ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2648/2013

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 374 din 16 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, în baza art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 320 1 C. proc. pen., traficul de influență, faptă din vara anului 2011, a fost condamnat inculpatul L.C.O., la 4 ani închisoare. În baza art. 86 1 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. În baza art. 86 2 C. pen., termenul de încercare s-a compus din durata pedepsei aplicate la care se adaugă un interval de timp de 3 ani, în final acesta fiind de 7 ani.

În baza art. 86 3 C. pen., s-a dispus că, pe durata termenului de încercare, condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: - să se prezinte la datele fixate la Serviciul de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor; - să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; - să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; - să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență. În baza art. 359 C. proc. pen. raportat la art. 86 4 C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. privind neîndeplinirea cu rea credință a măsurilor de supraveghere care atrag revocarea suspendării executării sub supraveghere.

A fost obligat inculpatul la 2.150 RON cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin rechizitoriul nr. 178/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului L.C.O., pentru comiterea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, fiind reținută următoarea situație de fapt: La data de 16 august 2011, S.G.A. a formulat denunț prin care sesiza faptul ca primarul orașului Sinaia, O.V., a pretins, prin intermediul lui L.C.O., de la B.N. și B.A., administratori la SC C.G. SRL București, suma de 50.000 euro pentru aprobarea coeficientului de utilizare a terenului.

În cursul anului 2009, SC C.G. SRL, prin administrator B.N., a achiziționat o suprafață de teren de 2.216 mp în orașul Sinaia, cartierul C. (a se vedea contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 4 iunie 2009). Tranzacția a fost efectuată prin intermediul uneia dintre societățile comerciale administrate de S.G.A., respectiv SC T. SRL Comarnic sau SC T.I. SRL Comarnic. Din luna iunie 2009, a fost numit administrator la SC C.G. SRL, alături de B.N., și fiul acestuia, B.A. Întrucât terenul situat în orașul Sinaia a fost achiziționat de către SC C.G. SRL în scopul construirii unui hotel, în vara anului 2011, B.N. și B.A. s-au hotărât să demareze procedurile în acest sens. În consecință, B.N.

l-a întrebat pe denunțătorul S.G.A. dacă cunoaște vreo persoană din cadrul Primăriei Sinaia care putea să-i ofere unele detalii tehnice referitoare la amplasamentul construcției care urma să fie efectuată. Astfel, denunțătorul anterior menționat a luat legătura cu inculpatul L.C.O., șeful Serviciului Urbanism din cadrul Primăriei Sinaia, căruia i-a făcut cunoscută intenția numiților B.N. și B.A. de a construi un hotel cu o suprafață desfășurată de aproximativ 5.000 mp. Inculpatul i-a spus denunțătorului că „suprafața hotelului este prea mare raportat la suprafața terenului și că, în această situație, «trebuie discutat cu primarul»” (a se vedea declarația denunțătorului S.G.A.). Ulterior, într-o zi de la sfârșitul lunii iulie sau începutul lunii august, a avut loc o întâlnire între inculpatul L.C.O., S.G.A.

și B.N., la o terasă din incinta Complexului B.S.C. din municipiul București, împrejurare în care cel ultim menționat i-a făcut cunoscut învinuitului că dorește să construiască un hotel pe terenul deținut în orașul Sinaia. L.C.O. i-a explicat numitului B.N., în prezența denunțătorului, procedura care trebuie urmată în vederea realizării construcției, spunându-i că „în zona respectivă există interdicție de construire până la întocmirea unui P.U.D. (Plan Urbanistic de Detaliu) sau P.U.Z. (Plan Urbanistic Zonal)”, fapt pentru care „obținerea documentației construirii hotelului respectiv depinde doar de primarul O.V., întrucât acesta trebuie să introducă pe ordinea de zi a Consiliului Local un proiect de hotărâre de aprobare a documentației suplimentare P.U.D.

sau P.U.Z. prin care se modifica C.U.T.-ul (Coeficient de Utilizare al Terenului) existent în Planul Urbanistic General (P.U.G.)”. Totodată, inculpatul a afirmat „voi discuta cu primarul aceste aspecte, însă i-am făcut cunoscut că primarul în mod sigur îi va pretinde o sumă de bani în schimbul acestui serviciu”, (a se vedea declarația lui L.C.O.). Așa cum a reieșit din declarația denunțătorului S.G.A., care a fost prezent la discuția dintre inculpat și B.N., acesta din urmă, urmare a afirmațiilor făcute de inculpat, a precizat că, dacă pretențiile primarului sunt onorabile «le onorăm, dacă nu, ne retragem» (a se vedea declarația denunțătorului S.G.A.). Cu prilejul aceleiași întâlniri, B.N.

a precizat că ar intenționa să cumpere sau să concesioneze un teren învecinat cu terenul care-i aparține, teren cu privire la care denunțătorul avea bănuiala că ar aparține Primăriei Sinaia, fapt pentru care inculpatul și-a arătat disponibilitatea de a verifica situația juridică a respectivului teren. După ce a avut loc această întâlnire, B.N. i-a făcut cunoscute fiului său, B.A., aspectele discutate cu acel prilej. După ceva timp, tot în vara anului 2011, a avut loc o nouă întâlnire între L.C.O., denunțătorul S.G.A., precum și numiții B.N. și B.A., de această dată în orașul Sinaia, pe terasa Hotelului N.M., situat vis-a-vis de primărie. Cu această ocazie, s-au purtat „discuții tehnice” referitoare la executarea construcției hotelului și, totodată, L.C.O.

le-a făcut cunoscut numiților B.N. și B.A. că discutase cu primarul O.V. despre proiectul ce urma să fie derulat de către aceștia și a afirmat că primarul „a precizat că pot demara procedurile în vederea obținerii autorizațiilor, că îi va ajuta să le obțină, dar a pretins suma de 50.000 euro în schimbul acestor servicii (a se vedea declarațiile martorilor B.A., B.N., S.G.A. și declarația lui L.C.O.). La auzul sumei de 50.000 euro pretinse, B.A. a afirmat „a înnebunit primarul”, după care l-a întrebat pe inculpat: „pentru ce trebuie să dau efectiv acești bani?”. Ca atare, inculpatul a răspuns că „suma pretinsă este atât pentru aprobarea autorizațiilor de construcție, cât și pentru facilitarea concesiunii sau vânzării terenului primăriei, vecin cu terenul domnilor B.”.

După ce li s-a pretins de către L.C.O. suma de 50.000 euro, B.N. și B.A. au fost de acord „în principiu” și au precizat că, în eventualitatea în care vor remite suma pretinsă, „vom da banii în tranșe”. Cu aceeași ocazie, L.C.O. le-a „sugerat” celor doi „să meargă să discute direct cu primarul O.V.”. După o perioadă de câteva zile de la această întâlnire, inculpatul l-a contactat telefonic pe denunțătorul S.G.A. și i-a solicitat o întrevedere. Astfel, cei doi s-au întâlnit la o cofetărie din orașul Câmpina, împrejurare în care L.C.O. i-a spus denunțătorului că suma de 50.000 euro este doar pentru obținerea autorizațiilor de construire, nu și pentru concesionarea terenului învecinat cu terenul numiților B.N.

și B.A., afirmând că primarul i-a „sublimat” acest fapt. De asemenea, pentru a le întări numiților B.N. și B.A. convingerea că discutase cu primarul orașului Sinaia despre autorizarea construcției ce urma să fie efectuată de aceștia și că suma de bani pretinsă era pentru primar, L.C.O. i-a solicitat primarului orașului Sinaia, O.V., să-l primească în audiență pe B.A., despre care a afirmat că „are o problemă legată de urbanism, de obținere a unei autorizații de construire”. Cu toate că primarul i-a spus lui L.C.O. că problema respectivă poate fi discutată cu funcționarii din cadrul Serviciului urbanism, inculpatul a insistat ca acesta să-l primească în audiență pe B.A. Astfel, B.A. a fost înscris în audiență pentru data de 18 august 2011. Întrucât la această dată inculpatul era plecat în concediu în străinătate, acesta a stabilit cu denunțătorul S.G.A.

să-l însoțească pe B.A. la Primăria orașului Sinaia pentru a fi primit în audiență de primar. Astfel, în ziua de 18 august 2011, în jurul orelor 12:00, denunțătorul S.G.A. s-a întâlnit cu B.A. în orașul Sinaia, la terasa Hotelului N.M. În cadrul discuțiilor purtate de aceștia, discuții interceptate și înregistrate în baza autorizației emise de Tribunalul București, denunțătorul i-a făcut cunoscut lui B.A. că L.C.O. i-a spus că suma de 50.000 euro trebuie dată doar în schimbul obținerii autorizațiilor de construire, nu și în schimbul facilitării concesionării, afirmând „(...)M-a căutat L.C.O. atunci când te-am sunat, știi?”, „Să subliniez că ăia cincizeci de mii sunt doar pentru partea cu terenul ăsta, nu și pentru concesiune”.

În același context, B.A. a precizat că va da suma pretinsă doar dacă i se va facilita și concesionarea terenului învecinat cu terenul său, afirmând „(...)da îi dau cincizeci de mii dar să-mi dea și terenul acela de acolo”. De asemenea, fiind convins de faptul că suma pretinsă era destinată primarului O.V., cu atât mai mult cu cât i se stabilise și o audiență la acesta, B.A. l-a întrebat pe denunțător dacă, în mod sigur, i se va rezolva favorabil problema, spunând „(...)Facem, mă, ceva cu ăsta (n.n. primarul orașului Sinaia) sau (...) doar pierdem vremea „E, doar nu-și închipuie că vin cu banii?”. În continuare, a precizat că va discuta cu primarul și nu-i va da toți banii o dată, afirmând textual: „Oricum eu, eu o să (...) să văd cât scot cu el.

Oricum nu-i dau toți banii o dată!”. Denunțătorul a precizat, având în vedere cele spuse de B.N. cu prilejul primei întâlniri, că este posibil ca primarul să știe că nu va primi banii într-o singură tranșă, spunând: „Păi, bă, asta cred că știe că i-a zis (n.n. lui L.C.O.) taică-tău de data trecută”. Apoi, S.G.A. și B.A. au intrat în sediul Primăriei Sinaia, unde, în timp ce acesta din urmă a fost primit în audiență de primar în biroul acestuia, denunțătorul a mers la Biroul Urbanism de unde a ridicat certificatul de urbanism solicitat de către cel ultim menționat. După ce a ieșit din biroul primarului, B.A., împreună cu denunțătorul S.G.A., au părăsit sediul Primăriei Sinaia și au mers tot la terasa hotelului situat vis-a-vis de primărie.

în cadrul dialogului purtat, cel prim menționat i-a făcut cunoscut celui ultim menționat că a discutat cu primarul despre faptul că intenționează că construiască un hotel în orașul Sinaia, însă nu a vorbit cu acesta nimic referitor la vreo sumă de bani, afirmând textual: „(...)L-am învârtit (n.n. pe primar) cum vreau eu. N-am vorbit nimic de bani, deci n-am discutat nimic", „l-am zis că (...) noi vrem să ne stabilizăm pe zonă, pentru o perioadă mai lungă de timp”. În contextul aceleiași discuții, S.G.A. a afirmat că primarul nu a făcut nicio referire la bani pentru că nu discută în mod direct această problemă, ci doar prin intermediul lui L.C.O., spunând „Nu e prost, mă! Nu e prost, nu discută cu tine, direct, mă!

îl așteaptă pe L.C.O.”, iar B.A. a precizat că primarul i-a spus că vor ține legătura prin intermediul inculpatului, afirmând textual: „Păi, dacă așa mi-a spus, că: «Să discutăm eu (… ) ă (...) că (...) O (...) ținem legătura prin L.C.O. când vine el» că nu știu ce" (a se vedea procesul-verbal din 6 septembrie 2011, de redare în formă scrisă a conținutului dialogului ambiental purtat de către S.G.A. cu B.A. la data de 18 august 2011). Imediat după ce s-a despărțit de S.G.A., B.A. l-a sunat pe tatăl său, B.N., căruia i-a făcut cunoscut că a fost în audiență la primarul O.V., însă nu s-a purtat nicio discuție referitoare la suma de bani pretinsă de L.C.O., afirmând textual: „Uite, am plecat de la ăsta”, „N-am discutat partea aia (n.n.

despre suma de 50.000 euro) cu el deloc” (a se vedea procesul-verbal din 30 august 2011 de redare în formă scrisă a conținutului convorbirii telefonice purtate de B.A. cu B.N. la data de 18 august 2011). De asemenea, după ce s-a despărțit de B.A., denunțătorul S.G.A. i-a trimis un mesaj tip SMS lui L.C.O., cu următorul conținut: „Băi șefu am intrat la măria sa și am rezolvat tot. N-am înțeles nimic. Dă-mi un țâr când vii în țară”, însă nu a primit niciun răspuns (a se vedea procesul-verbal din 30 august 2011, de redare în formă scrisă a conținutului comunicărilor telefonice purtate de S.G.A. cu L.C.O. la data de 18 august 2011. La sfârșitul lunii august 2011, L.C.O. s-a întors din concediu și, în seara de 12 septembrie 2011, acesta l-a contactat telefonic pe denunțătorul S.G.A., căruia i-a spus că primarul nu mai dorește să primească banii, afirmând textual: „Uite am reușit acum să vorbesc.

Vezi că nu (...) a picat aia. Nu mai știu, nu știu de ce, dar a zis să-și dea drumul la treabă și așa cum i-a dat ăla”\„Să-și dea drumul la treabă așa cum și-a luat certificat și a picat aia ce (...) nu știu de ce. Mi-a zis «Gata, nu mai facem, nimic»”, „A zis că i s-a părut când a venit, prea îl întreba nu știu cum”. Totodată, cei doi au stabilit să se întâlnească într-una din zilele următoare pentru a discuta detaliat această problemă. A doua zi, denunțătorul l-a sunat pe B.A. și i-a relatat discuția pe care o avusese cu L.C.O., spunând „M-a sunat L.C.O. aseară (...)”, „(...)să-mi zică că a picat treaba”. În același context, B.A. i-a făcut cunoscut denunțătorului că este nemulțumit de faptul că în certificatul de urbanism eliberat de Primăria orașului Sinaia sunt prevăzute taxe foarte mari, precum obligativitatea obținerii unor avize suplimentare.

Astfel, B.A. a afirmat: „Bă, mi-a scris acela niște chestii în certificatul acela de urban, de mi-am pus mâinile în cap”, „taxele pe care ți le cer nu sunt reglementate de lege?”, „deci ideea este că (...) ideea este că mi-a cerut însumând cred că vreo nouă la sută?”, „(...)din valoarea investiției, taxă de înfrumusețare oraș, taxă specială de drum, trei virgulă cinci la sută, taxă de înfrumusețarea orașului trei virgulă cinci la sută” (a se vedea procesul-verbal din 5 mai 2012 de redare în formă scrisă a conținutului convorbirilor telefonice purtate de L.C.O. și S.G.A. la 12 septembrie 2011, ora 18:25:37 precum și de B.A. cu S.G.A. la data de 13 septembrie 2011). În ziua de 14 septembrie 2011, denunțătorul S.G.A.

s-a întâlnit cu L.C.O. pe terasa Hotelului N.M. din Sinaia, ocazie cu care cel prim menționat i-a spus celui ultim menționat că a fost sunat de B.A., care i-a spus că taxele menționate în certificatul de urbanism sunt foarte mari. Inculpatul a specificat că așa sunt taxele pentru investitorii care nu sunt locuitori ai orașului Sinaia. Totodată, L.C.O. a afirmat că i s-a reproșat de către primarul O.V. faptul că i-a trimis în audiență pe denunțător și B.A. și a mai spus că a „picat” înțelegerea cu primarul, deoarece acesta ar fi devenit suspicios. Astfel, învinuitul a afirmat: „ Zice «Mi i-ai trimis p-ăia să mă (...) Să mă asculte, să mă(...)» Ce ai, mă? Zice: «Eu știam cine vine la tine? E un prieten de-al meu, care vine cu proprietarul(...) proprietarul”, „Și el zice: «Vorbea tare și mai era unul la ușă»(...)”, „Da.

Zice: «Mai era unul la ușă care cred că înregistra sau nu știu ce făcea»(...)”. În contextul aceleiași discuții, L.C.O. i-a spus lui S.G.A. că, pentru a fi înlăturată suspiciunea primarului, ar fi bine venită o recomandare din partea fratelui numitului D.P., colaborator al SC C.G. SRL București (a se vedea procesul-verbal din 11 octombrie 2011, de redare în formă scrisă a conținutului dialogului ambiental purtat de S.G.A. și L.C.O. la 14 septembrie 2011, precum și declarația lui S.G.A.).

Situația de fapt, astfel cum a fost expusă mai sus, a rezultat din probatoriile administrate în cauză: denunțul formulat de S.G.A., proces-verbal de consemnare a actelor premergătoare din data de 7 iunie 2012, proces-verbal din 5 mai 2012, de redare în formă scrisă a cinci convorbiri telefonice, din 12 septembrie 2012, 13 septembrie 2012 și 14 septembrie 2012, proces-verbal din 30 august 2011, de redare în formă scrisă a conținutului a șapte convorbiri telefonice, din 17 august 2011 și 18 august 2011, procesele-verbale, de redare în formă scrisă a conținutului dialogului ambiental purtate, declarații olografe ale denunțătorului S.G.A., declarație martor S.G.A., declarații olografe ale învinuitului L.C.O., declarație învinuit L.C.O., declarații olograf martori B.A., B.N., declarații martori B.A.,B.N., G.C.C., O.V., copie contract de vânzare-cumpărare autentificat din 4 iunie 2009, copie certificat de urbanism din 9 august 2011, suporturile optice, conținând comunicări, convorbiri telefonice și purtate în mediul ambiental administrate ca mijloace de probă, conform art. 911 și urm. C. proc.

pen. La termenul de judecată din data de 9 octombrie 2012, în fața instanței de judecată, până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul a declarat personal că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, arătând că dorește să beneficieze de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. Totodată, din analiza actelor și lucrărilor, potrivit principiului libertății de apreciere a probelor în scopul aflării adevărului, instanța a reținut pe baza acestora că, atât sub aspect obiectiv, cât și subiectiv, infracțiunile de trafic de influență, prevăzute de art. 257 C. pen.

raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, au existat așa cum au fost reținute prin rechizitoriu și acestea constau în aceea că, în baza unei rezoluții infracționale unice și a unei înțelegeri prealabile, inculpatul, în cursul lunii august 2011, prevalându-se de influența sa pe lângă primarul O.V., a pretins de la B.N. și B.A., administratori la SC C.G. SRL București, suma de 50.000 euro, susținând că această sumă de bani a fost solicitată de primar, în schimbul eliberării autorizațiilor de construire pentru un hotel în orașul Sinaia. Pentru aceste fapte, tribunalul a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 4 ani închisoare. La individualizarea pedepsei, instanța a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv dispozițiile părții generale ale C. pen., limitele minime și maxime le textului incriminator, gradul de pericol social al faptei comise și persoana inculpatului.

Având în vedere aceste criterii, tribunalul a constatat că gradul de pericol social a fost ridicat, motiv pentru care a aplicat o pedeapsă cu închisoarea. Față de situația inculpatului, care nu a mai comis nicio infracțiune până la acest moment și, totodată, ținând cont de poziția sa procesuală în sensul că a recunoscut și a regretat cele întâmplate, tribunalul s-a orientat spre limita minimă a textului de lege incriminator cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. De asemenea, ținând cont de persoana inculpatului, care este la prima abatere, are studii superioare și un loc stabil de muncă, instanța de fond a apreciat că scopul preventiv educativ al pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen.

poate fi atins și fără executarea pedepsei în regim privativ de libertate. În consecință, având în vedere cele reținute, tribunalul, în baza art. 86 1 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, iar în baza art. 86 2 C. pen., termenul de încercare s-a compus din durata pedepsei ce i s-a aplicat inculpatului, la care s-a adăugat un interval de timp de 3 ani. Împotriva sentinței penale nr. 374 din 16 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și inculpatul L.C.O.

Prima critică formulată de procuror prin motivele scrise și depuse la dosar au vizat faptul că, în cauză, nu i-au fost interzise inculpatului, atât ca pedepse complementare, cât și ca pedepse accesorii, drepturile de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, precum și acela de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a exercita o activitate de natura aceleia de care s-a folosit la comiterea infracțiunii. Ce-a de a doua critică s-a referit la modalitatea de individualizare a executării pedepsei, care, în opinia procurorului, este prea blândă, având în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen.

și condițiile de aplicare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prevăzute de art. 86 1 alin. (1) C. pen. S-a susținut că se impunea aplicarea unei pedepse cu executare în regim de detenție, arătându-se că, deși instanța de fond a motivat individualizarea modalității de executare a pedepsei invocând anumite circumstanțe personale ale inculpatului, nu a avut în vedere și faptul că acesta a încercat să profite de funcția deținută în scopul de a se îmbogăți fără justă cauza cu o suma considerabila de bani (50.000 euro), în detrimentul comunității pe care era obligat să o deservească cu bună-credintă. S-a arătat că faptele de corupție săvârșite de persoane cu funcții de conducere în instituții publice sunt fapte foarte grave, au o rezonanță deosebită în comunitate și necesită o reacție fermă din partea autorităților, iar lipsa unei astfel de reacții ar avea inevitabil un impact negativ în legătură cu modalitatea realizării actului de justiție.

S-au formulat concluzii de admitere a apelului parchetului și înlăturare a aspectelor de netemeinicie învederate, în sensul aplicării unei pedepse cu executare în regim privativ de libertate. Apelantul-inculpat L.C.O., prin apărătorul său, a criticat sentința sub aspectul individualizării pedepsei, respectiv a cuantumului acesteia. S-a susținut că, dacă se va analiza primul act din dosar, respectiv denunțul, se va observa că denunțătorul este o terță persoană interpusă între inculpat și familia B. S-a arătat că, la momentul când s-a făcut denunțul, acesta nu îl privea pe inculpatul L.C.O. S-a mai arătat că, la data de 16 august 2011, s-a formulat denunțul, iar din rezoluția din 8 iunie 2012 rezultă că nicio clipă inculpatul nu a pretins suma de 50.000 euro, ci a spus că „edilul a pretins această sumă”.

S-a susținut că, deși inculpatul nu se face vinovat în totalitate, el a înțeles ca în fața instanței de fond să se prevaleze de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., însă pedeapsa aplicată este mult prea aspră în raport de fapta și persoana inculpatului-apelant. Prin decizia penală nr. 6 din 16 ianuarie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Ploiești și de inculpatul L.C.O., împotriva sentinței penale nr. 374 din 16 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova. A fost desființată, în parte, în latură penală, sentința primei instanțe, în sensul că a fost redusă pedeapsa aplicată inculpatului L.C.O., de la 4 ani închisoare la 3 ani închisoare.

S-a menținut dispoziția privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere prevăzută de art. 86 1 C. pen. și s-a redus termenul de încercare la 5 ani. În temeiul dispozițiilor art. 71 C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., iar potrivit art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea acesteia pe durata termenului de încercare. Conform art. 65 C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. pe o durată de 2 ani, ce se execută în condițiile prevăzute de art. 66 C. pen.

Cheltuieli judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia. Curtea de apel, examinând sentința apelată, în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului, în limitele prevăzute de art. 371 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a constatat că instanța de fond a reținut o situație de fapt corectă, evaluând corespunzător materialul probator administrat în cauză, cu respectarea dispozițiilor art. 62, art. 63 și art. 69 C. proc. pen., pe baza căruia a stabilit fără echivoc împrejurările comiterii faptei, încadrarea juridică dată acesteia și vinovăția inculpatului. S-a reținut că judecata a avut loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ca urmare a declarației inculpatului de recunoaștere în totalitate a faptei reținute în actul de sesizare a instanței, declarație dată conform dispozițiilor art. 320 1 alin. (2) C. proc.

pen.

Așadar, s-a constatat că, prin coroborarea materialului probator administrat, respectiv denunțul formulat de S.G.A., procesul-verbal de consemnare a actelor premergătoare din data de 7 iunie 2012, proces-verbal din 5 mai 2012, de redare în formă scrisă a cinci convorbiri telefonice, din 12 septembrie 2012, 13 septembrie 2012 și 14 septembrie 2012, procesul-verbal din 30 august 2011, de redare în formă scrisă a conținutului a șapte convorbiri telefonice, din 17 august 2011 și 18 august 2011, procesele-verbale de redare în formă scrisă a conținutului dialogului ambiental purtate, declarații olografe ale denunțătorului S.G.A., declarație martor S.G.A., declarații olografe ale învinuitului L.C.O., declarație învinuit L.C.O., declarații olograf martori B.A., B.N., declarații martori B.A., B.N., G.C.C., O.V., copie contract de vânzare-cumpărare autentificat din 4 iunie 2009, copie certificat de urbanism din 9 august 2011, suporturile optice, conținând comunicări, convorbiri telefonice și purtate în mediul ambiental administrate că mijloace de; proba, conform art. 911 și urm. C. proc.

pen., în mod corect s-a reținut și rezultă că, în cursul lunii august 2011, inculpatul L.C.O., prevalându-se de influența sa pe lângă primarul O.V., a pretins pentru acesta de la martorii B.N. și B.A., administratori ai SC C.G. SRL București, suma de 50.000 euro, în schimbul eliberării autorizației de construire pentru un hotel în orașul Sinaia. S-a mai reținut că, pe baza aceluiași material probator administrat, faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată i s-a dat o încadrare juridică legală, în prevederile art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Referitor la conținutul infracțiunii reținute, criticat în subsidiar de inculpat, instanța de apel a relevat că, în cazul infracțiunii de trafic de influență, elementul material constă în acțiunea de traficare a influenței, care se poate realiza prin primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori prin acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în vederea determinării unui funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. S-a reținut că infracțiunea de trafic de influență se consumă în momentul în care făptuitorul, care are sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public sau funcționar, pretinde sau primește bani sau alte foloase ori acceptă promisiunea unor foloase sau daruri, pentru a-l determina pe acel funcționar public sau funcționar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.

Totodată, s-a avut în vedere că pentru consumarea infracțiunii nu are relevanță dacă a avut loc sau nu intervenția pe lângă funcționar ori dacă acesta a exercitat ori nu actul determinat ce intră în atribuțiile sale de serviciu și nici dacă făptuitorul a avut sau nu vreun folos de pe urma infracțiunii. În speță, s-a constatat că este incontestabil faptul că inculpatul a pretins suma de bani menționată pentru rezolvarea unor probleme ale martorilor B.N. și B.A., în afara cadrului legal, neavând relevanță pentru existența infracțiunii dacă banii au fost pretinși pentru el sau pentru altul și nici dacă a avut sau nu vreun folos de pe urma infracțiunii, în condițiile în care textul de lege al art. 257 alin. (1) C. pen.

incriminează pretinderea de bani sau alte foloase pentru sine sau pentru altul, astfel că acest aspect criticat în subsidiar de inculpat s-a apreciat că nu este întemeiat. În ceea ce privește temeinicia hotărârii, cu referire la individualizarea pedepsei și a modalității de executare, criticată atât de procuror, cât și de inculpat, din perspective diferite, dar analizată și de instanța de control judiciar din oficiu, s-a reținut că este de netăgăduit că infracțiunea comisă de apelantul inculpat are un pericol social generic însemnat, conferit de limitele pedepselor stabilite de legiuitor cuprinse între 2 ani și 10 ani închisoare [între un an și 4 luni și 6 ani și 4 luni închisoare prin aplicarea dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen.], dar, în concret, circumstanțele de fapt efective în care acțiunea cu caracter infracțional a fost desfășurată de inculpat, nu ating un asemenea grad ridicat, care să necesite aplicarea unei pedepse peste cuantumul mediu al pedepsei prevăzute de lege. S-a reținut că individualizarea pedepselor presupune atât analizarea aspectelor defavorabile, cât și a celor favorabile inculpaților, precum și a tuturor celorlalte criterii stabilite de art. 72 C. pen., care se referă la împrejurările săvârșirii faptei, gravitatea acesteia dată de urmările produse ori care s-ar fi putut produce, dar și cele cu caracter personal ce ar putea determina atenuarea sau agravarea răspunderii penale.

A fost avut în vedere că pedeapsa stabilită pentru fiecare infracțiune trebuie în același timp individualizată pentru a răspunde principiului proporționalității în sensul unui raport echitabil și echilibrat între fapta comisă și răspunderea penală și a unei corecte, necesare și corespunzătoare adecvări a pedepsei la scopul legii penale, în condițiile prevăzute de art. 52 C. pen. S-a reținut că pedeapsa, ca măsură de constrângere, are, pe lângă scopul său represiv, și o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală și judiciară, atât în ceea ce privește fapta penală săvârșită, cât și referitor la comportamentul infractorului care trebuie astfel să se convingă că nerespectarea legii presupune pedepsirea sa și să evite în viitor comiterea unor alte fapte antisociale.

În acești termeni, instanța de apel a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracțiunea de trafic de influență, în contextul concret al cauzei și în prezența datelor ce caracterizează persoana inculpatului, este una excesivă. S-a reținut că gradul de pericol social al faptei săvârșite, privit prin prisma mobilului și scopului acesteia, precum și informațiile ce circumstanțiază persoana inculpatului nu justifică aplicarea unei pedepse de 4 ani închisoare. În acest sens, s-a observat că argumentul principal care a stat la baza dozării acestei pedepse și care este invocat de procuror pentru majorarea ei, este acela al mobilului și scopului pentru care inculpatul a comis faptă, respectiv de a fi încercat să profite de funcția deținută în scopul de a se îmbogăți fără justă cauză cu o sumă considerabilă de bani (50.000 euro).

S-a apreciat că acest argument nu numai că este greșit, dar el nu este susținut de niciunul dintre mijloacele de probă administrate în cauză. Astfel, s-a constatat că această cauză s-a constituit ca urmare a denunțului formulat de S.G.A. la data de 16 august 2011, prin care sesiza faptul că primarul orașului Sinaia a pretins de la martorii B.N. și B.A. o sumă de bani pentru a îndeplini anumite acte ce țineau de atribuțiile sale de serviciu. După această dată, până la data de 8 iunie 2012, când s-a început urmărirea penală față de L.C.O., întreaga activitate de cercetare a vizat documentarea și probarea faptei sesizate de denunțător, respectiv a pretinsei activități infracționale a primarului.

Fiindcă această pretinsă faptă nu s-a putut proba, organul de urmărire penală, după aproape un an, a început urmărirea penală și a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului pentru infracțiunea de trafic de influență. A fost avut în vedere că, în tot acest interval de timp, nu s-a reținut și niciunul din mijloacele de probă administrate în cauză nu confirmă că inculpatul L.C.O. a pretins vreo sumă de bani sau vreun folos pentru el și, cu toate acestea, în actul de sesizare se concluzionează, pentru a accentua gravitatea faptei inculpatului, că suma de 50.000 euro a fost pretinsă pentru el și nu pentru primar.

În acest sens, s-a reținut că, atât declarațiile persoanelor audiate (denunțător, martori și inculpat), cât și conținutul discuțiilor telefonice și ambientale, legal interceptate, relevă nu numai că inculpatul nu a pretins suma de bani pentru el, dar și că toate discuțiile și acțiunile sale nu s-au circumscris unui asemenea scop. A fost avut în vedere că acesta a comis fapta certă de trafic de influență doar cu scopul de a ajuta o persoană, pe denunțătorul S.G.A., pe care o cunoștea de circa 15 ani, fără a lăsa să se înțeleagă că urmărește obținerea vreunui folos pentru sine. De asemenea, s-a constatat că în actul de sesizare se susține greșit, chiar contradictoriu, când se motivează soluția de neîncepere a urmăririi penale față de B.N.

și B.A. pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență, în sensul că inculpatul a avut inițiativa săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, deși în expozitivul aceluiași act se reține, și probele o confirmă, că acești martori au fost cei interesați de purtarea unor discuții pentru obținerea informațiilor și actelor necesare în afara cadrului formal, legal. S-a reținut că, în acest sens, au și făcut demersurile clare în vederea identificării unei persoane care să le poată oferii aceste informații și, în principal, să le faciliteze o legătură cu persoana care putea decide în legătură cu interesul acestora, în speță primarul și au cerut și înțeles să aibă mai multe întâlniri cu inculpatul în afara sediului primăriei, scopul acestor întâlniri fiind unul singur, dovedit de altfel, de a discuta și aspecte care nu se circumscriu normei legale.

În consecință, s-a apreciat că nu i se poate imputa inculpatului inițierea săvârșirii infracțiunii de trafic de influență. Or, în asemenea circumstanțe, s-a reținut că nu se poate merge cu gradarea vinovăției inculpatului peste mediu, cum a hotărât instanța de fond sau spre un maxim, cum se solicită prin apelul declarat de procuror, după ce timp de un an cercetarea în această cauză nu l-a vizat pe inculpat, s-a dovedit că nu el este cel care a inițiat activitatea specifică traficului de influență și nu a urmărit obținerea pentru sine a vreunei sume de bani sau vreun folos.

Pe de altă parte, s-a constatat că datele care circumstanțiază persoana inculpatului nu converg către o înăsprire a sancțiunii, acesta fiind integrat social și familial, beneficiază de caracterizări favorabile din partea foștilor colegi de serviciu, are studii universitare și postuniversitare, este căsătorit, are un copil minor, iar pe tot parcursul procesului penal a manifestat o atitudine sinceră, recunoscându-și vinovăția. În plus, s-a constatat că starea de sănătate a inculpatului este afectată, fiind diagnosticat cu „hepatită virală cu VHA forma incterică”.

Pentru toate aceste considerente și, în special, cele privind buna conduită manifestată de inculpat înaintea săvârșirii infracțiunii și atitudinea constant sinceră arătată pe tot parcursul procesului, instanța de apel a apreciat că se justifică coborârea pedepsei aplicate inculpatului spre un cuantum proporțional cu gravitatea faptei și cu persoana inculpatului și care să fie în măsură să asigure realizarea scopului și funcțiilor pedepsei prevăzute de art. 52 C. pen., o pedeapsă de 3 ani închisoare fiind justă și echitabilă. S-a considerat că, în acest fel, se dă eficiența cuvenită și dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. privind reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă în cazul recunoașterii vinovăției.

Apreciind că scopul pedepsei poate fi atins și fără privarea de libertate a inculpatului, având în vedere lipsa antecedentelor penale și conduita bună adoptată de acesta după săvârșirea infracțiunii, instanța de apel a menținut modalitatea de individualizare a executării pedepsei stabilită de instanța de fond.

În ce privește critica adusă sentinței de procuror, privind neaplicarea pedepsei complementare și a pedepsei accesorii inculpatului, instanța de apel a apreciat că, în raport de gravitatea faptei și de împrejurările de fapt reținute, se justifica aplicarea pedepselor complementară și accesorie numai în ceea ce privește interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a (dreptul de a fi ales) și lit. b) C. pen., nu și în ceea ce privește interzicerea dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen., având în vedere că inculpatul L.C.O.

nu a fost trimis în judecată și nu s-a reținut că a săvârșit infracțiunea folosindu-se de funcția pe care o deținea. Împotriva deciziei penale nr. 6 din 16 ianuarie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Ploiești și inculpatul L.C.O. Criticile formulate de parchet au vizat greșita individualizare a pedepsei, în ceea ce privește cuantumul acesteia, dar și modalitatea de executare, solicitându-se pe această cale aplicarea pedepsei de 4 ani închisoare, cu executare în regim de detenție. Totodată, a fost criticată și neaplicarea pedepsei complementare prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen.

Inculpatul L.C.O., prin apărătorul ales, a solicitat să se dea eficiență dispozițiilor art. 74 lit. a) și c) C. pen., cu consecința reducerii pedepsei stabilite de către instanța de apel. Pe calea motivelor scrise de recurs, s-a solicitat și schimbarea modalității de executare a pedepsei, în sensul aplicării dispozițiilor art. 81 C. pen. Înalta Curte, examinând recursurile declarate prin prisma criticilor invocate, dar și din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acestea nu sunt fondate pentru considerentele care urmează. Situația de fapt reținută de instanța de prim control judiciar este în deplină concordanță cu probele administrate în cauză, din care rezultă, fără dubiu, că inculpatul a săvârșit infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen.

raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în cursul lunii august 2011, prevalându-se de influența sa pe lângă primarul O.V., a pretins pentru acesta de la martorii B.N. și B.A., administratori ai SC C.G. SRL București, suma de 50.000 euro, în schimbul eliberării autorizației de construire pentru un hotel în orașul Sinaia, de altfel inculpatul recunoscând comiterea faptei în fața primei instanțe, solicitând să beneficieze de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen.

Sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, criticile formulate de parchet și de către recurentul intimat inculpat nu sunt întemeiate, Înalta Curte apreciind că în speță s-a făcut o corectă individualizare a pedepsei de către instanța de apel, prin evaluarea tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere a sancțiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalităților acesteia, în cauză negăsindu-și astfel aplicabilitatea cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. Înalta Curte reține că, în cauză, în procesul individualizării pedepsei, pornind de la criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului, a fost stabilită într-un cuantum corespunzător circumstanțelor reale ale săvârșirii infracțiunii, precum și circumstanțelor personale ale acestuia.

De altfel, ca să-și poată îndeplini funcțiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real, persoana infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei. Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate.

Existența uneia sau unora din împrejurările enumerate exemplificativ în art. 74 C. pen. sau a altora asemănătoare nu obligă instanța de judecată să le considere circumstanțe atenuante și să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, deoarece, din redactarea dată textului art. 74 C. pen. rezultă că recunoașterea unor asemenea împrejurări drept circumstanțe atenuante este lăsată la aprecierea instanței de judecată. În această apreciere se va ține seama de pericolul social concret al faptei, de ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea, de urmările produse, ca și de orice elemente de apreciere privitoare la persoana infractorului. Recunoașterea circumstanțelor atenuante este atributul instanței de judecată, fiind deci lăsată la aprecierea acesteia.

În prezenta cauză, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond și cu cea de prim control judiciar, constată că nu se impune reținerea circumstanțelor atenuante în favoarea inculpatului, având în vedere gradul de pericol social al faptei, care rezultă din limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor, dar și modul concret în care a fost derulată activitatea infracțională. Pe de altă parte, referitor la împrejurarea recunoașterii de către inculpat a săvârșirii faptei, această atitudine procesuală nu mai poate fi valorificată ca reprezentând circumstanța atenuantă judiciară prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., deoarece a fost evidențiată prin aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., în condițiile existenței acordului de vinovăție al inculpatului, dispozițiile art. 320 1 C. proc.

pen. fiind aplicate cu prioritate față de cele ale art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., altfel însemnând ca aceleiași situații de fapt să i se acorde o dublă valență juridică, iar nu aceasta a fost intenția legiuitorului. Ca atare, apreciind că în cauză nu se justifică reținerea în favoarea inculpatului a circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., pedeapsa aplicată de către instanța de apel apare ca fiind temeinică și legală și nu se impune reducerea cuantumului acesteia, datele care caracterizează favorabil persoana inculpatului fiind deja avute în vedere cu prilejul aplicării sancțiunii.

În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei, Înalta Curte reține că suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, ca mijloc de individualizare judiciară, poate fi acordată de către instanță dacă se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins și fără executare în regim privativ de libertate, ori în speță, datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului au fost corect evaluate de instanțe cu prilejul stabilirii modalității de executare a pedepsei, în mod just apreciindu-se că este justificată aplicarea unei pedepse cu suspendarea executării sub supraveghere, aceasta fiind suficientă pentru a se realiza reeducarea inculpatului. În același sens, Înalta Curte reține că nu se impune suspendarea condiționată a executării pedepsei, conform art. 81 C. pen., scopul pedepsei putând fi atins doar prin suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, măsurile impuse potrivit art. 86 3 C. pen.

fiind de natură să confere garanții în sensul prevenirii unor noi situații cu risc criminogen. Pentru considerentele anterior expuse, nici criticile formulate de parchet vizând majorarea pedepsei și schimbarea modalității de executare nu pot fi primite, Înalta Curte, în acord cu instanță de prim control judiciar, apreciind că o pedeapsă de 3 ani închisoare, cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, este aptă să răspundă scopului preventiv și de reeducare al pedepsei, consfințit prin dispozițiile art. 52 C. pen., cât și principiului proporționalității între gravitatea concretă a faptei și datele personale ale inculpatului, pe de o parte și sancțiunea aplicată, pe de altă parte. În ceea ce privește critica formulată de parchet vizând neaplicarea pedepsei complementare prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen., Înalta Curte apreciază că și aceasta este neîntemeiată.

În acest sens, se reține că dispozițiile art. 64 C. pen. conțin o enumerare a drepturilor a căror exercitare poate fi interzisă cu titlu de pedeapsă complementară, aplicată și executată în condițiile prevăzute de art. 65 și 66 C. pen. Art. 71 C. pen., care se referă la pedeapsa accesorie, prevede că cel condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață sau la pedeapsa închisorii este lipsit de exercițiul drepturilor enumerate în art. 64 C. pen., de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la terminarea executării pedepsei, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei. Restrângerea cu titlu de pedeapsă complementară și respectiv accesorie, a unor drepturi, deși este permisă potrivit art. 53 din Constituția României, trebuie analizată și prin prisma Convenției Europene a Drepturilor Omului, a Protocoalelor adiționale și a jurisprudenței C.E.D.O.

care, în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituția României, fac parte din dreptul intern. Astfel, față de jurisprudența constantă a Curții (Sabou și Pârcălab c. României, Hirst c. Marii Britanii), se reține că materia pedepselor complementare și accesorii este guvernată de principiul individualizării judiciare, conform căruia sancțiunile penale care constau în aplicarea interdicțiilor cu efect restrictiv asupra drepturilor și libertăților fundamentale, nu pot fi interzise ope legis, ci doar în măsura în care infracțiunea care a atras condamnarea nu este străină aspectelor privind exercitarea drepturilor cu privire la care a fost aplicată pedeapsa complementară sau accesorie.

Astfel, în prezenta cauză, natura și gravitatea faptei conduc la concluzia nedemnității în exercitarea de către recurentul intimat inculpat a dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau funcții elective publice și de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., însă, referitor la dreptul de a ocupă o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen., întrucât recurentul intimat inculpat nu a comis infracțiunea folosindu-se de funcția pe care o deținea, Înalta Curte, în acord cu instanța de prim control judiciar, apreciază că acesta nu se impune a fi reținut în conținutul pedepsei complementare și, respectiv, al celei accesorii.

În lumina acestor considerații, criticile formulate de parchet și de către recurentul inculpat apar ca nefiind întemeiate, astfel că, neexistând nici motive care, examinate din oficiu, să determine casarea hotărârilor, recursurile declarate în cauză vor fi respinse ca nefondate, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul intimat inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Ploiești și de inculpatul L.C.O. împotriva deciziei penale nr. 6 din 16 ianuarie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul intimat inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 9 septembrie 2013.