin realizarea de operațiuni taxabile, concretizate în venituri impozabile, achitând suplimentar impozit pe profit de 920 289 RON și TVA de 1.305.375 RON". Ca urmare, din perspectiva art. 135 alin. (1) C. pen., în cauză nu este îndeplinită condiția angajării răspunderii penale a societăților pentru infracțiunea de evaziunea fiscală.

Practic, în speță, presupusa infracțiune de evaziune fiscală reținută în sarcina inculpaților persoane fizice nu a fost comisă nici pe departe în realizarea obiectului de activitate al persoanelor juridice și nici în interesul acestora, nefiind îndeplinite astfel condițiile prevăzute de art. 135 C. pen.

În plus, în sarcina inculpatelor persoane juridice nu poate fi reținut autoratul la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 întrucât, conform doctrinei și practicii, această faptă are subiect activ calificat, care poate fi administratorul de fapt sau de drept al societății. Orice alt participant la săvârșirea faptei poate fi instigator sau complice. În consecință, persoanele juridice nu pot avea ele însele calitatea de autori ai infracțiunii de evaziune fiscală (astfel cum, de altfel, s-a stabilit prin Decizia nr. 272/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Pe de altă parte, facturile emise de cele două societății respectă întru totul cerințele legale pentru a putea fi înregistrate în evidența lor contabilă, astfel cum rezultă din conținutul expertizei efectuate în cauză. Or, ponderea facturilor înregistrate în evidența contabilă a societăților, suspectate ca fiind fără un corespondent real în relațiile comerciale în temeiul cărora au fost emise, sunt într-un procent nesemnificativ raportat la întreaga activitate a societăților, respectiv, sub 1%. Majorarea bazei impozabile ca urmare a veniturilor realizate prin înregistrarea mărfii și punerea sa în operă a avut ca efect obținerea de către societăți a unor venituri importante, care au condus inevitabil la majorarea taxelor și impozitelor la care erau obligate, din expertiză rezultând ca inculpatele au achitat în plus la bugetul de stat sume importante. Aceasta dovedește, odată în plus, că scopul infracțiunii de evaziune fiscală probabil urmărit de către reprezentanții societății nu s-a concretizat, în mod efectiv.

Totodată, premisa lipsei unei activități comerciale reale a partenerilor comerciali ai societăților este infirmată de actele și declarațiile inculpaților, parte din ei arătând că materialele înscrise în contabilitate existau în realitate și au fost transferate de la vânzător la cumpărător și că societățile au efectuat lucrări de construcție în care au folosit materialele înscrise în facturile înregistrate în contabilitate. Or, este evident că aceste materiale au existat pentru că altfel volumul impresionant de lucrări nu putea fi efectuat, sens în care s-a făcut trimitere la hotărârea CJUE C-277/14.

S-a mai arătat că cele două societăți nu aveau posibilitatea de a cunoaște situația reală a furnizorilor și emitenților facturilor, în condițiile în care marfa înscrisă în facturi exista la dispoziția diferitelor compartimente de producție din structura lor (stație de asfalt, șantierele în care societatea era implicată), firmele executându-și în cele mai onorabile condiții toate contractele de execuție în care au fost implicate.

De altfel, în cauză nu s-a făcut dovada că prin înregistrarea în contabilitatea societăților a facturilor de referință s-a diminuat baza impozabilă și s-a dedus TVA-ul invocat de acuzare, prejudiciindu-se astfel bugetul statului, o dovadă certă în acest sens rezultând din analiza raportului de constatare întocmit în faza de urmărire penală, dar și din rapoartele extrajudiciare atașate dosarului.

Astfel, în raportul de expertiză fiscală întocmit în cauză s-a constatat că, în realitate, prin înregistrarea în contabilitatea celor două firme a facturilor ce fac obiectul acuzațiilor în cauza pendinte, baza impozabilă s-a mărit, taxele și impozitele achitate bugetului de stat fiind mai mari decât cele cuvenite dacă respectivele tranzacții nu ar fi existat sau nu ar fi fost înscrise în evidența contabilă a societăților.

În consecință, chiar dacă s-ar stabili că facturile emise de cele două societăți, invocate de acuzare, nu au un suport real, se constată că în cauză nu poate fi reținută infracțiunea de evaziune fiscală în sarcina celor două persoane juridice întrucât documentele de referință nu au modificat rezultatele lor financiar-contabile și, implicit, nu au diminuat obligațiile fiscale ale acestora către bugetul statului.

Practic, cercetările efectuate au stabilit că intenția inițială a inculpatului C. a fost aceea de a beneficia pentru sine de parte din veniturile societăților, sens în care a și procedat în maniera recunoscută de acesta în fața instanței. În pofida acestei recunoașteri a inculpatului, atâta timp cât intenția sa de a pune la dispoziția serviciului contabilitate a celor două societăți facturile obținute, în modalitatea descrisă în rechizitoriu, nu a condus la rezultatul urmărit, în cauză nu se poate vorbi decât despre o tentativă la infracțiunea de evaziune fiscală, care este nepedepsibilă conform legislației în vigoare.

În plus, activitatea real desfășurată de societăți, în raport cu ponderea valorică a facturilor înscrise în contabilitate, ce fac obiectul cercetărilor, reprezintă un procent nesemnificativ din întreaga activitate a persoanelor juridice, ceea ce dovedește cu prisosință că acestea nu au fost implicate în faptele cercetate, impunându-se, prin urmare, achitarea lor, în principal, în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., iar în subsidiar, în baza art. 16 lit. c) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

În fine, în considerarea aceluiași raționament, cele două societăți nu se fac vinovate de săvârșirea infracțiunii de spălarea banilor, motiv pentru care se impune achitarea lor și sub acest aspect.

Pentru considerentele prezentate, apărătorul recurentelor inculpate a solicitat admiterea recursului în casație și casarea deciziei recurate, cu consecința dispunerii achitării inculpatelor persoane juridice pentru faptele pentru care au fost condamnate în mod definitiv.

Prin încheierea din data de 21 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au admis, în principiu, cererile de recurs în casație formulate de inculpatele SC A. SRL și SC B. SRL împotriva Deciziei penale nr. 859/A din 17 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală și s-a dispus trimiterea cauzei Completului 10, în compunere de 3 judecători.

S-a acordat termen la data de 20 martie 2020, C10, Sala secției penale, cu citarea recurentelor-inculpate SC A. SRL și SC B. SRL și a intimatei parte civilă și asigurarea apărării recurentelor-inculpate (apărător ales și din oficiu).

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație comună formulată de inculpatele SC A. SRL și SC B. SRL a constatat că aceasta a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen. și îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 434 C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casație.

Totodată, s-a reținut că cererea de recurs în casație îndeplinește și condițiile prevăzute de art. 436 alin. (1) și (6) C. proc. pen., fiind formulată de inculpatele persoane juridice SC A. SRL și SC B. SRL (prin avocat), care au formulat și apel în cauză, și cele prevăzute de art. 437 alin. (1), lit. a), b) și d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicate numele, datele de identificare și sediile celor două persoane juridice, dar și hotărârea care se atacă. Deopotrivă, cererea este semnată de apărătorul recurentelor.

Raportat la criteriile de exigență ale condiției supuse analizei și la sfera cazului de recurs în casație invocat - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., astfel cum a fost consacrată în practică și jurisprudență, Înalta Curte, judecătorul de filtru, a constatat că, formal, criticile invocate de recurentele-inculpate SC A. SRL și SC B. SRL, care vizează, în mod esențial, lipsa elementelor constitutive ale infracțiunilor de evaziune fiscală și spălarea banilor, pentru care au fost condamnate în mod definitiv, se circumscriu în conținut dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Analizând recursurile în casație formulate de inculpatele SC A. SRL și SC B. SRL, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Prin urmare, starea de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv de către instanța de apel și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în actuala procedură a recursului în casație.

În cauza de față, recurentele inculpate SC A. SRL și SC B. SRL au invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Jurisprudența subsecventă intrării în vigoare a actualului C. proc. pen. a statuat că acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care fie fapta concretă, pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare, nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă ele vizează norma de incriminare, în ansamblul său, ori numai modificarea unora din elementele constitutive ale infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

În consecință, acest caz de recurs în casație permite instanței de casație să analizeze doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către curtea de apel, corespunde tiparului obiectiv al infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

În aceste coordonate, în raport de motivele de recurs în casație formulate, de dispozițiile incidente și scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel este legală, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile făcând, în cele ce succed, obiectul analizei prezentei căi de atac.

Sub un prim aspect, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte reține că nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, din care amintim, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 229/RC din 17 iulie 2020, Decizia nr. 55/RC din 13 februarie 2020, Decizia nr. 56/RC din 14 februarie 2019, Decizia nr. 39/RC din 6 februarie 2019, Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017, Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017 - www.x.ro).

Drept urmare, pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situația de fapt, respectiv, nu are competența de a schimba situația de fapt reținută de către instanța de apel, având însă competența de a verifica legalitatea consecințelor juridice care decurg din situația de fapt avută în vedere la pronunțarea deciziei de apel.

Astfel, se constată că atât instanța de apel, cât și instanța de fond au reținut aceeași situație de fapt, pornind de la materialul probator administrat în cauză

Se constată, așadar, că, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut, în fapt, că inculpata SC A. SRL, în numele și interesul său, prin intermediul administratorilor de fapt și de drept, a înregistrat în contabilitatea sa un număr de 130 facturi fiscale de cheltuieli ce nu aveau la bază operațiuni economice reale, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în cuantum de 11.786.939,06 RON. Prin intermediul administratorilor de fapt și de drept a efectuat 141 de transferuri de bani din conturile sale în conturile societăților comerciale emitente ale facturilor fiscale ce nu aveau la bază operațiuni economice reale, urmate de retragerea în numerar a acestor sume și restituirea lor către inculpatul C., în scopul disimulării originii ilicite a acestor sume de bani.

Referitor la inculpata SC B. SRL, s-a reținut că, prin intermediul administratorilor de fapt și de drept a înregistrat în contabilitatea sa un număr de 9 facturi fiscale de cheltuieli ce nu aveau la bază operațiuni economice reale, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în cuantum de 802.391,92 RON. De asemenea, s-a reținut că a efectuat 35 de transferuri de bani din conturile sale în conturile societăților comerciale emitente ale facturilor fiscale ce nu aveau la bază operațiuni economice reale, urmate de retragerea în numerar a acestor sume și restituirea lor către inculpatul C. în scopul disimulării originii ilicite a acestor sume de bani.

Prin aceeași decizie, instanța de apel a reținut că, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, elementul material constă în evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale, ori evidențierea altor operațiuni fictive. În art. 2 lit. f) din aceeași lege este dată și definiția operațiunii fictive, ca fiind disimularea realității prin crearea aparenței existenței unei operațiuni care în fapt nu există. Operațiunea fictivă poate să constea, printre altele, și în cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale. Înregistrarea operațiunilor fictive se poate realiza fie prin întocmirea de documente justificative privind o operațiune fictivă, urmată de înscrierea în documentele legale a documentului justificativ întocmit, care cuprinde o operațiune fictivă, fie prin înscrierea în documentele legale a unei operațiuni fictive pentru care nu există document justificativ.

Curtea a mai reținut că, din ansamblul probelor administrate rezultă caracterul fictiv al operațiunilor economice, ceea ce a condus la mărirea artificială a cheltuielilor, raportându-se la concluziile formulate de experți pentru situația care corespunde stării de fapt reținută, respectiv cea în care facturile și operațiunile economice pe care le exprimă sunt fictive, nereale: 4.277.620 RON impozit pe profit SC A. SRL, 320.920,77 RON impozit pe profit SC B. SRL, 7.509.318,90 RON TVA SC A. SRL și 481.381,15 RON TVA SC B. SRL.

În acest context, Înalta Curte notează că susținerea recurentelor inculpate SC A. SRL și SC B. SRL în sensul că activitatea reținută în sarcina lor ca fiind corespunzătoare încadrării prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 nu se suprapune peste norma de incriminare are ca premisă negarea bazei factuale care a condus la reținerea vinovăției autorilor căii de atac.

Or, s-a reținut în considerentele hotărârii atacate că achizițiile cuprinse în facturile de cheltuieli nu au la bază operațiuni reale, concluzie argumentată pe interpretarea ansamblului materialului probator administrat în cauză. Totodată, s-a reținut că facturile și operațiunile economice pe care le exprimă sunt fictive, respectiv că bunurile menționate în contracte și facturile fiscale nu au fost furnizate.

De asemenea, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au înlăturat susținerile expertului privind caracterul deductibil al cheltuielilor înregistrate în contabilitatea celor două inculpate persoane juridice și calitatea de document justificativ al facturilor ce fac obiectul cauzei stabilind, cu titlu definitiv, caracterul fictiv al operațiunilor economice, ceea ce a condus la mărirea artificială a cheltuielilor, respectiv a pasivului deductibil care, implicit, a condus la reducerea bazei impozabile la care se calculează impunerile datorate bugetului statului.

Prin urmare, trimiterile făcute, în cererea de recurs în casație, la concluziile expertizei pe aceste aspecte nu pot fi cenzurate în prezentul cadru procesual în contextul în care se solicită, în esență, de către recurentele inculpate SC A. SRL și SC B. SRL, reevaluarea materialului probator sub aspectul conținutului faptic al acuzației ce le este adusă, negând concluzia la care a ajuns instanța de apel cu privire la inexistența operațiunilor comerciale evidențiate în actele contabile ale societăților.

Or, reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator sunt chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul vreunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Limitarea normativă a obiectului judecății în recursul în casație la situații de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel, și, implicit, cenzurarea stării de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel ori concordanța acesteia cu probele administrate.

De altfel, se constată că mare parte din motivele invocate în prezentul demers judiciar au constituit și motive de apel pe fondul cauzei și au fost analizate, cu prilejul soluționării apelului, de către instanța de apel.

Nu în ultimul rând, jurisprudența CJUE invocată în justificarea lipsei de responsabilitate a recurentelor inculpate pentru comportamentul fiscal al societăților emitente ale facturilor nu este incidentă în speță. Hotărârea nr. C-277/14 din 22 octombrie 2015 vizează alte ipoteze (efectivitatea bunurilor livrate și emiterea facturilor de un operator economic inexistent), niciuna dintre acestea nefiind regăsită în cauză.

Cât privește critica recurentelor inculpate SC A. SRL și SC B. SRL în sensul că acestea nu au calitatea cerută de lege subiectului activ al infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, Înalta Curte constată că este neîntemeiată.

Astfel, subiectul activ al infracțiunii de evaziune fiscală, în modalitatea normativă reținută în sarcina recurentelor, este contribuabilul beneficiar al evidenței contabile sau fiscale alterate. Noțiunea de contribuabil desemnează, potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 241/2005, orice persoană fizică sau juridică care datorează taxe, impozite, contribuții și alte sume bugetului general consolidat.

Prin urmare, subiectul activ al infracțiunii de evaziune fiscală este subiectul activ al raportului de drept fiscal, fiind antrenată răspunderea penală, în calitate de autor al infracțiunii de evaziune fiscală, atât a persoanelor fizice (în speță administratorul de fapt, respectiv de drept ai societăților comerciale), cât și a persoanelor juridice, faptele fiind comise în numele și în interesul acestora din urmă.

Așa cum s-a arătat și în considerentele deciziei atacate, C. pen. român permite concursul între răspunderea penală a persoanei juridice și răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași infracțiuni.

Referitor la susținerile recurentelor privind neîndeplinirea condițiilor privind răspunderea penală a persoanei juridice, Înalta Curte le apreciază, de asemenea, nefondate.

Potrivit art. 135 C. pen., persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.

Așadar, din textul legal precitat rezultă că pentru a fi antrenată răspunderea penală a persoanei juridice este suficient să fie îndeplinită una dintre condițiile antemenționate, nefiind necesar ca acestea să fie realizate cumulativ.

Pe cale de consecință, împrejurările relevate în sensul că societățile comerciale nu au fost înființate în scopul comiterii infracțiunii de evaziune fiscală și că au avut o activitate economică desfășurată în mod legal pe o anumită perioadă de timp nu pot conduce la înlăturarea răspunderii acestora, faptele fiind comise în numele persoanelor juridice, aspecte factuale reținute de instanțele de fond și de apel.

Cât privește restul criticilor formulate de către recurentele inculpate SC A. SRL și SC B. SRL, referitoare la ponderea facturilor înregistrate în evidența contabilă a societăților, suspectate ca fiind fără un corespondent real în relațiile comerciale în temeiul cărora au fost emise, procentul apreciat de apărare ca fiind nesemnificativ raportat la întreaga activitate a societăților, ori documentele de referință care nu ar fi modificat rezultatele financiar contabile și, implicit, nu au diminuat obligațiile fiscale ale acestora către bugetul statului aduc în discuție chiar temeinicia situației de fapt reținută de instanțe și, implicit, modul de apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză, iar nu aspecte vizând lipsa de tipicitate obiectivă a infracțiunii de referință.

Or, astfel cum s-a subliniat anterior, evaluarea pe care Înalta Curte o realizează în calea extraordinară a recursului în casație este limitată la chestiuni exclusiv de drept.

Statuările în fapt ale instanței care a pronunțat hotărârea definitivă ori suportul probator al concluziilor sale nu pot face obiectul cenzurii instanței de casație, controlul acesteia din urmă fiind strict limitat la corespondența dintre starea de fapt stabilită, în mod definitiv, prin hotărârea atacată, și conținutul legal al infracțiunilor reținute în sarcina inculpatelor, pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

În aceste limite, Înalta Curte constată că baza faptică a acuzației de evaziune fiscală adusă recurentelor inculpate SC A. SRL și SC B. SRL, descrisă anterior, realizează cerințele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Având în vedere că soluția ce urma a se aplica în cazul infracțiunii de spălare a banilor era condiționată de rezultatul solicitat în ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată cererea recurentelor de achitare pentru infracțiunea prev. de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002.

Pentru considerentele prezentate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpatele SC A. SRL și SC B. SRL împotriva Deciziei penale nr. 859/A din data de 17 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentele inculpate la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiași articol, onorariul parțial cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurentele inculpate, în sumă de câte 157 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpatele SC A. SRL și SC B. SRL împotriva Deciziei penale nr. 859/A din data de 17 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentele inculpate la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurentele inculpate, în sumă de câte 157 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 iunie 2020.

Procesat de GGC - LM