ÎCCJ, Decizia nr. 45/2013

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 658 din 26 aprilie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 8711/1/2011 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul condamnat S.V.A.

Pentru a pronunța această sentința, instanța de fond a reținut că, prin sentința penală nr. 6 din 09 decembrie 1991, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a dispus condamnarea pentru infracțiunile de omor deosebit de grav și de tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav, prevăzute de art. 174 - art. 176 lit. b) C. pen. și art. 20 raportat la art. 174 - art. 176 lit. b) C. pen., ambele cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. și art. 33 lit. b) C. pen. la câte 6 pedepse rezultante de 20 ani închisoare a numiților C.I., B.R., P.C., P.I. și S.T. și de 18 ani închisoare a numiților D.I. și C.I., toate cu executare în regim de detenție, întrucât inculpații, în perioada 17 - 22 decembrie 1989, fiind membrii ai comandamentului constituit la Timișoara din dispoziția lui N.C., sub

conducerea inculpatului C.I. în vederea reprimării demonstrațiilor anticomuniste

au ucis prin împușcare 72 de persoane și alte 253 au fost rănite.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin Sentința penală nr. 250 din 03

aprilie 2007 a fost condamnat revizuentul S.V.A. la o pedeapsă rezultantă de 15 ani închisoare cu executare, pentru infracțiunile de omor deosebit de grav și de tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav, prevăzute de art. 174 - art. 176 lit. b) C. pen. și art. 20 raportat la art. 174 - art. 176 lit. b) C. pen., ambele cu

aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.,

art. 13 C. pen

. și art. 33 lit. b) C. pen., soluție rămasă definitivă

la Completul de 9 judecători.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut, în esență, că, în perioada

17-22 decembrie 1989, S.V.A., prim adjunct al ministrului Apărării

Naționale, a contribuit la reprimarea mișcării de protest îndreptate împotriva regimului

comunist din România de la Timișoara, aducând la îndeplinire, alături de alți militari, hotărârea Comitetului Politic Central al P.C.R. și dispoziția lui N.C. care a solicitat folosirea tuturor mijloacelor, inclusiv a armelor de foc, acțiune ce s-a soldat cu moartea unui număr de 72 de persoane și rănirea altor 253 de persoane, a căror viață a fost pusă în primejdie, prin împușcare.

Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, poate fi exercitată doar împotriva unei hotărâri judecătorești definitive și numai pentru cazurile limitativ prevăzute de art. 394 alin. (1) C. proc. pen., întrucât are ca scop repararea erorilor judiciare prin anularea hotărârii în care s-au strecurat asemenea erori și pronunțarea unei hotărâri noi care să reflecte adevărul.

Potrivit prevederilor art. 403 alin. (1) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a revizuirii este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor privind titularul

cererii, respectarea termenului legal de introducere a acesteia, indicarea unuia dintre

motivele care se încadrează în dispozițiile art. 394 alin. (1) C. proc. pen. precum și existența

unor date suficiente în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate.

În speță, chiar dacă obiectul cererii de revizuire îl constituie două hotărâri definitive care conțin o rezolvare pe fond a cauzei, pronunțate atât în primă instanță cât

și în recurs de instanța supremă, iar revizuentul a indicat cazul prevăzut de art. 394

alin. (1) lit. e) C. proc. pen., întrucât acestea se referă la aceleași fapte și făptuitori diferiți soluția incidență este cea de respingere, ca inadmisibilă, întrucât starea de

inconciliabilitate reclamată nu există, hotărârile neexcluzându-se una pe cealaltă.

Participanții la comiterea activității infracționale concretizată în acte de ucidere și punerea în primejdie a vieții prin împușcare cu ocazia evenimentelor din decembrie 1989 de la Timișoara au fost condamnați prin hotărâri diferite, inclusiv prin Sentințele penale nr. 6 din 09 decembrie 1991 și nr. 250 din 03 aprilie 2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cercetarea și judecarea, în cauze distincte, a participanților la săvârșirea acelorași fapte, chiar ulterior pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare, nu constituie motiv de neconciliere în condițiile în care, reținându-se existența faptelor prin hotărârea

inițială, s-a statut doar asupra vinovăției persoanelor cu care a fost sesizată instanța.

Acest fapt nu exclude descoperirea ulterioară și a altor participanți la comiterea infracțiunilor sau strângerea de probe care să susțină trimiterea în judecată a unui făptuitor pentru care se luase inițial o măsură de neurmărire penală.

În acest context, apare ca lipsită de relevanță împrejurarea că revizuentul a avut calitatea de martor în cauza în care au fost condamnați numiții C.I., B.R., P.C., P.I., S.T., D.I. și C.I., față de acesta, existând Ia acel moment, o soluție de neurmărire penală pentru aceleași

fapte, în condițiile în care în urma redeschiderii dosarului la data de 28 octombrie 1997,

prin infirmarea soluției, s-a constatat că sunt suficiente probe pentru a fi trimis în judecată, cu atât mai mult cu cât sentința penală nr. 6 din 09 decembrie 1991 a instanței supreme, intrată deja în autoritatea de lucru judecat, nu dezlegase conflictul de natură penală privind contribuția revizuentului la evenimentele de reprimare a protestelor de la Timișoara din decembrie 1989.

Înalta Curte a statuat asupra vinovăției și implicării condamnatului S.V.A. în activitatea infracțională desfășurată la Timișoara în perioada 17-22 decembrie 1989 și materializată în uciderea și rănirea unor manifestanți doar prin Sentința penală nr. 250 din 03 aprilie 2007, ocazie cu care a reținut față de acesta agravanta comiterii infracțiunilor împreună cu mai multe persoane, respectiv numiții

C.I., B.R., P.C., P.I., S.T., D.I. și

C.I., condamnați anterior pentru aceste fapte.

Ca atare, hotărârea de condamnare a revizuentului nu este urmarea reținerii unor împrejurări de fapt diferite, ireconciliabile cu sentința penală nr. 6 din 09 decembrie 1991 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci întregește tabloul infracțional sub aspectul participației penale.

Pe de altă parte, aspectele ce țin de încadrarea juridică dată faptelor, de contribuția avută la comiterea acestora, de existența raportului de cauzalitate dintre așa zisa activitate infracțională și urmarea produsă sunt chestiuni de fond, ce au fost examinate și soluționate cu autoritate de lucru judecat de instanța care a pronunțat condamnarea revizuentului S.V.A., neputând fi repuse în discuție prin intermediul căii extraordinare de atac a revizuirii.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs revizuentul S.V.A., solicitând casarea sentinței penale și, în rejudecare, admiterea cererii de revizuire, suspendarea executării hotărârii de condamnare și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, apreciind că, în cauză sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 3 (judex inhabilis) și pct. 17

2

C. proc. pen. Motivele de recurs au fost expuse pe larg în partea introductivă a prezentei hotărâri, astfel că nu vor mai fi reluate.

Examinând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 385

9

pct. 3 C. proc. pen. hotărârile sunt supuse casării când (…) a existat un caz de incompatibilitate.

Recurentul revizuent a criticat, în primul rând, sentința nr. 658 din 26 aprilie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, sub aspectul existenței unui caz de incompatibilitate, în sensul că domnul judecător I.M. a făcut parte atât

din

Completul de 9 Judecători învestit cu soluționarea recursului declarat de recurentul revizuent împotriva hotărârii de condamnare, cât și din completul care s-a pronunțat asupra admisibilității în principiu a prezentei cereri de revizuire, exprimându-și astfel,

opinia cu privire la situația de fapt și vinovăția revizuentului S.V.A.

În motivele scrise se arată că, în această situație, domnul judecător I.M. „nu mai putea să verifice cu imparțialitate existența unui caz de revizuire”.

Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că domnul judecător I.M. a participat la judecarea recursului declarat de recurentul revizuent împotriva sentinței penale nr. 250 din 2007 prin care acesta a fost condamnat, precum și că, a făcut parte din completul care a examinat admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire formulată împotriva aceleiași sentințe anterior menționate.

Potrivit dispozițiilor art. 403 alin. (1) C. proc. pen.

admisibilitatea în principiu se examinează de către instanță, în camera de consiliu, fără citarea părților și fără participarea procurorului, verificându-se, în această etapă îndeplinirea condițiilor de fond și formă cerute de legiuitor.

Etapa examinării în principiu este o procedură premergătoare și eliminatorie, având ca finalitate înlăturarea de la rejudecarea în fond a cauzei a acelor cereri de revizuire inadmisibile, tardive sau neîntemeiate.

Chiar dacă domnul judecător I.M. a făcut parte din completul de judecată învestit cu soluționarea recursului declarat de revizuent împotriva hotărârii de condamnare - Sentința penală nr. 250 din 3 aprilie 2007 - acesta nu este incompatibil să participe la examinarea admisibilității în principiu a cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., întrucât această etapă premergătoare prin natura sa juridică, nu vizează soluționarea pe fond a căii extraordinare de atac.

Or, prin sentința penală recurată Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, examinând admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, în cameră de consiliu, a

verificat doar dacă sunt întrunite condițiile de exercitare a acesteia cu privire la calitatea persoanei care a formulat-o, dacă cererea a fost introdusă în termenul legal, dacă se întemeiază pe cazurile prevăzute de lege și, dacă există dovezi în susținerea acesteia, în final, prima instanță respingând-o, ca inadmisibilă în principiu.

Față de cele precizate,

Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 385

9

pct. 3 C. proc. pen.

În ce privește cel de al doilea caz de casare invocat și anume art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen., referitor la greșita aplicare a legii, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că nici acesta nu este fondat.

Conform art. 393 C. proc. pen. revizuirea poate fi îndreptată numai împotriva unor hotărâri judecătorești penale definitive. Aceste hotărâri trebuie date în soluționarea fondului cauzei, deci hotărâri de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, dacă, pentru acestea din urmă, s-a examinat și fondul cauzei.

Potrivit art. 394 alin. (1) C. proc. pen. revizuirea unei hotărâri definitive poate fi cerută: a) când au fost descoperite fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei; b) când un martor, un expert sau un interpret a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere; c) când un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals; d) când un membru al completului de judecată, procurorul sau persoana care a efectuat acte de cercetare penală a săvârșit o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere și, e) când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia.

Pentru a se conferi activității de înfăptuire a justiției un caracter de stabilitate s-a decis că hotărârile judecătorești definitive sunt executorii și au autoritate de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat este considerată ca fiind acel principiu care nu permite declanșarea unei noi judecăți cu privire la aceeași faptă și aceeași persoană, dacă acestea au făcut obiectul unei judecăți pentru care s-a pronunțat o hotărâre definitivă.

În virtutea autorității de lucru judecat, hotărârea judecătorească penală este considerată ca o expresie a adevărului (res judicata pro veritate habetur).

Cu toate acestea, în anumite situații, limitativ prevăzute de lege chiar hotărârile judecătorești rămase definitive se impun a fi cenzurate, motiv pentru care în Codul de procedură penală s-au reglementat căile extraordinare de atac, ca remedii procesuale menite a repara erorile pe care le conțin hotărârile judecătorești penale rămase definitive.

În această categorie de remedii procesuale se încadrează și revizuirea, cale de atac extraordinară, prin care pot fi atacate hotărârile judecătorești definitive care conțin grave erori de fapt. Prin revizuire se urmărește o reexaminare în fapt a cauzei penale.

În jurisprudența consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că dreptul la un proces corect în fața unui tribunal așa cum este garantat prin art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina Preambulului la Convenție, care declară, printre alte lucruri, că domnia legii este o parte a moștenirii comune a Statelor Contractante.

Unul din aspectele fundamentale ale domniei legii este principiul certitudinii juridice, care impune, inter alia, ca în situațiile în care instanțele au decis definitiv asupra unei chestiuni, hotărârea lor să nu poată fi pusă sub semnul întrebării.

În final, Curtea reiterează că nici o parte nu are dreptul de a solicita o revizuire a unei sentințe definitive și executorii numai în scopul obținerii unei rejudecări și a unei noi decizii în cauză.

Puterea instanțelor de a revizui trebuie exercitată spre a corecta erori judiciare și aplicări greșite ale legii, dar nu pentru a realiza o nouă examinare.

Revizuirea nu trebuie tratată ca un recurs deghizat și simpla posibilitate de a exista mai mult de două opinii asupra unui subiect nu este motiv de reexaminare. O abatere de la acest principiu se justifică numai dacă devine necesară prin circumstanțe cu un caracter substanțial și obligatoriu.

Din analiza dispozițiilor art. 403 alin. (1) C. proc. pen. rezultă că obiectul examinării în principiu a cererii de revizuire constă în verificarea îndeplinirii condițiilor cerute de lege pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire, respectiv dacă cererea a fost făcută de o persoană admisă de lege, în termenul legal, dacă a fost introdusă la procurorul competent și a ajuns la instanța competentă, dacă se întemeiază pe vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 394 C. proc. pen. și s-au adus probe în dovedirea acestui caz.

Lipsind tehnic posibilitatea rejudecării fondului, decât în situații limitate de art. 394 C. proc. pen., instanțele nu pot decât să analizeze aceste din urmă dispoziții, iar soluțiile ce ar putea fi adoptate trebuie să fie contrare celei date în sentința supusă revizuirii.

Prin cererea formulată revizuentul S.V.A. a invocat dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. și anume existența a două hotărâri definitive ce nu se pot concilia, respectiv sentința penală nr.

250 din 03

aprilie 2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, hotărâre definitivă, prin care recurentul revizuent a fost condamnat pentru săvârșirea

infracțiunilor de omor deosebit de grav și de tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav, prevăzute de art. 174 - art. 176 lit. b) C. pen. și art. 20 raportat la art. 174 - art. 176 lit. b) C. pen.,

iar a doua, Sentința penală

nr. 6 din 09 decembrie 1991, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin care numiții C.I., B.R., P.C., P.I., S.T., D.I. și C.I. au fost condamnați, pentru aceleași infracțiuni de omor deosebit de grav și de tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzute de art. 174 - art. 176 lit. b) C. pen. și art. 20 raportat la art. 174 - art. 176 lit. b) C. pen., care au fost reținute și în sarcina revizuentului

, hotărâre definitivă.

În conformitate cu teoria și practica în materie, pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. trebuie să se îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

- hotărârile definitive ale instanțelor penale să soluționeze fondul cauzei, în sensul să se pronunțe diferit asupra existenței faptei, a săvârșirii ei de către inculpat și a vinovăției acestuia, ceea ce denotă că inconciliabilitatea trebuie să se refere la fapte, la împrejurările esențiale ale cauzei care au atras și soluții de neconciliat;

- hotărârile definitive să fie inconciliabile, ceea ce înseamnă că se exclud una pe alta, rezultând că inconciliabilitatea trebuie concepută în sensul că într-o hotărâre se afirmă existența unei fapte, iar printr-o altă hotărâre se neagă expres sau tacit existența acesteia;

- inconciliabilitatea trebuie să rezulte din ceea ce s-a spus prin hotărârea definitivă, deci prin dispozitiv, iar atunci când dispozitivul nu este determinant în lămurirea soluțiilor ce nu se pot concilia se poate apela și la considerentele care-l precizează.

În ceea ce privește motivul invocat al cererii de revizuire, se constată că, în mod corect instanța de fond a apreciat că, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 394 lit. e) C. proc. pen., deoarece în aceiași cauză față de inculpat nu s-au pronunțat două sau mai multe hotărâri ce nu se pot concilia.

Este adevărat că au fost pronunțate două hotărâri de condamnare cu privire la aceleași fapte, însă așa cum a reținut și instanța de fond,

hotărârea de condamnare a revizuentului nu este urmarea reținerii unor împrejurări de fapt diferite, ireconciliabile cu sentința penală nr. 6 din 09 decembrie 1991 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci întregește tabloul infracțional sub aspectul participației penale.

Prin sentința penală nr. 6 din 9 decembrie 1991au fost condamnați

o parte dintre participanții la comiterea activității infracționale concretizată în acte de ucidere și punerea în primejdie a vieții prin împușcare cu ocazia evenimentelor din decembrie 1989 de la Timișoara iar ulterior prin Sentința penală nr. 250 din 03 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost condamnat recurentul revizuent.

Cercetarea și judecarea în cauze distincte a participanților la săvârșirea acelorași fapte, chiar ulterior pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare, nu poate fi reținut ca motiv de neconciliere în condițiile în care, prin hotărârea

inițială din decembrie 1991, s-a statut doar asupra vinovăției persoanelor cu care a fost sesizata instanța,

reținându-se existența faptelor.

Acest fapt nu exclude descoperirea ulterioară și a altor participanți la comiterea infracțiunilor sau strângerea de probe care să susțină trimiterea în judecată a unui făptuitor pentru care se luase inițial o măsură de neurmărire penală.

Așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, Înalta Curte, completul de 5 judecători, apreciază că aspectele ce țin de încadrarea juridică dată faptelor, de contribuția avută la comiterea acestora, de existența raportului de cauzalitate dintre așa zisa activitate infracțională și urmarea produsă sunt chestiuni de fond, ce au fost examinate și soluționate cu autoritate de lucru judecat de instanța care a pronunțat condamnarea recurentului revizuent S.V.A., neputând fi repuse în discuție prin intermediul căii extraordinare de atac a revizuirii.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, completul de 5 judecători, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul S.V.A. împotriva Sentinței nr. 658 din 26 aprilie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 8711/1/2011.

Față de soluția de respingere a recursului declarat, Înalta Curte, completul de 5 judecători, urmează a respinge și cererea de suspendare a executării sentinței penale nr.

250 din 03

aprilie 2007

pronunțată de Înalta Curte, secția penală.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul revizuent va fi obligat la plata sumei de 350 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul S.V.A. împotriva Sentinței nr. 658 din 26 aprilie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 8711/1/2011.

Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 350 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 februarie 2013.