ÎCCJ, decizie (scj.ro #114062)

Contract de consultanță. Denunțarea unilaterală abuzivă a contractului de către beneficiar. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acțiune în pretenții

contract de consultanță

denunțare unilaterală

Codul civil din 1864, art. 977, art. 982

În cazul în care printr-un contract de consultanță se reglementează angajamentul unei persoane fizice autorizate de a presta servicii în favoarea unei societăți 200 de zile pe an, limitarea serviciilor solicitate la 7 zile în primul trimestru al anului, corelată cu obligațiile de exclusivitate și neconcurență, conduc la concluzia modificării unilaterale, fără justificare, a unor clauze contractuale esențiale de către societatea beneficiară, ceea ce echivalează cu denunțarea unilaterală, abuzivă, a contractului.

În aceste condiții, este corectă soluția de obligare a beneficiarului acestor servicii la plata unor compensații contractuale, întrucât asumarea unei obligații de a presta servicii exclusiv în favoarea unui beneficiar rămâne de neînțeles în condițiile în care compania ar putea lansa comenzile de lucru așa cum dorește, pentru un număr de zile stabilit aleatoriu, fără ca cel angajat să aibă prefigurarea veniturilor sale, renunțând la beneficiul desfășurării altor activități pentru o remunerație care ar putea să fie, cel mult, estimată.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2863 din 2 octombrie 2014

Prin sentința civilă nr. 1547 din 25.02.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul F.D.S. PFA în contradictoriu cu pârâta SC G. (GSK) SRL.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 113.932,50 euro + TVA (calculată la data introducerii cererii la suma de 495.572,19 lei + TVA) la cursul în lei al BNR de la data efectuării plății, reprezentând compensații contractuale.

A mai fost obligată pârâta și la plata sumei de 13.056,47 lei taxă judiciară de timbru și 5 lei timbru judiciar către reclamant.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, în esență, că raportul juridic comercial a fost instituit de cele două părți din 15 iunie 2009, reclamantul intitulându-se persoană fizică autorizată care, în calitate de comerciant potrivit legii, presta serviciu de consultanță în favoarea pârâtei conform clauzelor contractuale expuse.

Astfel, clauza 3.1 stabilea obligația reclamantului de a efectua un program riguros de patru zile pe săptămână (în medie) și cel puțin 200 de zile pe an, care-i dădeau dreptul la un onorariu de 330 Euro+TVA/zi lucrătoare conform clauzei 6.1.

Pentru lunile octombrie, noiembrie și decembrie 2010 programul a fost respectat, iar reclamantul plătit cu onorariul cuvenit.

Prin notificarea 1979 din 14.12.2010 pentru trimestrul I 2011 pârâta a limitat serviciile de consultanță aferente lunilor ianuarie, februarie și martie 2011 la 7 zile în loc de 48 de zile, situație pe care reclamantul o califică drept denunțare unilaterală a contractului.

S-a arătat că clauzele 12.1.1 și 12.1.3 prevăd că aceste servicii au exclusivitate și instituie o interdicție severă pentru reclamant de a presta consultanță față de terți, ceea ce conturează ideea că ne aflăm în prezența unui contractant captiv.

S-a reținut că interpretarea corelată a scrisorii de intenție adică a ofertei contractuale cu textele incidente din contract și cu notificarea din 14.12.2010, conduce la concluzia denunțării unilaterale declarată de pârâtă în mod abuziv întrucât:

- a avut loc o modificare unilaterală a clauzei 3.1 și a celorlalte clauze esențiale;

- s-a produs un dezechilibru contractual structural, din 48 de zile (în medie) pe trimestru s-a limitat la 7 zile ceea ce presupune un total de 28 de zile/an în loc de 200 de zile;

- în această situație măsura echivalează în realitate cu o denunțare unilaterală fără temei contractual și dă dreptul la daunele pretinse, sub formă compensatorie, pe temeiul clauzelor incidente din contract.

Întrucât pârâta nu a obiectat la calculul sumelor ce fac obiectul acțiunii și la întinderea acestora acțiunea a fost admisă astfel cum a fost formulată.

Împotriva sentinței civile nr. 1547 din 25.02.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a declarat apel SC G. (GSK) SRL.

Curtea de Apel București a constatat că apelul este fondat, pentru considerentele care vor fi redate în rezumat:

Instanța de apel a stabilit că raporturile dintre părți sunt doar raporturi contractuale reglementate de contractul de consultanță și nu sunt raporturi de muncă, Consultantul, respectiv intimata F.D.S. PFA neavând calitatea de angajat al apelantei.

Modul de efectuare a serviciilor de către intimată este redat de prevederile art. 2.1 din contract astfel: „serviciile vor fi furnizate de către Consultant în mod continuu și în conformitate cu cerințele Companiei, necesare în asigurarea funcționării și administrării eficiente a activităților Companiei”.

De asemenea, art. 2.2 dispune: „consultantul va furniza Companiei toate serviciile de management și administrative, necesare pentru efectuarea operațiunilor Companiei inclusiv, dar fără a se limita la serviciile stabilite în Anexa 1 la prezenta, modificată din când în când, precum și alte servicii administrative și/sau business similare, așa cum vor fi acestea convenite de Companie și Consultant, în scris, din când în când.

Potrivit art. 3.2 din contract, „Consultantul se obligă să fie disponibil pentru Companie și i se cere să fie prezent personal în medie 4 (patru) zile pe săptămână la sediul Companiei și să lucreze 200 de zile pe an”.

Conform art. 4.2, „Consultantul acceptă să efectueze sarcinile decise de către Companie”.

Din interpretarea acestor clauze contractuale se deduce că apelanta, în calitate de Companie, nu și-a asumat vreo obligație de a solicita intimatei, în calitate de Consultant, un anumit număr/ore de zile de lucru prestabilit prin contract, ci „în conformitate cu cerințele Companiei” (art. 2.1).

Clauza de la art. 3.1 din contract nu prevede vreo obligație în sarcina apelantei de a solicita serviciile intimatei în cuantum de 4 zile pe săptămână și de 200 de zile pe an, ci doar o obligație în sarcina intimatei de a fi disponibilă pentru a furniza serviciile oferite pe perioada de timp menționată, la cererea apelantei.

Ca urmare, nu devin aplicabile dispozițiile art. 13 din contract referitoare la denunțarea contractului de către Companie înaintea duratei contractuale prevăzute de art. 5.1. și, deci, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 13.1.1 din contract referitoare la sancțiunea pentru denunțarea contractului de către Companie.

Față de aceste considerente, prin decizia civilă nr. 299 din 26.09.2013, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a admis apelul, a schimbat în tot sentința atacată în sensul respingerii acțiunii, motivat de faptul că, neoperând sancțiunea contractuală prevăzută de art. 13.1.1 pentru denunțarea unilaterală a contractului, apelanta nu are obligația de a plăti sumele la care prima instanță a obligat-o.

A obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 5.041,56 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul F.D.S. PFA care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

Recurentul a formulat următoarele critici ale deciziei recurate:

- ignorarea de către instanța de apel a susținerilor și apărărilor din cuprinsul întâmpinării:

- interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății și ignorarea regulilor de interpretare a contractelor prevăzute de art. 970, 977-985 C. civ.

În susținerea acestui motiv de apel s-a arătat că voința reală a părților a fost aceea de a transforma un contract de muncă într-o formă de colaborare relativ diferită, dar cu aceleași efecte, în cadrul căreia, în schimbul exclusivității și neconcurenței acordate de reclamant, pârâta i-a acordat asigurări că, sub condiția îndeplinirii obligațiilor contractuale, nu va rezilia contractul de consultanță fără plata unor despăgubiri.

Întrucât reclamantul s-a obligat să fie exclusiv la dispoziția pârâtei în medie 4 zile săptămânal, prin raportare la 200 de zile anual, rezultă că pârâta urma să folosească și să plătească acest timp pe care l-a rezervat exclusiv.

S-a apreciat de către recurent că instanța de apel nu a ținut cont de istoricul și de uzanțele stabilite în relațiile dintre părți, de voința reală a părților și că a interpretat eronat, respectiv a omis să țină seama de prevederile art. 3.2, 4.1, 7.1 și 13 din contract. Astfel, scopul stabilirii unui onorariu pentru servicii, calculat pro rata pentru perioada rămasă până la 5 ani este acela stabilit inițial, de a achita lunar consultantului o sumă minimă garantată, pentru o prestație care se dorește a fi în medie de 4 zile pe săptămână la sediul companiei și de 200 de zile pe an” (art. 3.1).

S-a mai arătat că media de 4 zile pe săptămână trebuie raportată la cele 200 de zile lucrătoare anual, orice argument contrar ducând la modificarea clauzelor contractului.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinare s-a solicitat respingerea recursului, arătându-se, în rezumat, că instanța de apel a interpretat corect clauzele contractului de consultanță conform art. 977-985 C. civ. în sensul că a stabilit că raporturile dintre părți nu sunt raporturi de muncă, GSK nu și-a asumat obligația de a solicita recurentului un anumit număr de ore stabilit prin convenția părților, ci în conformitate cu cerințele companiei, caracterul fluctuant al activității ce urma să fie prestată de către recurent,  aspect relevat inclusiv de modalitatea de plată a serviciilor.

Analizând decizia recurată sub aspectul criticilor de nelegalitate invocate de recurent, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă a constatat că recursul este fondat.

Motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancționează nesocotirea principiului înscris în art. 969 C. civ., în sensul că instanța, trecând peste voința părților exprimată în contract, îl interpretează schimbând înțelesul său lămurit, prin aplicarea greșită a regulilor de drept care se referă la interpretarea convențiilor.

Deși, în cauză, natura juridică a contractului, de consultanță, diferită de aceea a contractului de muncă, a fost corect stabilită de către instanța de apel, interpretarea clauzelor din acest contract trebuie raportată la conținutul concret agreat de părți, respectiv la obligațiile asumate în cadrul colaborării convenite odată cu schimbarea statutului profesional al reclamantului, din angajat în baza unui contract de muncă în colaborator extern.

Pentru determinarea conținutului concret al obligațiilor asumate se impune interpretarea clauzelor contractului sistematic și în raport de oferta concretă transmisă reclamantului, ofertă din care rezultă în mod clar intenția GSK de a beneficia de serviciile lui F.D.S. 4 zile pe săptămână și de cerința ca acesta să fie prezent la birou sau la întâlniri în funcție de cele stabilite de pârâtă.

Oferta transmisă a fost acceptată de către reclamant, fiind încheiat ulterior contractul de consultanță prin care s-a stabilit ca reclamantul să efectueze sarcinile decise de către companie, dedicându-și companiei tot timpul de lucru, toată atenția și toate aptitudinile sale.

Prevederile contractuale din cuprinsul art. 2.1 și 2.2 trebuie interpretate în sensul în care acestea au fost agreate de părți, respectiv în sensul că reclamantul s-a obligat să fie la dispoziția companiei personal, în medie 4 zile pe săptămână la sediul companiei și să lucreze 200 de zile pe an.

Având în vedere faptul că anul calendaristic are 52 de săptămâni, iar 4 zile pe săptămână înseamnă 208 zile pe an, rezultă că numărul de zile la care se referă art.2.1 poate fluctua, astfel încât să se asigure respectarea obligației reclamantului de a lucra pentru companie 200 de zile pe an.

De altfel, obligația de a aloca companiei 200 zile pe an, de a fi la dispoziția acesteia 4 zile pe săptămână, în medie, raportat la obligațiile de exclusivitate și neconcurență asumate de reclamant implică, în mod corelativ, obligația companiei de a plăti serviciile prestate în mod corespunzător.

Împrejurarea că onorariul cuvenit consultantului se calcula în funcție de numărul de zile efectiv lucrate se referă, în opinia instanței supreme, la faptul că, raportat la obligația de a lucra în folosul companiei 200 zile pe an și la numărul de săptămâni ale anului, ca și la zilele nelucrătoare sau la sărbătorile legale, onorariul cuvenit consultantului putea fluctua de la o lună la alta.

Sintagma „serviciile vor fi furnizate […] în conformitate cu cerințele companiei” nu trebuie interpretată în sensul că pârâta este îndrituită să reducă în mod drastic perioada în care solicită serviciile consultantului, ci că reducerea trebuie să asigure acestuia posibilitatea de a-și realiza angajamentul contractual de 200 de zile pe an, având în vedere împrejurarea că art.2.1 din contract se referă la servicii furnizate în mod continuu.

A interpreta altfel dispozițiile contractuale înseamnă a goli de conținut înțelegerea părților în sensul că este de neconceput ca o obligație de exclusivitate și neconcurență, ca și obligația de a se pune la dispoziția unei companii un anumit număr de zile pe an, să existe fără dreptul fără a fi remunerat corespunzător, în condițiile în care consultantul nu își poate desfășura activitatea în altă parte.

Cu alte cuvinte, asumarea unei obligații de a presta servicii exclusiv în favoarea unui beneficiar ar rămâne de neînțeles în condițiile în care compania ar putea lansa comenzile de lucru așa cum dorește, pentru un număr de zile stabilit aleatoriu, fără ca cel angajat să aibă prefigurarea veniturilor sale, renunțând la beneficiul desfășurării altor activități pentru o remunerație care ar putea să fie, cel mult, estimată.

Față de considerațiile expuse mai sus, se apreciază că operațiunea de determinare și clarificare a conținutului contractului, în scopul stabilirii drepturilor și obligațiilor născute din acesta, a fost realizată de instanța de apel cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 977 și 982 C. civ. de la 1864, denaturându-se voința reală a părților.

Pornind de la conținutul convenției care reglementează angajamentul de a presta servicii în favoarea pârâtei 200 de zile pe an, rezultă că limitarea serviciilor solicitate la 7 zile în primul trimestru al anului, corelată cu obligațiile de exclusivitate și neconcurență, conduc la concluzia modificării unilaterale, fără justificare, a unor clauze contractuale esențiale și, în consecință, așa cum s-a apreciat în doctrină și jurisprudență, a denunțării unilaterale, abuzive, a contractului de către pârâtă.

În raport de aceste aspecte, instanța supremă a constatat că prima instanță a soluționat în mod corect cauza, stabilind că pârâta datorează reclamantului compensații contractuale, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul a fost admis și modificată decizia recurată în sensul respingerii apelului ca nefondat.