ÎCCJ, Decizia nr. 30/2013

Asupra cererii de recurs de față;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din 18 ianuarie 2013, pronunțată în dosarul nr. 4305/2/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală, investită cu

soluționarea

recursurilor declarate, printre alții, de inculpatul I.M. împotriva deciziei penale nr. 356/A din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, Secția a II-a Penală, a dispus respingerea cererii formulată de recurentul intimat inculpat I.M. de sesizare a Curții Constituționale vizând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 248

1

C. pen. prin raportare la art. 246 C. pen., excepția fiind inadmisibilă.

La termenul de judecată din 18 ianuarie 2013 inculpatul I.M., prin apărător ales, a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale vizând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 248

1

C. pen. prin raportare la art. 246 C. pen., întrucât aceste dispoziții legale intră în contradicție flagrantă cu art. 24 alin. (1) din Constituția României care garantează dreptul la apărare.

În motivarea cererii scrise, prin care s-a solicitat sesizarea Curții Constituționale, s-au arătat următoarele:

Dreptul la apărare este un concept larg, care conferă tuturor celor aflați în raporturi de contradictorialitate cu legea penală, posibilitatea obiectivă de a-și formula apărări în legătură cu legi sau texte de lege, clare și previzibile (lex certa) sau de a intui consecințele faptelor lor, în situația în care ar încălca textele de lege, adică de a anticipa efectele încălcărilor, astfel încât să-și regleze conduita în raporturile cu legea.

În consonanță cu cele de mai sus, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat în cauza Kokkinakis contra Greciei din 25 mai 1993 ca statele membre au obligația de a asigura definirea fiecărei infracțiuni, prin lege, consacrând, dacă mai era nevoie, principiul legalității incriminării, iar in conformitate cu art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 (drept intern), "textul legislativ trebuie sa fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce", iar potrivit art. 36 din aceeași lege, "actele normative trebuie sa fie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc".

Textul art. 248

1

C. pen., având denumirea marginală "Abuzul în serviciu în forma calificată" prevede că "dacă faptele prevăzute în art. 246, 247 și 248 au avut consecințe deosebit de grave, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani si interzicerea drepturilor, art. 146 C. pen. cu denumirea marginală "Consecințe deosebit de grave" prevede ca "Prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 200 000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art. 145 ori altei persoane fizice sau juridice".

Cele două texte incidente statuează, pe de-o parte, o normă incriminatoare separată față de dispozițiile art. 246-248 cu denumirea marginală "Abuzul în serviciu în forma calificată", iar pe de altă parte, că singurul criteriu pentru forma calificată sunt consecințele deosebit de grave ale rezultatului faptelor prevăzute în art. 246-248 C. pen., precum și definiția dată de legiuitor termenului de "consecințe deosebit de grave" în art. 146 C. pen.

Astfel fiind, consecințele deosebit de grave avute în vedere de art. 248

1

nu pot fi stabilite decât în consonanță strictă cu definiția dată în art. 146 C. pen., astfel încât să fie pe deplin aplicabil principiul legalității incriminării, excluzându-se în acest fel orice apreciere a judecătorului în legătură cu rezultatul infracțiunilor prevăzute în art. 246-248 C. pen.

În demonstrația lipsei clarității și previzibilității art. 248

1

prin raportare la art. 246 C. pen. - texte în legătură cu care inculpatul I.M. justifică un interes în ridicarea excepției de neconstituționalitate - dar și prin raportare la art. 247 C. pen. este necesară o interpretare sistematică a textelor care incriminează abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246 C. pen.); abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 247 C. pen.); abuzul în serviciu contra intereselor publice (art. 248 C. pen.) și, în fine, neglijența în serviciu (art. 249 C. pen.).

Interpretarea sistematică a acestor texte de lege, conduce la o primă concluzie și anume aceea că în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 246, 248 și 249 C. pen., elementul material al infracțiunii, ca și componentă a laturii obiective, este identic și constă în îndeplinirea sau neîndeplinirea unui act ori în îndeplinirea în mod defectuos a acestuia, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu și că diferența dintre ele o dau, pe de-o parte, valorile sociale apărate, - diferite în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 246 și 248 C. pen. - dar înglobate în art. 249 C. pen., iar pe de altă parte, rezultatele în mod expres prevăzute de textele legale.

Astfel, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., rezultatul activității infracționale este cauzarea unei vătămări intereselor legale ale unei persoane, iar în cazul infracțiunii prevăzute de art. 248 C. pen., rezultatul este alternativ sau concomitent și constă într-o tulburare însemnată adusă bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 C. pen. sau într-o pagubă patrimoniului acesteia. În fine, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 249 C. pen., rezultatul cerut de textul incriminator pentru ca fapta săvârșită din culpă să fie prevăzută ca infracțiune este fie cel arătat în art. 248 C. pen., fie o vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane, acest din urmă rezultat fiind identic cu cel de la art. 246 C. pen. prin formulare, însă diferit prin gravitate.

În aceste condiții, se constată că atunci când legiuitorul a dorit să incrimineze un anumit tip de rezultat, și anume paguba cauzată unei autorități publice sau unei unități la care se referă art. 145 C. pen. ori altei persoane juridice sau fizice, - termeni ce se regăsesc ad literam în art. 146 C. pen. - a făcut-o în textul de la art. 248 C. pen. sau în alte texte cum ar fi cel de la art. 215 C. pen. (art. 215 alin. (5) C. pen. chiar incriminează înșelăciunea cu consecințe deosebit de grave).

Deosebit de rezultatul prevăzut în art. 248 C. pen. este cel prevăzut în art. 246 C. pen., care incriminează cauzarea unei vătămări intereselor legale unei persoane, rezultat care nu face obiectul definițiilor date de art. 146 C. pen.

Așa fiind, și luând în considerare și textul de la art. 249 C. pen., care consacră rezultatul infracțiunii ca fiind atât cel prevăzut în art. 248 C. pen., cât și cel prevăzut în art. 246 C. pen. - într-o formă mai gravă, prin folosirea sintagmei "vătămare importantă" - se constată că paguba nu este una și aceeași cu vătămarea intereselor legale și că acest din urmă concept nu poate să înglobeze, cât de general ar fi el, paguba, așa cum în mod greșit, în opinia apărării, s-a statuat în practica judiciară, dar și în decizia penală nr. 356/A din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București.

Dacă instanța de contencios constituțional va primi considerentele de mai sus, este evident că va statua prin decizie că dispozițiile art. 248

1

C. pen. prin raportare la art. 246 C. pen. și art. 146 C. pen. sunt neconstituționale, pentru că încalcă grav dreptul la apărare al celor acuzați de săvârșirea acestei infracțiuni, în condițiile în care textul este neclar și imprevizibil.

Caracterul neclar și imprevizibil al textului este dat de lipsa unei definiții legale a consecințelor deosebit de grave în raport cu rezultatul cerut de textul de la 246 C. pen. și anume cauzarea vătămării intereselor legale ale unei persoane, mai ales în condițiile în care legiuitorul, atunci când a vrut să o facă, gradual a prevăzut un rezultat identic, dar diferit în gravitate, la art. 249 C. pen. prin sintagma vătămarea importantă a intereselor legale ale unei persoane.

De altfel, se constată că și textul de la alin. (2) al art. 249 C. pen. este neconstituțional în măsura în care stabilește o pedeapsă mai gravă, în raport cu alin. (1), în considerarea consecințelor deosebit de grave ale faptei de la alin. (1), care prevede între rezultate și vătămarea importantă a intereselor legale ale unei persoane.

Logic, din interpretarea dispozițiilor art. 246, 249 alin. (1) și (2) C. pen., în raport cu rezultatul prevăzut de textele incriminatoare, se constată că există o ierarhie a gravității acestuia și anume vătămarea intereselor legale ale unor persoane (art. 246 C. pen.), vătămarea importantă a intereselor legale ale unei persoane (art. 249 alin. (1) C. pen.) și, în fine, un alt rezultat nedefinit în art. 146 C. pen., dar care atrage o pedeapsă mult mai gravă, pentru că vătămarea intereselor legale ale unei persoane, atunci când îmbracă forma consecințelor deosebit de grave, este pedepsită cu o pedeapsă mult mai gravă în conformitate cu art. 249 alin. (2) C. pen.

Incoerența legislativă, neclaritatea și imprevizibilitatea textelor de lege care incriminează faptele de abuz în serviciu prin raportare la consecințele deosebit de grave ale rezultatelor cerute de textele incriminatoare, îmbracă forma absolutului în ceea ce privește rezultatul prevăzut în art. 247 C. pen. (abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi) în oricare dintre variantele normative, de vreme ce în conformitate cu art. 248

1

C. pen. și această formă a abuzului poate îmbrăca forma calificată, prin consecințele deosebit de grave ale rezultatului.

S-a mai susținut că judecătorul nu poate nici să interpreteze, nici să aprecieze conceptul de consecințe deosebit de grave, de vreme ce legiuitorul a înțeles să-l definească în mod precis în art. 146 C. pen., dar insuficient, apreciază apărarea prin raportare la rezultatul prevăzut în art. 246, 249 și mai ales 247 C. pen., astfel încât în cauză nu sunt aplicabile considerentele din decizia dată în cauza Hertel contra Elveției sau în cauza Wingrove contra Marii Britanii, în care admite că legea nu trebuie să fie însoțită de certitudini absolute; că practica poate să statueze interpretări și că o lege care atribuie o putere de apreciere nu contravine în principiu acestei exigențe. Ar fi fost așa dacă nu erau definite consecințele deosebit de grave în art. 146 C. pen., iar gravitatea faptelor de abuz în serviciu ar fi rămas la aprecierea exclusivă a magistratului judecător în toate cazurile, fără excepție. Or, de vreme ce legiuitorul a înțeles să definească termenul de consecințe deosebit de grave, atrage după sine concluzia că textul care consacră definiția nu este susceptibil de interpretări, în măsura în care sunt prevăzute expres consecințele deosebit de grave și că nici nu suportă adăugiri făcute de magistratul pus numai să-l aplice, căruia de altfel îi este interzis să adauge la lege, chiar și prin aprecieri necesare.

Analizând solicitarea formulată de către recurentul inculpat prin apărătorul său, Înalta Curte a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legal:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și (3), instanța în fața căreia s-a invocat excepția respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Acest text de lege instituie o obligație în sarcina instanței de a verifica legalitatea excepției de neconstituționalitate invocate înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituțional al acesteia.

Instanța de judecată în fața căreia s-a invocat o excepție de neconstituționalitate nu are competența examinării acesteia, ci se limitează exclusiv la analizarea pertinenței excepției, în sensul constatării existenței unei legături cu soluționarea cauzei, în orice fază a procesului și oricare ar fi obiectul acestuia, precum și a îndeplinirii celorlalte cerințe legale.

În cauză, excepția de neconstituționalitate invocată, privind dispozițiile art. 248

1

C. pen. prin raportare la art. 246 C. pen. vizează texte de lege care sunt în vigoare și nu s-au constatat anterior, printr-o decizie a Curții Constituționale, că sunt neconstituționale.

Referitor la condiția de admisibilitate - dispoziția legală a cărei neconstituționalitate a fost invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei -, aceasta vizează incidența prevederii legale asupra soluției ce se va pronunța în cauza dedusă judecății, adică asupra obiectului procesului penal aflat pe rolul instanței judecătorești și a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată.

Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepții de neconstituționalitate impune justificarea unui interes de către autorul cererii. Stabilirea acestui interes se face de către instanță, pe calea verificării pertinenței excepției, în raport cu procesul în care a intervenit și a efectului pe care decizia Curții Constituționale o produce în soluționarea procesului principal, respectiv asupra conținutului hotărârii ce se va pronunța în cauză.

Dacă cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu, pe cale de consecință, irelevanța este situația în care o excepție de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată.

Față de motivele invocate în scris și susținute oral în fața instanței de către autorul excepției, instanța a reținut că modificarea legii organice a adus o nuanțare a condiției relevanței, aceasta apărând ușor atenuată, deoarece ea nu mai prezintă o relație de dependență între dispoziția atacată și soluționarea cauzei, ci o simplă ”legătură” între acestea.

Noțiunea de relevanță este subsumată ideii de interes al părții de a invoca excepția de neconstituționalitate, însă această noțiune nu a fost definită în jurisprudența Curții Constituționale; cu toate acestea, există o serie de elemente care influențează aprecierea relevanței unei excepții de neconstituționalitate, un astfel de element fiind caracterul material sau procesual al normei contestate.

Din această perspectivă, instanța este chemată, în egală măsură, să verifice și legalitatea excepției de neconstituționalitate a unei norme procedurale aplicabile procedurii de soluționare a cauzei, dacă excepția a fost invocată într-un moment al procesului în care relevanța sa să poată fi apreciată pe baza stării de fapt și a probelor administrate.

În ceea ce privește dreptul subiectiv de a invoca o excepție de neconstituționalitate, acesta nu are un caracter absolut, ci trebuie exercitat în condițiile și în limitele stabilite de lege (cu bună-credință), cu respectarea scopului legii și nu pentru a se încerca denaturarea sau a se împiedica aplicarea unei instituții ori a unei norme legale.

Examinând prin prisma dispozițiilor legale menționate cererea formulată de recurentul inculpat I.M., Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală a constatat că nu este îndeplinită raportat la excepția de neconstituționalitate invocată, ultima condiție, aceea că dispoziția din lege a cărei neconstituționalitate este invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Recurentul inculpat I.M. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 248

1

C. pen. cu referire la art. 246 C. pen. în raport cu dispozițiile art. 24 alin. (1) din Constituția României, susținând că art. 248

1

C. pen. prin raportare la art. 246 C. pen. este neconstituțional, întrucât se află în contradicție flagrantă cu dreptul la apărare consacrat de art. 24 alin. (1) din Constituție; s-a arătat că cele două texte incidente statuează, pe de-o parte, o normă incriminatoare separată față de dispozițiile art. 246-248 cu denumirea marginală "Abuzul în serviciu în formă calificată", iar pe de altă parte, că singurul criteriu pentru forma calificată sunt consecințele deosebit de grave ale rezultatului faptelor prevăzute în art. 246-248 C. pen., precum și definiția dată de legiuitor termenului de "consecințe deosebit de grave" în art. 146 C. pen.; astfel fiind, consecințele deosebit de grave avute în vedere de art. 248

1

nu pot fi stabilite decât în consonanță strictă cu definiția dată în art. 146 C. pen., astfel încât să fie pe deplin aplicabil principiul legalității incriminării, excluzându-se în acest fel orice apreciere a judecătorului în legătură cu rezultatul infracțiunilor prevăzute în art. 246-248 C. pen., ceea ce contravine prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituția României.

Textele de lege invocate ca fiind neconstituționale de către recurentul inculpat și care critică practic textele de lege ce au stat la baza condamnării inculpatului, texte care în varianta în care sunt reglementate în prezent în opinia sa îi creează o situație defavorabilă și care dacă ar fi modificate prin admiterea excepției ar putea determina achitarea sa prin intervenirea prescripției, nu au în opinia Înaltei Curți, legătură cu obiectul cauzei, prin excepțiile invocate tinzându-se practic, la modificarea legii, atribut care este de competența exclusivă a legiuitorului.

Toate motivările și susținerile recurentului inculpat vizează practic apărări ce țin de soluționarea pe fond a excepției invocată, așa încât Înalta Curte, raportat strict la competențele pe care le are în momentul în care este investită cu soluționarea unei astfel de excepții urmează a nu le analiza.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că dispozițiile art. 248

1

C. pen. prin raportare la art. 246 C. pen. a căror neconstituționalitate a fost invocată, nu au legătură cu soluționarea cauzei, neavând relevanță față de starea de fapt incidentă în speță sau față de probele administrate, dispoziția legală stabilind în sarcina instanței doar obligativitatea analizei hotărârii prin prisma cazurilor de casare invocate ca fiind incidente în cauză.

Împotriva acestei încheieri recurentul intimat inculpat I.M. a formulat cerere de recurs.

Examinând cererea de recurs, Înalta Curte constată că este nefondată și va fi respinsă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că încheierea atacată este legală și temeinică și, pe cale de consecință, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de inculpat este inadmisibilă.

Examinând excepția invocată de recurentul intimat inculpat I.M., Înalta Curte constată că nu este îndeplinită una dintre cerințele cumulative impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că excepția de neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Înalta Curte constată că, prin excepția invocată, inculpatul pretinde că art. 248

1

C. pen. prin raportare la art. 246 C. pen. ar contraveni prevederilor constituționale - art. 24 alin. (1) din Constituția României care garantează dreptul la apărare -, prin argumente care țin de tehnica legislativă, referitoare la termenii și expresiile folosite de legiuitor, care potrivit susținerilor inculpatului nu ar avea un înțeles clar, ci ambiguu.

Se mai susține de către inculpat că dispozițiile art. 248

1

C. pen. prin raportare la art. 246 C. pen. și art. 146 C. pen. sunt neconstituționale, pentru că încalcă grav dreptul la apărare al celor acuzați de săvârșirea acestei infracțiuni, în condițiile în care textul este neclar si imprevizibil, prin lipsa unei definiții legale a consecințelor deosebit de grave în raport cu rezultatul cerut de textul de la art. 246 C. pen.

Or, folosirea acestor termeni și expresii nu are legătură cu soluționarea cauzei, așa cum a motivat prima instanță.

Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a inculpatului, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză, unde, pe baza acestui text nu se creează o încălcare a principiului legalității incriminării, ci se uzează de tehnici legislative, precum normele de trimitere.

Pentru considerentele ce preced, constatându-se că, în cauză, recursul declarat de recurentul intimat inculpat I.M. împotriva încheierii din 18 ianuarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală în dosarul nr. 4305/2/2010, este nefondat, cererea de recurs va fi respinsă, ca atare, potrivit art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul intimat inculpat I.M. împotriva încheierii din 18 ianuarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală în dosarul nr. 4305/2/2010.

Obligă recurentul intimat inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 februarie 2013.