ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5519/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5519/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1621 din 27 martie 2012

a Tribunalului Constanța, a fost respinsă acțiunea reclamantului V.M.,

formulată în contradictoriu cu pârâții Comuna Topalu prin Primar și Muzeul De

Artă Constanța, cererea față de Muzeul,,D. și S.V.” din Topalu fiind respinsă

pentru lipsa capacității de folosință a acestei entități.

Prima instanță a

pornit de la premisa acestui litigiu, anume încheierea,

la data de 27 august 1960, a contractului de donație între V.D.G., în

calitate de donator și Sfatul Popular al Comunei Topalu, în calitate de

donatar, pentru întreaga colecție de lucrări de artă a donatorului, însumând

228 de piese (picturi, rasteluri, acuarele, schițe și sculpturi).

Contractul stipula că

această colecție, cu inventar anexat, a fost donată în mod expres și exclusiv

Sfatului Popular al comunei Topalu, ca un semn de omagiu adus locului unde s-a

născut; că voința donatorului, de care depindea însăși soarta contractului, a

fost ca operele de artă să nu iasă niciodată din patrimoniul donatarului,

urmând ca ele să fie totodată expuse în condiții bune, spre a nu fi supuse la

intemperii și avarii, în clădirea Muzeului ,,D. și S.V.’’ din comuna Topalu,

jud. Constanța.

La finalul

contractului a fost inserată și sancțiunea nulității actului în situația

nerespectării totale sau parțiale a sarcinilor donației, consecința fiind reintrarea

colecției, de drept și de fapt, în patrimoniul donatorului sau al

moștenitorilor săi legali, fără nici un fel de pretenții.

Instanța de fond a

parcurs referirile doctrinare privitoare la contractul de donație, cu trimitere

la normele în vigoare la data sesizării tribunalului (art. 801, 803 și 822-824

C. civ. 1864).

S-a reținut că

principalele argumente pentru care reclamantul - fiul donatorului - susține că

donatarul comuna Topalu nu și-a îndeplinit sarcinile impuse prin contract

vizează: presupusul transfer de piese din colecție către Muzeul de Artă din

Constanța (realizându-se în acest mod ieșirea din patrimoniul donatarului a

multor opere de artă); absența unei expuneri publice integrale și continue a

colecției; neasigurarea condițiilor corespunzătoare de protejare, conservare și

restaurare a operelor de artă.

În baza probelor

administrate, judecătorul fondului a stabilit că aceste susțineri nu sunt

întemeiate, câtă vreme prin raportul de expertiză muzeografică efectuat de d-na

expert D.E.M. s-a constatat că sunt în circuitul public 199 de piese, adică

integral donația de pictură - 181 de lucrări, 16 sculpturi în bronz și 2 piese

de grafică, restul de 29 de piese de grafică fiind păstrate în custodie la Muzeul de Artă din Constanța, în depozitul de grafică, fiecare piesă fiind protejată cu

hârtie Japon, conform normelor internaționale de conservare; cele 199 de piese

expuse la Topalu sunt în stare foarte bună de conservare, fără urme de

degradări, picturile fiind încadrate corect, iar sculpturile în bronz nu au

urme de degradări fizico-chimice, ceea ce demonstrează că s-a realizat o atentă

prezervare a operelor de-a lungul timpului.

Instanța a mai

reținut că expertiza a regăsit urme ale îmbătrânirii pe cele 29 de lucrări de

grafică românească modernă păstrate în depozitul Muzeului din Constanța,

expertul exprimându-și însă opinia că această situație poate fi anterioară

momentului donării - conservatorul muzeului constănțean luând măsura corectă a

dezrămării lor și depozitarea în casete, în mape de hârtie neutră tip Japon,

pentru cel puțin 3 ani.

Tribunalul a

considerat că toate acțiunile Muzeului ,,D. și S.V.’’, dar și ale Muzeului de

Artă Constanța, au vizat asigurarea bunelor condiții de expunere a colecției

donate, prin amenajarea spațiului care să corespundă parametrilor și cerințelor

pe care le implică operele de artă, clădirea muzeului fiind integral renovată

în anul 2007; astfel, la data întocmirii raportului de expertiză s-a constatat

existența unui microclimat situat în parametri acceptabili (temperatura

cuprinsă între 19

0

C și 24

0

C, valoarea umidității fiind între 39% și 34%, conformă cu studiile de conservare ale I.C.O.M).

Muzeul de Artă

Constanța a arătat la interogatoriu că la 15 august 2003 au fost plătiți 198.290,50

lei, ca măsură reparatorie în echivalent pentru clădirea muzeului din Topalu,

conform Legii nr. 10/2001, ulterior fiind efectuate reparații capitale în

decursul anilor 2006, 2007 și 2008, evaluate la cca. 100.000 euro, cheltuielile

suportate fiind evidențiate prin înscrisurile depuse: ordine de plată, devize

de lucrări și facturi fiscale. Că rezultă din chiar Decizia civilă nr. 195/ C

din 24 februarie 2003 a curții de apel că modificările aduse la clădirea

Muzeului ,,D. și S.V.’’ depășeau la acea dată de 9 ori valoarea acestuia, în

considerarea acestui fapt dispunându-se restituirea prin echivalent a

imobilului, către foștii proprietari.

Tribunalul a

înlăturat și critica privitoare la pretinsa înstrăinare a unei părți din

colecție, prin transferarea ei în patrimoniul Muzeului de Artă din Constanța,

reținând că Muzeul de Artă are atribuții de conservare față de toate operele

din patrimoniul pe care îl administrează, fiind administratorul lucrărilor

deținute în calitate de proprietari de către Consiliul Județean Constanța și de

Consiliul Local Topalu; că în îndeplinirea acestor atribuții s-a procedat la

aducerea unora dintre operele de artă în conservatorul muzeului constănțean.

Concluziile

expertizei au fost corelate cu declarațiile martorilor M.M. (directorul

Muzeului de Artă Constanța) și B.M. (gestionar la Muzeul ,,D. și S.V.’’), care

au relevat faptul că muzeul din Topalu a fost renovat integral și dotat cu

aparatura necesară în vederea expunerii colecției în parametri optimi; că

operele de artă sunt expuse publicului, cu excepția pieselor ce necesită

lucrări de conservare și că întreaga colecție a fost depozitată la Muzeul de Artă Constanța doar în perioada în care muzeul s-a aflat în reparații capitale. În

același sens,

instanța de fond a apreciat ca subiectivă

declarația martorei P.L.D., care a vizitat Muzeul din Topalu după formularea

acțiunii de către reclamant și care a susținut că acea clădire nu îndeplinește

condițiile necesare expunerii operelor de artă donate, că nu s-ar regăsi expuse

toate piesele, că atmosfera părea a fi umedă, în capătul muzeului fiind văzută

o baltă de apă (cca. ½ l), iar pe doi dintre pereții din ultima sală fiind

zone cu tencuială degradată.

Această declarație,

care nu a relevat că există vreo lucrare compromisă datorită microclimatului

perceput la momentul vizitei, a fost înlăturată, așa cum s-a procedat și cu cea

a martorei P.R. - profesor la Universitatea Națională de Artă București, care a vizitat muzeul împreună cu d-na P. după

numirea lor ca martore în proces; d-na P. a declarat că,,starea muzeului nu era

cea pe care orice doritor de artă și-ar dori-o’’, în ultima sală fiind văzută

igrasie, existând urme de degradare a peretelui din cauza umidității excesive,

o baltă sub un calorifer, fără însă ca lucrările de pictură să fie afectate.

Pe de altă parte, au

fost înlăturate de către prima instanță și susținerile reclamantului privind

degradarea în timp a imobilului Muzeului din Topalu, cu decenii în urmă, câtă

vreme prin decizia dată de Înalta Curte de Casație și Justiție la 7 octombrie 2010

s-a stabilit că instanța este învestită cu analiza neîndeplinirii sarcinilor

donației, în termenul de prescripție de 3 ani calculat de la data promovării

acțiunii.

În aceste condiții

s-a conchis de către judecătorul fondului că sarcinile impuse prin contractul

de donație au fost și sunt în continuare îndeplinite, toate piesele din

colecție fiind în proprietatea donatarului - comuna Topalu, transferarea

acestora către Muzeul de Artă fiind doar pe perioade determinate, în scopul

conservării, colecția fiind expusă publicului, cu excepția pieselor de grafică

ce necesită conservarea; că donatarul a asigurat și asigură condiții

corespunzătoare expunerii operelor de artă și se preocupă de întreținerea

colecției, astfel cum s-a stipulat prin contract, astfel că nu sunt îndeplinite

premisele revocării donației.

Împotriva acestei

hotărâri, cât și a încheierii din 13 martie 2012 (prin care au fost respinse

probele suplimentare cerute de reclamant), V.M. a formulat, în termen legal,

apel, solicitând admiterea căii de atac și schimbarea în tot a încheierii

menționate, dar și a sentinței atacate, cu consecința admiterii cererii de

chemare în judecată.

Criticile dezvoltate

în cuprinsul apelului s-au raportat, în esență, la greșita interpretare a

probelor administrate în fața instanței de fond ori la ignorarea altora,

apreciate ca relevante, reclamantul apelant considerând că este necesară

completarea probelor care pot atesta neîndeplinirea sarcinilor donației.

S-a susținut, sub un

prim aspect, că tribunalul a dat expertizei efectuate de d-na expert M. o

valoare probatorie superioară celorlalte probe, cu toate că raportul nu a

respectat obiectivele impuse, ignorându-se totodată de către instanță carențele

evidențiate de dl. expert parte I.D. și de reclamant; că argumentul

îndeplinirii tuturor sarcinilor donației a fost dedus exclusiv în urma redării

unor pasaje din acest raport, fără nici o referire la concluziile expertului în

restaurare și conservare I.D.

Fiind făcută

trimiterea la rolul și forța juridică a expertizei în ansamblul probelor,

astfel cum sunt reflectate în literatura juridică și în jurisprudență,

apelantul a susținut că instanța de fond a greșit atunci când a achiesat,

într-un mod necondiționat și nemotivat, la datele raportului de expertiză M.,

preluând afirmațiile neprobate ori imposibil de verificat ale acestuia

(referitoare la starea de conservare a unora dintre operele de artă și la cauza

probabilă a urmelor de îmbătrânire prezente pe unele din ele), deși experta a

arătat că nu a evaluat ca stare fiecare lucrare în parte.

Apelantul a criticat,

în același context, înlăturarea relevanței probatorii a declarațiilor

martorelor P.L.D. și P.R., considerate a fi subiective, exclusiv pe argumentul

că ele contravin raportului de expertiză efectuat de d-na M.; s-a solicitat să

se constate că P.D. are calitatea de expert restaurator, iar R.P. este profesor

la Universitatea Națională de Artă din București, martorele spunându-și

părerea ca experți și relevând în această calitate disfuncționalitățile percepute

în mod direct, cu ocazia vizitării muzeului din Topalu: lipsa a două sculpturi

și a pieselor de grafică, precum și un microclimat necorespunzător. Apelantul a

arătat că martora P. nu a fost întrebată dacă există vreo lucrare compromisă,

declarația sa fiind denaturată.

O altă critică în

apel a vizat înlăturarea forței probante a adresei din 19 aprilie 2011 emisă de

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, prin care se atestă că potrivit

inventarului bunurilor aparținând patrimoniului cultural național, unicul

deținător al bunurilor mobile incluse în colecția ,,D. și S.V.’’ este Muzeul de

Artă Constanța, iar nu comuna Topalu; această situație este atestată explicit

de Hotărârile de clasare din 2004 și 2008.

Apelantul reclamant a

susținut că în acest mod au fost ignorate clauzele care prevedeau, sub

sancțiunea nulității, interdicția impusă de donator ca această colecție să iasă

vreodată, în tot sau în parte, din patrimoniul sfatului popular al comunei

Topalu, respectiv din muzeul ,,D. și S.V.’’, precum și obligația expunerii ei zilnice,

în bune condiții, ferită de intemperii și avarii.

S-a susținut că

instanța de fond a ignorat transferarea mai întâi de facto și ulterior de jure,

din patrimoniul comunei Topalu în cel al Muzeului de Artă Constanța, a unor

piese importante ale colecției de artă, multe dintre acestea ieșind din,,aria

teritorială a comunei Topalu’’, împotriva voinței donatorului, ele fiind

ulterior văzute la muzeul din Constanța.

A fost apreciată ca

neîntemeiată argumentația privitoare la asigurarea de către donatar, ori de

câte ori era necesar, a condițiilor corespunzătoare de expunere a operelor de

artă, apelantul arătând că instanța de fond a ignorat neîndeplinirea acestei

cerințe în perioada 2006-2008; că starea anterioară de degradare a clădirii

este recunoscută implicit prin alocarea sumelor importante pentru reparații

(ceea ce prezumă o degradare corelativă și a operelor de artă, ca,,efect firesc

al expunerii într-un mediu necorespunzător’’).

S-a criticat

ignorarea expunerii și în prezent a picturilor sub caloriferele care degajă

temperaturi nocive, a existenței instalației de apă pe deasupra, ceea ce poate

duce la scurgeri accidentale, precum și nefuncționarea sistemului de

supraveghere video la momentul efectuării expertizei; că împrejurarea

remedierii, în timpul procesului, a unora din neregulile constatate nu scuză

lipsa de diligență a pârâților de-a lungul deceniilor.

Apelantul a solicitat

să se ia act că unele picturi relevă la vizualizare craq-ueluri în stratul de

culoare, ceea ce arată omisiunea donatarului de a restaura piesele vădit

degradate din colecție. S-a făcut trimitere la expertiza efectuată de dl. D.I.

și la concluziile acesteia privitoare la consecințele nefaste ale condițiilor

de expunere a lucrărilor, cu atât mai mult cu cât - arată apelantul -

degradarea unor piese (găurirea lor, lipsa unui colț sau afectarea de cleiuri

rigidizate) fiind constatată și de d-na expert M.

S-a conchis de către

apelant că în speță s-a făcut pe deplin dovada neîndeplinirii sarcinilor donației,

operând în acest caz sancțiunea revocării.

A fost totodată

criticată și soluția dispusă în privința lipsei capacității de folosință a

Muzeului din Topalu, apelantul susținând că ea nu este confirmată de

înscrisurile existente la dosar.

S-a solicitat să se

aibă în vedere că, în disonanță cu prevederile legale incidente și cu

hotărârile judecătorești pronunțate în primul ciclu procesual, tribunalul nu a

dat eficiență situației de neîndeplinire a sarcinilor donației în perioada

anterioară termenului de trei ani dinaintea promovării acțiunii, invocându-se

incorect Decizia civilă nr. 5068 din 07 octombrie 2010 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție care nu impune o limitare temporală, ci doar indică data de

la care a început să curgă termenul prescripției.

Prin cererea fondată

pe disp. art. 295 alin. (2) C. proc. civ., apelantul a solicitat să se ordone

prezentarea de către pârâți a înregistrărilor termohigografice efectuate în

sălile muzeului din Topalu și constatarea printr-o nouă expertiză a stării

fizice a fiecăreia dintre cele 228 de piese ale Colecției de Artă Plastică ,,D.

și S.V.’’, gradul de întreținere, conservare și condițiile de păstrare,

stabilirea existenței condițiilor optime de păstrare și expunere.

Prin încheierea din

19 noiembrie 2012, curtea a admis excepția tardivității depunerii întâmpinării

de către pârâtul Muzeul de Artă Constanța, prin raportare la dispozițiile art. 114

1

alin. (2) și art. 118 alin. (1) C. proc. civ., iar prin încheierea din 10

decembrie 2012 a fost respinsă cererea de suplimentare a probei cu expertiza de

specialitate vizând identificarea stării fiecărei piese din colecție, fiind

însă admisă proba cu înscrisuri în susținerea tezei probatorii a neîndeplinirii

sarcinii de menținere în patrimoniul comunei Topalu a colecției donate, dar și

a celei vizând lucrările efectuate ca reparații capitale, amenajări și utilări

a clădirii muzeului.

Prin Decizia civilă nr.

9C din 21 ianuarie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins,

ca nefondat, apelul reclamantului V.M., formulat împotriva încheierii de

ședință din data de 13 martie 2012 și a sentinței civile nr. 1621 din 27 martie

2012 pronunțate de Tribunalul Constanța.

Analizând criticile

de netemeinicie și de nelegalitate a soluției pronunțate (cu referire atât la

dezlegarea dată fondului raportului litigios, cât și la încheierea care a

tranșat sfera probatoriului înainte de închiderea dezbaterilor), față de disp. art.

295 alin. (1) și (2) C. proc. civ., curtea de apel a reținut următoarele

considerente:

În speță, apelantul

reclamant a solicitat revocarea

donației

făcută de tatăl său, G.V., în favoarea donatarei pârâte comuna Topalu conform

contractului de donație cu sarcini autentificat din 1960, pe considerentul că

nu au fost îndeplinite sarcinile donației, de menținere a operelor de artă în

patrimoniul comunei Topalu și de a întreține colecția; ca o consecință a

revocării, reclamantul a cerut obligarea pârâților comuna Topalu, Muzeul ,,D. și

S.V.’’ din Topalu și Muzeul de Artă Constanța să-i predea piesele „Colecției de

Artă Plastică D. și S. V.”.

Întrucât cauza a

parcurs un prim ciclu procesual, instanța a reținut că problema de drept

dezlegată înainte de rejudecare a vizat determinarea perioadei înăuntrul căreia

se putea exercita acțiunea în revocare, care prin natura ei personală și

caracterul patrimonial este supusă dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În acest sens, prin Decizia civilă nr. 289/ C din 9 decembrie 2009 a Curții de

Apel Constanța, menținută prin Decizia 5068 din 7 octombrie 2010 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

pronunțată în Dosarul nr. 6474/118/2008, s-a decis că reclamantul V.M. a luat

cunoștință de starea colecției de artă plastică la data de 18 iunie 2008, când

a apreciat că nu sunt îndeplinite în mod corespunzător sarcinile donației

făcute de autorul său - astfel că acțiunea promovată la 5 august 2008 era

promovată în termenul general de prescripție.

Din această

perspectivă, aserțiunile legate de ignorarea de către prima instanță a nerespectării

clauzelor contractului de donație,,de-a lungul deceniilor’’ este vădit

nefondată, instanțele stabilind în prima judecată că reclamantul nu are dreptul

de a acționa pentru pretinsele nesocotiri ale sarcinilor donatorului produse în

afara termenului de prescripție de trei ani, calculat retroactiv de la momentul

sesizării lor (18 iunie 2008).

O a doua chestiune

care trebuie clarificată în ordinea logică a motivelor de apel, chiar dacă

apelul nu a fost dezvoltat în susținerea ei, o reprezintă calitatea procesuală

a pârâtului Muzeul ,,D. și S.V.’’ din comuna Topalu - aspect care permite

verificarea corectei statuări asupra cadrului procesual.

Instanța de fond a

pronunțat o soluție judicioasă în acest sens, câtă vreme documentația depusă în

cursul judecății atestă că această entitate este organizată ca secție

teritorială a Muzeului de Artă Constanța, conform hotărârilor Consiliului

Județean din 2007 și 2008 de aprobare a înființării și organigramei, situație

față de care disp. art. 13 alin. (2) și (4) din Legea nr. 311/2003 a muzeelor și

colecțiilor publice, entitatea menționată ce nu are personalitate juridică -

această aptitudine având-o forul tutelar, Muzeul de Artă Constanța.

Asupra fondului a

reținut că:

1). Una din

principalele obligații impuse conform contractului autentificat din 1960 și

pretins încălcate de donatar, ar constitui-o scoaterea de fapt și ulterior de

drept a unor părți ale colecției de artă din patrimoniul comunei Topalu, pentru

ca acestea să se regăsească mai târziu în patrimoniul Muzeului de Artă

Constanța.

Astfel, contractul de

donație impunea ca sarcină ca această colecție de artă să,,nu poată ieși

niciodată, sub nici o formă, nici în total și nici în parte, din patrimoniul

sfatului popular al comunei Topalu, respectiv din muzeul comuna Topalu D. și S.V.’’,

donatorul explicând natura expresă a clauzei - anume, conferirea donației ca

semn de omagiu adus locului în care s-a născut, dar și părinților săi.

În această privință,

având în vedere că apelantul reclamant a înțeles să probeze nesocotirea acestei

cerințe explicite prin conținutul adresei din 19 aprilie 2011 emisă de

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național (fila 43 vol. 1 fond) și prin

hotărârile de clasare (filele 96-100 apel), prin care se atestă că potrivit

inventarului bunurilor aparținând patrimoniului cultural național, unicul

deținător al bunurilor mobile incluse în colecția ,,D și S.V.’’ este Muzeul de

Artă Constanța, instanța a reținut că în cauză trebuie făcută distincția între

noțiunea de patrimoniu, înțeleasă în sens juridic ca ansamblu al drepturilor și

obligațiilor unei persoane (deci, incluzând și dreptul de proprietate asupra

bunurilor) și cea de patrimoniu cultural național definit prin art. 1 alin. (2)

și art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 182/2000 modif. prin Legea nr. 488/2006.

Conform art.

4 din Lege, bunurile aparținând patrimoniului cultural național mobil (în care

se includ și operele de artă plastică potrivit art. 3 alin. (2) pct. 2,

indiferent de forma de proprietate) fac parte din fondul patrimoniului cultural

național, textul art. 2 alin. (4) al legii definind ansamblul operațiunilor

menite să asigure protejarea acestui patrimoniu (între care, inventarierea,

clasarea, conservarea, asigurarea securității, restaurarea). Art. 10 din Legea nr.

182/2000 arată în ce constă procedura clasării (respectiv, stabilirea

apartenenței unor bunuri culturale la acest patrimoniu specific), iar textul art.

17 prevede că în timpul desfășurării procedurii de clasare din oficiu a unui

bun cultural mobil, acesta se află sub regimul de protecție prevăzut, potrivit

dispozițiilor prezentei legi, pentru bunurile clasate în,,tezaur’’ (astfel cum

arată de altfel și hotărârile de clasare depuse la dosar).

Art. 28, ca și

legislația adiacentă (Norma aprobată prin H.G. nr. 216/2004, modif.) indică

faptul că lucrările de conservare și restaurare se fac în acest caz numai de

către persoane specializate, conservatori și restauratori acreditați, în

laboratoare care funcționează în cadrul instituțiilor publice muzeale.

Art. 52

din Legea nr. 182/2000 modificată arată că descoperirea, colectarea,

cercetarea, expertizarea, clasarea, inventarierea, depozitarea, conservarea,

prepararea, restaurarea, protejarea, achiziționarea și punerea în valoare a

patrimoniului cultural național mobil se realizează prin organisme și

instituții specializate, care au competențe generale și speciale în domeniu (în

speță, Muzeul de Artă din Constanța), iar art. 6 alin. (1) stabilește că

atributul coordonării activităților specifice din domeniul patrimoniului cultural

național mobil revine Ministerul Culturii și Patrimoniului Național (deci, și

entităților cu personalitate juridică din subordine) și Comisiei Naționale a

Muzeelor și Colecțiilor.

Legea nr. 182/2000

prevede și că aceste bunuri pot face obiectul expozițiilor (art. 34), cu

procedurile prin care ele pot fi relocate în acest scop.

Prin urmare,

operațiunile realizate cu bunurile aparținând fondului patrimoniului cultural

național, ca în speță, privind clasarea, transferul în laboratoarele

specializate pentru conservare sau prezentarea în expoziții nu au semnificația

indusă de apelantul reclamant, piesele acestei colecții de artă nefiind

apropriate de Muzeul de Artă prin sustragerea lor din patrimoniul juridic al

donatarului. Faptul că o parte din operele de artă au ieșit din,,aria

teritorială’’ a comunei donatare pentru a fi prezentată în expoziții organizate

la Muzeul de Artă din Constanța, ori pentru a fi supusă procedurii de

conservare, în condițiile legii, nu echivalează cu nesocotirea voinței

donatorului, ca aceste valori culturale să aparțină din punct de vedere juridic

comunității față de care a înțeles să dispună cu titlu gratuit.

Clauza sus-menționată

nu poate fi interpretată într-o manieră excesivă, în sensul că donatorul ar fi

urmărit ca operele de artă să nu părăsească niciodată incinta muzeului din

Topalu, interzicând integrarea lor în circuitul firesc al bunurilor de

patrimoniu; ceea ce a pretins donatorul a fost respectarea scopului pentru care

a înțeles să lase această colecție comunității locale de care a fost legat

afectiv și în care părinții săi și-au adus la rândul lor contribuția, fiind

așadar exclusă prin actul donației posibilitatea transferării dreptului de

proprietate în favoarea unui terț.

Din acest punct de

vedere nu pot fi apreciate ca relevante, așa cum solicită apelantul reclamant,

declarațiile martorei P. privind constatarea lipsei din expoziție a unor piese

ale colecției la data vizitării muzeului din Topalu, ori consemnarea - în

procesul-verbal datat 18 iunie 2008 al B.E.J. S.N. încheiat prin compararea cu

lista inventar - a absenței unor lucrări din incinta muzeului.

Cu aceste argumente,

care acoperă integral criticile referitoare la scoaterea unei părți din

colecție din muzeul din Topalu și înlătură probele care atestă, în acest

context, nerespectarea acestei sarcini a donației, au fost respinse ca

neîntemeiate aceste critici ale apelului.

2). Cât privește

pretinsa impunere a obligației de prezentare integrală și zilnică a acestor

opere de artă, curtea a avut în vedere că aceste susțineri nu sunt întemeiate.

Parcurgând clauzele contractului se constată că donatorul nu a impus o sarcină

excesivă, de această natură, ci doar ca expunerea lucrărilor să se facă,,în

zilele fixate prin regulament’’ și,,în condiții bune’’, ceea ce implică

derularea unui program de vizitare impus de instituție, precum și luarea

măsurilor de întreținere și/sau conservare, acestea implicând indiscutabil

retragerea pentru aceste operațiuni, pe perioade de timp determinate prin

reglementările din domeniu, a operelor care urmează a fi recondiționate.

3). Întrucât este

susceptibilă de o motivare mai amplă, principala critică adusă soluției

pronunțate de instanța de fond - vizând neîndeplinirea obligației asumate de

donatar de păstrare în stare corespunzătoare și de asigurare a condițiilor

necesare expunerii colecției - a fost analizată în cele ce urmează, cu referire

și la dispozițiile asupra probelor suplimentare solicitate în calea de atac.

În esență,

reclamantul a invocat prin cererea de chemare în judecată că deși în perioada

2006 - august 2007 au fost efectuate lucrări de reparație capitală și de

reamenajare a clădirii în care funcționează Muzeul ,,D. și S.V.’’, imobilul nu

era apt nici la data judecării cauzei să asigure expunerea și conservarea

lucrărilor de artă; s-a apreciat că nici la momentul redeschiderii muzeului

reamenajat, în septembrie 2007, nu erau asigurate aceste condiții speciale

privind climatul în încăperi cu dotarea tehnică necesară controlului

temperaturii și umidității, încăperile prezentând urme de igrasie (aspecte

consemnate cu ocazia unei deplasări la sediul muzeului, împreună cu executorul

jud. S.N., în data de 18 iunie 2008).

În evaluarea acestei

sarcini, curtea a pornit de la conținutul actului de donație care reflectă

voința donatorului, reținând că obligația impusă s-a referit la expunerea

publică,,în clădirea amenajată expres de organele sfatului popular al comunei

Topalu’’, ca,,lucrările de artă să fie expuse în condițiuni bune, spre a nu fi

supuse la intemperii și avarii, deoarece știința muzeologiei a ajuns să creeze

condițiuni în care operele de artă să reziste secolelor’’.

Actul mai prevede că

donatarul are obligația de a restaura eventualele deteriorări de rame, geamuri

etc. și,,să întrețină colecția donată, tablourile neputând fi lăsate fără

geamuri, pentru buna lor întreținere’’.

Astfel fiind, curtea

a reținut că cerința impusă de donator a fost una de diligență, impunând

donatarului păstrarea, conservarea și expunerea în bune condiții, în acord cu

realizările științei, operele de artă lăsate în clădirea muzeului din Topalu.

Îndeplinirea unei asemenea condiții, cât privește reabilitarea și amenajarea

clădirii, a fost sub un prim aspect certificată prin soluția irevocabilă

pronunțată în cauza vizând restituirea acestui imobil în deplină proprietate și

liniștită posesie; s-a indicat în acest context în considerente că restituirea

în natură nu este posibilă față de modificările aduse construcției și

transformarea esențială a edificiului care adăpostește operele de artă - Decizia

civilă nr. 195/ C din 24 februarie 2003 a Curții de Apel Constanța (Dosar nr. 163/C/2003).

Sub un al doilea

aspect, această obligație de diligență în asigurarea bunelor condiții de

expunere și conservare a colecției nu poate fi privită decât din perspectiva

asigurării dotărilor interioare necesare protecției și conservării lucrărilor

de artă, iar din acest punct de vedere, ea a fost îndeplinită.

În speță s-a probat,

prin înscrisurile prezentate în fond și apel, că muzeul a beneficiat de

reparații curente în baza contractului de proiectare din 25 octombrie 2006, al

cărui deviz general atestă efectuarea de lucrări la instalațiile electrice,

sanitare și termice, montarea de utilaje și echipamente tehnologice, precum și

a unui sistem de supraveghere video potrivit documentației tehnice din 15

noiembrie 2007; că sediul muzeului beneficiază de centrală termică, precum și

de aparate de aer condiționat și pentru păstrarea controlului umidității

(ultimele regăsite și de executorul jud. la 18 iunie 2008). Această stare de fapt

a fost consemnată în procesele-verbale încheiate la 9 noiembrie 2011 și

respectiv 21 noiembrie 2011, cu ocazia deplasării la sediul muzeului din Topalu

și la Muzeul de Artă din Constanța a experților D. și M., fiind indicată

existența sistemelor de protecție antiefracție și incendiu, a celui de

supraveghere video pentru interior și exterior, a pazei și supraveghetorului, a

aparatelor de umidificare/dezumidificare a aerului etc.

Astfel fiind, este cu

totul irelevant faptul că la data deplasării executorului judecătoresc (18

iunie 2008), în vederea constatării numărului lucrărilor din incinta muzeului

din Topalu și inventarierii lor, s-a menționat că există patru încăperi cu urme

de igrasie, precum și trei aparate de dezumidificare a aerului, dintre care doar

unul în funcțiune; consemnările executorului nu puteau fi decât în acord cu

sentința ce se executa, ca elemente faptice constatate într-un moment dat, fără

ca acestea să se constituie într-o probă a neîndeplinirii vreunei sarcini a

donatarului. Executorul nu putea evalua oportunitatea punerii în funcțiune a

tuturor aparatelor din dotarea muzeului și funcționalitatea lor, la acel

moment; pe de altă parte, existența conjuncturală a unor urme de degradare a

pereților interiori (neindicate de altfel ca amploare) nu poate fi interpretată

în sensul cerut de apelantul reclamant, al nerespectării acestei sarcini impuse

donatarului.

Pe același

considerent în mod corect au fost înlăturate de către instanța de fond

declarațiile testimoniale ale martorelor P.R. și P.L.D., care au vizitat

împreună Muzeul din Topalu înainte de a se prezenta în fața instanței în data

de 24 mai 2011 și care au declarat că, la momentul vizitei, au constatat o

cantitate redusă de apă sub un calorifer, într-o singură încăpere, pereți cu

tencuiala deteriorată și o atmosferă ce părea umedă. Martora P. (care a

declarat că este fiica fostului director al muzeului din Topalu, F.C.) a arătat

că și la momentul vizitei sale exista un termohigograf (pentru măsurarea

temperaturii și a umidității), ca și în perioada în care mama sa îndeplinea

funcția de director, dar și faptul că nu a văzut pete de mucegai în incintă;

martora P.R. (care a arătat că îl cunoaște încă din copilărie pe reclamant) a

susținut însă că a văzut urme de igrasie pe pereți. Niciuna dintre martore nu a

precizat că au fost identificate lucrări degradate datorită umidității.

Aceste depoziții,

care reflectă părerea formată pe baza percepției personale a martorelor la un

moment dat, nu sunt de natură să releve nesocotirea principalei obligații a

donatarului, de păstrare și expunere în bune condiții a acestor lucrări.

De altfel, tribunalul

a constatat că declarațiile martorelor B.M. și M.M. sunt concordante cu

înscrisurile prezentate la dosar în ce privește asigurarea dotărilor necesare prezervării

colecției, înlăturând în mod întemeiat pe cele ale martorelor P. și P.,

prezentate după desemnarea lor ca martori ai reclamantului și vizitarea într-o

anumită zi a muzeului.

Ceea ce este cert

este faptul că au fost asigurate, prin intermediul Muzeului de Artă din

Constanța, sumele necesare reparării, extinderii și amenajării incintei și

clădirii muzeului chiar înainte de anul 2005 (cum atestă decizia din 2003 a Curții de Apel Constanța), operațiuni continuate prin fondurile importante ale Consiliului

Județean Constanța, din 2007 (cum se arată în volumul de prezentare a muzeului,

apărut la editura E.P. sub semnătura d-nei F.C., în decembrie 2007 - fila 99

vol. 1 Dosar nr. 17324/118/2010 al Tribunalului Constanța), cu consecința

creării condițiilor de expunere și păstrare a lucrărilor de artă în acest

spațiu - cu excepția celor aflate în procedura conservării în laboratorul

muzeului din Constanța.

Au fost înlăturate ca

vădit nefondate aserțiunile legate de modalitatea de expunere a lucrărilor de

pictură față de instalația termică, a rețelei de apă din clădire și a

existenței unor anterioare urme de degradare a tencuielii, aceste aspecte

nefiind de natură să probeze prin ele însele că donatarul manifestă o

neglijență incompatibilă cu sarcinile donației, din moment ce nici unul din

martorii audiați nu a relevat degradarea vreunei piese sau expunerea iminentă

la un pericol de distrugere - astfel cum susține apelantul reclamant.

În fine, cât privește

critica vizând înlăturarea ca neîntemeiată - în primă instanță - conform

încheierii din 13 martie 2012, a cererii de depunere a înregistrărilor

termohigografice ale muzeului din Topalu și de efectuare a unei expertize de

specialitate care să ateste starea fizică a fiecăreia din cele 228 de piese ale

colecției, gradul de întreținere și de conservare a acestora în parte, curtea a

găsit-o nefondată.

Faptul că

expertul-parte I.D. (expert restaurator), desemnat de reclamant și încuviințat

de instanță, a relevat că expertul D.M. nu a analizat în amănunt fiecare lucrare,

pentru a releva cracq-ulurile pe suprafața lucrării lui N.T. „Margine de crâng la Balcic” și lipsa restaurării lucrărilor de grafică, nu impunea instanței de fond

administrarea unei noi expertize, pe obiectivele menționate.

Sub un prim aspect,

curtea a reținut că experții în domeniu aparțin, prin specializarea stabilită

potrivit Ordinelor Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2008 și 2009/2001,

categoriei experților conservatori și restauratori, respectiv, experților în

istoria și studiul artei plastice; d-na. expert M. intră sub incidența O.M.C.C.

nr. 2009/2001, în timp ce dl. expert D. în sfera O.M.C.C. nr. 2008/2001.

Ceea ce a avut de

stabilit instanța de fond a fost determinarea condițiilor de păstrare și

expunere a operelor acestei colecții în incinta muzeului din Topalu, ca o

cerință ce derivă din clauzele actului de donație, iar nu starea punctuală a

fiecărei exponate (cu identificarea corelativă a degradărilor existente pe

suprafața acestora).

Argumentul pentru

care atât în judecata fondului, cât și în apel (conform încheierii din 10

decembrie 2012) a fost respinsă administrarea suplimentară a unei expertize

care să stabilească gradul de conservare al fiecărei lucrări (așadar, a unei

expertize efectuate de către un specialist conservator și restaurator) a fost

acela că la data efectuării inventarului de predare a operelor donate - august

1960 - nu s-a stabilit și gradul lor de conservare, pentru a se putea determina

pe baza probelor dacă a intervenit o degradare a lor din culpa donatarului.

Astfel, expertiza efectuată de d-na M. a arătat (iar instanța în mod corect

și-a însușit considerentele expertului) că nu i se pot imputa donatarului

cracqu-lurile de pe stratul pictural sau urmele de îmbătrânire a hârtiei unora

din lucrările de grafică românească, în condițiile în care aceste lucrări au

fost achiziționate de donator în decursul anilor și expuse în colecții private

până la momentul donării.

S-a reținut, în acest

context, că lucrarea lui N.T. ,,Margine de crâng la Balcic” figurează în datele de inventar de patrimoniu ca fiind realizată în perioada 1933 -

1934 (fila 128 vol. 1 dosar nr. 17324/118/2010 al Tribunalului Constanța), iar

lucrările lui I.I. datează din 1908; însăși prezentarea în albumul editat al

muzeului atestă că multe din lucrările de pictură și grafică aflate în colecția

,,D. și S.V.” sunt anterioare anului 1920, fiind achiziționate de dr. G.V. în

perioada 1920 - 1950 (filele 58-63 vol. 1 Dosar nr. 17324/118/2010 al

Tribunalului Constanța).

Astfel fiind, proba

pretinsă de apelantul reclamant a fi utilă spre a dovedi neîndeplinirea de

către donatarul intimat a sarcinii de păstrare în bune condiții a acestei

colecții (așa cum este impusă în actul de donație) a fost corect respinsă la

fond și neadministrată în apel pe argumentul neconcludenței; nu se poate

prezuma, cum susține apelantul, că fiecare lucrare din colecție era la momentul

încheierii actului de donație într-o stare perfectă, revenindu-i intimatului

donatar să probeze contrariul, câtă vreme la acel moment nu s-a realizat o

expertiză de specialitate, care să ateste starea fiecărei lucrări și gradul de

afectare datorită vremii și expunerii în colecția privată.

Pe de altă parte,

intimații au probat că au acționat în virtutea procedurilor specifice asupra

lucrărilor care au impus de-a lungul timpului măsuri de retragere de la

expunere și de conservare la Muzeul de Artă din Constanța - aspect arătat și

prin expertiză.

Nu a fost reținută,

în egală măsură, nici utilitatea prezentării înscrisurilor care să certifice

funcționalitatea aparaturii ventilo-convectoare pentru păstrarea umidității și

temperaturii optime (înregistrările termohigografice), câtă vreme acestea nu

îndeplinesc cerința probei relevante. În speță nu s-a contestat existența și

funcționarea acestei aparaturi în incinta muzeului (fiind certificate de

executorul judecătoresc în procesul-verbal din iun. 2008, de martorii audiați

și de procesul-verbal încheiat cu ocazia deplasării experților la Topalu, în nov. 2011), împrejurare față de care prezentarea acestor înregistrări nu prezintă

nici o relevanță în cauză.

Prin urmare,

înlăturarea unora dintre probele administrate și reținerea relevanței altora

țin de aplicarea disp. art. 167 și urm. cod proc. civilă, tribunalul neacordând

o valoare probatorie supremă expertizei efectuate, cum susține apelantul, ci

corelând probele care au relevat adevărata situație de fapt, pentru a proceda

ulterior la o judicioasă încadrare în drept.

În raport de toate

aceste considerente, curtea a reținut că, în aplicarea dispozițiilor art. 829 C.

civ. 1864, în mod corect prima instanță a stabilit că nu s-a dovedit

neîndeplinirea condițiilor impuse de donator pentru valabilitatea actului

donației, apelul reclamantului fiind respins ca nefondat.

Împotriva deciziei și

a încheierii de ședință din data de 10 decembrie 2012 a declarat recurs reclamantul, care a susținut următoarele:

dispuse prin încheierea de ședință din data de 10 decembrie 2012 și prin

soluția pronunțată prin Decizia civilă nr. 9/ C din 21 ianuarie 2013, Curtea de

Apel Constanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.):

Curtea de Apel

Constanța, prin soluția pronunțata, a nesocotit atât aspecte intrate în puterea

lucrului judecat, dispuse în mod definitiv și irevocabil prin hotărâri

judecătorești pronunțate în primul ciclu procesual, cât și forme de procedură

menite să asigure realizarea dreptului la apărare în bune condiții:

procesuale parcurse deja în cadrul primului ciclu al cauzei rezultă, în mod

clar, că anumite aspecte esențiale aflării adevărului în cauza au fost tranșate

în mod definitiv și irevocabil: „Pentru a fi îndeplinit scopul urmărit de către

donatorul G.V. la acordarea liberalităților, acesta a instituit în sarcina

beneficiarului comuna Topalu, mai multe obligații continue și anume: colecția

ce face obiectul donației să nu iasă niciodată, sub nicio formă, în tot sau în

parte, din patrimoniul comunei Topalu, colecția să fie expusă public în incinta

unei clădiri amenajate expres de autoritățile locale ale Comunei Topalu iar

donatarul să asigure condițiile necesare conservării lucrărilor ce fac parte

din colecția ce face obiectul donației atât în ceea ce privește expunerea

acestora, cât și în ceea ce privește întreținerea lor. Prin urmare, donatorul a

impus în sarcina donatarului - comuna Topalu - o obligație de a face -respectiv

obligația de a organiza un serviciu determinat, și de a-i asigura în permanență

condițiile formale de funcționare pentru a realiza scopul comemorativ urmărit

de autorul reclamantului. Obligația de a menține colecția într-o stare corespunzătoare

în vederea expunerii sale publicului implică o serie de lucrări de conservare

și reabilitare a acestor opere de artă supuse degradării ca urmare a trecerii

timpului, lucrări ce se desfășoară în timp, ele având un caracter de continuitate”.

(a se vedea în acest sens, Decizia civilă ut. 289/ C din 09 decembrie 2009 a

Curții de Apel Constanța, pag. 9, parag. 4-5). Aceste aspecte nu au format obiect

al recursului declarat de intimații-pârâți în cadrul primului ciclu procesual,

intrând în puterea lucrului judecat. Oricum, Decizia civilă nr. 289/ C din 09

decembrie 2009 a Curții de Apel Constanța a devenit irevocabilă prin respingerea

recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Iată, deci, că

instanțele au dat deja o interpretare juridică voinței donatorului astfel cum

aceasta a fost exprimată în cadrul contractului de donație: îndeplinirea

obligațiilor asumate prin contractual de donație presupune realizarea unor

lucrări de conservare și de restaurare a acestor opere de artă supuse

degradării ca urmare a trecerii timpului, lucrări ce se desfășoară în timp, ele

având un caracter de continuitate. Hotărându-se astfel este evident că sarcina

instanțelor de judecată în cadrul celui de-al doilea ciclu procesual era să cerceteze

realizarea acestor lucrări de conservare și reabilitare a operelor de artă.

Ignorând caracterul

obligatoriu al dispozițiilor judecătorești din primul ciclu procesual, Curtea

de Apel Constanța re-interpretează clauzele contractuale: „În evaluarea acestei

sarcini, Curtea va porni de la conținutul actului de donație care reflectă

voința donatorului, reținând că obligația impusă s-a referit la expunerea

publică „în clădirea amenajată expres de organele sfatului popular al comunei

Topalu”, ca „lucrările de artă să fie expuse în condițiuni bune, spre a nu fi

supuse la intemperii și avarii, deoarece știința muzeologiei a ajuns să creeze

condițiuni în care operele de artă să reziste secolelor”. Actul mai prevede că

donatorul are obligația de a restaura eventualele deteriorări de rame, geamuri

etc. și „să întrețină colecția donată, tablourile neputând fi lăsate fără

geamuri, pentru buna lor întreținere”. Astfel fiind, curtea a reținut că

cerința impusă de donator a fost una de diligență, impunând donatarului

păstrarea, conservarea și expunerea în bune condiții, în raport cu realizările

științei, operelor de artă lăsate în clădirea muzeului Topalu”. (a se vedea în

acest sens, Decizia nr. 9 din 21 ianiarie 2013 a Curții de Apel Constanța, pag.

10, parag. 2, 3, 4).

Prin adoptarea

acestei interpretări a voinței donatorului, vădit diferită față de cea intrată

în puterea de lucru judecat, Curtea de Apel Constanța a încălcat în mod

flagrant dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

. Deși a evidențiat, în mod repetat,

instanței de apel că verificarea fiecărei opere în parte, pentru a putea

determina starea de conservare sau degradare a pieselor Colecției, a

reprezentat un obiectiv al expertizei de judecată încuviințate de către

Tribunalul Constanța prin încheiere interlocutorie, Curtea de Apel, prin

hotărârea finală, a calificat cererea ca fiind o cerere de suplimentare a

probatoriului administrat în cauză. Calificarea corectă a cererii este demonstrată

de chiar transcrierea înregistrării brute a ședinței de judecată din data de 10

decembrie 2012: „Pe cale de consecință, completarea raportului de expertiză

reprezintă o consecință firească a neîndeplinirii acestei obligații de către expert,

în primă fază procesuală.” (a se vedea în acest sens, transcrierea

înregistrării brute a ședinței de judecată din data de 10 decembrie 2013, pag.7).

. În egală măsură, instanța de apel a

înlăturat, în cadrul demersului deliberativ, probe ce demonstrează neîndeplinirea

sarcinilor donației folosind o argumentație profund artificială:

2.1. O analiză

minuțioasă a operelor de artă nu ar fi fost concludentă (deși Tribunalul

Constanța a încuviințat-o) atâta vreme cât, la momentul predării-primirii

operelor donate, nu s-a stabilit gradul de conservare al operelor de artă: „Argumentul

pentru care atât în judecata fondului, cât și în apel (conform încheierii din 10

decembrie 2012) a fost respinsă administrarea suplimentară a unei expertize

care să stabilească gradul de conservare al fiecărei lucrări (așadar, a unei

expertize efectuate de către un specialist conservator și restaurator) a fost

acela că la data efectuării inventarului de predare a operelor donate - august

1960 - nu s-a stabilit și gradul lor de conservare, pentru a se putea determina

pe baza probelor dacă a intervenit o degradare a lor din culpa donatarului.” (a

se vedea în acest sens, Decizia civila nr. 9 din 21 ianuarie 2013 a Curții de

Apel Constanța, pag. 12, ultimul parag.).

Dacă, prin reducere

la absurd, s-ar accepta soluția propusă de instanța de apel ca fiind legală și

temeinică ar însemna ca donatorului sau succesorului său în drepturi să-i fie

imposibil să demonstreze o neexecutare a sarcinilor donației. Raționamentul instanței

lipsește, practic, de efecte juridice însăși voința lui G.V. cu privire la

obligarea comunei Topalu de a asigura o stare optimă a pieselor Colecției sale conform

ultimelor cuceriri ale „științei muzeologiei”.

Mai mult decât atât,

confirmând raționamentul Curții de Apel Constanța, se încalcă în mod flagrant

principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans - nimeni nu poate invoca

în apărare propria turpitudine; la momentul predării-primirii pieselor de artă

ale colecției donate, donatarul își asumase deja sarcinile donației. Pentru a

se asigura că nu i se va putea imputa ulterior o neexecutare culpabilă a

sarcinilor, ar fi trebuit să depună toate diligențele în vederea consemnării

stării de conservare a operelor de artă primite în dar. Lipsa de diligență a

donatarului nu îl poate exonera de răspundere contractuală și nici au îl poate

condamna pe donator, așa cum încearcă să demonstreze Curtea de Apel Constanța.

Oricum, sarcina de a

asigura „condițiuni bune” de expunere precum și conservarea și restaurarea lucrărilor,

astfel încât „operele de artă să reziste secolelor”, este valabilă indiferent

de consemnarea stării lucrărilor la momentul predării-primirii lor.

2.2. Neasigurarea,

chiar și după renovare, a unor condiții firești expunerii operelor de artă nu

este imputabilă donatarului: „Vor fi înlăturate ca vădit nefondate aserțiunile

legate de modalitatea de expunerea lucrărilor de pictură față de instalația

termică, a rețelei de apă din clădire și a existenței unor anterioare urme de

degradare a tencuielii, aceste aspecte nefiind de natură să probeze prin ele

însele că donatarul manifestă o neglijență incompatibilă cu sarcinile donației,

din moment ce niciunul din martorii audiați nu a relevat degradarea vreunei

piese sau expunerea iminentă la un pericol de distrugere - astfel cum susține

apelantul-reclamant.” (a se vedea în acest sens, decizia civilă nr. 9/21

ianuarie 2013 a Curții de Apel Constanța, pag. 12, parag. 1).

Astfel, se ignoră cu

desăvârșire trimiterile recurentului- intimat la Vade-Mecum de la Conservation preventive, Centre de recherche et de restauration des Musees

en France, Paris, 2006, care califică drept situație de urgență neasigurarea

unui climat corespunzător din punct de vedere al temperaturii și umidității.

Soluția recurată

contrazice norme elementare de conservare prevăzute la an. 8-3) din același

Vade-Mecum, invocate de apelantul-reclamant, care enumeră, printre măsurile de

prevenție, și obligația de a ști unde se află locurile cu risc crescut de

inundație sau de incendiu. Or, prin amplasarea conductelor de apă deasupra

exponatelor, întreaga incintă a Muzeului Topalu prezintă risc ridicat de

inundație.

În demersul său de

a-l exonera total de răspundere pe beneficiarul Colecției de Artă „D. și S.V.”,

Curtea de Apel Constanța revine asupra propriilor hotărâri dând dovadă de o

inconsecvență flagrantă.

Astfel, în cadrul

ședinței de judecată din data de 10 decembrie 2012, instanța de apel a

considerat necesar, ca, pentru aflarea adevărului în cauză, Muzeul de Artă

Constanța să depună la dosarul cauzei documente care să ateste lucrările de

conservare efectuate de către specialiștii muzeului pentru ca, la următorul

termen de judecată, instanța l-a constatat că intimatul nu a depus probele

solicitate.

În pofida celor constatate,

instanța de apel a hotărât că astfel de acte de conservare nici nu intrau în

sarcina donatarului: "[...] sens în care a reținut că această obligație de

diligență în asigurarea bunelor condiții de expunere și conservare a colecției

nu poate fi privită decât din perspectiva asigurării dotărilor interioare

necesare protecției și conservării lucrărilor de artă, iar din acest punct de

vedere, ea a fost îndeplinită.”

. Prin atitudinea sa consemnată în cadrul

transcrierilor ședințelor de judecată, precum și în cadrul considerentelor

hotărârii recurate, Curtea de Apel Constanța nesocotește atât caracterul

obligatoriu al hotărârilor judecătorești pronunțate în primul ciclu procesual

cât și dreptul la un proces echitabil al recurentului-reclamant consfințit prin

norme de drept intern, inclusiv la nivel constituțional, dar și prin Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

C.E.D.O. sau Curtea

de Convenție, cum mai este denumita în literatura de specialitate, a stabilit

în mod clar, în jurisprudența sa, că noțiunea de proces echitabil include modul

în care instanțele naționale au procedat la examinarea probatoriului

administrat în cauză; „Curtea rămâne competentă numai în a cerceta procedura în

ansamblul ei, inclusiv cu privire la modul de administrare a probelor, spre a

vedea d