ÎCCJ, decizie (scj.ro #120669)

Imobil adjudecat prin licitație publică în procedura executării silite. Acțiune în revendicare. Termen special de prescripție. 2. Cerere de apel transmisă prin firmă de curierat. Calcularea termenului de declarare a căii de atac în raport de data înscrisă pe plic, considerată a avea însușirea ”datei certe”.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

acțiune în revendicare imobiliară

- licitație publică

- proces-verbal de adjudecare

- prescripție

- act de procedură

C.civ. din 1864, art. 480

C.proc.civ. din 1865, art. 86, art. 104, art. 520

Această dispoziție, menită a crea o situație de mai mare siguranță dreptului de proprietate dobândit ca efect al adjudecării, a limitat în timp posibilitatea formulării oricăror cereri de evicțiune, instituind un termen de 3 ani pentru orice tip de acțiune ce are ca scop evingerea adjudecatarului. Prin urmare, prevederile art.520 C.proc.civ. conțin o condiție de exercitare a însuși dreptului material la acțiune, care se stinge dacă nu a fost exercitat în termenul impus de lege.

În ceea ce privește calculul termenului de prescripție, în baza art.520 C.proc.civ., acesta a început să curgă la data intabulării procesului-verbal de licitație, respectiv actul de adjudecare prin care s-a transferat dreptul de proprietate asupra bunului prin vânzare silită în patrimoniul adjudecatarului.

2.

Potrivit interpretării date dispozițiilor art. 86 C.proc.civ. de către decizia nr.1281/2011 a Curții Constituționale, se reține că art. 104 C.proc.civ. nu exclude transmiterea actelor procedurale și prin alte mijloace de comunicare, care sunt definite de art.86 și se aplică și în situația transmiterii către instanțe a acestor tipuri de acte.

Prin urmare, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, mijloacele de comunicare între părți și instanța de judecată nu se limitează la procedura comunicării personal sau prin poștă a înscrisului, fiind permisă de lege transmiterea actului procedural și prin alte mijloace, fără a afecta curgerea unui termen procedural.

Ca atare, instanța de apel a apreciat corect, relativ la procedura de acordare de dată certă, că aceasta oferă garanții suplimentare pentru situațiile în care se poate contesta momentul transmiterii (cum ar fi în cazul mijloacelor electronice de transmitere a informației - fax,email, în care s-ar putea altera data transmisiei) însă mențiunea înscrisă pe plic, la momentul încredințării către curier a corespondenței, reprezintă o dovadă a datei de expediere până la proba contrară. Pe de altă parte, verificarea formulării în termen a unui act procedural nu se limitează la eventuala dată certă conferită acestui act la momentul înregistrării sale într-un registru al instanței, întrucât cele două situații juridice sunt distincte, ci se utilizează orice mijloc de probă, îngăduit de lege, apt a face dovada contrară mențiunii referitoare la dată, în cazul în care aceasta se contestă.

Astfel că, nefiind dovedită în cauză încălcarea unei dispoziții imperative a legii în ceea ce privește proba datei declarării căii de atac și nefiind contestată mențiunea înscrisă pe plicul cu care s-a transmis cererea de apel, în mod corect a fost respinsă excepția tardivității declarării apelului, instanța calculând ca dată a efectuării actului procedural, data înscrisă pe plic, ce reprezintă data înmânării corespondenței către firma de curierat.

Secția I civilă, decizia nr.1822 din 11 iunie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 20 aprilie 2007, reclamanții G.G. și G.L. au chemat în judecată pe pârâții A.M., S.D.F. și V.C., solicitând să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul teren în suprafață de 2.500 mp situat în comuna Blejoi, identificat cu nr. cadastral 515, înscris în coala de C.F. 273; să dispună anularea colii de C.F. 648, cu nr. cadastral 1061, desființarea înscrierilor efectuate în această carte funciară sub B1, B2 și B3, precum și desființarea colii de C.F. 1300 cu nr. cadastral 177/2/2 – 1061, cu restabilirea situației anterioare de carte funciară 639, cu nr. cadastral 177/2/2.

În motivarea acțiunii, au arătat că, la data de 11 martie 1998, au dobândit  de la P.M. și P.L., un drept de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 2500 mp, dreptul de proprietate fiind intabulat în C.F. 273, cu nr. cadastral 515, la data de 18 septembrie 2001. În foaia de sarcini din C.F. 273, s-a înscris, potrivit încheierii nr. 7661/2001, dreptul de ipotecă în favoarea B. S.A.- Sucursala D.

Au arătat că, la data de 11 iunie 2003, A.V.A.B. a procedat la vânzarea la licitație a terenului în suprafață de 2.500 mp, aparținând numiților P.M. și P.L., garanți ipotecari, vânzătorii sus-numiților, încheind procesul-verbal de licitație din 11 iunie 2003.

Au susținut reclamanții că procesul-verbal de licitație nu le este opozabil, întrucât executarea silită s-a purtat în contradictoriu cu foștii proprietari, P.M. și P.L. și nu cu proprietarii tabulari. Deși Biroul de Carte Funciară Ploiești a procedat la intabularea procesului-verbal de licitație, ocazie cu care a fost înființată coala de C.F. 648, cu nr. cadastral 1061, în suprafață de 1.924,45 mp, această intabulare nu le este opozabilă, fiind efectuată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 7/1996, respectiv fără a fi îndeplinită opozabilitatea față de proprietarul tabular al terenului vândut la licitație.

Au precizat că este inadmisibil ca același teren să fie evidențiat în două coli de carte funciară, respectiv C.F. 273, în care proprietari tabulari asupra acestui teren sunt reclamanții și în C.F. 648, în care, pe același teren, apare proprietar tabular A.M., menționând totodată că imobilul teren înscris pe seama primului pârât a fost înstrăinat succesiv către ceilalți doi pârâți.

Au solicitat instanței să constate că o comparare a titlurilor le este favorabilă, întrucât titlul reclamanților este mai vechi, datând din anul 1998; titlul acestora este mai caracterizat, provenind de la adevărații proprietari, P.M. și P.L.; a avut loc transcrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate astfel dobândit, iar actul s-a încheiat în condiții ce exclud orice rea-credință din partea lor.

Reclamanții au arătat, cu privire la titlul actualului proprietar, că acesta este mai nou, datând din anul 2004; nu provine de la adevăratul proprietar, ci de la un proprietar aparent, care a acționat cu rea-credință; transcrierea dreptului de proprietate pe seama primului pârât și ulterior pe seama celorlalți doi pârâți, dovedește reaua-credință și încălcarea dispozițiilor Legii nr. 7/1996; dreptul de proprietate al pârâților nu le este opozabil; actele de transmitere a dreptului de proprietate au fost încheiate cu rea-credință.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 și urm. C.civ.

La termenul din 07 ianuarie 2008, reclamanții și-au modificat cererea de chemare în judecată, arătând că, în contradictoriu cu pârâții Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Prahova, Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ploiești, SC P.C. SRL, SC D.G.R. SRL, solicită să se constate că înscrierea efectuată în C.F. 1300, cu nr. cadastral 177/2/2 – 1061 are rangul 6; să se constate nulitatea absolută a încheierii nr. 370/2007, întocmită de O.C.P.I. – B.C.P.I. Ploiești, privind coala de C.F. sus-menționată, iar pe cale de consecință, să dispună radierea acesteia din cartea funciară; să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 martie 2007, încheiat între V.C. și SC P.C. SRL, iar pe cale de consecință, să dispună radierea înscrierii pe seama acesteia din C.F. 1300, cu nr. cadastral 177/2/2 – 1061 de sub B2, în baza încheierii nr. 10342/2007; să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx9 din 14 martie 2007, încheiat între SC P.C. SRL și SC D.G.R. SRL, iar pe cale de consecință, să dispună radierea înscrierii pe seama acesteia din C.F. 1300, cu nr. cadastral 177/2/2 – 1061 de sub B3, în baza încheierii nr. 10343/2007.

În motivarea cererii modificatoare, au arătat că, pe formatul electronic a colii de C.F. 1300, era înscrisă radierea interdicției de înstrăinare pe care ei o notaseră sub C1 în baza încheierii nr. 20802, radiere efectuată în baza încheierii nr. 370/2007.

Au arătat că, la data de 02 noiembrie 2006, nu era pronunțată nicio hotărâre sub nr. 8209 de către Judecătoria Ploiești, în baza căreia să se poată proceda la radierea interdicției de înstrăinare, notată sub C1, C2 în C.F. 1300, menționând că, față de aceste aspecte, radierea interdicției de înstrăinare efectuată la data de 05 ianuarie 2007, în baza încheierii nr. 370, este nulă absolut, întrucât nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate a acestei cereri, iar actul, respectiv sentința civilă nr. 8209 din 02 noiembrie 2006, emisă de Judecătoria Ploiești, nu există și au precizat că actele translative de proprietate nu întrunesc condițiile de validitate impuse de art. 948 C.civ., respectiv consimțământul valabil al părții care se obligă și cauza licită.

Prin întâmpinare, pârâta SC D.G. SRL a invocat excepția lipsei calității procesuale active, excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport de termenul stabilit de art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998, excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport de termenul stabilit prin art. 520 C.proc.civ., excepția inadmisibilității în raport de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, precum și inadmisibilitatea contestării

actului de adjudecare și a rectificării cărții funciare în condițiile autorității de lucru judecat.

În ședința din data de 21.03.2008, a fost depusă copia certificatului de înregistrare eliberat la data de 31 octombrie 2007, din care rezultă că SC P. SRL și-a schimbat denumirea în S.C. T.T. S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 9510 din 24 octombrie 2008, Judecătoria Ploiești a declinat competența soluționării cererii în favoarea Tribunalului Prahova.

La termenul din 12 decembrie 2008, reclamanții au invocat excepția de nulitate a hotărârii de declinare a competenței, a încheierilor de ședință premergătoare, a raportului de expertiză efectuat în cauză, au solicitat desființarea actelor nule și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, în subsidiar invocându-se excepția de necompetență materială a Tribunalului Prahova.

Prin încheierea din data de 26 februarie 2009, Tribunalul Prahova a înaintat această cerere Serviciului Registratură al Tribunalului Prahova, pentru repartizare aleatorie unui complet de recurs.

Prin decizia civilă nr. 626 din 17 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Prahova, s-a admis excepția tardivității formulării recursului, invocată din oficiu și a fost respins ca tardiv recursul.

Prin sentința civilă nr. 2100 din 03 decembrie 2009, Tribunalul Prahova a admis excepția netimbrării, invocată din oficiu și a anulat acțiunea formulată de reclamanți pentru netimbrare.

Prin decizia nr. 107 din 18 mai 2010, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 2100/2009, pronunțată de Tribunalul Prahova.

Prin decizia civilă nr. 3201 din 06 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis recursul declarat de reclamanți, modificată decizia nr. 107 din 18 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești în sensul că a fost admis apelul reclamanților împotriva sentinței civile, care a fost desființată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță – Tribunalul Prahova.

Prin sentința civilă nr. 5662 din 12 decembrie 2012, Tribunalul Prahova a respins excepția inadmisibilității acțiunii; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea formulată

de reclamanți ca prescrisă.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, în raport de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, s-a observat că apărările invocate în susținerea acesteia vizează aspecte ce privesc fondul cauzei.

Instanța a respins excepția inadmisibilității contestării actului de adjudecare și rectificării cărții funciare în condițiile autorității de lucru judecat, reținând că motivarea pârâtei în susținerea excepției viza existența prezumției lucrului judecat, ca mijloc de probă, a cărei examinare presupune însă o analiză pe fond a cauzei acțiunii.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța a constatat că, la data de 11 martie 1998, între P.M. și P.M., în calitate de vânzători și G.G., în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx18 din 11 martie 1998, având ca obiect terenul situat în intravilanul comunei Blejoi, în suprafață de 2.500 mp., tarlaua x1, parcela xx/3, având ca vecini: DN1 pe două laturi, I.I. (SC S. SA) și C.D. (SC S. SA).

Din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, extras de carte funciară, contracte de vânzare-cumpărare, rezultă că terenul a fost dobândit de A.M. ca urmare a adjudecării, în urma ședinței de licitație publică deschisă cu strigare din 11 iunie 2003, organizate la sediul A.V.A.B., conform procesului-verbal din 11 iunie 2003, încheiat între comisia de licitație și licitatori, intabulat la Judecătoria Ploiești – Biroul de Carte Funciară.

Conform art. 520 C.proc.civ., în forma în vigoare la data emiterii actului de adjudecare, introdus prin art. 1 pct. 208 din O.U.G. nr. 138/2008, „orice cerere de evicțiune, totală sau parțială, privind imobilul adjudecat se va prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară. Aceasta prescripție curge și împotriva dispăruților, minorilor și persoanelor puse sub interdicție.”

S-a apreciat că textul de lege invocat de către reclamanți, art. 561 C.proc.civ. a fost abrogat prin art. 1 pct. 209 din O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât acesta nu poate ultraactiva, cu privire la un act de adjudecare emis ulterior abrogării sale.

Actul de adjudecare a fost înscris în carte funciară nr. 648 a comunei Blejoi, conform încheierii din 14 noiembrie 2003, pronunțată de Judecătoria Ploiești, Biroul de Carte Funciară.

Acțiunea a fost depusă de către reclamanți, prin poștă, cu confirmare de primire, la data de 17 aprilie 2007, după expirarea termenului de 3 ani prevăzut de art. 520 C.proc.civ., în forma aplicabilă în cauză, iar modificarea cererii de chemare în judecată a avut loc la data de 07 ianuarie 2008.

Instanța de fond a apreciat că întreaga acțiune, astfel cum aceasta a fost modificată, se circumscrie noțiunii de evicțiune, în sensul de pierdere a proprietății lucrului (în totalitate sau în parte) sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar.

Având în vedere aceste considerente, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, susținând că în mod greșit s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere că temeiul de drept al acțiunii l-a constituit art. 480 C.civ. Au arătat că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă deoarece dreptul de proprietate este perpetuu, adică nu se pierde prin neuz, caracterul imprescriptibil ținând de natura și nu de esența acțiunii în revendicare.

Au mai susținut că art. 520 C.proc.civ. nu este incident speței, întrucât acest text de lege nu reglementează dreptul proprietarului de a-și revendica bunul, ci reglementează doar situațiile de evicțiune privind imobilul adjudecat.

Apelanții au criticat hotărârea și sub aspectul cererii de extindere de acțiune pe care au formulat-o pentru termenul de judecată din data de 07 ianuarie 2008, prin care au solicitat să se stabilească rangul înscrierii efectuată în CF 1300, nulitatea absolută a încheierii nr. 370/2007, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx7/2007 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx9/2007, capete de cerere asupra cărora instanța nu s-a pronunțat.

Prin decizia civilă nr.158 din 26 noiembrie 2013 Curtea de Apel Ploiești, Secția I civilă a admis apelul, a casat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a se pronunța pe fondul cererii de chemare în judecată.

Instanța de apel a respins ca nefondată excepția tardivității declarării apelului, invocată de intimata V.C., care a arătat că apelul a fost înregistrat la instanța care a pronunțat sentința apelată în data de 08.05.2013, fiind transmis prin curier (la data de 02 mai 2013), iar nu prin poștă, recomandat cu confirmare de primire, conform art. 104 C.proc.civ.

În acest sens instanța de apel a constatat că apelul declarat de reclamanții G.G. și G.L. a fost expediat

prin serviciul de curierat rapid, având menționată pe plicul atașat acestuia, ca dată de expediere, data de 02 mai 2013, în raport de care apelul a fost formulat în termen procedural.

S-a apreciat a fi nefondată susținerea intimatei V.C. în sensul că această dată nu poate fi luată în considerare întrucât plicul nu a fost depus la oficiul poștal, ci a fost transmis printr-un serviciu de curierat, fapt nepermis de dispozițiile art. 104 C.proc.civ., întrucât instanța de apel a considerat că serviciul de curierat este similar transmiterii actelor prin serviciul poștal.

A fost invocată, în acest sens, jurisprudența Curții Constituționale, care prin decizia nr. 1281/2011 a respins excepția de neconstituționalitate a disp. art. 104 C.proc.civ., reținând că „textul criticat nu exclude nici explicit, nici implicit alte modalități de comunicare a actelor de procedură, altele decât transmiterea prin poștă. Acest text reprezintă o reglementare normativă tehnică care stabilește regula generală în privința actelor de procedură trimise instanțelor prin poștă, care se socotesc a fi îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea acestui termen. Astfel, momentul de la care începe să curgă termenul nu poate fi afectat sau modificat de modalitatea de comunicare sau notificare a actelor de procedură”.

Prin urmare, câtă vreme actul de procedură a fost depus în termen, instanța de apel a apreciat că nu are importanță modalitatea de transmitere, atâta timp cât, din conținutul acestuia, rezultă în mod cert data la care a fost comunicat, putându-se pune în discuție data comunicării numai în situația transmiterii actului prin fax sau alte mijloace electronice, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Potrivit aprecierii instanței de apel, Codul de procedură civilă aduce în prim plan și alte modalități de comunicare a actelor de procedură, de exemplu, prin art. 82 alin. (1), art. 86 alin. (3) sau art. 132 alin. (2). În acest sens, alin. (3) al art. 86 C.proc.civ. sediul general al materiei în privința modalităților de comunicare a actelor de procedură, prevede că "în cazul în care comunicarea [...] nu este posibilă, aceasta se va face prin poștă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia”.

Totodată, Curtea de apel a reținut că Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 387/2005, cu modificările și completările ulterioare, prevede la art. 93 că „Actele de sesizare a instanței, depuse personal sau prin reprezentant, sosite prin poștă, curier ori fax, se depun la registratură, unde, în aceeași zi, după stabilirea obiectului cauzei, primesc număr din aplicația ECRIS și dată certă”, fiind, deci, evident că actele procedurale pot fi transmise și prin alte mijloace de comunicare decât prin poștă sau depuse personal.

În ceea ce privește apelul formulat de apelanții-reclamanți, s-a apreciat că acesta este fondat având în vedere obiectul principal al cererii deduse judecății, respectiv o acțiune în revendicare imobiliară prin comparare de titluri, întemeiată pe disp. art. 480 C.civ., acțiune care este imprescriptibilă.

S-a constatat că, prin reținerea unui alt temei de drept (art. 520 C.proc.civ.) și respingerea acțiunii ca

prescrisă, instanța de fond  a încălcat unul din principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul disponibilității care dă dreptul persoanei de a determina limitele cererii de chemare în judecată, respectiv ale cadrului procesual în care se desfășoară aceasta.

Astfel, potrivit art.129 alin.(6) C.proc.civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Aceștia nu sunt în drept să schimbe nici cadrul procesual și nici obiectul cererii deduse judecății, întrucât acest atribut aparține în exclusivitate reclamantului.

Pe cale de consecință, s-a apreciat că în mod nelegal instanța de fond a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în raport de disp. art. 520 C.proc.civ., atâta timp cât temeiul de drept al acțiunii este întemeiat pe disp. art. 480 C.civ.

S-a mai constatat că, în mod greșit, instanța de fond  a avut în vedere conținutul acestui text de lege în forma normativă introdusă prin art. 1 pct.208 din O.U.G. nr.138/2000, întrucât potrivit art.725 C.proc.civ. normele de procedură civilă sunt de imediată aplicare. Prin urmare în cauză, în raport de data introducerii acțiunii – 20.04.2007, dispozițiile art. 520 C.proc.civ. erau aplicabile în forma modificată prin art.1 pct.32 din Legea nr.459/2006: „orice cerere de evicțiune, totală sau parțială, privind imobilul adjudecat este stinsă, dacă imobilul adjudecat era înscris în cartea funciară și dacă, de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul anterior al dreptului înscris în folosul terțului adjudecatar, au trecut cel puțin 3 ani”, dispoziții favorabile apelanților-reclamanți.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs pârâții SC D.G.R. SRL și  V.C.

În motivarea recursului său, pârâta V.C. a invocat nelegalitatea deciziei recurate prevăzută de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., decurgând din pronunțarea acesteia cu încălcarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 104  C.proc.civ.

Recurenta a criticat respingerea de către instanța de apel a excepției tardivității declarării apelului, cu

motivarea greșită că transmiterea actelor de procedură prin serviciul de curierat rapid este similară transmiterii respectivelor acte prin poștă.

Astfel, actul procesual al comunicării hotărârii de primă instanță către reclamanți a fost efectuat în data de 17 aprilie 2013. Apelul a fost înregistrat la instanța care a pronunțat sentința apelată în 08 mai 2013, în contextul în care a fost transmis prin curier (expediție 02 mai 2013), iar nu prin poștă, recomandat cu confirmare de primire.

Dispozițiile art. 104 C.proc.civ. prezumă absolut și irefragabil că actul de procedură transmis prin poștă este considerat că a fost îndeplinit înăuntrul termenului legal peremptoriu dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții: a fost predat recomandat la oficiul poștal; o astfel de predare s-a efectuat înainte de împlinirea termenului imperativ.

A susținut că prevederile art. 104 C.proc.civ. se interpretează restrictiv fără a putea fi extinse prin analogie altor situații, chiar asemănătoare, dar neprevăzute expres în ipoteza normei speciale (exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationis).

În speță, transmiterea prin curier a apelului excede reglementarii art. 104 C.proc.civ., care se referă exclusiv la transmiterea actului de procedură prin poștă, recomandat cu confirmarea primirii.

Din interpretarea istorico-teleologică a normei în discuție, raportată la momentul edictării acesteia, este evident că voința legiuitorului nu putea fi alta.

A învederat că decizia Curții Constituționale nr. 1281/2011, de care instanța de apel s-a prevalat cu ocazia motivării soluției pronunțate, nu poate fi în mod corect evocată în cauză, de vreme ce, prin respectiva decizie, instanța de contencios constituțional a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 104 C.proc.civ. În acest mod dispozițiile legale sus iterate și-au menținut prezumția de constituționalitate și, în consecință, trebuie să fie aplicate ca atare de instanțele de judecată și de celelalte autorități publice. Interpretând per a contrario dispozițiile art. 29 alin. (3) și (5) din Legea nr. 47/1992 recurenta a apreciat că deciziile Curții Constituționale prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate, nu produc efecte erga omnes, ci doar inter partes (efecte relative) astfel încât respectivele decizii beneficiază de autoritate de lucru judecat exclusiv față de părțile procesului în cadrul căruia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate și numai pentru motivele invocate în susținerea acesteia.

Pe cale de consecință, în mod eronat instanța de apel a invocat considerentele deciziei nr. 1281/2011, pronunțate de Curtea Constituțională, de vreme ce o atare decizie în întregul ei (considerente și dispozitiv) nu poate produce efecte erga omnes.

O altă critică subsumată dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ. decurge din pronunțarea deciziei atacate cu încălcarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 520 C.proc.civ. în forma normativă introdusă prin art. 1 pct. 208 din O.U.G. nr. 138/2000.

S-a arătat că instanța de apel a admis apelul declarat de reclamanți cu motivarea că, prin sentința apelată, prima instanță ar fi încălcat principiul disponibilității, modificând obiectul cererii de chemare în judecată și reținând un alt temei de drept (art. 520 C.proc.civ. în forma introdusă prin art. 1 pct. 208 din O.U.G. nr. 138/2000) decât cel pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea în revendicare imobiliară prin comparare de titluri (art. 480 C.civ.).

Soluția instanței de apel este vădit eronată având în vedere faptul că, prin sentința apelată, prima instanță nu a modificat obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv revendicarea imobiliară prin comparare de titluri, ci doar a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 520 C.proc.civ. în forma inițial introdusă prin O.U.G. nr. 138/2000, care instituiau un termen special de prescripție extinctivă de 3 ani aplicabil tuturor acțiunilor în evicțiune privind imobilele adjudecate în cadrul procedurii urmăririi silite imobiliare.

Prin urmare, art. 520 C.proc.civ., în forma inițial introdusă prin O.U.G. nr. 138/2000, nu reglementează o specie a acțiunii în revendicare imobiliară, ci doar stabilește o derogare de la imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare imobiliară, prin instituirea unui termen special de prescripție extinctivă de 3 ani în cazul imobilelor adjudecate la licitație în cadrul executării silite.

Astfel fiind, prin sentința pronunțată, prima instanță a respectat cadrul procesual obiectiv stabilit de reclamanți, astfel încât nu s-a produs o încălcare a principiului disponibilității, cum în mod eronat a reținut instanța de apel.

Referitor  la  pretinsa  imprescriptibilitate  a  dreptului  material  la  acțiune al reclamanților, recurenta a susținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată de intimata-pârâtă SC D.G.R. SRL, iar nu din oficiu, de către prima instanță, contrar celor reținute în cuprinsul deciziei recurate.

Acțiunea în revendicare este, prin excelență, o cerere în justiție care conduce la evingerea pârâtului neposesor. Când acțiunea în revendicare vizează un imobil adjudecat la licitație publică într-o procedură execuțională silită, aceasta se circumscrie generic conceptului de cerere în evicțiune îndreptată împotriva adjudecatarului (și eventualilor săi succesori cu titlu particular, care sunt avânzi-cauza ai adjudecatarului, cum este cazul din speță). O atare acțiune în revendicare este prescriptibilă extinctiv, astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului în primul grad de jurisdicție.

Aplicațiunea normei speciale, derogatorie de la regula de drept comun a imprescriptibilității extinctive, este generată de specificitatea obiectului cererii în justiție (imobil adjudecat la licitație publică într-o procedură execuțională silită), iar nu de tipologia acțiunii petitorii.

A susținut recurenta că soluția este criticabilă și sub aspectul aplicării în cauză a prevederilor art. 725 C.proc.civ., potrivit cărora normele de procedură civilă sunt de imediată aplicare, instanța de apel apreciind în mod eronat că, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, în speță ar fi incidente dispozițiile art. 520 C.proc.civ. în forma modificată de Legea nr. 459/2006, iar nu forma inițială a aceluiași articol.

Contrar susținerilor instanței de apel, din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 1890 C.civ., aplicabile cauzei conform principiului tempus regit actum, precum și în baza dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, acțiunile reale supuse unor termene speciale de prescripție extinctivă sunt prescriptibile în condițiile statuate de normele speciale care edictează respectivele termene de prescripție. Acesta este și cazul acțiunii în revendicare a imobilului adjudecat prin licitație publică în cadrul procedurii de urmărire silită imobiliară.

Termenul special de prescripție extinctivă aplicabil acestei acțiuni reale petitorii este de 3 ani, conform dispozițiilor art. 520 C.proc.civ., în forma normativă introdusă prin art. 1 pct. 208 din O.U.G. nr. 138/2000, intrate în vigoare la data de 02 mai 2001, potrivit art. 9 al aceluiași act normativ, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 290/2000.

Dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, identificat cadastral sub nr. 1061, care a format obiectul transmisiunilor cu titlu particular dintre copârâți, a fost intabulat inițial de către adjudecatarul A.M. în CF nr. 648, sub B2, la data de 05 ianuarie 2004. Anterior, actul de adjudecare a fost înscris în cartea funciară relevantă la data de 11 noiembrie 2003.

La momentul înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară relevantă a imobilului revendicat erau în vigoare prevederile art. 520 C.proc.civ. în forma lor inițială, introdusă prin O.U.G. nr. 138/2000.

Așadar, termenul special de prescripție extinctivă, aplicabil oricărei cereri în evicțiune privind imobilul adjudecat, deci inclusiv acțiunii în revendicare în comparare de titluri, a început să curgă în 11 noiembrie 2003 și s-a împlinit în data de 11 noiembrie 2006.

Prevederile art. 520 C.proc.civ. în forma sus iterată, avută în vedere pentru calculul termenului de prescripție extinctivă, au fost modificate la 13.12.2006, deci ulterior împlinirii prescripției, prin dispozițiile art. 1 pct. 32 din Legea nr. 459/2006 (publicată în M.Of. nr. 994 din 13 decembrie 2006). Față de principiul constituțional al neretroactivității legii noi, acest text normativ nu putea fi de plano incident pentru o prescripție

care a început să curgă la momentul edictat de legea veche, în vigoare la data începerii ei.

Pe cale de consecință, în mod eronat instanța de apel a invocat dispozițiile art. 725 C.proc.civ., de vreme ce, raportat la situația de fapt, nu pot fi aplicate dispoziții legale noi (art. 520 C.proc.civ. în forma modificată prin Legea nr. 459/2006) unei situații juridice deja stinse sub imperiul legii vechi ca efect al împlinirii termenului de prescripție extinctivă.

Împrejurarea că cererea introductivă de instanță a fost înregistrată anterior declinării de competență, la Judecătoria Ploiești, la data de 20 aprilie 2007, ulterior intrării în vigoare a legii noi, nu este în măsură să înlăture efectul extinctiv al împlinirii cursului prescripției extinctive al dreptului material la acțiune al apelanților-reclamanți.

În motivarea recursului său, recurenta SC D.G.R. SRL a arătat că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Astfel, recurenta a susținut că, în mod greșit instanța de apel a admis excepția tardivității declarării apelului, interpretând eronat prevederile art. 104 C.proc.civ., prin faptul că a extins aplicabilitatea acestora la situații pe care legiuitorul nu le-a inclus, fiind încălcat principiul de drept „

ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus

”.

A arătat că decizia nr. 1281/2011 a Curții Constituționale combate concluzia instanței de apel. Art. 82 alin. (1) invocat de către Curtea Constituțională nu privește modalitatea prin care reclamantul sau pârâtul poate să trimită actele procedurale către instanță, ci modalitățile în care părțile pot lua contact între ele, sau instanța poate comunica informații sau acte procedurale către acestea. De asemenea art. 86 alin. (3) se referă doar la comunicarea actelor procedurale de către instanța de judecată, prin agent procedural, prin poștă sau fax.

Curtea Constituțională interpretează textul de lege, raportându-se atât la dispozițiile art. 82 și art. 86 C.proc.civ. aplicabil, cât și la art. 93 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, în sensul că părțile nu sunt împiedicate să trimită cererile prin alte mijloace de comunicare, cum nici nu s-a pretins, însă trimiterea prin poștă, permite acordarea de dată certă la momentul depunerii la oficiul poștal, iar trimiterea prin alte modalități, curier, fax, inclusiv depunerea personal sau prin reprezentant, presupune primirea de dată certă la momentul înregistrării la registratura instanței, în termenul legal.

Prin urmare, Curtea de Apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 104 C.proc.civ., extinzând sfera serviciilor poștale, derulate prin Poșta Română, la serviciile prestate de firma de curierat. Nimic nu împiedica vreuna dintre părțile litigante să comunice instanței actele procedurale proprii prin intermediul serviciilor poștale efectuate de societăți de curierat, condiția fiind însă ca acestea să fie prezentate  registraturii  instanței  judecătorești  în  termenul  legal  sau  în termenul stabilit de judecător.

Atribuirea datei certe a depunerii corespondenței, în raport de care se poate aprecia îndeplinirea în termen a actelor de procedură, poate fi făcută după cum prevede art. 104 C.proc.civ., doar de oficiul poștal.

Textul legal cuprins în Codul de procedură civilă aplicabil este de strictă interpretare și extinderea sferei persoanelor (fizice sau juridice) care să preia corespondența și să certifice realitatea depunerii acesteia ar însemna o nepermisă adăugare la lege.

În noul Cod de procedură civilă, neaplicabil însă cauzei,  a fost introdus art. 183 care stipulează că actul de procedură, depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat ori la un serviciu specializat de comunicare, este socotit a fi făcut în termen.

Pe cale de consecință, în principal, s-a solicitat respingerea apelului formulat către G.G. și G.L. ca tardiv.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune arată că, deși acțiunea în revendicare de drept comun este una imprescriptibilă, această regulă cunoaște o excepție, cea reglementată de art. 520 alin. (1) C.proc.civ. care este aplicabil în speță. Prin aceasta excepție, se consideră că prescripția extinctivă a acțiunii în revendicarea imobilului ce formează obiectul urmăririi silite imobiliare, începe să curgă de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară.

Cum imobilul a fost dobândit prin executare silită și nu prin convenție, conform procesului-verbal de licitație din 11 iunie 2003, care a fost înscris în CF nr. 648 în data de 11 noiembrie 2003, termenul de 3 ani prevăzut de art. 520 C.proc.civ. s-a împlinit la data de 11 noiembrie 2006, înainte de formularea acțiunii de către reclamanți.

Curtea Constituțională, a statuat că dispozițiile speciale din materia adjudecării silite imobiliare fac parte dintr-o procedură legală, specială, derogatorie, prin care este ocrotit adjudecatarul, neputând constitui o atingere adusă dreptului de proprietate al altei persoane. Ca atare, termenul de 3 ani instituit este unul special, stabilit pentru protecția adjudecatarului în cadrul unei proceduri speciale – executarea silită, aceasta fiind limita în care, în mod rezonabil, se permite oricărei persoane care se consideră prejudiciată într-un drept al său, să

acționeze în instanță.

În privința momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă de 3 ani, s-a arătat că „prescripția extinctivă a acțiunii în revendicarea imobilului ce formează obiectul urmăririi silite imobiliare, începe să curgă de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară”.

Sunt cereri în evicțiune și, prin urmare, le este aplicabil termenul special de prescripție extinctivă prevăzut de art. 520 alin. (1) C.proc.civ., acțiunile în revendicare, prin care un terț ce se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra imobilului adjudecat și care a pierdut posesia bunului, cere restituirea acestuia de la adjudecatar.

Dispozițiile art. 520 alin. (1) sunt imperative, de ordine publică, reclamanții neinvocând un motiv de suspendare sau de întrerupere a prescripției.

Societatea recurentă a susținut că soluția Curții de Apel Ploiești este criticabilă și sub aspectul retroactivității legii cu privire la aplicabilitatea art. 520 C.proc.civ. în forma existentă la momentul introducerii acțiunii – 2007.

În speță, data la care s-a născut dreptul la acțiune este data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară.

Referitor la aplicabilitatea imediată a normelor de procedură, aceste dispoziții trebuie corelate și cu prevederile Codului de procedură civilă care stipulează faptul că executarea silită se face după legea în vigoare la data efectuării ei. Art. 520 este cuprins în Cartea V „Despre executarea silită”, Capitolul IV „Urmărirea silită asupra bunurilor imobile, Secțiunea a VI-a „Dispoziții speciale în materie de executare silită”, motiv pentru care orice cerere întemeiată pe dispozițiile din acest titlu este supusă legii în vigoare de la momentul la care a început executarea silită, respectiv în anul 2004.

A susținut recurenta că, în soluționarea acestui conflict de legi, guvernat de două principii

complementare, principiul neretroactivității legii noi și principiul aplicării imediate a legii noi, se impune a se constata că termenul de prescripție de 3 ani, potrivit reglementării în vigoare la data la care a început să curgă, s-a împlinit înainte de intrarea în vigoare a legii noi. Cum legea nouă nu are efect retroactiv, nu se mai poate repune în discuție ceea ce a fost stins prin efectul prescripției, nici cazul în care legea nouă - art. 520 în forma modificată prin Legea nr.459/2006 ar prevedea un alt termen și nici condițiile prevăzute la acel moment în legătură cu scurgerea acestui termen.

De asemenea, cu privire la susținerea Curții de Apel în sensul că  instanța de fond a încălcat principiul disponibilității prin depășirea limitelor cererii de chemare în judecată cu care a fost investită întrucât a reținut un alt temei de drept, arată că instanța nu este ținută de temeiul juridic al cererii și în condițiile în care partea adversă invocă un alt temei de drept, instanța este obligată să se pronunțe și pe acesta, altfel judecarea cererii s-ar face doar prin participarea reclamantului, prin  prisma celor invocate de către el, fără să i se dea pârâtului posibilitatea să se apere.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, încadrate în dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prima critică, comună ambelor recurente, vizează soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la tardivitatea declarării apelului de către reclamanți.

Astfel, în ceea ce privește modalitatea în care calea de atac declarată de reclamanți a fost comunicată instanței, și anume printr-o firmă de curierat, recurentele învederează faptul că această modalitate de comunicare a actelor procedurale nu este reglementată de lege, în sensul că data aplicată pe plicul de expediere nu reprezintă dată certă, astfel cum este ștampila oficiului poștal aplicată pe plic.

Este adevărat că dispozițiile art.104 C.proc.civ. se referă exclusiv la modalitatea comunicării prin poștă a actelor procedurale, neputând fi extinse, prin analogie, la un serviciu de curierat privat. Cum în cauză nu sunt incidente dispozițiile noului cod de procedură civilă, nu se aplică nici dispozițiile referitoare la mijloacele de comunicare a actelor procedurale prevăzute de art.183 alin.(1) din noua lege.

Însă instanța de apel, în mod corect, a apreciat că art. 104 C.proc.civ. trebuie coroborat cu dispozițiile art.86 C.proc.civ., ce reprezintă sediul materiei în ceea ce privește comunicarea tuturor cererilor și actelor de procedură, raportat la care art.104 constituie o normă specială, nu însă și o prezumție irefragabilă, cum au susținut recurenții.

În lumina reglementării generale prevăzută de art.86 C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct.29 din O.U.G. nr.138/2000, aria posibilităților de comunicare a actelor procedurale s-a lărgit către orice alte mijloace care asigură transmiterea textului și confirmarea primirii.

Recurentele au susținut că art.86 este aplicabil numai actelor comunicate de către instanțe, nu și celor transmise de părți către instanțe.

Însă, potrivit interpretării dată acestui text de lege de către decizia nr.1281/2011 a Curții Constituționale, se reține că art. 104 nu exclude transmiterea actelor procedurale și prin alte mijloace de comunicare, mijloace care sunt definite de art.86 și se aplică și în situația transmiterii către instanțe a acestor tipuri de acte.

În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că art. 104 C.proc.civ., nu limitează drepturile părților de a comunica cu instanțele judecătorești, deoarece nimic nu le împiedică pe acestea să se adreseze instanțelor prin orice mijloace, cu condiția - subînțeleasă - de a o face în termenele prevăzute de lege. Dispozițiile art. 104 din C.proc.civ., se arată în decizia menționată, impun tocmai comunicarea actelor de procedură înăuntrul termenelor legale și nu, neapărat, o anumită modalitate de comunicare a acestora.

De asemenea, Curtea Constituțională a reținut că textul art.104 C.proc.civ. nu exclude nici explicit, nici implicit alte modalități de comunicare a actelor de procedură, altele decât transmiterea prin poștă. Acest text reprezintă o reglementare normativă tehnică care stabilește regula generală în privința actelor de procedură trimise instanțelor prin poștă, care se socotesc a fi îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea acestui termen. Astfel, momentul de la care începe să curgă termenul nu poate fi afectat sau modificat de modalitatea de comunicare sau notificare a actelor de procedură.

Instanța de contencios constituțional precizează totodată că prin Codul de procedură civilă se aduc în prim plan și alte modalități de comunicare a actelor de procedură, de exemplu, prin art. 82 alin. (1), art. 86 alin. (3) sau art. 132 alin. (2). În acest sens, alin. (3) al art. 86 C.proc.civ., sediul general al materiei în privința modalităților de comunicare a actelor de procedură, prevede că "în cazul în care comunicarea [...] nu este posibilă, aceasta se va face prin poștă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia".

Prin urmare, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, mijloacele de comunicare între părți și instanța de judecată nu se limitează la procedura comunicării personal sau prin poștă a înscrisului, fiind permisă de lege

transmiterea actului procedural și prin alte mijloace, fără a afecta curgerea unui termen procedural.

Nu poate fi reținută afirmația recurentelor referitoare la inaplicabilitatea deciziei nr.1281/2011 a Curții Constituționale pe motiv că prin aceasta s-a respins o excepție de neconstituționalitate, astfel că nu este opozabilă

erga omnes

, câtă vreme Curtea constituțională a susținut, constant în jurisprudența sa, că  „forța obligatorie ce însoțește deciziile Curții se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta”. Curtea a reținut că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept (spre exemplu, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009 sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010).

Mai mult, decizia Curții Constituționale nr. 448/2013 menționează că, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text de lege, atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești, cât și organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare.

Cu privire la procedura de acordare de dată certă, corect a apreciat instanța de apel că aceasta oferă garanții suplimentare pentru situațiile în care se poate contesta momentul transmiterii (cum ar fi în cazul mijloacelor electronice de transmitere a informației - fax,email, în care s-ar putea altera data transmisiei) însă mențiunea înscrisă pe plic, la momentul încredințării către curier a corespondenței, reprezintă o dovadă a datei de expediere până la proba contrară. Pe de altă parte, verificarea formulării în termen a unui act procedural nu se limitează la eventuala dată certă conferită acestui act la momentul înregistrării sale într-un registru al instanței, întrucât cele două situații juridice sunt distincte, ci se utilizează orice mijloc de probă, îngăduit de lege, apt a face dovada contrară mențiunii referitoare la dată, în cazul în care aceasta se contestă.

Prin urmare, nefiind dovedită în cauză încălcarea unei dispoziții imperative a legii în ceea ce privește proba datei declarării căii de atac și nefiind contestată mențiunea înscrisă pe plicul cu care s-a transmis cererea de apel, în mod corect instanța de apel a respins excepția tardivității declarării apelului, calculând ca dată a efectuării actului procedural, data înscrisă pe plic, ce reprezintă data înmânării corespondenței către firma de curierat.

În ceea ce privește cea de-a doua critică, comună, referitoare la calificarea acțiunii și aplicarea normelor de drept material, inclusiv cele privind prescripția dreptului la acțiune în materia revendicării unui imobil adjudecat la licitație într-o procedură de vânzare silită, precum și rezolvarea conflictului de legi în timp, susținerile recurentelor sunt întemeiate.

Principalele argumente ale instanței de apel, combătute de recurente, au fost cel referitor la încălcarea principiului disponibilității, prin aplicarea în cauza întemeiată pe dispozițiile art.480 C.civ., a unei prescripții speciale de 3 ani, precum și nerespectarea principiului aplicării legii procedurale noi, în ceea ce privește forma art.520 C.proc.civ.

Nu s-a contestat în cauză faptul că acțiunea reclamanților este o acțiune în revendicare imobiliară care, însă, poartă asupra unui imobil adjudecat într-un proces de executare silită imobiliară prin procedura licitației publice.

În această situație, chiar dacă norma de drept material, raportat la care se soluționează fondul cauzei, este cea prevăzută de art. 480 C.civ., devine incidentă dispoziția specială conținută de art.520 C.proc.civ., derogatorie de la regimul imprescriptibil al acțiunii în revendicare imobiliară, edictată cu scopul de a proteja pe adjudecatarul care a dobândit bunul într-o astfel de situație juridică specială. Această dispoziție, menită a crea o situație de mai mare siguranță dreptului de proprietate dobândit ca efect al adjudecării, a limitat în timp posibilitatea formulării oricăror cereri de evicțiune, instituind un termen de 3 ani pentru orice tip de acțiune ce are ca scop evingerea adjudecatarului. Prin urmare, art.520 C.proc.civ. nu reprezintă un alt temei juridic, aplicat de instanța de fond cu încălcarea principiului disponibilității, astfel cum greșit a apreciat instanța de apel, ci este o condiție de exercitare a însuși dreptului material la acțiune, dedus judecății, care se stinge dacă nu a fost exercitat în termenul impus de lege.

Cu privire la conflictul temporal de legi, Înalta Curte reține că, deși termenul special de prescripție își are sediul materiei în Codul de procedură civilă, el este un termen de drept substanțial și nu procedural, al cărui regim juridic este dat de legea în vigoare la data nașterii raportului juridic de drept substanțial ce constituie obiect al litigiului.

Prin urmare, din acest punct de vedere, art.520 C.proc.civ. este aplicabil, în cauză, în forma în vigoare la data începerii curgerii prescripției (11 noiembrie 2003) și nu cea existentă la data introducerii acțiunii pendinte (20 aprilie 2007), nefiind incidente, față de natura juridică a instituției prescripției extinctive, de drept substanțial,  dispozițiile art.725 C.proc.civ. care reglementează imediata aplicare a dispozițiilor legii noi de procedură.

În ceea ce privește calculul termenului de prescripție, judicios a apreciat instanța de fond, în baza art.520 C.proc.civ., că acesta a început să curgă la data intabulării procesului-verbal de licitație (actul de adjudecare prin care s-a transferat dreptul de proprietate asupra bunului prin vânzare silită în patrimoniul adjudecatarului), respectiv 11 noiembrie 2003 și s-a împlinit la data de 11 noiembrie 2006, fără ca în cauză să se fi făcu