ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 591/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția I civilă, sub nr. x/2019, reclamanții A. și B., în calitate de reprezentanți legali ai minorei Olaru D., au solicitat în contradictoriu cu pârâții E., F., G., H., I., obligarea pârâților la plata prejudiciului material și moral, suferit în urma incidentului din data de 26 martie 2019, respectiv daune materiale în valoare de 500 de euro și daune morale în valoare de 100.000 de euro pentru fiica reclamanților Olarul D. și 5.000 de euro pentru reclamanții A. și B.. În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea dispozițiile art. 1349, 1381 și 1395 din C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal Prin sentința civilă nr. 915 din 27 noiembrie 2020, Tribunalul Botoșani a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată prin întâmpinare și a respins ca nefondată, cererea formulată de reclamanții A., B., în contradictoriu cu pârâții E., F., G., H. și I., având ca obiect pretenții. Împotriva acestei sentințe, au formulat apel reclamanții A. și B..

Decizia pronunțată în apel de curtea de apel Prin decizia nr. 434 din 26 aprilie 2021, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamanții A. și B., ca nefondat și au fost obligați în solidar, reclamanții-apelanți să plătească pârâtului-intimat H., suma de 2500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanții A. și B. în nume propriu și în calitate de reprezentanți legali ai minorei Olaru D.. Cu privire la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488. pct. 8 C. proc. civ.: 1. Din coroborarea probelor administrate în cauză, reiese că pretențiile având ca temei acțiunea în răspundere civilă delictuală a persoanei prejudiciate împotriva pârâților, au la bază condițiile răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate de animale, impuse de art. 1375 din Noul C. civ., care statuează că "proprietarul unui animat sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa". Potrivit art. 1377 din același act normativ, "are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau a unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu". Pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate de animale, reclamantul trebuie să facă dovada îndeplinirii cumulative a următoarelor condiții: existenta unui prejudiciu care să fie cauzat de animale și împrejurarea că, la data cauzării prejudiciului, animalele se găseau în paza juridică a persoanei de la care se pretinde plata despăgubirilor. Paza juridică decurge din dreptul pe care îl are o persoană de a se folosi de animalul respectiv, care implică prerogativa de comandă, de direcție și de supraveghere a animalului. Fundamentarea răspunderii pârâților pentru animalele pe care le dețin în proprietate are la bază ideea unei prezumții de culpă în supraveghere, de vinovăție în exercitarea pazei juridice, la care se adaugă ideea de garanție în calitate de proprietar (paznic juridic al animalelor), în sensul de a garanta comportamentul general, defectele de comportament ale animalelor respective. Ideea de garanție explică așadar, de ce pârâții, în calitate de proprietari ai câinelui, trebuie să răspundă nu doar în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligației de supraveghere a animalelor, ci și în ipoteza în care animalul, chiar supravegheat fiind, a cauzat un prejudiciu. 2. Animalul în cauză era de talie mare, fiind prin definiție un câine de pază, obișnuit să se comporte ca atare. Paznicul juridic al animalului ar fi trebuit să ia măsurile necesare pentru prevenirea unui atac din partea câinelui, mai ales că acea curte în care se afla câinele, era vizitată aproape zilnic de fetița C., nepoata acestora precum și de martora J.. Comportamentul unui câine este imprevizibil, prin urmare, acesta nu ar fi trebuit lăsat nesupravegheat. Pârâții ar fi putut da dovadă de o mai mare diligentă, în concret chiar să îngrădească spațiul în care se afla câinele sau să îi asigurare acestuia o botniță, măcar pe perioada cât era lăsat liber. De aceea nu poate fi reținută incidența vreuneia dintre cauzele de exonerare de răspundere prevăzute de art. 1351 din C. civ., cauzate de fapta victimei înseși, întrucât ar trebui îndeplinite condițiile de caz fortuit, adică un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs. Nu sunt date în cauză aceste elemente, întrucât fetița obișnuia să meargă la pârâți pentru a se juca cu nepoata lor, cu atât mai mult cu cât exista o poartă laterală ce separa proprietățile părților, care nu era asigurată cu zăvor, astfel încât să împiedice accesul altor persoane în curte. Întrucât ne aflăm în sfera răspunderii civile delictuale obiective, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animal sunt veritabile, ipoteze de răspundere pentru caz fortuit în care numai forța majoră, fapta victimei sau a unui terț este capabilă a limita sau a exonera de răspundere pe păzitorul juridic al animalului. Răspunderea obiectivă este întemeiată pe ideea de garanție obiectivă, așa încât păzitorul juridic al animalului este exonerat de răspundere dacă și numai dacă prejudiciul este cauzat exclusiv de un eveniment de forță majoră sau de fapta victimei. Pârâții nu s-au aflat în imposibilitatea de a prevedea evenimentul, întrucât fetița mergea în mod obișnuit în curtea acestora, iar poarta nu era asigurată în mod corespunzător. Doar dacă persoana chemată să răspundă (în speță - pârâții) nu a cunoscut și nici nu a putut cunoaște prin diligentele firești ale omului mediu aceste împrejurări, atunci ar putea fi înlăturată răspunderea pentru fapta animalelor, însă victima în mod firesc venea în vizită pentru a se juca cu fiica/nepoata acestora. Evenimentul putea fi prevăzut cu ușurință, cu atât mai mult cu cat martora J. declara că pârâții i-au spus fetiței să revină mai târziu. Condițiile faptei exclusive a victimei se analizează in concreto pentru cazul fortuit (ce ar fi făcut omul obișnuit, cu diligente și cunoștințe medii?). Dar, în speță discutăm de o fetiță de 5 ani care nu a pătruns în curte, ci doar a deschis poarta și a strigat-o pe fiica/nepoata pârâților . Comportamentul agresiv al câinelui este confirmat și de martorii audiați în cauză: K., L. și M.. 3. Instanța nu a analizat toate probele din dosar, rezumându-se doar la o parte din declarația martorei J.. Ne aflăm într-o situație de obicei, întrucât vizitele erau frecvente iar instanța a omis să analizeze aspectul că între proprietăți există o poartă ce facilita accesul fetițelor, una în curtea celeilalte. Instanța de fond a reținut în mod neîntemeiat că se relevă o practică cutumiară vizavi de accesul în mod obișnuit al consătenilor pe proprietatea familiei Târziu, care se realiza doar după strigarea proprietarului, iar minorele intrau în curte doar dacă erau așteptate, pârâta E. fiind cea care le înlesnea accesul sau martora J., cea care se distingea printre minore prin vârsta acesteia mai mare. Așadar, chiar instanța constată că și martora J. intra în curte fără a fi așteptată și înlesnea accesul în curte. Mai mult, aceeași martoră declară ca fetița C. fusese dimineață și întrebase dacă a venit N. (nepoata pârâților) și aceștia i-au spus să revină mai târziu. Instanța reține că fetița a determinat comportamentul agresiv al câinelui și că victima a intrat fără drept în curte, însă din depoziția martorei J. reiese că atunci când a deschis poarta (fetiția C.) câinele a sărit pe ea. A strigat doar N. și nu i-a răspuns nimeni. Reiese așadar, că fetița nici nu a reușit să pătrundă în curte și a strigat-o pe nepoata pârâților. Cu privire la prejudiciu: Prejudiciul patrimonial poate fi dat când s-a produs o vătămare a sănătății sau a integrității corporale, iar prejudiciul nepatrimonial sau moral tinde la repararea tuturor suferințelor de ordin fizic, estetic, de ordin afectiv sau cauzate de atingerea adusă onoarei sau demnității. Faptul că minora a rămas cu o cicatrice vizibilă îi produce în mod evident un prejudiciu de ordin estetic permanent, ce rezultă din înscrisurile și planșele foto depuse la dosar. Minora avea o vârstă fragedă la momentul producerii incidentului, aspect ce i-a amplificat suferința fizică și psihică, provocând daune persistente, deoarece vătămările fizice sunt mai intens simțite la vârste fragede și pot avea consecințe pe termen lung sau pe viață. Traumele fizice și psihice ocazionate minorei de internările medicale, de operații și de toate tratamentele la care a fost și este supusă. Prejudiciul moral este concretizat în infirmitatea permanentă ce a fost produsă fetiței (îi lipsește o bucată semnificativă din pavilionul urechii), aceasta rămânând cu sechele de ordin estetic ce îi alterează aspectul fizic și o împiedică să ducă o viață normală, specifică vârstei sale.

Apărările formulate în cauză: Intimații E., F., G., H. și I. au solicitat prin întâmpinare la cererea de recurs formulată de către A. și B., respingerea recursului ca nefondat. In principal, solicită admiterea excepția nulității recursului și constatarea nulității recursului pentru nemotivare. Niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. Chiar dacă s-ar raporta la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", totuși în motivele invocate nu putem identifica ce prevederi legale au fost încălcate, respectiv aplicate greșit. Recurenta invocă formal dispozițiile art. 1375 și art. 1377 din C. civ., fără a argumenta în ce fel instanța ierarhic inferioară a greșit atunci când nu a dat eficiență acestor prevederi și motivul pentru care soluția pronunțată de Curtea de apel Suceava nu este legală. Consideră că acest gen de critică a recurentei nu poate face obiectul analizei instanței de recurs, în condițiile în care se solicită inclusiv o reinterpretare a situației de fapt, aspect inadmisibil în această cale de atac. Controlul de netemeinicie excede limitelor stabilite prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nu intră în atribuțiile instanței de recurs, iar recurenta nu indică în ce constă în mod concret încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. A motiva recursul înseamnă dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privitoare la modul de judecată al instanței prin raportare la motivul de recurs invocat. Este nulă cererea de recurs în condițiile în care nu se indică niciun motiv dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și nu se precizează în concret care sunt normele de drept material aplicate sau interpretate greșit, iar criticile formulate nu permit încadrarea în celelalte motive de recurs, neconstituind motive argumentate juridic. II. Raportat la fondul cauzei, în mod corect a reținut instanța de fond, dar și cea de control judiciar că în speță sunt aplicabile dispozițiile 1380 din C. civ. care au un caracter special prin raportare la prevederile art. 1352 C. civ. care au caracter general și vizează înlăturarea răspunderii ca urmare a faptei victimei înseși. Conform art. 1375 din C. civ., proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa. În continuare, art. 1380 C. civ. prevede că în cazul de mai sus, nu există obligație de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseși ori a unui terț sau este urmarea unui caz de forță majoră. Raportat la probatoriul administrat în cauză, rezultă că este incidentă prima situație de exonerare. Nu există obligație de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseși, ceea ce presupune asumarea riscului cauzării prejudiciului și înlătură răspunderea paznicului juridic. În practică s-a statuat că nu prezintă relevanță atitudinea psihică a victimei față de fapta săvârșită pentru ca paznicul să fie exonerat de răspundere. Instanța de fond în mod corect a analizat implicarea victimei după criteriul normalității conduitei sale pe care ar trebui să o adopte în societate. In speță, victima a adoptat o conduită periculoasă, datorită căreia ea însăși a suferit un prejudiciu. Din declarația reclamantului recurent exprimată la termenul din 20.11.2020 și consemnată pe larg în cuprinsul încheierii de ședință, rezultă că fetele "nu mergeau de capul lor" dintr-o curte în alta și părinții "reciproc se întrebau" unde se vor juca fetele. Martorii J. și K. au arătat că în momentul în care copiii se întâlneau la una dintre gospodării să se joace, părinții acestora se puneau de acord în prealabil, iar copiii care veneau de la alte case erau fie așteptați, fie cereau voie să pătrundă în curte. Niciodată aceștia nu intrau fără să anunțe. Așadar, declarațiile celor doi martori se coroborează cu declarația recurentului reclamant consemnată în încheierea de ședință, motiv pentru care în nici un caz nu se poate reține că exista un obicei ca minorii să meargă neanunțați dintr-o curte în alta, așa cum susțin recurenții. Din declarația martorei J. rezultă că în momentul în care minora s-a deplasat prima dată la locuința familiei O., a întrebat din drum, la poartă dacă a sosit prietena sa și nu a intrat în curte. Din nefericire, a doua oară, deși martora J. i-a adus la cunoștință că N. nu este venită, în mod inexplicabil aceasta a ales să își continue deplasarea și de această dată, fără a-și mai anunța prezența a ridicat sfoara care asigura poarta și a intrat în curte. Se solicită a se avea în vedere depoziția martorului J. care a arătat că atunci când minora venea să se joace cu N., era adusă de mama sa care ridica acea sfoară care asigura poarta de acces. La momentul incidentului minora a reușit să ridice sfoara cu dificultate. Portița dintre proprietățile părților, realizată de către recurent, era blocată tocmai pentru a nu permite accesul inopinat al minorei. Atunci când copiii se jucau în curtea locuinței pârâților, cățelul era închis în țarc, prin urmare minora nu era familiarizată cu acesta. Evenimentul nefericit are la baza manifestarea unilaterală de voință a victimei, respectiv conduita anormala a acesteia, care contrar tuturor uzanțelor de atunci, a ales să intre în curtea locuinței pârâților, fără a anunța în orice mod sau a fi așteptată. Prin urmare, din tot probatoriul administrat în cauză nu a rezultat o legătură de cauzalitate între "fapta" săvârșită de intimați și consecințele produse. În plan secund, se impune să se aibă în vedere art. 37 din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului: "Copilul are dreptul să fie crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială. În acest scop părinții sunt obligați: a) să supravegheze copilul". Anterior ca minora să părăsească locuința familiei sale, aceasta era lăsată în supravegherea bunicii sale. Din declarația dată de către P. în cursul urmării penale, rezultă că nepoata sa a ieșit din curtea locuinței fără a cere permisiunea, însă în loc să îi ceara să se întoarcă în curte sau eventual să o însoțească, a lăsat-o să își continue deplasarea pe drumul public până la poarta locuinței familiei pârâților. Într-adevăr, P. avea în grijă la vremea respectiv și de un alt copil minor. însă deficiența asigurării supravegherii copilului mai mare s-a datorat lipsei de diligență manifestate de către părinții victimei. Recurenții invocă agresivitatea cățelului și faptul că ar fi trebuit să îi pună botniță în curte în momentul în care îi curățau padocul, însă fără a indica un temei legal. Conform art. 1 din O.U.G. nr. 55/2000 privind regimul de deținere al câinilor periculoși sau agresivi "prin câini periculoși se înțelege câinii aparținând următoarelor rase, grupate în două categorii, după cum urmează: a) categoria I: câinii de luptă și de atac, asimilați prin caracterele morfologice cu câini de tipul Pit Bull, Boerbull, Bandog și metișii lor; b) categoria a II-a: câinii din rasele American StaffordshireTerrier, Tosa, Rottweiller, Dog Argentinian, Mastino Napolitano, Fila Brazileiro, Mastiff, Ciobănesc Caucazian, Cane Corso și metișii lor. Art. 2. (1) Prin câini agresivi se înțelege: a) orice câine care, fără să fie provocat, mușcă sau atacă persoane ori animale domestice în locuri publice sau private; b) orice câine care participă la lupte între câini sau care a fost antrenat în acest scop. (2) Nu intră în categoria câinilor agresivi definiți la alin. (1): a) orice câine care atacă sau mușcă o persoană care a pătruns tară drept, în orice mod, într-o proprietate privată sau publică protejată de acel câine; b) orice câine folosit de unitățile de poliție, de jandarmerie, de alte unități militare, de unitățile vamale sau de serviciile publice de securitate, protecție și pază, care, aflându-se în misiune, a atacat sau a mușcat o persoană". Prin urmare, cățelul nu se încadra nici la câini periculoși (era din rasa Ciobănesc Carpatin) și nici la câini agresivi pentru că incidentul a avut loc în interiorul curții și nu în dreptul porții, cum eronat susțin recurenții. În mod corect a reținut Curtea de Apel Suceava că inclusiv recurenții au susținut prin cererea de chemare în judecată faptul că minora a intrat în curte. În mod corect instanța de fond a făcut trimitere la dispozițiile art. 224 C. pen. și art. 27 alin. (1) din Constituție care reglementează un standard ridicat de ocrotire a proprietății private. Nu s-a pus problema punerii sub acuzare a victimei pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie, cum în mod eronat s-a arătat prin cererea de apel, ci s-a evidențiat și argumentat pe larg nivelul ridicat pe care Statul Român îl conferă proprietății private și faptul că minora a intrat fără drept în curtea dumnealor. Deși recurenții consideră că hotărârea a fost redactată cu "virulență", în afara cadrului procesual, soluția fiind, din punctul lor de vedere "nedreaptă și vădit subiectivă", totuși nu critică în concret elementele pe care și-a întemeiat instanța soluția și evită să se raporteze la singurul element esențial de care depinde soluția în prezentul dosar, respectiv conduita victimei. De altfel, Curtea de apel a considerat că hotărârea instanței de fond nu a fost motivată cu "virulență", "considerentele sentinței atacate sunt corect raportate la obiectul și la cauza acțiunii". După cum a rezultat din întreg materialul probator, minora a adoptat la data incidentului o conduită anormală, aspect confirmat inclusiv de tatăl acesteia, după cum am arătat mai sus. In plus, judecătorul fondului a acceptat să readministreze întreg probatoriul administrat deja în dosarul penal, cu toate că intimații s-au opus și au solicitat limitarea numărului martorilor ce au avut aceeași teză probatoriu. Intimații au fost cercetați pentru aceleași fapte în două dosare penale, respectiv 678/144/P/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Dorohoi și 794/P/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani. În ambele dosare soluția parchetului a fost aceea de clasare. Trauma copilului nu poate lăsa pe nimeni indiferent și intimaților le pare nespus de rău pentru ce a pățit acesta, însă susține că nu pot răspunde pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligației de supraveghere a copilului stabilită de lege în sarcina părinților. In subsidiar, în situația se va considera că poate fi antrenată răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, H. a fost cel care a deschis țarcul în care se afla cățelul pentru a-i face curat, acesta fiind motivul pentru care animalul era liber în perimetrul curții. Anterior eliberării sale a verificat ca porțile de acces în curte să fie închise. Față de E., F., G. și I. nu poate fi angajată răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animal, deoarece H. a acționat independent de voința lor când a luat inițiativa de a face curat în țarc. Consideră că sumele de bani solicitate de către recurenți cu titlu de daune morale sunt exagerate prin raportare la veniturile realizate de către aceștia și zilele de îngrijiri medicale necesare vindecării leziunilor (29-30 de zile de îngrijiri medicale). Din actele medicale comunicate se constată prezența unui certificat medico-legal din care nu rezultă că viața minorei a fost pusă în pericol, ci doar că sunt necesare 25-30 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. Minora a fost diagnosticată de către medicul specialist în chirurgie plastică, microchirurgie reconstructivă și estetică Q. care a stabilit că se impune reconstrucția pavilionului urechii după vârsta de 16-17 ani și există o probabilitate de revizuire a cicatricii de la nivelul feței. Prin urmare, nu se poate susține că minora a rămas cu o sluțire permanentă în condițiile în care există posibilitatea remedierii deficiențelor la vârsta de 16-17 ani. Nu sunt de acord cu susținerea recurenților că minorei îi este frică de orice câine, în condițiile în care după incident reclamantul recurent a cumpărat fetei sale un cățel din rasa pechinez, iar livada îngrădită din spatele casei era păzită de doi câini lupi lăsați liberi. Daunele morale solicitate de către părinți sunt nefondate, aceștia nefiind victima agresiunii câinelui. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: A. Excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs reglementate de prevederile art. 488 C. proc. civ., este nefondată, deoarece din cuprinsul memoriului de recurs se decelează aspecte de nelegalitate, respectiv cele vizând greșita aplicare în cauză de către instanțele devolutive, a dispozițiilor art. 1375, art. 1377 și art. 1351 C. civ. B. Potrivit prevederilor art. 1375 C. civ., "Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale - Proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa". De asemenea, conform art. 1377 C. civ., "Noțiunea de pază - În înțelesul dispozițiilor art. 1.375 și 1.376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu". Rezultă așadar, că răspunderea civilă delictuală pentru animalul aflat în paza unei persoane reprezintă o răspundere obiectivă, independentă de orice culpă, întemeiată pe ideea de garantare a comportamentului general corespunzător al animalului respectiv. Contrar criticilor din motivele de recurs, Înalta Curte apreciază că instanța de apel s-a fundamentat în adoptarea deciziei sale, pe acest tip de răspundere obiectivă: "Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este o răspundere obiectivă și nu este condiționată de existența culpei păzitorului juridic, acesta fiind obligat la reparație chiar dacă animalul era scăpat de sub pază". Ce a constatat însă, instanța de apel (ca de altfel, și tribunalul) a fost însă, incidența cauzei exoneratoare de răspundere reprezentate de fapta victimei înseși, cauză exoneratoare reglementată de dispozițiile art. 1380 C. civ.: "În speță, nu a fost antrenată răspunderea proprietarilor animalului pentru prejudiciul cauzat datorită intervenirii unei cauze exoneratoare de răspundere, și anume fapta victimei care a cauzat în mod exclusiv atacul prin pătrunderea inopinată în curtea îngrădită a pârâților". Art. 1380 C. civ. reglementează: "Cauze de exonerare - În cazurile prevăzute la art. 1.375, 1.376, 1.378 și 1.379 nu există obligație de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseși ori a unui terț sau este urmarea unui caz de forță majoră". Recurenții, grefându-se pe coroborarea art. 1380 C. civ. cu art. 1351 și art. 1352 C. civ. potrivit căruia "Fapta victimei sau a terțului - Fapta victimei înseși și fapta terțului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenției părților, cazul fortuit este exonerator de răspundere", apreciază că în cauză nu ar fi fost incidentă această cauză de exonerare, întrucât intimații nu s-ar fi aflat în imposibilitatea de a prevedea și împiedica atacul canin, deoarece victima mergea în mod obișnuit în curtea intimaților, iar poarta nu era asigurată corespunzător. În plus, intimații i-ar fi zis în acea zi, anterior, fetiței să revină mai târziu. Or, Înalta Curte observă că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual. Așadar, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de fond sau după caz, de apel, dacă în recurs nu sunt administrate noi probe. Or, aserțiunile recurenților reclamanți referitoare la faptul că intimații ar fi putut prevedea și împiedica atacul canin, întrucât victima mergea în mod obișnuit în curtea intimaților, iar poarta nu era asigurată corespunzător și că mai mult, în ziua respectivă, anterior intimații i-ar fi zis fetiței să revină mai târziu, toate acestea însoțite de dezbaterea de către recurenți a probelor administrate cauzei, implică aprecierea situației de fapt, instanța de recurs nefiind competentă însă, să reaprecieze situația de fapt, așa cum am arătat, în această cale de atac exclusiv de legalitate, nefiind administrate noi probe. Toate aspectele menționate reprezintă elemente ale situației de fapt care se apreciază potrivit probelor administrate. Posibilitatea intimaților de prevedere și împiedicare a atacului câinelui, modul de asigurare de către intimați a porții de acces, modalitatea în care fetița victimă pătrundea în mod obișnuit în curtea în care se afla câinele, locul concret unde s-a produs atacul canin (în interiorul curții sau în afara acesteia), toate acestea reprezintă în mod indiscutabil, elemente factuale. Or, instanța de recurs, în exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este obligată să se grefeze pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului, în cazul neadministrării de probe noi în recurs, precum este cazul în speță. Așadar, în privința aspectelor anterior reliefate, se observă că instanța devolutivă de apel a stabilit definitiv următoarele: - "Nu pot fi reținute susținerile apelanților legate de analizarea comportamentului minorei C. în concret, cu concluzia că pârâții nu s-au aflat în imposibilitate de a prevedea evenimentul. Cu alte cuvinte, reclamanții-apelanți susțin că păzitorii juridici ai câinelui puteau să prevadă că minora va intra în curtea lor în momentul în care câinele nu se afla închis în padoc, acest fapt decurgând din obișnuință. Însă, nu a fost dovedit în cauză faptul că minora intra în mod obișnuit, fără a fi însoțită de bunică sau părinți în curtea imobilului pârâților sau fără ca vizita sa să fie anunțată. Apelanții reproșează pârâților că nu au întreprins tot felul de acțiuni care să preîntâmpine atacul minorei C. de către câinele acestora din urmă, acțiuni care nu erau prevăzute de lege în condițiile date, invocând, în principal, vârsta fragedă a victimei, însă omit a evidenția faptul că minora de 5 ani și 8 luni a scăpat de sub supravegherea bunicii sale, a ieșit din curtea imobilului său, a mers pe drumul public și a intrat într-o curte vecină"; - "Susținerile din apel legate de faptul că minora C. nici nu a reușit să intre în curte, fiind atacată de câine atunci când a deschis poarta nu sunt confirmate de probatoriul administrat în cauză. Mai mult, apelanții nu au susținut până în apel această ipoteză, ei înșiși descriind situația de fapt în acțiunea introductivă de instanță, astfel: "Când a intrat în curte, asupra ei s-a repezit câinele ciobănesc carpatin, care a mușcat-o pe fiica noastră D. de nas și de ureche, producându-i grave leziuni". Apărătorul reclamanților a descris aceeași situație de fapt la dezbaterile din prima instanță, și anume faptul pătrunderii minorei C. în curtea pârâților, la data incidentului"; - "Aceeași martoră susține că poarta era legată, chiar dacă se putea ușor dezasigura, dar și faptul că atunci când se juca cu fețița pârâților în curte la aceștia câinele era închis, iar când intra în curte era cineva de obicei la gard, era așteptată. Martora mai afirmă, la întrebarea dacă fetița s-a chinuit să deschidă poarta sau a deschis-o cu ușurință, că minora C.: "a stat puțin până să o deschidă""; - "Nu s-a conturat din probatoriul administrat, în nici un caz, că minora C. intra, în mod obișnuit, singură, inopinat, în curtea pârâților, pentru a se juca cu minora N."; - "atacul câinelui a fost determinat de pătrunderea inopinată a minorei C. în perimetrul curții pârâților". Curtea constată de asemenea, faptul că în recurs, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 492 C. proc. civ., instanța de recurs fiind așadar, ținută de situația de fapt anterior citată, reținută de curtea de apel în mod definitiv. Reaprecierea probelor în recurs, prin prisma aserțiunilor de genul celor menționate de recurenții reclamanți în motivele lor de recurs, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greșite în cauză, a dispozițiilor legale ale art. 1375, art. 1377 C. civ., ale art. 1380 C. civ., art. 1351 sau ale art. 1352 C. civ., astfel cum doresc recurenții reclamanți menționați, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reevaluarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Or, întrucât curtea de apel a reținut definitiv, aspectele factuale menționate - contrare celor enunțate de recurenți - iar în recurs nu s-au administrat probe noi care să modifice această stare de fapt, astfel cum s-a ilustrat anterior, Înalta Curte nu poate decât să constate corecta aplicare a prevederilor legale incidente, invocate de recurenți, la această situație de fapt. Așadar, grefat pe situația de fapt stabilită, ilustrată anterior, Înalta Curte apreciază, din perspectiva criticilor formulate de recurenții reclamanți, că în cauză, s-a realizat de către instanța de apel o corectă aplicare și interpretare a prevederilor legale invocate ale art. 1375, art. 1377 C. civ., ale art. 1380 C. civ., art. 1351, art. 1352 C. civ., motivele de recurs aferente, nefiind așadar, fondate. Înalta Curte constată de asemenea, că nu sunt fondate nici criticile relative omisiunii curții de apel de a analiza toate probele din dosar, ci rezumându-se la a analiza doar o parte din declarația martorei J.. Astfel, potrivit art. 264 C. proc. civ., "Aprecierea probelor - (1) Instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor. (2) În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare". Înalta Curte constată că în cadrul deciziei sale, curtea de apel s-a grefat pe analiza probatoriului administrat în cauză, pe susținerile înseși ale reclamanților din cererea de chemare în judecată, pe depoziția martorei J., pe ordonanța penală de clasare, arătând chiar în privința declarației testimoniale, că "Nu se poate reține că prima instanță a analizat doar o parte din probele de la dosar, rezumându-se doar la o parte din declarația minorei J.. Cele declarate de această martoră au fost analizate în totalitate de instanță și nu trunchiat", ceea ce implică, confirmă reevaluarea întregii depoziții de către instanța de apel. Se observă că în cadrul deciziei recurate, instanța de apel își întemeiază multe din aprecierile ale pe aspecte concrete din depoziția martorei menționate. Din perspectiva acestor argumente, nu se poate așadar, reproșa curții de apel, o încălcare a prevederilor art. 264 C. proc. civ. În fine, critica recurenților relativă faptului că ar fi trebuit ca animalul să fie asigurat cu botniță, nu este fondată, prin raportare la prevederile art. 6 din O.U.G. nr. 55/2002 din 30 aprilie 2002 republicată privind regimul de deținere al câinilor periculoși sau agresivi, care impun această obligație doar în privința unor anumite categorii de câini (din rândul cărora s-a reținut definitiv de către instanțele devolutive ale fondului, că nu făcea parte și câinele ce a atacat-o pe fetiță) și doar în anumite locuri publice, comune (în rândul cărora nu este specificată de legiuitor și curtea exclusivă a paznicilor juridici ai câinelui, precum în cazul în speță). Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimații-pârâți, ca nefondată, va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. în nume propriu și în calitate de reprezentanți legali ai minorei Olaru D., împotriva deciziei nr. 434 din 26 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,