ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 420/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 420/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Ședința publică de la 6 februarie 2014

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC T. SRL

prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

a solicitat obligarea pârâtei SC E.I. SRL, la achitarea sumei de 302.175,04

lei, reprezentând contravaloare lucrări executate și facturate până în luna

aprilie 2009 pentru șantierul din București – G.A.B., cu cheltuieli de

judecată.

Prin sentința civilă nr.

20349 din 31 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a

admis cererea principală formulată de reclamanta SC T. SRL și a obligat pârâta SC

E.I. SRL la plata sumei de 302.175,04 lei, reprezentând contravaloare facturi

și la plata sumei de 15.940 lei reprezentând cheltuieli de judecată. A respins

cererea reconvențională formulată de pârâta SC E.I. SRL

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, că între SC E.I. SRL, în calitate

de beneficiar și SC T. SRL, în calitate de prestator a fost încheiat un

contract comercial de prestări servicii pentru livrare și montaj profile de

dilatație pentru șantierul din București – G.A.B., intitulat «Scrisoarea de

Intenție de Comanda», având ca obiect executarea de lucrări de construcții și

montaj aferente Lotului 04D3/partial - „Jointuri de dilatație exterioare,

parcare si perimetrale” si Lotului IS/ parțial „Jointuri de dilatație

interioare” la Centrul Comercial G.A.M.B., la prețul ferm și nerevizuibil

prevăzut în contract, în valoare de 216.761 Euro+177.561 Euro, fără TVA,

obligația corelativă a pârâtei reclamante fiind aceea de plată a prețului total

al contractului, în valoare de 394.322 Euro fără TVA.

În derularea

contractului, prestatorul a emis facturile fiscale nr. 59 din 17 octombrie 2008,

achitată parțial, rest de plată 70.110.,28 lei, factura nr. 89 din 19 februarie

2009 achitată parțial, rest de plată de 37.715,23 lei și factura nr. 110 din 02

iunie 2009 în cuantum de 194.349,53 lei, neachitată, debitul pretins fiind de

302.175,04 lei.

În ceea ce privește

factura nr. 89 din 19 februarie 2009, s-a constatat că are la bază situația de

lucrări la 31 ianuarie 2009 aprobată de pârâta SC E.I. SRL și de antreprenorul

general SC T.P.I. SRL factura fiind acceptată la plată în accepțiunea

dispozițiilor art. 46 C. com., prin semnătura și ștampilă.

Pe de alta parte,

facturile nr. 59 din 17 octombrie 2008 și nr. 89 din 19 februarie 2009 au fost

achitate parțial, fără obiecțiuni, aspect care are, în opinia instanței,

valoarea unei recunoașteri.

Factura nr. 110 din 02

iunie 2009 a fost întocmită în baza situației de lucrări la data de 28 aprilie

2009, comunicată prin scrisoare de înaintare către SC T.P. la 31 aprilie 2009.

Deși ultima situație de lucrări, în baza căreia a fost emisă factura nr. 110

din 02 iunie 2009, a fost comunicată din 31 aprilie 2009, societatea pârâta nu

a răspuns în termenul de 5 zile lucrătoare conform contractului.

Instanța de fond a

stabilit că, nu se poate aprecia că neaprobarea unei situații de lucrări,

nesemnarea și neștampilarea acesteia nu poate fi interpretată ca aprobarea

plății, în condițiile în care părțile au stipulat prin art. 2.4 că plățile se

efectuează pe bază de factură, emisă după aprobarea situației de lucrări care

avea un termen de verificare și aprobare de 5 zile lucrătoare. Ulterior acestor

5 zile au fost emise facturile corespunzătoare situațiilor de lucrări,

debitoarea urmând a le achita în termen de 10 zile. Astfel, procedura convenită

de părți era următoarea: prestatorul întocmea situații de lucrări pe care

beneficiarul era obligat să le verifice în termen de 5 zile, rezultatul evident

fiind acceptarea situației de lucrări urmată de emiterea facturii sau obiecțiuni

la care prestatorul trebuia să răspundă. A aprecia în alt mod ar însemna să fie

lipsită de finalitate juridică procedura convenită de părți prin art. 2.4,

beneficiarul dobândind o putere discreționară prin simpla tăcere.

În ceea ce privește

excepția de neexecutare a contractului invocata de pârâta-reclamantă în

apărare, aceasta nu a fost reținută de către instanță în condițiile în care

beneficiarul nu a respectat procedura și nu a contestat facturile emise în

condițiile art. 2.4 din contract.

Pentru considerentele

expuse, Tribunalul, în temeiul art. 969 – art. 970, a admis cererea principală

și a obligat pârâta la plata sumei de 302.175,04 lei c/valoare facturi.

Prin cererea

reconvențională se solicită rezilierea scrisorii de intenție de comandă din

data de 23 septembrie 2008 din culpa reclamantei, obligarea reclamantei la

restituirea contravalorii tuturor lucrărilor care nu au fost executate în

conformitate cu dispozițiile proiectului de execuție, normelor legale în

vigoare și contractului și obligarea reclamantei la plata de penalități de

întârziere în valoare de 59.000 Euro.

În ceea ce privește

rezilierea judiciară a contractului, scrisoare de intenție, s-a constatat,

potrivit art. 1021 C. civ., că instanța are dreptul de a verifica și aprecia

cauzele rezilierii, prin contract nefiind prevăzut un pact comisoriu de grad

III sau IV.

Pe de alta parte, s-a

reținut că acțiunea în reziliere poate fi intentată numai de partea care a

executat sau care se declară gata să execute contractul, pârâta-reclamantă

neputând uza de această cale procedurala în condițiile date.

Instanța de fond a

constatat din concluziile raportului de expertiză că nu poate fi reținută culpa

prestatorului și cererea reconvențională apare ca neîntemeiata, din lucrările

contractate SC T. executând lucrări în valoare de 481.324,22 Euro, reprezentând

96,23 % din totalul lucrărilor contractate, iar plățile reprezentând 77,70 %

din valoarea lucrărilor executate. Pe de alta parte, deși profilele nu

corespund cu proiectul de execuție, corespund cu cele comandate de către

beneficiar.

În ceea ce privește

raportul de expertiză extrajudiciară efectuat in luna septembrie 2011, acesta a

fost avut în vedere ca simplu înscris si analizat coroborat cu probatoriul

administrat în cauza.

Pentru încălcarea

dispozițiilor art. 23 lit. f) și g) din Legea nr. 10/1995 devin aplicabile

dispozițiile art. 33, nefiind relevante în raport cu stabilirea culpei și față

de concluziile raportului de expertiză.

În ceea ce privește

neexecutarea lucrărilor în termenul contractual convenit, potrivit art. 4.2 din

Scrisoarea de intenție contractantul SC T. SRL se obliga să achite penalități

în cuantum de 0.15 %/Euro/ pe zi de întârziere cu începere de la 5 zile de

întârziere constatate față de planificarea stabilita cu Dirigintele de șantier,

imputabile Contractantului, dar nu mai mult de 15 % din valoarea lucrărilor

întârziate.

Prin art. 3 părțile

au stipulat durata lucrărilor, demararea lucrărilor, nu finalizarea, fiind

prevăzută astfel :la data de 01 octombrie 2008, interiorului, parter; la data

de 25 septembrie 2008 interior - etaj; la data de 01 octombrie 2008 - exterior.

Termenul la care lucrarea trebuia finalizată – interior și în exterior - cel

mai târziu pana la data de 15 noiembrie 2008.

Astfel, pe de o parte

rezultă că aplicarea dispozițiilor art. 4.2 este condiționată de culpa

prestatorului, iar în raport cu dispozițiile art. 3.2 alin. (2), termenele

puteau fi renegociate.

Prin cererea

reconvențională pârâta solicita penalități de întârziere în valoare de 59.000

Euro, însă în condițiile în care din raportul de expertiza rezulta executarea

lucrărilor în proporție de 96,23 %, nu se pot pretinde penalități de 15 %

calculate la valoarea integrala a contractului.

Astfel,

constatându-se că pârâta-reclamantă nu a indicat valoarea lucrărilor întârziate

la care să fie aplicat procentul maxim de 15 %, tribunalul a respins și acest

petit al cererii reconvenționale.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., Tribunalul a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 15.940 lei

cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru și timbru judiciar, precum și

onorariu de avocat.

Apelul declarat de

pârâta SC E.I. SRL împotriva acestei sentințe, a fost respins, ca nefundat, de

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 506/2012

din 29 noiembrie 2012.

În argumentarea

acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență, că din analiza

procesului-verbal de îndeplinire a procedurii de citare pentru primul termen de

judecată, 8 februarie 2010 reiese că procedura de citare a fost realizată prin

afișare, fără a se putea afirma în mod indubitabil, așa cum o face apelanta –

pârâtă, că afișarea s-a făcut pe ușa principală a imobilului și nu a

apartamentului.

În plus, instanța de

apel a constatat că apelanta – pârâtă, nu evocă prevederile articolului 92

1

C. proc. civ., în integralitatea lor, aceste dispoziții legale prevăzând

posibilitate citării prin afișare a persoanei juridice când nici un

reprezentant al acesteia nu a fost găsit la sediu, pe dovada aflată la dosar

subliniindu-se lipsa persoanelor de la pct. 1 la sediu.

Instanța de apel a

invocat și prevederile articolului 108 alin. 3 C. proc. civ., raportat la

împrejurarea că la termenul următor, 15 martie 2010, pârâta a fost prezentă în

instanță prin apărător [(așadar procedura a fost legal îndeplinită prin

raportare la dispozițiile articolului 89 alin. (2) C. proc. civ.)] și nu a

invocat eventuala neregularitate a procedurii de citare pentru termenul din 8

februarie 2010.

Ca urmare, orice

neregularitate procesuală săvârșită la 8 februarie 2010 a fost considerată ulterior ca acoperită, prin urmare măsura încuviințării pentru intimata –

reclamantă a probei cu înscrisuri a fost adoptată legal de către prima instanță.

A fost înlăturată

susținerea apelantei - pârâte despre lipsa de procedură ca temei al cererii

pentru lipsă de apărare formulată pentru termenul din 8 februarie 2010,

întrucât din examinarea acestei cereri, nu reiese acest motiv, ceea ce

întărește o dată în plus convingerea că pentru termenul din 8 februarie 2010 apelanta-pârâtă

a primit citația, copia acțiunii și actele, astfel cum se face mențiune pe

dovadă.

S-a constatat că în

notificarea aflată la filele dosarului de fond se invocă pretenții, e adevărat

mai mici decât cele din cererea de chemare în judecată, însă aferente aceluiași

contract invocat și în cererea de chemare în judecată, care sunt aferente

lucrărilor efectuate tot până în luna aprilie a anului 2009.

Deși această

notificare este însoțită și de confirmarea de primire, nu s-a dovedit că

apelanta-pârâtă i-a dat curs și nici nu s-au dovedit motivele justificate ale

apelantei – pârâte pentru care aceasta nu a răspuns convocării la conciliere.

Pe de altă parte,

instanța de apel a apreciat că o altă convocare la concilierea prealabilă nu

era necesară pentru pretențiile aferente facturii nr. 89 din 19 februarie 2009,

întrucât acestea au fost contestate de către apelanta-pârâtă în procedura

insolvenței, în condițiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, așadar

apelanta-pârâtă avea o poziție cunoscută relativ la această pretenție, care infirma

ideea de soluționare amiabilă a litigiului și care ar fi transformat o nouă

convocare la conciliere într-un act formal, lipsit de eficiența urmărită de

textul legal aplicabil, respectiv dispozițiile art. 720

1

C. proc.

civ.

S-a apreciat că, nu

se poate vorbi despre încălcarea dreptului la apărare și nici despre încălcarea

dreptului la un proces echitabil în cazul în care instanța respinge în mod

legal cereri formulate fără temei legal sau în alte scopuri decât cele pentru

care au fost edictate, părțile litigante având obligația exercitării

drepturilor procedurale cu bună credință și potrivit scopului în vederea căruia

au fost recunoscute de lege, astfel cum impun prevederile art. 723 alin. (1) C.

proc. civ.

S-a apreciat că nu

sunt incidente prevederile art. 138 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât

neasigurarea apărării calificate îi este imputabilă exclusiv apelantei –

pârâte, care a avut la dispoziție în acest scop un interval de mai bine de trei

luni înaintea termenului de judecată, iar apelanta-pârâtă nu se poate prevala

de dispozițiile art. 167 alin. (5) C. proc. civ., întrucât proba nu a fost

cerută în condițiile articolului 138 alin. (1), raportat la art. 115 și la art.

720

4

alin. (2) C. proc. civ., nerespectarea condițiilor art. 138 alin.

(1) C. proc. civ., fiind temeiul respingerii probelor în apărare pe cererea

reconvențională.

S-a apreciat că nu i

se poate imputa instanței de fond lipsa rolului activ, întrucât nu este de

domeniul evidenței că probele solicitate în apărare de apelanta-pârâtă pe

cererea principală s-ar fi impus neapărat în cauză.

De altfel, s-a

constatat că în calea de atac a apelului apelanta - pârâtă a solicitat și i s-a

încuviințat suplimentarea probatorului cu înscrisurile aflate la dosar, care nu

sunt altele decât cele administrate la fond. În ce privește raportul de

expertiză, instanța de apel a apreciat că nu este necesară nici refacerea

expertizei de la fond, nici o nouă expertiză, iar în acest context se constată

că neîncuviințarea probatoriului solicitat în apărare pe cererea principală nu

i-a cauzat apelantei-pârâte o vătămare pe care să nu fi putut să o remedieze în

calea de atac.

Instanța de apel a

constatat că prima instanță a acordat în mod legal prevalență unui raport de

expertiză judiciară față de alte rapoarte extrajudiciare invocate de

apelanta-pârâtă, întrucât proba este administrată conform cu principiul

nemijlocirii, care guvernează procesul civil.

Instanța de apel a

constatat că în raportul de expertiză au fost luate în calcul toate cele 4

ordine de plată invocate de apelanta-pârâtă și pretins nesocotite de prima

instanță, iar suma datorată nu a fost calculată prin raportare la factura 59 din

17 octombrie 2008, cum în mod eronat pretinde apelanta – pârâtă.

Așadar, instanța de

fond nici nu a interpretat în mod greșit ansamblul probator și nici nu a

schimbat temeiurile cererii introductive de instanță, acordând o sumă care a

fost determinată printr-o lucrare de specialitate, conform articolului 201 și

următoarele C. proc. civ.

S-a reținut că așa

cum în mod just a reținut prima instanță, scopul convocării părților la o

expertiză ce presupune o lucrare la fața locului este prezența părților sau

împuterniciților acestora, scop atins în speță conform procesului-verbal de la

19 ianuarie 2011, necontestat de apelanta-pârâtă și din care rezultă că

apelanta - pârâtă a fost prezentă prin doi reprezentanți. Ca urmare, s-a

apreciat că, indiferent de modalitatea în care s-a realizat, convocarea

părților de către expert a fost efectivă și și-a atins scopul, respectiv

prezența părților prin reprezentanți, ca urmare nu subzistă nici un temei de anulare

raportat la articolul 208 alin. (1) C. proc. civ. și la lipsa oricărei vătămări

legate de modalitatea de convocare.

În ceea ce privește

respingerea cererilor de refacere a expertizei contrarii, instanța de apel a

apreciat măsura ca întemeiată, raportat la faptul că expertul și-a întemeiat

concluziile pe constatări nemijlocite, a răspuns punctual, argumentat și

coerent obiectivelor stabilite de instanță.

A fost înlăturat

punctul de vedere al expertului-parte încuviințat pentru apelanta-pârâtă, având

în vedere că în privința obiectivului nr. 1 formulează aprecieri legate de

înscrisul numit „situație de lucrări” asupra relevanței căruia numai instanța

de judecată era în drept a se pronunța.

S-a apreciat că

nemulțumirea părții față de concluziile unui raport de expertiză întocmit cu

profesionalism și cu respectarea legii nu poate constitui temei nici pentru

refacerea lucrării, nici pentru încuviințarea altei expertize.

Instanța de apel a

apreciat, în consens cu instanța de fond și întemeindu-se pe raportul de

expertiză, că pentru efectuarea acestei lucrări nu poate fi ținută responsabilă

intimata – reclamantă, care nu avea, potrivit contractului, obligația de a

verifica conformitatea rosturilor cu proiectul, ci obligația de a monta

rosturile comandate de beneficiar.

Din acest punct de

vedere, față de constatarea făcută de expert la pct. 5.3 al raportului s-a

apreciat că apelantei – pârâte și nu intimatei-reclamante îi incumbă vina în

realizarea defectuoasă a acestei lucrări.

Instanța de apel a

apreciat că în mod just s-a reținut de către prima instanță că apelanta –

pârâtă nu a identificat în concret lucrările neefectuate, că nu le-a indicat

prețul și că nu a prezentat un mod de calcul, instanța nefiind îndrituită a

acorda penalități contractuale pentru toate lucrările prevăzute în contract în

condițiile în care doar o cotă de 3,77 % din lucrări figurează ca nefinalizate.

Toate aceste

considerente au fundamentat concluzia instanței de apel că instanța de fond a

stabilit o situație de fapt conformă cu probele administrate în cauză și că a

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, motiv pentru care

apelul a fost respins ca nefondat în conformitate cu dispozițiile art. 295 – art.

296 C. proc. civ.

Având în vedere că

apelanta – pârâtă a căzut în pretenții și se află în culpă procesuală, la

solicitarea intimatei-reclamante și în temeiul art. 298, raportat la art. 274 C.

proc. civ., instanța de apel a obligat apelanta-pârâtă la plata cheltuielilor

de judecată efectuate de intimata - pârâtă în apel, cheltuieli ce constau în

onorariu de avocat și cheltuieli de transport conform documentelor

justificative aflate la dosarul de apel, cheltuielile de transport fiind

confirmate și prin prezența avocatului la termenele de judecată din apel.

Împotriva acestei

decizii pârâta SC E.I. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea

motivelor invocate, recurenta a susținut, în esență, că decizia recurată a fost

dată cu încălcarea dispozițiilor art

. 92 ind.1 C.

proc. civ., având în vedere faptul că sediul societății se află la ap. 14 și nu

în întreg imobilul pe ușa căruia s-a afișat citația pentru termenul din 8

februarie 2010.

Recurenta susține că

în mod greșit instanța de apel a făcut o analiză trunchiată a celui de al

cincilea motiv de apel ce viza interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2.4

din contract de către instanța de fond, referindu-se doar la excepția de

neexecutare invocată de către pârâtă în refuzul de plată, fără nici o referire

la dispozițiile contractuale invocate în apărare.

Instanța de apel,

susține recurenta, validează soluția greșită a instanței de fond, apreciind în

mod greșit cu privire la neinvocarea sau imposibilitatea invocării excepției de

neexecutare a contractului și nedovedirea invocării acesteia anterior cererii

de chemare în judecată, deși înscrisurile depuse în susținere de către pârâtă,

sunt anterioare ca dată, datei de acționare în judecată, iar potrivit doctrinei

de specialitate, excepția de neexecutare a contractului se invocă direct între

părțile contractului, fără a fi nevoie de vreo notificare prealabilă sau de

pronunțarea instanței de judecată.

Recurenta susține că

instanța de apel a interpretat greșit materialul probator depus de către

reclamanta SC T. SRL în susținerea cererii sale principale și a schimbat

temeiurile de drept invocate de către reclamantă prin cererea formulată, în

motivarea respingerii celui de al șaselea motiv de apel, în sensul că deși

constată că reclamanta nu și-a întemeiat cererea și pe factura nr. 59 din 17

octombrie 2008 și că aceasta nu face obiectul cererii de chemare în judecată

consideră că fără nici un temei că această sumă este datorată și corect

acordată de către instanța de judecată.

Prin hotărârea

pronunțată, susține recurenta, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., omițând să analizeze menționatele dispoziții, la dosarul cauzei

neexistând nici o dovadă a faptului că anterior cererii de chemare în judecată

pârâtei i-au fost comunicate, în sensul încercării de a soluționa litigiul pe

cale amiabilă, în scris „pretențiile reclamantei și temeiul lor legal, precum

și toate actele doveditoare pe care se sprijină acestea”.

Recurenta susține că

prin respingerea celui de al treilea motiv de apel au fost încălcate

dispozițiile art. 156 C. proc. civ., referitor la dreptul la apărare al pârâtei

reclamante, instanța de apel nu a verificat dacă principiul echității

procesului și cel al contradictorialității au fost respectate prin soluția

pronunțată de către instanța de fond.

Instanța de apel,

susține recurenta, deși constată că reclamanta nu și-a întemeiat cererea și pe

factura nr. 59 din 17 octombrie 2008 și că aceasta nu face obiectul cererii de

chemare în judecată, consideră fără nici un temei legal că această sumă este

datorată și corect acordată de instanța de judecată pentru că a fost găsită ca

întemeiată prin raportul de expertiză, deși acest raport de expertiză nu poate

fi utilizat ca probă pe cererea principală, pentru că nu a fost solicitat și

nici încuviințat reclamantei.

În opinia recurentei

este lipsit de temei legal respingerea probatoriului propus de apelanta pârâtă

prin întâmpinare în apărare pe cererea principală și întemeierea soluției

exclusiv pe probele încuviințate în susținerea cererii principale.

Recurenta susține că

instanța a considerat în mod greșit faptul că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 138 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., având în vedere că

instanța a omis să administreze probatoriul solicitat pentru cererea

reconvențională.

În opinia recurentei

decizia recurată este nelegală în ceea ce privește respingerea cererii de

anulare a raportului de expertiză și a cererii de contraexpertiză și încălcarea

dispozițiilor art. 208 C. proc. civ. și ale art. 212 C. proc. civ., având în

vedere că neconvocarea părților la efectuarea raportului de expertiză duce la

nulitatea acestuia.

Recurenta susține

nelegalitatea deciziei prin raportare la dispozițiile art. 23 lit. f) și g) din

Legea nr. 10/1995 și respectiv cele stabilite de art. 5.3 din contract,

referitor la neexecuția conform proiectului a lucrărilor reclamantei, arătând

că în mod netemeinic instanța de apel nu a verificat respectarea de către

reclamantă a dispozițiilor Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții

și pe cele contractuale stabilite de art. 5.3 care obliga executantul să

execute doar lucrările aprobate de Biroul de studii arhitecturale.

În opinia recurentei

instanța de apel a apreciat în mod greșit că în condițiile în care din raportul

de expertiză rezultă executarea lucrărilor în proporție de 96,23 % nu se pot

pretinde penalități de 15 % calculate la valoarea integrală a contractului,

făcând o aplicare greșită a dispozițiilor contractului în ceea ce privește

penalitățile de întârziere.

Pentru aceste motive

recurenta a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea deciziei în

conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar în subsidiar,

modificarea deciziei în sensul admiterii apelului formulat de SC E.I. SRL și

respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii formulate de reclamanta SC T. SRL și a

admiterii cererii reconvenționale formulată de pârâta SC E.I. SRL

Prin concluziile

scrise depuse la dosar intimata reclamantă SC T. SRL a solicitat respingerea

recursului, ca nefundat, și menținerea deciziei recurate ca temeinică și

legală.

Recursul este

nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Precizare

prealabilă. Conținutul motivelor de recurs este identic motivelor de apel,

recurenta nefăcând altceva decât să reitereze în aceeași formă nemulțumirile

sale față de sentința primei instanțe.

Prin art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive

de nelegalitate atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele

de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Din perspectiva acestui motiv, recurenta a susținut că instanța de apel a

eludat dispozițiile imperative ale art. 92

1

C. proc. civ.

Instanța consideră ca

nejustificată susținerea recurentei cum că instanța de apel a eludat

dispozițiile art. 92

1

C. proc. civ., deoarece în conformitate cu

aceste prevederi legale, comunicarea citației prin afișare cu persoanele

juridice se poate face în cazul în care se constată lipsa oricăror persoane de

la sediul acesteia, împrejurare consemnată de agentul procedural în procesul

verbal de îndeplinire a procedurii de citare.

Totodată, se constată

că instanța de apel a reținut în mod corect că partea avea posibilitatea ca la

termenul din 15 martie 2010, când pârâta a fost prezentă prin apărător, să

invoce eventuala neregularitate a procedurii de citare pentru termenul din 8

februarie 2010, însă nu a făcut-o și așa cum corect a reținut instanța de apel,

orice neregularitate procesuală săvârșită la 8 februarie 2010 a fost considerată ulterior ca acoperită.

Art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., care constituie al doilea motiv de recurs poate duce la modificarea

sau casarea unei hotărâri atunci „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care

se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii”.

Susținerea recurentei

conform căreia instanța de apel a făcut o analiză trunchiată a celui de al

cincilea motiv de apel ce viza interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2.4

din contract fără a se referi la dispozițiile contractuale invocate în apărare,

nu poate fi reținută.

Acest motiv are în

vedere principiul general prevăzut de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit

căruia hotărârile trebuie să fie motivate, judecătorii fiind datori să arate în

cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format

convingerea.

În sens strict

juridic motivarea înseamnă exprimarea rațiunilor care au dus la respingerea

apelului și la menținerea sentinței criticate, iar această cerință a fost

respectată. Fiind în fața unei instanțe de control judiciar recurenta nu poate

pretinde ca aceasta să reia în argumentele sale toate chestiunile dezbătute în fața

instanței de fond și nici să răspundă fiecărui argument în parte ci doar criticilor

care au format limitele investirii. Altfel spus, apelul este devolutiv numai

pentru ceea ce s-a apelat.

După cum se poate

observa din dosarul de apel, au fost formulate critici pe care instanța de apel

le-a examinat iar faptul că nu s-a răspuns tuturor argumentelor nu este de

natură să ducă la concluzia nelegalității și netemeiniciei sentinței care a

fost examinată sub aspectul motivelor care vizau aplicarea legii în speța

dedusă judecății.

Nu există nici un motiv

care să ducă la concluzia că îndatorirea de a stărui prin mijloace legale,

pentru aplicarea corectă a legii a fost încălcată de instanța de fond sau de

apel. Mai mult analiza modului cum s-a soluționat fondul a fost făcută prin

examinarea dispozițiilor legale pe care recurenta în calitate de apelantă le-a

supus spre analiză.

Revenind la motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că nicio

ipoteză a acestuia nu poate fi reținută întrucât s-a răspuns în fapt și în

drept la criticile aduse sentinței iar concluziile instanței conduc logic și

convingător la soluția din dispozitiv.

Referitor la cel de

al treilea motiv de recurs și anume art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea

deciziei este posibilă când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus

judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia. Or, se constată că prin interpretarea dată contractului, instanța de

apel nu a schimbat natura lui, ci interpretând clauzele stabilite de părți le-a

dat înțelesul și finalitatea urmărită la încheierea contractului de prestări

servicii supus spre analiză.

În argumentarea

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta

a relatat opinii proprii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt

analizate de instanța de apel ceea ce vizează în realitate netemeinicia

deciziei.

De altfel, motivul de

nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a

solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este

permis în această fază procesuală.

Cu privire la

criticile formulate în temeiul pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., conform căruia

hotărârea atacată poate fi modificată dacă este lipsită de temei legal ori a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Înalta Curte constată că

nu sunt fondate față de următoarele considerente.

Recurenta critică în

alți termeni faptul că instanța de apel deși a recurs la textul art. 720

1

C.

proc. civ., a dat o interpretare greșită împrejurărilor legate de efectuarea

procedurii prealabile și de aici s-a ajuns, în opinia acestora la aplicarea

greșită a dispozițiilor legale prin neobservarea exigențelor textului de lege

menționat.

Critica recurentei

este nefondată. Astfel, în fața instanței de apel a fost dedusă spre analiză

împrejurarea dacă a fost sau nu efectuată procedura concilierii directe între

părți, în contextul soluționării excepției de inadmisibilitate/prematuritate a

acțiunii.

Se constată astfel

că, instanța de apel a reținut în mod temeinic și legal că

față de notificarea formulată de SC E.I. SRL

aflată la filele dosar fond unde se invocă pretenții, aferente aceluiași

contract invocat în cererea de chemare în judecată, o altă convocare de conciliere

prealabilă nu era necesară pentru pretențiile aferente facturii nr. 89 din 19

februarie 2009, întrucât pârâta avea o poziție cunoscută din procedura

insolvenței, la această pretenție, care infirmă ideea de soluționare amiabilă a

litigiului.

Întreaga argumentare

a recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 156 C. proc. civ., nu va fi

reținută, întrucât așa cum temeinic a constatat instanța de apel cererea

formulată pentru termenul din 8 februarie 2010 este formulată în termeni vagi,

fără a fi însoțită de dovezi concludente, avându-se în vedere că acordarea unui

termen pentru lipsă de apărare trebuie făcută în baza unor cereri temeinic

motivate.

Potrivit

dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.: „Judecătorii au îndatorirea să

stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind

aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea

corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei

vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă

părțile se împotrivesc”.

Textul de lege

sus-menționat consacră principiul rolului activ al instanței în desfășurarea

procesului, respectiv să atenționeze părțile asupra drepturilor și obligațiilor

care le revin, să stăruie în orice fază procesuală la soluționarea amiabilă a

cauzei, să stăruie în scopul de a preveni orice greșeală în aflarea adevărului

și să se pronunțe numai asupra obiectului dedus judecății.

În speță, se constată

că printr-o integrală și completă apreciere a probelor, instanța de apel a

stabilit cu rigurozitate adevăratele raporturi juridice dintre părți,

interpretând corect întreaga documentație existentă, soluția pronunțată fiind

în deplină concordanță cu situația de fapt și de drept.

Nu se poate reține că

a fost încălcat principiul rolului activ al instanței, deoarece au fost puse în

discuția părților toate aspectele esențiale în soluționarea cauzei, a fost

respectat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare

dezbaterile având loc în prezența părților, susținerile au fost consemnate

conform practicalei deciziei recurate.

Rolul activ nu înseamnă, așa cum a evidențiat

jurisprudența, încălcarea principiului disponibilității în procesul civil,

deoarece obligația de a-și proba apărările revine părții, în condițiile

dispozițiilor art. 1169 C. civ., instanța neputând să se substituie voinței

părților, judecătorul fiind însă obligat să descopere adevărul și să dea

părților, în egală măsură, îndrumare în apărarea drepturilor și intereselor legitime.

Dintr-un alt punct de

vedere, se constată că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine

de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană

în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din

perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de

recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor despre care face

vorbire recurenta.

De altfel, instanța

de apel, a apreciat în mod corect că instanța de fond a stabilit o situație de

fapt conformă cu probele administrate în cauză și că a făcut o corectă aplicare

a dispozițiilor legale incidente.

În concluzie, se

constată că recurenta reia situația de fapt cu privire la interpretarea

probatoriilor administrate în cauză, în special interpretarea raportului de

expertiză, situație analizată în cadrul etapei devolutive a apelului, ce nu

poate face obiectul analizei în această fază procesuală, întrucât aceste

aspecte se

circumscriu aspectelor de netemeinicie și nu de nelegalitate a hotărârii

atacate.

Așa fiind, se

constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor

formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia

atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată

întemeiată cererea formulată de intimata-reclamantă SC T. SRL privind acordarea

cheltuielilor de judecată, astfel încât va admite cererea și va obliga

recurenta-pârâtă SC E.I. SRL la plata sumei de 9403 lei cheltuieli de judecată.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D

E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de pârâta SC E.I. SRL împotriva deciziei civile nr. 506/2012

din 29 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta

pârâtă SC E.I. SRL la plata sumei de 9403 lei cheltuieli de judecată către

intimata reclamantă SC T. SRL

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi

6 februarie 2014.