ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2019/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2019/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.

Hotărârea atacată cu

recurs

Prin Sentința nr. 236 din 23 noiembrie 2011,

Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă de contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC M.P. SRL,

în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Mureș.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

În ceea ce privește pct.

1 din Decizia nr. 352/2009 din 12 iulie 2010, instanța de fond a apreciat că

societatea nu avea dreptul să deducă, la calculul impozitului pe profit,

cheltuieli de cazare și transport în țară și străinătate, în valoare de 36.491

lei, și să deducă suma de 1.214 lei reprezentând T.V.A. de pe facturi

reprezentând cazare și masă, întrucât nu au fost întocmite deconturile de

deplasare pentru deplasările în cauză, cu respectarea dispozițiilor legale

în materie.

Concluziile

raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, în sensul că înscrisurile

prezentate de reclamantă în legătură cu ordinele de deplasare analizate,

respectiv, facturi de achiziție, bilete de avion, facturi de cazare, etc, se

circumscriu noțiunii de documente justificative care o îndreptățeau pe

reclamantă să beneficieze de regimul deductibilității fiscal, au fost

înlăturate de către instanța de fond, în urma analizei înscrisurilor

depuse de reclamantă la dosarul cauzei; astfel, instanța de fond a

constatat că fie ordinele de deplasare nu erau însoțite de toate documentele la

care se face trimitere în referat, fie că pentru unele documente prezentate nu

exista ordin de deplasare, fie documentele justificative erau emise pentru alte

persoane decât cele nominalizate în ordinul de deplasare sau la alte date decât

cele la care s-a efectuat deplasarea, fie, din cuprinsul ordinului nu rezulta

faptul că respectivele cheltuieli au fost efectuate în scopul realizării de venituri

impozabile.

Cu

privire la mențiunile de la pct. 2 din Decizia nr. 352/2009 din 12 iulie 2010,

instanța de fond a conchis asupra caracterului nedeductibil a unor

cheltuieli de achiziționare a unor produse alimentare în valoare de 3.773 lei

și T.V.A. în sumă de 4.538 lei în baza unor bonuri fiscale, în raport de

nerespectarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. d) și alin. (3) din O.M.F.

nr. 1714/2005.

Referitor

la mențiunile de la pct. 3 din Decizia nr. 352/2009 din 12 iulie 2010 vizând

neînregistrarea în contabilitate a unor produse în valoare de 6.561 lei,

susținerile reclamantei au fost apreciate ca fiind nefondate, față de

nerespectate dispozițiile alin. 3 din art. (1) al O.M.F.P. nr. 1714/2005.

Cu

privire la mențiunile de la pct. 4 din Decizia nr. 352/2010 vizând majorarea

bazei impozabile cu suma de 38.627 lei și deducerea T.V.A. în sumă de 7.130

lei, pe baza înregistrării în contabilitate a unor facturi în xerocopie,

instanța de fond nu a reținut concluziile expertului contabil

potrivit cărora, cu ocazia efectuării expertizei i-au fost prezentate facturile

în original, apreciind că, la momentul efectuării înregistrărilor în

contabilitate și la cel al controlului, reclamanta nu deținea facturile în

original, ele fiind procurate ulterior acestor momente.

Instanța

de fond a înlăturat susținerile reclamantei conform cărora deținea și facturile

în original însă organele de control nu și-au exercitat rolul activ în sensul

solicitării acestora, deoarece, pe de o parte, reclamanta era prima interesată

în a pune la dispoziția organelor de control astfel de documente, iar pe de

altă parte, din declarația dată pe proprie răspundere de către reprezentantul

legal al acesteia, a rezultat că au fost puse la dispoziția organelor de

control toate documentele. În acest context, apreciază judecătorul fondului că

este greu de crezut că în aceste condiții, dacă reclamanta ar fi deținut

facturile în original, nu le-ar fi pus la dispoziția organelor de control

pentru a-și justifica înregistrările în contabilitate.

Cu

privire la mențiunile de le pct. 5 din Decizia nr. 352/20020, instanța de

fond a considerat că reținerile organelor de control ale pârâtei cu privire la

contractele de sponsorizare în sumă totală de 28.507 lei, sunt legale și

temeinice, față de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 32/2004,

care impun forma scrisă pentru validitatea contractului de sponsorizare.

În acest

context nu au fost reținute susținerile reclamantei conform cărora simplul

acord de vointe al părților realizat prin cererea de sponsorizare, rezoluția de

aprobare și ordinele de plată este suficient pentru a proba existența

contractului și nici concluziile expertului conform cărora, cu ocazia

efectuării expertizei i s-ar fi pus la dispoziție contractul încheiat în formă

scrisă; astfel, s-a apreciat în sensul că atâta vreme cât contractul de

sponsorizare nu a existat la momentul efectuării înregistrărilor în

contabilitate și la cel al controlului, acesta nu exista, ci s-a presupus că a

fost constituit ulterior.

Cu

privire la mențiunile de la pct. 6 vizând majorări de întârziere aferente sumei

de 95.814 lei, instanța de fond a apreciat că susținerile reclamantei sunt

nefondate întrucât, așa cum a precizat și expertul contabil, organele de

control au avut în vedere exercițiul negativ pe respectiva perioadă și nu a

calculat impozit pe profit suplimentar și nici accesorii.

Cu

privire la mențiunile de la punctul 4 din Decizia nr. 352/2010 vizând

înregistrarea cu întârziere în evidența contabilă a unor venituri,

instanța de fond a înlăturat susținerile reclamantei conform cărora

înregistrarea tardivă a unor facturi transmise cu întârziere de emitent, nu au

denaturant baza impozabilă privind calculul impozitului pe profit aferentă

perioadei în care aceste facturi au fost emise, și implicit că nu a avut

nici o consecință prejudiciată întrucât legiuitorul îngăduie ca închiderea

contului de venituri si cheltuieli să se încheie la sfârșitul exercițiului

financiar, iar la acel moment facturile fiscale erau deja înregistrate în

contabilitatea sa.

Cu

privire la mențiunile de la punctul 5 din Decizia 352/2010 vizând înregistrarea

în evidența contabilă a unor facturi de discount-uri primite de la furnizori, instanța

de fond, contrar susținerilor reclamantei, a apreciat că reducerile acordate de

către SC A. SRL reprezintă reduceri financiare, discounturi, așa cum de altfel

și se menționează pe facturi, și nu reduceri comerciale, motiv pentru care

trebuiau înregistrate în contabilitate ca și venituri.

Prin

urmare nu au fost primite susținerile reclamantei, în sensul că în mod

greșit organul fiscal a pornit de la premisa greșită potrivit căreia

facilitățile acordare de furnizor constituie în realitate rabaturi și nicidecum

discount-uri și că în speță ar fi aplicabile dispozițiile art. 137 alin. (3)

lit. a) din Legea nr. 571/2003 întrucât efectul fiscal a fost nul, în

condițiile în care respectivele dispoziții legale se referă la baza de

impozitare a T.V.A. pentru livrări de bunuri și prestări de servicii în

interiorul țării iar organul de control a constatat diminuarea bazei impozabile

privind calculul impozitului pe profit aferent trim II din 2007.

În ceea

ce privește constatările organelor de control fiscal referitoare la T.V.A., s-a

apreciat că, considerentele reținute mai sus privind impozitul pe profit, rămân

valabile și în privința regimului fiscal al deductibilității T.V.A.

Cât

privește susținerea reclamantei conform cărora, reținerea de către organul

fiscal a faptului că societatea a declarat în mod eronat în deconturile de T.V.A.

sumele înregistrate in jurnalele de vânzare și jurnalele de cumpărare în sensul

diminuării T.V.A. de plată cu suma de 214.220 lei precum și concluziile

raportului de expertiză, s-a apreciat că acestea nu pot fi luate în considerare

întrucât, pe de o parte, între situația T.V.A. în cauză aflată la anexa 16 a R.I.F.

și situația prezentată de către expert există neconcordanțe și, atât expertul

cât și reclamanta nu au justificat în vreun fel declararea în mod eronat în

deconturile de T.V.A. a sumelor înregistrate în jurnalele de vânzare și

jurnalele de cumpărături.

Pe de

altă parte, s-a mai reținut și faptul că, deși expertul a considerat

că diferența suplimentară de declarat este de 72.830 lei și nu 214.220 lei, la

stabilirea acestei sume a avut în vedere și celelalte concluzii ale expertizei

privind înregistrarea în contabilitate a unor documente asupra cărora instanța

s-a pronunțat mai sus în sensul că nu pot fi considerate documente

justificative, înlăturând astfel concluziile expertizei.

În ceea

ce privește încasarea unui avans in baza unei facturi proformă - punctul 8 din

Decizia nr. 352/2010, instanța de fond nu a împărtășit opinia

reclamantei în sensul că organul fiscal a ignorat faptul că diferența dintre T.V.A.

la suma vizată și T.V.A.-ul aferent celor doua facturi emise anterior este de

16.315,82 lei stabilind că această diferență de T.V.A. nefacturată este de

19.164 lei și nu de 2.848,18 lei, întrucât, a apreciat că reclamanta nu a luat

în considerare și faptul că, pentru suma de 120.027,90 lei, nerestituită,

datorează un T.V.A. de 19.164 lei la care s-au adăugat majorările de

întârziere.

Împotriva Sentinței

nr. 236 din 23 noiembrie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș,secția a-II- a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC

M. P. SRL criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în condițiile art. 304

pct. 9 și art.

304

1

C. proc.

civ.

Deși criticile formulate

nu au fost structurate în motive de recurs, Înalta Curte reține că hotărârea fondului

este combătută de recurentă sub următoarele aspecte:

Cu privire la

mențiunile de la pct. 1 din Decizia nr. 352/2010, vizând cheltuielile de

deplasare în sumă de 36.491 lei- pct. 1 alin. (1) și pct. 2.alin. (3) din

R.I.F., reclamanta susține că în mod eronat instanța de fond a

apreciat că nu este îndreptățită să beneficieze de deductibilitate, în

condițiile în care cu ocazia deplasărilor avute în vedere de organul

fiscal, au fost întocmite documente justificative, atât cu privire la locul

deplasării, la scopul acestora, cât și cu privire la persoanele care au

efectuat aceste deplasări, fapt confirmat și prin concluziile raportului

de expertiză întocmit în cauză.

Cu privire la

mențiunile de la pct. 1 alin. (4) din Decizia nr. 352/2010- vizând

majorarea bazei impozabile cu suma de 38.627 lei pct. 1. alin. (4) și pct.

2 alin. (2) din R.I.F., se susține că în mod greșit instanța de

fond și-a însușit opinia organului fiscal în sensul că respectivele

cheltuieli au fost înregistrate în evidența contabilă a reclamantei în

baza unor facturi în xerocopie, omițând a constata că, în realitate, SC M.

P. SRL deține facturile în original.

În acest sens se

susține că în mod eronat prima instanță a înlăturat concluziile

expertului contabil care certifică împrejurarea că i-au fost prezentate

facturile în original.

Referitor la

cheltuielile de sponsorizare consideră recurenta că instanța de fond a dat

o interpretare eronată prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 32/1994,

omițând să constate că între sponsor și beneficiar s-a realizat

acordul de voință. Mai mult, actul normativ evocat nu prevede nici o

sancțiune privind validitatea contractului în situația neredactării

unui contract scris.

Cu privire la

mențiunile de la pct. 1 alin. (6) din Decia nr. 352/2010 vizând cheltuielile

în sumă de 95.418 lei, recurenta susține că în perioada avută în vedere de

organul fiscal, societatea nu a obținut profit, astfel încât, în mod

obiectiv, nu datora impozit pe profit, fiind, ca atare, irelevantă în

speță, deductibilitatea sau nedeductibilitatea unor cheltuieli, care ar fi

majorat cuantumul cheltuielilor totale ale societății în condițiile

în care cheltuielile societății erau deja mai mari decât veniturile

obținute de aceasta.

În aceste

condiții, se arată că în perioada analizată, societatea nu datora

bugetului statului impozit pe profit și, în consecință, nu se poate

pune problema calculului unor majorări de întârziere pentru un asemenea

impozit. Întrucât acest punct de vedere a fost împărtășit și de către

expert, consideră recurenta că se impunea ca instanța de fond să dea

eficiență juridică concluziilor expertului cu privire la acest aspect.

Cu privire la

mențiunile de la pct. 5 din Decizia nr. 352/2010- vizând înregistrarea în

evidența contabilă a unor facturi de discount-uri primite de la furnizori,

recurenta susține că instanța de fond a calificat eronat

discount-urile comerciale acordate, ca fiind reduceri financiare( rabaturi)

asimilabile unor venituri deși prin concluziile raportului de expertiză se

reține că reclamanta nu trebuia să își mărească baza impozabilă

privind calculul impozitului pe profit.

Consideră recurenta

că întregul raționament al organului fiscal pornește de la o premiză

greșită, potrivit căreia facilitățile acordate de furnizorul

menționat constituie, în realitate, conform manifestării de voință a

acestuia, rabaturi și nicidecum discount-uri.

În legătură cu modul

de calcul al T.V.A.-ului suplimentar evidențiat în Anexa nr. 16 a

raportului de inspecție fiscal, recurenta arată că expertul contabil a

concluzionat, prin răspunsul la obiecțiuni că din veniturile efectuate a

rezultat o diferență suplimentară de 72.830 lei și nu de 214.220 lei

cât au reținut organele fiscal în actul de control.

În aceste

condiții susține recurenta că valoarea totală a sumei reprezentând T.V.A.

se impune a fi diminuată cu diferența dintre suma reținută initial

214.220 lei și cea rezultată prin verificările expertului, respectiv suma

de 72.830 lei. Pe cale de consecință și accesoriile aferente acestei

sume ar trebui, în opinia recurentei, reduse corespunzător.

Un ultim aspect

invocat de recurentă este greșita înlăturare a concluziilor expertizei fiscale,

sens în care se susține faptul că deși raportul de expertiză dispus

în cauză nu a fost combătut cu argumente pertinente de către intimate, aceasta

nesolicitând administrarea vreunui alt mijloc de probă pentru a contracara

concluziile expertului desemnat, instanța de fond a preferat să ignore

conținutul și semnificația extreme de clară a expertizei de

specialitate.

instanței de recurs

Examinând cauza prin

prisma motivelor formulate de recurentă și a prevederilor art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, în considerarea

celor ce urmează.

Recurenta

SC M. P. SRL Timiș a

supus controlului de legalitate, în condițiile art. 218 alin. (2) C. proc.

fisc., Decizia nr. 352/2009 din 12 iulie 2010 a D.G.F.P. Mureș prin care,

în cadrul procedurii administrativ fiscale, i s-a respins ca neîntemeiată contestația

formulată pentru suma totală de 545.935 lei, din care 251.745 lei T.V.A.

nedeductibilă, 248.872 lei accesorii aferente T.V.A. și 35.594 lei impozit pe

profit, respectiv 11.724 lei accesorii aferente impozitului pe profit.

În esență, se

reține că, societatea recurentă a fost supusă unei inspecții fiscale parțiale

având ca obiectiv verificarea modului de determinare, evidențiere și

declarare a impozitului pe profit și al taxei pe valoare adăugată datorate

bugetului general consolidate al statului, pentru perioada 1 octombrie 2006-31

august 2009.

Rezultatele

controlului s-au materializat în Raportul de inspecție fiscală încheiat la 5

noiembrie 2009 și în decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare

de plată stabilite de inspecția fiscală 5 noiembrie 2009 ambele emise de D.G.F.P.

Mureș.

În prealabil, Înalta

Curte constată că, din analiza motivelor de recurs, rezultă că recurenta nu mai

reiterează critici privind mențiunile de la punctele 1 alin. (2),și 1

alin. (3), din Decizia nr. 352/2010, achiesând în această privință la

dezlegarea dată de Curtea de apel.

Recursul se

concentrează, așadar, asupra modului în care s-au interpretat și aplicat o

serie de dispoziții din Legea nr. 571/2003 și, implicit, asupra realității

și corectitudinii înregistrării unor operațiuni economice din perspectiva

impozitului pe profirt și implicit a T.V.A., mai ales că raționamentul judecătorului

fondului a fost diferit de cel expus de expert în raportul de expertiză

contabilă încuviințat în cauză.

În acest context,

analizând criticile recurentei, care reprezintă de fapt o reiterare a motivelor

de fapt și de dret expuse atât în fața instanței de fond cât

și în procedura administrativă, și nu o veritabilă critică adusă

hotărârii recurate, Înalta Curte constată, în prealabil, faptul că prima instanță

a verificat punctual toate motivele de fapt și de drept ale acțiunii judiciare,

ajungând la concluzia că actele administrativ fiscale atacate sunt legale.

Această concluzie este

corectă, ea fiind adoptată și de instanța de control judiciar.

Răspunzând, însă, în

concret criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reține următoarele:

3.1 Referitor la

nedeductibilitatea la calculul profitului impozabil a unor cheltuieli de cazare

și transport în țară și străinătate în sumă de 36.491 lei,

și T.V.A. aferentă în sumă de 1.214 lei, pe motivul lipsei unor documente

justificative care să ateste fără echivoc unde, în ce scop și de către

cine au fost efectuate respectivele deplasări.

Recurenta a susținut

că atât documentele depuse la dosar cât și concluziile expertizei contabile

atestau dreptul său la deductibilitate, la calculul impozitului pe profit,

precum și a T.V.A. aferentă, cheltuielile de cazare și transport în

țară și străinătate, efectuate în perioada de referință, fiind

greșită concluzia instanței cum că nu s-a dovedit realitatea efectuării

respectivelor cheltuieli.

Instanța de fond a apreciat

în mod corect că înscrisurile depuse la dosar, nu pot justifica caracterul

deductibil al respectivelor cheltuieli, fie pentru că nu sunt însoțite de

toate înscrisurile aferente fie prezintă o serie de vicii de natură a afecta

realitatea respectivelor cheltuieli fie nu s-a dovedit că au fost efectuate în

scopul realizării de venituri impozabile.

Astfel, față de

dispozițiile art. 21 alin. (1) și alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003,

în cauză nu este contestat de plano caracterul deductibil al unor astfel de

cheltuieli ci problema aflată în discuție este, caracterul de document

justificativ, în sensul pct. 2 alin. (2) din Ordinul M.E.F. nr. 1850/2004, a

înscrisurilor prezentate de recurentă, în susținerea caracterului

deductibil al respectivelor cheltuieli și implicit incidența

dispozițiilor art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003.

Este de necontestat

faptul că pentru a beneficia de deductibilitatea unor cheltuieli de cazare

și transport în țară și străinătate, efectuate de salariați

și administratori, în condițiile art. 21 alin. (1) și alin. (2) lit.

e) din Legea nr. 571/2003, trebuie să se dovedească, cu documente justificative

valabil încheiate, atât realitatea și efectivitatea respectivelor

cheltuieli cât și faptul că, cheltuielile au fost efectuate în scopul

realizării de venituri impozabile.

Prin urmare, pentru a

se putea justifica caracterul deductibil al unor cheltuieli de transport sau de

cazare, nu este suficient ca acestea să figureze numai generic înscrise în

ordine de deplasare( ex. deplasare în interes de serviciu) și facturi

fiscale, ci trebuie să se dovedească cu documente valabil încheiate/întocmite,

atât realitatea cât și scopul respectivelor cheltuiele.

În urma analizei

judicioase a tuturor înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, judecătorul

fondului a concluzionat corect că în cauză nu s-a dovedit că serviciile de

transport și cazare au fost efectuate de salariații societății

în scopul realizării de venituri impozabile, în condițiile în care

documentele justiticative încheiate nu reflectau conținutul minimal

obligatoriu de informații impus de normelor legale în materie; astfel, a

constatat fie inadvertențe între documentele care atestau efectuarea

cheltuielile de transport( alte destinații și alte persoane decât

cele înscrise în ordinele de deplasare studiate) fie deficiențe în

întocmirea documentelor de transport de natură a crea îndoieli referitoare la

realitatea și efectivitatea respectivelor cheltuieli.

Totodată, în

condițiile în care nu au fost depuse la dosar documente din care să

rezulte scopul deplasărilor nu s-a dovedit în cauză faptul că respectivele

cheltuieli de transport au fost efectuate în scopul realizării de venituri

impozabile.

Recurenta nu a

contrazis în mod credibil și nu a prezentat nici un fel de argumente noi sau

aparent valabile care să contrazică cele stabilite de instanța de fond privind

nedeductibilitatea respectivelor cheltuieli, așa încât această critică

este, în concluzie, nefondată.

3.2 Cu privire la

majorarea bazei impozabile a impozitului pe profit cu suma de 38.627 lei și

deducerea T.V.A. în sumă de 7.130 lei, problema supusă analizei vizează

deductibilitatea unor sume reprezentând contravaloarea diferitelor prestări de

servicii înregistrate în evidența contabilă în baza unor facturi în copie

cât și înregistrarea în evidența contabilă de două ori a

aceluiași document justificativ( atât pe baza facturii în copie cât

și pe baza exemplarului original).

Sub acest aspect recurenta,

în acord cu concluziile raportului de expertiză susține că respectivele

sume sunt deductibile fiscal atât în ceea ce privește impozitul pe profit

cât și T.V.A.-ul aferent, întrucât respectivele înregistrări s-au făcut în

baza unor facturi în original, care nu au putut fi prezentate organelor de

control datorită lipsei de rol activ al acestora.

Nu poate fi

reținută lipsa de diligență a organelor de control fiscal, în sensul

invocat de recurentă, în condițiile în care pe parcursul soluționării

contestației administrative, în conformitate cu prevederile pct. 9.alin. (9)

din Instrucțiunile pentru aplicarea Titlului 9 C. proc. fisc., s-a

efectuat la sediul societății o reverificare a situației facturilor

despre care în R.I.F. s-a făcut mențiunea că sunt deținute în copie,

iar în raport cu suma totală calculată în baza facturilor prezentate în

original,(18.469,3lei) a fost admisă contestația(pct. nr. 2 din Decizia nr.

352/2009 din 12 iulie 2010) și pe cale de consecință obligațiile

fiscale stabilite prin decizia de impunere contestată( Decizia nr. 992/2009) au

fost diminuate în mod corespunzător, respectiv cu suma de 1.566 lei

reprezentând impozit pe profit și 465 lei reprezentând majorări de

întârziere aferente, precum și 1.240 lei- T.V.A. și 270 lei majorări

de întârziere aferente T.V.A.

Totodată, nici

recurenta și nici expertul contabil, care s-a limitat doar la a afirma că

i s-au prezentat exemplarele originale ale facturilor la care se face referire

în RIF, nu au prezentat în instanță probe credibile, în dovedirea celor

susținute și nici nu au justificat, situația fiscală a facturii dublu

înregistrată atât în jurnalul de cumpărături aferent lunii martie 2007, cât

și în cel aferent lunii apreilie 2007, așa încât în mod justificat,

instanța de fond a avut rezerve în legătură cu existența exemplarului

original al respectivelor facturi, cu atât mai mult cu cât acestea nu au fost

prezentate organelor fiscale cu ocazia reverificărilor efectuate la sediul

societății recurente.

Prin urmare, în mod

corect a apreciat judecătorul fondului, asupra caracterului nedeductibil, atât

în ceea ce privește impozitul pe profit cât și T.V.A., al sumelor

pentru care nu s-a dovedit că au fost înregistrare în evidența contabilă a

societății recurente în bază exemplarelor originale ale unor facturi

fiscale emise de furnizori.

3.3 Cu privire la majorarea

bazei impozabile a impozitului pe profit cu suma de 500 lei, reprezentând

cheltuieli de sponsorizare în baza chitanței din 5 octombrie 2007, în mod

corect instanța de fond a interpretat dispozițiile art. 1 alin. (2)

din Legea nr. 32/2004, în sensul că forma scrisă este impusă ad validitatem

și nu ad probaționem cum în mod greșit susține recurenta.

De fapt atitudinea

recurentei este confusă pe acest aspect în condițiile în care prin motivele

de recurs critică opinia instanței de fond referitoare la obligativitatea

încheierii contractelor de sponsorizare în formă scrisă, în condițiile în

care în raportul de expertiză se vorbește de existența unui contract

de sponsorizare în formă scrisă (contractul din 5 octombrie 2007).

Câtă vreme, însă

respectivul contract de sponsorizare nu a fost anezat raportului de expertiză,

în mod corect instanța de fond a avut dubii în legătură cu existența

respectivului contract la data înregistrării în contabilitate a sumelor

aferente.

Cu privire la suma de

18.483 lei aferentă contractului de sponsorizare din 3 martie 2008, în mod

corect instanța de fond a reținut încălcarea dispozițiilor art. 21

alin. (4) lit. p) din Legea nr. 571/2003, în condițiile în care societatea

recurentă a dedus la calculul profitului impozabil cheltuielile de

sponsorizare, în loc să procedeze la scăderea acestor sume din impozitul pe

profitul datorat.

3.4 Cu privire la

majorările de întârziere aferente impozitului pe profit sumei de 95.814 lei,

sunt neîntemeiate criticile recurentei, în condițiile în care majorările

de întârziere au fost calculate doar pentru perioada în care societatea a

înregistrat profit impozabil, respectiv pentru perioada 25.07-25 octombrie 2008,

în condițiile în care societatea a înregistrat pierderi doar în trimestrul

I și III 2008, iar în trimestrul II al anului 2008 societatea a

înregistrat profit impozabil, ceea ce justifică perioada pentru care s-au

calcupat majorările de întârziere.

Sunt lipsite de

suport legal concluziile expertului contabil, în sensul că înregistrarea în

evidența contabilă a sumei evidențiate în contractul din 7 martie 2008,

nu a influențat fiscal venitul impozabil, în condițiile în care baza

impozabilă determinată de societate pentru trimestrul I 2008 a fost diminuată

cu suma de 95.418 lei, pentru trimestrul II a fost majorată cu suma de 88.175

lei, iar pentru trimestrul III a fost majorată cu suma de 7.243 lei, ceea ce

justifică calculul majorărilor de întârziere aferente impozitului pe profit,

iar impozitul pe profit se calculează și se achită trimestrial sub

sancțiunea plății unor majorări de întârziere.

3.5 Cu privire la

înregistrarea cu întârziere în evidența contabilă a unor venituri, cu

consecința calculării și înregistrării eronate a impozitului pe

profit în cadrul trimestrelor.

Față de

dispozițiile pct. 214 din Ordinul M.F.P. nr. 1752/2005, recurenta avea

obligația de a înregistra veniturile în contabilitate în momentul predării

bunurilor către cumpărător, al livrării lor pe baza facturii sau în alte

condiții prevăzute în contract, care atestă transferul dreptului de

proprietate asupra bunurilor respective către clienți.

Totodată, potrivit art.

25 din Legea nr. 571/2003 contribuabilii au obligația de a plăti impozitul

pe profit trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare

trimestrului pentru care se calculează impozitul.

În acest context,

este lipsită de temei susținerea recurentei în sensul că înregistrarea

tardivă a facturilor nu a avut nici o consecință prejudiciantă în raport

cu prevederile exprese ale legii, în condițiile în care profitul impozabil

și impozitul pe profit sunt calculate și înregistrate trimestrial,

iar contribuabilii au obligația de a plăti impozitul pe profit, până la

data de 25 inclusiv a primei luni următoare trimestrului pentru care se

calculează impozitul, sub sancțiunea plății de penalități de

întârziere și majorări de întârziere, potrivit art. 115 și respectiv art.

116 din O.G. nr. 92/2003.

Așadar, în mod

corect, instanța de fond a apreciat, în acord cu organele fiscale, că

recurenta datorează majorări de întârziere pentru perioada cuprinsă între

termenul de scadență a impozitului pe profit aferent perioadei cuprinse

între termenul de scadență al impozitului pe profit aferent perioadei în

care facturile au fost emise și până la termenul de scadență al

impozitului pe profit aferent perioadei în care unitatea a înregistrat aceste

facturi.

3.6 Cu privire la

înregistrarea în evidența contabilă a unor facturi de discount-uri primite

de la furnizori, cu consecința majorării bazei impozabile privind calculul

impozitului pe profit aferent trimestrului II 2007, cu suma de 45.242 lei, în

mod corect instanța de fond a apreciat că societatea recurentă avea

obligația de a înregistra discount-urile acordate prin facturile din 30

iunie 2007, de SC A.C. SRL Târgu Mureș, ca fiind venituri financiare, în

sensul prevederilor pct. 213 lit. g) din Ordinul M.F.P. nr. 1752/2005, cu

aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003

Prevederile art. 137 alin.

(3) lit. a) din Legea nr. 571/2003 nu sunt incidente în cauză, întrucât acestea

se referă la baza de impozitate a T.V.A. adăugată pentru livrări de bunuri

și prestări de servicii efectuate în interiorul țării, iar

constatările organelor de inspecție fiscală se referă la faptul că prin

neînregistrarea discounturilor primite de la SC A.C. SRL, în sumă de 45.242

lei, societatea a diminuat cu această sumă baza impozabilă privind calculul

impozitului pe profit aferent trimestrului II 2007.

Prin urmare, cum

veniturile financiare, în sensul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003,

cuprind și veniturile din discont-uri primite în urma unor reduceri

financiare, în mod corect organele fiscale au majorat baza impozabilă privind

calculul impozitului pe profit aferent trimestrului II pe 2007 cu suma de

45.242 lei.

3.7 Referitor la

modul de declarare al T.V.A. de plată, instanța de fond a constatat în mod

corect că recurenta, prin modul greșit, în care a calificat o serie de

operațiuni economice, a întocmit o serie de documente justificative sau a

interpretat dispozițiile legale în materie, a întocmit în mod defectuos,

cu încălcarea dispozițiile art. 156

2

alin. (2) din Legea nr. 571/2003,

deconturile de T.V.A., aferente sumelor înregistrate în evidențele

contabile, în perioada 1 martie 2007-31 august 2009, depuse la A.F.P.Tg.

Mureș, cu consecința diminuării T.V.A. de plată cu suma totală de

214.220 lei.

În mod corect

judecătorul fondului nu și-a însușit opinia expertului, în sensul că

diferența de T.V.A. nedeclarată de societate este de 72.830 lei și nu

de 214.220 lei, în condițiile în care, din analiza înscrisurilor aflate la

dosarul cauzei a reținut o altă stare de fapt fiscal decât cea redată în

concluziile raportului de expertiză contabilă.

De altfel,

susținerile recurentei referitoare la faptul că organele de control nu au

ținut cont de regularizările efectuate de societate în perioada de

referință, au determinat o reverificare a modului de determinare al T.V.A.

în sumă de 214.220 lei, și au primit un răspuns pe deplin justificat prin

procesul-verbal din 5 mai 2010, în procedura administrative de soluționare

a contestației.

Ca urmare, Înalta

Curte observă că nu există elemente care să conducă la concluzia că organul

fiscal nu ar fi apreciat corespunzător relevanța stării de fapt fiscale, în

sensul art. 6 C. proc. fisc., în contextul în care contribuabilul însuși nu

este în măsură să prezinte o explicație punctuală coerentă asupra neregulilor identificate

cu prilejul controlului.

3.8 Referitor la expertiza

efectuată în cauză

Expertiza contabilă

dispusă potrivit art. 201 alin. (1) C. proc. civ. a avut rolul de a oferi

instanței, doar o opinie de specialitate cu privire la impozitul pe profit,

taxa pe valoarea adăugată cu dobânzile și penalitățile de întârziere aferente

datorate de reclamantă și este firesc ca în condițiile în care această probă nu

se corelează cu înscrisurile depuse la dosar, judecătorul fondului să nu fi

valorificat concluziile expertizei în fundamentarea soluției pronunțată,

analizând raportul de drept fiscal în ansamblul său și exprimând detaliat

motivele de fapt și de drept pentru care, în dezacord cu concluziile

expertului, a conchis asupra legalității actele emise de autoritățile

fiscale.

Prima instanță a

reținut corect că expertiza contabilă efectuată în cauză, nu a fost concludentă,

pentru că interpretarea pe care expertul a dat-o normelor aplicabile cauzei nu

concordă cu situația de fapt pe care instanța de fond a regăsit-o în urma

analizei înscrisurilor depuse de către reclamantă în susținerea

acțiunii promovate.

În plus, Înalta Curte

mai observă și caracterul imprecis al concluziilor formulate, în

condițiile în care expertul s-a limitat la a face o serie de

afirmații fără a indica și suportul legal sau faptic al acestora.

Astfel, este lesne de observant caracterul eliptic al concluziilor formulate de

expert, cu efect direct asupra caracterului științific al expertizei

efectuate în fața instanței de fond, ca și faptul că nu au fost

depuse, în anexă, înscrisurile despre care se afirmă că au fost prezentate de

societatea recurentă.

Conchizând, Înalta

Curte constată că raportul juridic fiscal a fost corect examinat de Curtea de

apel, neexistând motive pentru modificarea ori casarea sentinței atacate,

așa încât, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul declarant în cauză,

urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC M.P. SRL împotriva Sentinței nr. 236 din 23 noiembrie 2011

a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a-II-a civilă, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 februarie 2013.