ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 420/2014

Ședința publică de la 6 februarie 2014 Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC T. SRL prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a solicitat obligarea pârâtei SC E.I. SRL, la achitarea sumei de 302.175,04 lei, reprezentând contravaloare lucrări executate și facturate până în luna aprilie 2009 pentru șantierul din București – G.A.B., cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 20349 din 31 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis cererea principală formulată de reclamanta SC T. SRL și a obligat pârâta SC E.I. SRL la plata sumei de 302.175,04 lei, reprezentând contravaloare facturi și la plata sumei de 15.940 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

A respins cererea reconvențională formulată de pârâta SC E.I. SRL Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că între SC E.I. SRL, în calitate de beneficiar și SC T. SRL, în calitate de prestator a fost încheiat un contract comercial de prestări servicii pentru livrare și montaj profile de dilatație pentru șantierul din București – G.A.B., intitulat «Scrisoarea de Intenție de Comanda», având ca obiect executarea de lucrări de construcții și montaj aferente Lotului 04D3/partial - „Jointuri de dilatație exterioare, parcare si perimetrale” si Lotului IS/ parțial „Jointuri de dilatație interioare” la Centrul Comercial G.A.M.B., la prețul ferm și nerevizuibil prevăzut în contract, în valoare de 216.761 Euro+177.561 Euro, fără TVA, obligația corelativă a pârâtei reclamante fiind aceea de plată a prețului total al contractului, în valoare de 394.322 Euro fără TVA.

În derularea contractului, prestatorul a emis facturile fiscale nr. 59 din 17 octombrie 2008, achitată parțial, rest de plată 70.110.,28 lei, factura nr. 89 din 19 februarie 2009 achitată parțial, rest de plată de 37.715,23 lei și factura nr. 110 din 02 iunie 2009 în cuantum de 194.349,53 lei, neachitată, debitul pretins fiind de 302.175,04 lei. În ceea ce privește factura nr. 89 din 19 februarie 2009, s-a constatat că are la bază situația de lucrări la 31 ianuarie 2009 aprobată de pârâta SC E.I. SRL și de antreprenorul general SC T.P.I. SRL factura fiind acceptată la plată în accepțiunea dispozițiilor art. 46 C. com., prin semnătura și ștampilă. Pe de alta parte, facturile nr. 59 din 17 octombrie 2008 și nr. 89 din 19 februarie 2009 au fost achitate parțial, fără obiecțiuni, aspect care are, în opinia instanței, valoarea unei recunoașteri.

Factura nr. 110 din 02 iunie 2009 a fost întocmită în baza situației de lucrări la data de 28 aprilie 2009, comunicată prin scrisoare de înaintare către SC T.P. la 31 aprilie 2009. Deși ultima situație de lucrări, în baza căreia a fost emisă factura nr. 110 din 02 iunie 2009, a fost comunicată din 31 aprilie 2009, societatea pârâta nu a răspuns în termenul de 5 zile lucrătoare conform contractului. Instanța de fond a stabilit că, nu se poate aprecia că neaprobarea unei situații de lucrări, nesemnarea și neștampilarea acesteia nu poate fi interpretată ca aprobarea plății, în condițiile în care părțile au stipulat prin art. 2.4 că plățile se efectuează pe bază de factură, emisă după aprobarea situației de lucrări care avea un termen de verificare și aprobare de 5 zile lucrătoare.

Ulterior acestor 5 zile au fost emise facturile corespunzătoare situațiilor de lucrări, debitoarea urmând a le achita în termen de 10 zile. Astfel, procedura convenită de părți era următoarea: prestatorul întocmea situații de lucrări pe care beneficiarul era obligat să le verifice în termen de 5 zile, rezultatul evident fiind acceptarea situației de lucrări urmată de emiterea facturii sau obiecțiuni la care prestatorul trebuia să răspundă. A aprecia în alt mod ar însemna să fie lipsită de finalitate juridică procedura convenită de părți prin art. 2.4, beneficiarul dobândind o putere discreționară prin simpla tăcere. În ceea ce privește excepția de neexecutare a contractului invocata de pârâta-reclamantă în apărare, aceasta nu a fost reținută de către instanță în condițiile în care beneficiarul nu a respectat procedura și nu a contestat facturile emise în condițiile art. 2.4 din contract.

Pentru considerentele expuse, Tribunalul, în temeiul art. 969 – art. 970, a admis cererea principală și a obligat pârâta la plata sumei de 302.175,04 lei c/valoare facturi. Prin cererea reconvențională se solicită rezilierea scrisorii de intenție de comandă din data de 23 septembrie 2008 din culpa reclamantei, obligarea reclamantei la restituirea contravalorii tuturor lucrărilor care nu au fost executate în conformitate cu dispozițiile proiectului de execuție, normelor legale în vigoare și contractului și obligarea reclamantei la plata de penalități de întârziere în valoare de 59.000 Euro. În ceea ce privește rezilierea judiciară a contractului, scrisoare de intenție, s-a constatat, potrivit art. 1021 C. civ., că instanța are dreptul de a verifica și aprecia cauzele rezilierii, prin contract nefiind prevăzut un pact comisoriu de grad III sau IV.

Pe de alta parte, s-a reținut că acțiunea în reziliere poate fi intentată numai de partea care a executat sau care se declară gata să execute contractul, pârâta-reclamantă neputând uza de această cale procedurala în condițiile date. Instanța de fond a constatat din concluziile raportului de expertiză că nu poate fi reținută culpa prestatorului și cererea reconvențională apare ca neîntemeiata, din lucrările contractate SC T. executând lucrări în valoare de 481.324,22 Euro, reprezentând 96,23 % din totalul lucrărilor contractate, iar plățile reprezentând 77,70 % din valoarea lucrărilor executate. Pe de alta parte, deși profilele nu corespund cu proiectul de execuție, corespund cu cele comandate de către beneficiar.

În ceea ce privește raportul de expertiză extrajudiciară efectuat in luna septembrie 2011, acesta a fost avut în vedere ca simplu înscris si analizat coroborat cu probatoriul administrat în cauza. Pentru încălcarea dispozițiilor art. 23 lit. f) și g) din Legea nr. 10/1995 devin aplicabile dispozițiile art. 33, nefiind relevante în raport cu stabilirea culpei și față de concluziile raportului de expertiză. În ceea ce privește neexecutarea lucrărilor în termenul contractual convenit, potrivit art. 4.2 din Scrisoarea de intenție contractantul SC T. SRL se obliga să achite penalități în cuantum de 0.15 %/Euro/ pe zi de întârziere cu începere de la 5 zile de întârziere constatate față de planificarea stabilita cu Dirigintele de șantier, imputabile Contractantului, dar nu mai mult de 15 % din valoarea lucrărilor întârziate.

Prin art. 3 părțile au stipulat durata lucrărilor, demararea lucrărilor, nu finalizarea, fiind prevăzută astfel :la data de 01 octombrie 2008, interiorului, parter; la data de 25 septembrie 2008 interior - etaj; la data de 01 octombrie 2008 - exterior. Termenul la care lucrarea trebuia finalizată – interior și în exterior - cel mai târziu pana la data de 15 noiembrie 2008. Astfel, pe de o parte rezultă că aplicarea dispozițiilor art. 4.2 este condiționată de culpa prestatorului, iar în raport cu dispozițiile art. 3.2 alin. (2), termenele puteau fi renegociate. Prin cererea reconvențională pârâta solicita penalități de întârziere în valoare de 59.000 Euro, însă în condițiile în care din raportul de expertiza rezulta executarea lucrărilor în proporție de 96,23 %, nu se pot pretinde penalități de 15 % calculate la valoarea integrala a contractului.

Astfel, constatându-se că pârâta-reclamantă nu a indicat valoarea lucrărilor întârziate la care să fie aplicat procentul maxim de 15 %, tribunalul a respins și acest petit al cererii reconvenționale. În temeiul art. 274 C. proc. civ., Tribunalul a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 15.940 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru și timbru judiciar, precum și onorariu de avocat. Apelul declarat de pârâta SC E.I.

SRL împotriva acestei sentințe, a fost respins, ca nefundat, de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 506/2012 din 29 noiembrie 2012. În argumentarea acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență, că din analiza procesului-verbal de îndeplinire a procedurii de citare pentru primul termen de judecată, 8 februarie 2010 reiese că procedura de citare a fost realizată prin afișare, fără a se putea afirma în mod indubitabil, așa cum o face apelanta – pârâtă, că afișarea s-a făcut pe ușa principală a imobilului și nu a apartamentului. În plus, instanța de apel a constatat că apelanta – pârâtă, nu evocă prevederile articolului 92 1 C. proc. civ., în integralitatea lor, aceste dispoziții legale prevăzând posibilitate citării prin afișare a persoanei juridice când nici un reprezentant al acesteia nu a fost găsit la sediu, pe dovada aflată la dosar subliniindu-se lipsa persoanelor de la pct. 1 la sediu.

Instanța de apel a invocat și prevederile articolului 108 alin. 3 C. proc. civ., raportat la împrejurarea că la termenul următor, 15 martie 2010, pârâta a fost prezentă în instanță prin apărător [(așadar procedura a fost legal îndeplinită prin raportare la dispozițiile articolului 89 alin. (2) C. proc. civ.)] și nu a invocat eventuala neregularitate a procedurii de citare pentru termenul din 8 februarie 2010. Ca urmare, orice neregularitate procesuală săvârșită la 8 februarie 2010 a fost considerată ulterior ca acoperită, prin urmare măsura încuviințării pentru intimata – reclamantă a probei cu înscrisuri a fost adoptată legal de către prima instanță.

A fost înlăturată susținerea apelantei - pârâte despre lipsa de procedură ca temei al cererii pentru lipsă de apărare formulată pentru termenul din 8 februarie 2010, întrucât din examinarea acestei cereri, nu reiese acest motiv, ceea ce întărește o dată în plus convingerea că pentru termenul din 8 februarie 2010 apelanta-pârâtă a primit citația, copia acțiunii și actele, astfel cum se face mențiune pe dovadă. S-a constatat că în notificarea aflată la filele dosarului de fond se invocă pretenții, e adevărat mai mici decât cele din cererea de chemare în judecată, însă aferente aceluiași contract invocat și în cererea de chemare în judecată, care sunt aferente lucrărilor efectuate tot până în luna aprilie a anului 2009. Deși această notificare este însoțită și de confirmarea de primire, nu s-a dovedit că apelanta-pârâtă i-a dat curs și nici nu s-au dovedit motivele justificate ale apelantei – pârâte pentru care aceasta nu a răspuns convocării la conciliere.

Pe de altă parte, instanța de apel a apreciat că o altă convocare la concilierea prealabilă nu era necesară pentru pretențiile aferente facturii nr. 89 din 19 februarie 2009, întrucât acestea au fost contestate de către apelanta-pârâtă în procedura insolvenței, în condițiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, așadar apelanta-pârâtă avea o poziție cunoscută relativ la această pretenție, care infirma ideea de soluționare amiabilă a litigiului și care ar fi transformat o nouă convocare la conciliere într-un act formal, lipsit de eficiența urmărită de textul legal aplicabil, respectiv dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ.

S-a apreciat că, nu se poate vorbi despre încălcarea dreptului la apărare și nici despre încălcarea dreptului la un proces echitabil în cazul în care instanța respinge în mod legal cereri formulate fără temei legal sau în alte scopuri decât cele pentru care au fost edictate, părțile litigante având obligația exercitării drepturilor procedurale cu bună credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, astfel cum impun prevederile art. 723 alin. (1) C. proc. civ. S-a apreciat că nu sunt incidente prevederile art. 138 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât neasigurarea apărării calificate îi este imputabilă exclusiv apelantei – pârâte, care a avut la dispoziție în acest scop un interval de mai bine de trei luni înaintea termenului de judecată, iar apelanta-pârâtă nu se poate prevala de dispozițiile art. 167 alin. (5) C. proc.

civ., întrucât proba nu a fost cerută în condițiile articolului 138 alin. (1), raportat la art. 115 și la art. 720 4 alin. (2) C. proc. civ., nerespectarea condițiilor art. 138 alin. (1) C. proc. civ., fiind temeiul respingerii probelor în apărare pe cererea reconvențională. S-a apreciat că nu i se poate imputa instanței de fond lipsa rolului activ, întrucât nu este de domeniul evidenței că probele solicitate în apărare de apelanta-pârâtă pe cererea principală s-ar fi impus neapărat în cauză. De altfel, s-a constatat că în calea de atac a apelului apelanta - pârâtă a solicitat și i s-a încuviințat suplimentarea probatorului cu înscrisurile aflate la dosar, care nu sunt altele decât cele administrate la fond.

În ce privește raportul de expertiză, instanța de apel a apreciat că nu este necesară nici refacerea expertizei de la fond, nici o nouă expertiză, iar în acest context se constată că neîncuviințarea probatoriului solicitat în apărare pe cererea principală nu i-a cauzat apelantei-pârâte o vătămare pe care să nu fi putut să o remedieze în calea de atac. Instanța de apel a constatat că prima instanță a acordat în mod legal prevalență unui raport de expertiză judiciară față de alte rapoarte extrajudiciare invocate de apelanta-pârâtă, întrucât proba este administrată conform cu principiul nemijlocirii, care guvernează procesul civil. Instanța de apel a constatat că în raportul de expertiză au fost luate în calcul toate cele 4 ordine de plată invocate de apelanta-pârâtă și pretins nesocotite de prima instanță, iar suma datorată nu a fost calculată prin raportare la factura 59 din 17 octombrie 2008, cum în mod eronat pretinde apelanta – pârâtă.

Așadar, instanța de fond nici nu a interpretat în mod greșit ansamblul probator și nici nu a schimbat temeiurile cererii introductive de instanță, acordând o sumă care a fost determinată printr-o lucrare de specialitate, conform articolului 201 și următoarele C. proc. civ. S-a reținut că așa cum în mod just a reținut prima instanță, scopul convocării părților la o expertiză ce presupune o lucrare la fața locului este prezența părților sau împuterniciților acestora, scop atins în speță conform procesului-verbal de la 19 ianuarie 2011, necontestat de apelanta-pârâtă și din care rezultă că apelanta - pârâtă a fost prezentă prin doi reprezentanți. Ca urmare, s-a apreciat că, indiferent de modalitatea în care s-a realizat, convocarea părților de către expert a fost efectivă și și-a atins scopul, respectiv prezența părților prin reprezentanți, ca urmare nu subzistă nici un temei de anulare raportat la articolul 208 alin. (1) C. proc.

civ. și la lipsa oricărei vătămări legate de modalitatea de convocare. În ceea ce privește respingerea cererilor de refacere a expertizei contrarii, instanța de apel a apreciat măsura ca întemeiată, raportat la faptul că expertul și-a întemeiat concluziile pe constatări nemijlocite, a răspuns punctual, argumentat și coerent obiectivelor stabilite de instanță. A fost înlăturat punctul de vedere al expertului-parte încuviințat pentru apelanta-pârâtă, având în vedere că în privința obiectivului nr. 1 formulează aprecieri legate de înscrisul numit „situație de lucrări” asupra relevanței căruia numai instanța de judecată era în drept a se pronunța. S-a apreciat că nemulțumirea părții față de concluziile unui raport de expertiză întocmit cu profesionalism și cu respectarea legii nu poate constitui temei nici pentru refacerea lucrării, nici pentru încuviințarea altei expertize.

Instanța de apel a apreciat, în consens cu instanța de fond și întemeindu-se pe raportul de expertiză, că pentru efectuarea acestei lucrări nu poate fi ținută responsabilă intimata – reclamantă, care nu avea, potrivit contractului, obligația de a verifica conformitatea rosturilor cu proiectul, ci obligația de a monta rosturile comandate de beneficiar. Din acest punct de vedere, față de constatarea făcută de expert la pct. 5.3 al raportului s-a apreciat că apelantei – pârâte și nu intimatei-reclamante îi incumbă vina în realizarea defectuoasă a acestei lucrări. Instanța de apel a apreciat că în mod just s-a reținut de către prima instanță că apelanta – pârâtă nu a identificat în concret lucrările neefectuate, că nu le-a indicat prețul și că nu a prezentat un mod de calcul, instanța nefiind îndrituită a acorda penalități contractuale pentru toate lucrările prevăzute în contract în condițiile în care doar o cotă de 3,77 % din lucrări figurează ca nefinalizate.

Toate aceste considerente au fundamentat concluzia instanței de apel că instanța de fond a stabilit o situație de fapt conformă cu probele administrate în cauză și că a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, motiv pentru care apelul a fost respins ca nefondat în conformitate cu dispozițiile art. 295 – art. 296 C. proc. civ. Având în vedere că apelanta – pârâtă a căzut în pretenții și se află în culpă procesuală, la solicitarea intimatei-reclamante și în temeiul art. 298, raportat la art. 274 C. proc. civ., instanța de apel a obligat apelanta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata - pârâtă în apel, cheltuieli ce constau în onorariu de avocat și cheltuieli de transport conform documentelor justificative aflate la dosarul de apel, cheltuielile de transport fiind confirmate și prin prezența avocatului la termenele de judecată din apel.

Împotriva acestei decizii pârâta SC E.I. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. În argumentarea motivelor invocate, recurenta a susținut, în esență, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art . 92 ind.1 C. proc. civ., având în vedere faptul că sediul societății se află la ap. 14 și nu în întreg imobilul pe ușa căruia s-a afișat citația pentru termenul din 8 februarie 2010. Recurenta susține că în mod greșit instanța de apel a făcut o analiză trunchiată a celui de al cincilea motiv de apel ce viza interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2.4 din contract de către instanța de fond, referindu-se doar la excepția de neexecutare invocată de către pârâtă în refuzul de plată, fără nici o referire la dispozițiile contractuale invocate în apărare.

Instanța de apel, susține recurenta, validează soluția greșită a instanței de fond, apreciind în mod greșit cu privire la neinvocarea sau imposibilitatea invocării excepției de neexecutare a contractului și nedovedirea invocării acesteia anterior cererii de chemare în judecată, deși înscrisurile depuse în susținere de către pârâtă, sunt anterioare ca dată, datei de acționare în judecată, iar potrivit doctrinei de specialitate, excepția de neexecutare a contractului se invocă direct între părțile contractului, fără a fi nevoie de vreo notificare prealabilă sau de pronunțarea instanței de judecată.

Recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit materialul probator depus de către reclamanta SC T. SRL în susținerea cererii sale principale și a schimbat temeiurile de drept invocate de către reclamantă prin cererea formulată, în motivarea respingerii celui de al șaselea motiv de apel, în sensul că deși constată că reclamanta nu și-a întemeiat cererea și pe factura nr. 59 din 17 octombrie 2008 și că aceasta nu face obiectul cererii de chemare în judecată consideră că fără nici un temei că această sumă este datorată și corect acordată de către instanța de judecată. Prin hotărârea pronunțată, susține recurenta, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 720 1 C. proc.

civ., omițând să analizeze menționatele dispoziții, la dosarul cauzei neexistând nici o dovadă a faptului că anterior cererii de chemare în judecată pârâtei i-au fost comunicate, în sensul încercării de a soluționa litigiul pe cale amiabilă, în scris „pretențiile reclamantei și temeiul lor legal, precum și toate actele doveditoare pe care se sprijină acestea”. Recurenta susține că prin respingerea celui de al treilea motiv de apel au fost încălcate dispozițiile art. 156 C. proc. civ., referitor la dreptul la apărare al pârâtei reclamante, instanța de apel nu a verificat dacă principiul echității procesului și cel al contradictorialității au fost respectate prin soluția pronunțată de către instanța de fond.

Instanța de apel, susține recurenta, deși constată că reclamanta nu și-a întemeiat cererea și pe factura nr. 59 din 17 octombrie 2008 și că aceasta nu face obiectul cererii de chemare în judecată, consideră fără nici un temei legal că această sumă este datorată și corect acordată de instanța de judecată pentru că a fost găsită ca întemeiată prin raportul de expertiză, deși acest raport de expertiză nu poate fi utilizat ca probă pe cererea principală, pentru că nu a fost solicitat și nici încuviințat reclamantei. În opinia recurentei este lipsit de temei legal respingerea probatoriului propus de apelanta pârâtă prin întâmpinare în apărare pe cererea principală și întemeierea soluției exclusiv pe probele încuviințate în susținerea cererii principale.

Recurenta susține că instanța a considerat în mod greșit faptul că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 138 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., având în vedere că instanța a omis să administreze probatoriul solicitat pentru cererea reconvențională. În opinia recurentei decizia recurată este nelegală în ceea ce privește respingerea cererii de anulare a raportului de expertiză și a cererii de contraexpertiză și încălcarea dispozițiilor art. 208 C. proc. civ. și ale art. 212 C. proc. civ., având în vedere că neconvocarea părților la efectuarea raportului de expertiză duce la nulitatea acestuia.

Recurenta susține nelegalitatea deciziei prin raportare la dispozițiile art. 23 lit. f) și g) din Legea nr. 10/1995 și respectiv cele stabilite de art. 5.3 din contract, referitor la neexecuția conform proiectului a lucrărilor reclamantei, arătând că în mod netemeinic instanța de apel nu a verificat respectarea de către reclamantă a dispozițiilor Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții și pe cele contractuale stabilite de art. 5.3 care obliga executantul să execute doar lucrările aprobate de Biroul de studii arhitecturale. În opinia recurentei instanța de apel a apreciat în mod greșit că în condițiile în care din raportul de expertiză rezultă executarea lucrărilor în proporție de 96,23 % nu se pot pretinde penalități de 15 % calculate la valoarea integrală a contractului, făcând o aplicare greșită a dispozițiilor contractului în ceea ce privește penalitățile de întârziere.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea deciziei în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului formulat de SC E.I. SRL și respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii formulate de reclamanta SC T. SRL și a admiterii cererii reconvenționale formulată de pârâta SC E.I. SRL Prin concluziile scrise depuse la dosar intimata reclamantă SC T. SRL a solicitat respingerea recursului, ca nefundat, și menținerea deciziei recurate ca temeinică și legală. Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Precizare prealabilă. Conținutul motivelor de recurs este identic motivelor de apel, recurenta nefăcând altceva decât să reitereze în aceeași formă nemulțumirile sale față de sentința primei instanțe.

Prin art. 304 pct. 5 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Din perspectiva acestui motiv, recurenta a susținut că instanța de apel a eludat dispozițiile imperative ale art. 92 1 C. proc. civ. Instanța consideră ca nejustificată susținerea recurentei cum că instanța de apel a eludat dispozițiile art. 92 1 C. proc. civ., deoarece în conformitate cu aceste prevederi legale, comunicarea citației prin afișare cu persoanele juridice se poate face în cazul în care se constată lipsa oricăror persoane de la sediul acesteia, împrejurare consemnată de agentul procedural în procesul verbal de îndeplinire a procedurii de citare.

Totodată, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect că partea avea posibilitatea ca la termenul din 15 martie 2010, când pârâta a fost prezentă prin apărător, să invoce eventuala neregularitate a procedurii de citare pentru termenul din 8 februarie 2010, însă nu a făcut-o și așa cum corect a reținut instanța de apel, orice neregularitate procesuală săvârșită la 8 februarie 2010 a fost considerată ulterior ca acoperită. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care constituie al doilea motiv de recurs poate duce la modificarea sau casarea unei hotărâri atunci „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”. Susținerea recurentei conform căreia instanța de apel a făcut o analiză trunchiată a celui de al cincilea motiv de apel ce viza interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2.4 din contract fără a se referi la dispozițiile contractuale invocate în apărare, nu poate fi reținută.

Acest motiv are în vedere principiul general prevăzut de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, judecătorii fiind datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea. În sens strict juridic motivarea înseamnă exprimarea rațiunilor care au dus la respingerea apelului și la menținerea sentinței criticate, iar această cerință a fost respectată. Fiind în fața unei instanțe de control judiciar recurenta nu poate pretinde ca aceasta să reia în argumentele sale toate chestiunile dezbătute în fața instanței de fond și nici să răspundă fiecărui argument în parte ci doar criticilor care au format limitele investirii.

Altfel spus, apelul este devolutiv numai pentru ceea ce s-a apelat. După cum se poate observa din dosarul de apel, au fost formulate critici pe care instanța de apel le-a examinat iar faptul că nu s-a răspuns tuturor argumentelor nu este de natură să ducă la concluzia nelegalității și netemeiniciei sentinței care a fost examinată sub aspectul motivelor care vizau aplicarea legii în speța dedusă judecății. Nu există nici un motiv care să ducă la concluzia că îndatorirea de a stărui prin mijloace legale, pentru aplicarea corectă a legii a fost încălcată de instanța de fond sau de apel. Mai mult analiza modului cum s-a soluționat fondul a fost făcută prin examinarea dispozițiilor legale pe care recurenta în calitate de apelantă le-a supus spre analiză.

Revenind la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că nicio ipoteză a acestuia nu poate fi reținută întrucât s-a răspuns în fapt și în drept la criticile aduse sentinței iar concluziile instanței conduc logic și convingător la soluția din dispozitiv. Referitor la cel de al treilea motiv de recurs și anume art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea deciziei este posibilă când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Or, se constată că prin interpretarea dată contractului, instanța de apel nu a schimbat natura lui, ci interpretând clauzele stabilite de părți le-a dat înțelesul și finalitatea urmărită la încheierea contractului de prestări servicii supus spre analiză.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a relatat opinii proprii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel ceea ce vizează în realitate netemeinicia deciziei. De altfel, motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală. Cu privire la criticile formulate în temeiul pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., conform căruia hotărârea atacată poate fi modificată dacă este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Înalta Curte constată că nu sunt fondate față de următoarele considerente.

Recurenta critică în alți termeni faptul că instanța de apel deși a recurs la textul art. 720 1 C. proc. civ., a dat o interpretare greșită împrejurărilor legate de efectuarea procedurii prealabile și de aici s-a ajuns, în opinia acestora la aplicarea greșită a dispozițiilor legale prin neobservarea exigențelor textului de lege menționat. Critica recurentei este nefondată. Astfel, în fața instanței de apel a fost dedusă spre analiză împrejurarea dacă a fost sau nu efectuată procedura concilierii directe între părți, în contextul soluționării excepției de inadmisibilitate/prematuritate a acțiunii. Se constată astfel că, instanța de apel a reținut în mod temeinic și legal că față de notificarea formulată de SC E.I.

SRL aflată la filele dosar fond unde se invocă pretenții, aferente aceluiași contract invocat în cererea de chemare în judecată, o altă convocare de conciliere prealabilă nu era necesară pentru pretențiile aferente facturii nr. 89 din 19 februarie 2009, întrucât pârâta avea o poziție cunoscută din procedura insolvenței, la această pretenție, care infirmă ideea de soluționare amiabilă a litigiului. Întreaga argumentare a recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 156 C. proc. civ., nu va fi reținută, întrucât așa cum temeinic a constatat instanța de apel cererea formulată pentru termenul din 8 februarie 2010 este formulată în termeni vagi, fără a fi însoțită de dovezi concludente, avându-se în vedere că acordarea unui termen pentru lipsă de apărare trebuie făcută în baza unor cereri temeinic motivate.

Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.: „Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc”. Textul de lege sus-menționat consacră principiul rolului activ al instanței în desfășurarea procesului, respectiv să atenționeze părțile asupra drepturilor și obligațiilor care le revin, să stăruie în orice fază procesuală la soluționarea amiabilă a cauzei, să stăruie în scopul de a preveni orice greșeală în aflarea adevărului și să se pronunțe numai asupra obiectului dedus judecății.

În speță, se constată că printr-o integrală și completă apreciere a probelor, instanța de apel a stabilit cu rigurozitate adevăratele raporturi juridice dintre părți, interpretând corect întreaga documentație existentă, soluția pronunțată fiind în deplină concordanță cu situația de fapt și de drept. Nu se poate reține că a fost încălcat principiul rolului activ al instanței, deoarece au fost puse în discuția părților toate aspectele esențiale în soluționarea cauzei, a fost respectat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare dezbaterile având loc în prezența părților, susținerile au fost consemnate conform practicalei deciziei recurate.

Rolul activ nu înseamnă, așa cum a evidențiat jurisprudența, încălcarea principiului disponibilității în procesul civil, deoarece obligația de a-și proba apărările revine părții, în condițiile dispozițiilor art. 1169 C. civ., instanța neputând să se substituie voinței părților, judecătorul fiind însă obligat să descopere adevărul și să dea părților, în egală măsură, îndrumare în apărarea drepturilor și intereselor legitime. Dintr-un alt punct de vedere, se constată că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor despre care face vorbire recurenta.

De altfel, instanța de apel, a apreciat în mod corect că instanța de fond a stabilit o situație de fapt conformă cu probele administrate în cauză și că a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente. În concluzie, se constată că recurenta reia situația de fapt cu privire la interpretarea probatoriilor administrate în cauză, în special interpretarea raportului de expertiză, situație analizată în cadrul etapei devolutive a apelului, ce nu poate face obiectul analizei în această fază procesuală, întrucât aceste aspecte se circumscriu aspectelor de netemeinicie și nu de nelegalitate a hotărârii atacate. Așa fiind, se constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi respins, ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată întemeiată cererea formulată de intimata-reclamantă SC T. SRL privind acordarea cheltuielilor de judecată, astfel încât va admite cererea și va obliga recurenta-pârâtă SC E.I. SRL la plata sumei de 9403 lei cheltuieli de judecată. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârâta SC E.I. SRL împotriva deciziei civile nr. 506/2012 din 29 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Obligă recurenta pârâtă SC E.I. SRL la plata sumei de 9403 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă SC T. SRL Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2014.