ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5733/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5733/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 28 mai 2009,

înregistrată pe rolul Tribunalului Bucuresti, sectia a III-a civilă,

reclamantele SC E.I.E.L.I. SRL au chemat în judecată pe pârâtele SC A.H. SRL și

SC A. SA, solicitând instanței de judecată să dispună următoarele:

pârâtelor la încetarea imediată a editării, importului, achiziționării și a

comercializării sub orice formă, inclusiv distribuirea, difuzarea sau orice

altă transmitere a dreptului de proprietate sau predare către terți a romanului

„E.O.” de G.C., sub sancțiunea amenzii civile în cuantum de 50 lei pe zi de

întârziere, în temeiul art. 580

3

C. proc. civ.;

circuitul comercial a exemplarelor romanului „E.O.” de G.C., sub sancțiunea

amenzii civile în cuantum de 50 lei pe zi de întârziere, în temeiul art. 580

3

C. proc. civ.;

pârâtelor să pună la dispoziția bibliotecilor județene și a sucursalelor

acestora, cu titlu gratuit, în scopuri necomerciale, a tuturor exemplarelor din

romanul „E.O.” de G.C., pe care le-au editat ori la distribuirea cărora au

participat, care se află în deținerea lor, sunt sechestrate sau retrase din

circuitul comercial, cu aplicarea pe prima copertă interioară a fiecărui

exemplar a unei ștampile cu inscripția clară, scrisă în caractere majuscule,

având dimensiunea de cel puțin 12 puncte tipografice (0,5 cm): „Exemplar

distribuit cu titlu gratuit la cererea Editura Intact și Editura Litera

International, în vederea respectării drepturilor de autor și a cărții ca act

de cultură”, sub sancțiunea amenzii civile în cuantum de 50 lei pe zi de

întârziere, în temeiul art. 580

3

C. proc. civ.;

pârâtelor, sub sancțiunea amenzii civile în cuantum de 50 Lei pe zi de

întârziere, în temeiul art. 580

3

C. proc. civ., la comunicarea de

informații cu privire la: tirajul romanului „E.O.” de G.C., astfel cum acesta

este editat și/sau comercializat de către pârâte în cadrul colecției „100 de

cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă”; contractul încheiat de către

pârâte cu societatea italiană Grafica Veneta în scopul tipăririi exemplarelor

din roman; informații referitoare la numărul exemplarelor vândute din romanul

menționat; lista distribuitorilor prin intermediul cărora s-a realizat punerea

efectivă pe piață a romanului; veniturile obținute de pârâte din

comercializarea acestei opere; oricare alte informații privind editarea și

distribuirea romanului „E.O.”, profitul obținut de pârâte prin aceste

operațiuni și prejudiciul cauzat reclamantelor.

pârâtelor la plata sumei de 200.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru

acoperirea prejudiciului material suferit de către reclamante ca urmare a

editării și distribuirii neautorizate a romanului „E.O.” de G.C., din care

100.000 lei vor fi plătiți reclamantei SC E.L.I. SRL, corespunzător

prejudiciului material suferit de aceasta, iar suma 100.000 lei va fi plătită

reclamantei SC E.I. SRL, aferentă prejudiciului material suportat de aceasta

din urmă, cu posibilitatea pentru reclamante de a modifica ulterior cuantumul

pretențiilor, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.;

pârâtelor la plata echivalentului în lei la cursul B.N.R. din ziua plății al

sumei de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului

moral suferit de către reclamante ca urmare a editării și distribuirii

neautorizate a romanului „E.O.” de G.C., din care 250.000 euro vor fi plătiți

reclamantei SC E.L.I. SRL, corespunzător prejudiciului moral suferit de

aceasta, iar 250.000 euro vor fi plătiți reclamantei SC E.I. SRL, pentru

acoperirea prejudiciului moral al acesteia din urmă, cu posibilitatea pentru reclamante

de a modifica ulterior cuantumul pretențiilor, în temeiul art. 132 alin. (2) pct.

2 C. proc. civ.

În motivarea

acțiunii, reclamantele au invocat dispozițiile art. 139 alin. (1) din Legea nr.

8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, conform cărora

titularii drepturilor de autor pot solicita instanței recunoașterea drepturilor

lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri

pentru repararea prejudiciului cauzat, dispozițiile art. 1 din Legea nr. 11/1991

privind combaterea concurenței neloiale și dispozițiile art. 998-999 C. civ.

privind răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat prin fapta

ilicită a omului și au arătat că fapta ilicită a pârâtelor constă în editarea,

reproducerea și publicarea romanului „E.O.” de G.C. în cadrul colecției „A. - 100

de cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă”, de natură să determine grave

prejudicii materiale și morale privind situația economică și imaginea

reclamantelor.

Au precizat că exercitarea

drepturilor de autor nu se poate realiza decât de către persoanele

îndreptățite, respectiv titularul dreptului de autor sau persoana căreia i s-au

cesionat drepturile potrivit legii, în speță, reclamantele, dar, începând cu

data de 23 aprilie 2009, pârâtele au editat și distribuit pe piață exemplare

din romanul în cauză, deși nu aveau dreptul de a proceda la aceste operațiuni.

În concret, în anul

1965, G.C., autorul romanului „E.O.”, a decedat fără a avea urmași, la data

respectivă materia drepturilor de autor fiind guvernată de dispozițiile

Decretului nr. 321/1956 privind dreptul de autor - art. 6.

Prin aplicarea

dispoziției legale menționate, drepturile patrimoniale de autor asupra operei

intelectuale a lui G.C. au revenit de drept, exclusiv și integral soției acesteia,

Vera Călinescu, aceasta decedând la rândul său în anul 1993, materia

drepturilor de autor fiind în continuare reglementată de prevederile decretului

- „La expirarea termenelor prevăzute de art. 6 și 7 sau, în lipsă de

moștenitori, din momentul morții autorului, dreptul patrimonial de autor se

stinge”.

În consecință, la

data decesului soției lui G.C. și în condițiile în care autorul nu avea niciun

urmaș, drepturile patrimoniale de autor asupra creației sale intelectuale,

inclusiv asupra romanului „E.O.”, s-au stins, opera căzând în domeniul public

și putând fi valorificată de oricine.

La 14

martie 1996

a intrat în vigoare Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile

conexe, care prevedea, în art. 149, alin. (3), că „Durata drepturilor de

exploatare asupra operelor create de autorii decedați înainte de intrarea în

vigoare a prezentei legi și pentru care au expirat termenele de protecție se

prelungește până la termenul de protecție prevăzut în prezenta lege.

Prelungirea produce efecte numai de la intrarea în vigoare a prezentei legi”.

Prin art. 25 alin. (1) se arătă că „Drepturile patrimoniale durează tot timpul

vieții autorului, iar, după moartea acestuia se transmit prin moștenire,

potrivit legislației civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi perioada

la care opera a fost adusă la cunoștință publică în mod legal. Dacă nu există

moștenitori, exercițiul acestor drepturi revine organismului de gestiune

colectivă mandatat în timpul vieții de către autor sau, în lipsa unui mandat, organismului

de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de

creație”. La art. 32 se prevedea că „Termenele stabilite în prezentul capitol

se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor morții autorului

sau aducerii operei la cunoștință publică, după caz”.

Potrivit principiului

aplicării imediate a legii civile noi, legea nouă se aplică tuturor situațiilor

juridice ivite după intrarea ei în vigoare, deci dispozițiile legale menționate

au devenit de imediată aplicare, începând cu 14 martie 1996; referitor la

domeniul de aplicare al art. 149 alin. (3) și art. 25 alin. (1), în virtutea

aceluiași principiu rezultă că acestea se aplică atât situațiilor juridice

ivite după intrarea în vigoare a legii, cât și efectelor viitoare ale unor

situații juridice trecute.

În anul 2004, art. 149

alin. (3) al Legii nr. 8/1996 a fost modificat, astfel „Durata drepturilor de

exploatare asupra operelor create înainte de intrarea în vigoare a prezentei

legi și pentru care nu au expirat termenele de protecție calculate potrivit

procedurilor legislației anterioare se prelungește până la termenul de

protecție prevăzut în prezenta Lege. Prelungirea produce efecte numai de la

data intrării în vigoare a prezentei Legi”.

Prin procedurile

prevăzute de legislația anterioară s-a avut în vedere totalitatea actelor

normative anterioare Legii nr. 8/1996 în varianta modificată în 2004, deci

inclusiv varianta inițială a Legii nr. 8/1996 și procedura de stabilire a

duratei de protecție a drepturilor patrimoniale de autor asupra operelor create

de către autorii decedați fără moștenitori, anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 8/1996. Orice altă interpretare ar fi contrară principiului ocrotirii

drepturilor câștigate, principiu care decurge în mod direct din principiul

neretroactivității legii.

În temeiul variantei

inițiale a Legii nr. 8/1996, în vigoare timp de 8 ani, protecția operelor lui G.C.

s-a prelungit încă din anul 1996 până în anul 2036. O lege ulterioară, din anul

2004, nu putea restrânge această durată a protecției fără a aduce atingere

drepturilor titularilor dreptului de autor câștigate prin varianta inițială a

Legii nr. 8/1996. În consecință, această modificare legislativă consolidează

soluția extinderii protecției asupra drepturilor patrimoniale de autor asupra

romanului „E.O.” până în anul 2036.

Referitor la

titularul drepturilor de autor asupra romanului „E.O.”, în lumina art. 25 alin.

(1) teza a II-a din Legea nr. 8/1996, în condițiile în care G.C. a decedat fără

a avea urmași și fără a mandata un organism de gestiune colectivă cu

administrarea acestor drepturi, rezultă că gestionarea acestor drepturi a

revenit în mod automat organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr

de membri din domeniul creației literare, anume C. - S.G.C.D.A., care a primit

aviz conform Deciziei dir. gen. O.R.D.A. din nr. 8/1997, devenind organismul de

gestiune colectivă pentru autorii decedați fără urmași și care nu au mandatat

alt organism în timpul vieții.

Reclamanta a mai arătat

că a încheiat la data de 27 ianuarie 2009 un contract de cesiune cu C., în

virtutea căruia C. a acordat SC E.L.I. SRL, pentru o perioadă de 2 ani, dreptul

de a publica romanul „E.O.” de G.C. într-un tiraj de maxim 150.000 de

exemplare, iar, la 6 aprilie 2009, părțile au încheiat un al doilea contract,

potrivit căruia tirajul inițial era suplimentat cu 100.000 de exemplare.

Astfel, reclamanta a dobândit prin efectele contractului de cesiune dreptul de

a publica opera lui G.C., fiind îndreptățită să o exploateze pe durata

contractului.

În vederea tipăririi

operei, SC E.L.I. SRL a încheiat un contract cu SC E.I. SRL, prima reclamantă

obligându-se să asigure editarea și tipărirea operelor scrise comandate de

către Editura Intact (inclusiv romanul „E.O.” de G.C.), iar a doua reclamantă să

asigure distribuirea, la pachet, împreună cu publicația „J.N.”, a operelor

scrise menționate în Anexa 1.

Reclamanta SC E.I.

SRL a dobândit astfel dreptul de distribuire a operei, ambele reclamante

dobândind în mod valabil drepturile de autor în discuție prin efectul

contractelor arătate, fiind singurele îndreptățite să exploateze opera.

Ca atare, editarea și

distribuirea de către pârâte a romanului „E.O.” reprezintă nu numai o încălcare

a drepturilor de autor ale acestora, dar și un comportament concurențial

neloial.

Astfel, decizia

acestei publicări a survenit ca urmare a anunțării publicării romanului în două

volume în „Colecția de literatură românească Biblioteca pentru toți” a

cotidianului „J.N.”, în martie 2009 fiind anunțat pentru 29 aprilie și 6 mai

2009, dar pârâtele și-au modificat programul editorial al propriei colecții

spre a publica o săptămână înainte același roman într-un singur volum și la un

preț de dumping.

Actele de concurență

neloială imputabile pârâtelor constau în practicarea unor prețuri de dumping și

în adoptarea unor practici neloiale parazitare. Dumpingul este un procedeu

contrar uzanțelor comerciale cinstite, care, în temeiul art. 1, 1

1

și 2 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, constituie

un act de concurență neloială și care, în temeiul art. 3 din același act

normativ, atrage răspunderea civilă a făptuitorului. Prețul de vânzare în cazul

dumpingului este substanțial mai redus decât valoarea normală a mărfii, astfel

prețul unui exemplar al colecției editate de „A.” se situa la valoarea de 9,99

lei în luna noiembrie a anului 2008, fiind în concordanță cu prețurile

practicate de alți editori pe piața de carte din România, inclusiv prețurile

practicate de reclamante pentru colecția „Biblioteca pentru toți” (prețul de

10,9 lei). Prețul practicat de „A.” a crescut în luna martie 2009 la suma de

10,99 lei, preț care reflecta, de asemenea, valoarea de piață a volumelor. Cu

toate acestea, după publicarea programului editorial al „J.N.”, prețul

practicat de „A.” a scăzut brusc la 7,99 lei, așadar cu 3 lei mai mic decât

prețul practicat cu o lună înainte.

Pârâtele au practicat

un preț de ruinare, mult sub valoarea normală a produselor pe piață în scopul

destabilizării activității concurenților prin preluarea clientelei acestora,

prin schimbarea programului editorial. Prejudiciul suferit de reclamante este

cu atât mai ridicat cu cât prin practicile pârâtelor s-a ajuns la oprirea

tipăririi volumului „E.O.”, aceasta nemaifiind fezabilă din punct de vedere

economic în condițiile prețului practicat de pârâte.

Actele de concurență

neloială constau și în practicile parazitare ale pârâtelor, săvârșite cu

încălcarea art. 1 din Legea nr. 11/1991, reprezentând utilizarea parazitară,

fără drept, în scopul dobândirii de clientelă, a unor elemente specifice ale

unui concurent sau chiar ale unui agent economic ce operează pe o altă piață,

precum metodele de publicitate, tipurile de promovare etc.

În speță, practicile

neloiale ale pârâtelor au constat în utilizarea planului de editare al „J.N.”,

cotidian realizat de editura Intact, și deturnarea avantajelor decurgând din

acest plan de editare pentru promovarea volumului „E.O.” în cadrul colecției

lor de carte.

Pârâtele au realizat

un profit injust de pe urma publicității deja făcute apariției de către

reclamante, prejudiciul suferit de reclamante comportând o latură materială și

o latură nepatrimonială, reprezentată de daunele morale suferite de acestea.

În ce privește

prejudiciul material, reclamantele au arătat că este compus din paguba efectiv

suportată, reprezentată de plățile efectuate către cedentul drepturilor de

autor, cheltuielile cu tipografia, cheltuielile cu investițiile în promovare,

câștigul nerealizat, care constă în profitul rezonabil sperat înaintea publicării

operei „E.O.” și profitul realizat de participanții la publicarea ilicită. În

acest sens, paguba efectiv suportată prin publicarea fără drept a romanului „E.O.”

de către pârâte constă în sistarea lucrărilor de tipărire a romanului în cadrul

colecției „B.P.T.”, în condițiile în care, anterior, tipografia GCananle cu

care a contractat reclamanta SC E.L.I. SRL începuse lucrările de tipărire a

celor două volume ale romanului, iar reclamantele au trebuit să acopere aceste

costuri de producție, deși s-au aflat în imposibilitate economică de a

comercializa romanul.

De asemenea, întrucât

au luat decizia respectării drepturilor de autor pentru romanul în cauză,

reclamantele au achitat redevențe pentru achiziționarea acestor drepturi de la

titularii lor, drepturi de al căror exercițiu s-au văzut însă private.

Continuarea publicării, deși legitimă, nu ar fi făcut decât să sporească

pierderea reclamantelor, întrucât piața deja saturată de exemplarele romanului

deja puse în circulație de către pârâte n-ar fi putut absorbi exemplarele

legitim tipărite la comanda reclamantelor, cu atât mai mult cu cât prețurile

practicate de acestea din urmă ar fi fost mai mari.

Un alt element al

prejudiciului material suferit de reclamante este reprezentat de câștigul

nerealizat de acestea ca urmare a faptei ilicite a pârâtelor, constând în

diferența dintre profitul mediu aferent tirajelor reclamantelor, anterioare

publicării romanului „E.O.” de către A. și profitul mediu corespunzător

tirajelor ulterioare publicării acestuia. Pe de altă parte, reclamantele au

înregistrat un prejudiciu prin sistarea publicării și difuzării romanului,

reprezentat de profitul pe care l-ar fi obținut fiecare dintre reclamante

pentru fiecare exemplar vândut, înmulțit cu tirajul ce urma să fie efectiv

publicat. Pentru fiecare dintre reclamante, profitul se determină ca diferență

între veniturile pe care le-ar fi obținut prin comercializarea tirajului aflat

în curs de publicare și costurile pe care ar fi fost nevoite să le suporte în

vederea acestei publicări.

Reclamantele au solicitat

ca despăgubiri triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de

utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.

Referitor la daunele

morale, reclamantele au precizat că li s-a creat un prejudiciu de imagine

distinct, prin publicarea de către pârâte la un preț mai avantajos a aceluiași

roman în perioada pregătită pentru publicare de către reclamante, vânzările

volumelor din colecția B.P.T. scăzând simțitor ulterior declanșării

scandalurilor de presă cu privire la drepturile de autor asupra romanului.

Reclamantele au

contribuit la readucerea pe rafturile librăriilor și ale bibliotecilor a unei

colecții de renume, „Biblioteca pentru toți”, beneficiind de campanii de

promovare susținute de nume de marcă ale culturii române, asumându-și misiunea

de a promova cultura română și adevăratele ei valori, iar acțiunile vătămătoare

ale pârâtelor au avut tocmai scopul de a știrbi o asemenea imagine, ca

principal competitor pe piață. Astfel, pârâtele au publicat articole în

cotidianul „A.” în scopul denigrării Ed. I. Fapta ilicită a pârâtelor denotă o

gravitate sporită prin aceea că reprezintă un concurs între încălcarea

drepturilor de autor și concurența neloială, iar specificul faptei ilicite a

pârâtelor este că aceasta a avut loc prin intermediul mijloacelor de comunicare

în masă, impactul acțiunilor „A.” asupra publicului cititor fiind cu atât mai

puternic cu cât publicația este de nivel național, iar conduita de piață a

celor două trusturi de presă se află în centrul atenției publice.

Pârâtele au demonstrat

prin articolele publicate frecvent în cotidianul „A.” că urmăresc discreditarea

reclamantelor și destabilizarea acestora de pe pozițiile pe care le ocupă pe

piața distribuitorilor de presă scrisă și de carte din România (art. „A. și

concurența de tip sovietic”, art. „Adevăruri jenante pentru V.” din 27 aprilie 2009).

Reclamantele au mai

solicitat, în temeiul art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, obligarea

pârâtelor la comunicarea către unor informații, sub sancțiunea amenzii civile,

în temeiul art. 580

3

C. proc. civ.

Pârâta SC A.H. SRL a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, cu cheltuieli de

judecată. A invocat excepția inadmisibilității parțiale a primelor capete de

cerere, sub aspectul amenzii civile, având în vedere aplicarea dispozițiilor art.

580

2

și 580

3

C. proc. civ. doar în faza de executare

silită. Cu privire la cel de-al patrulea capăt de cerere, a precizat că este

imprecis și nu poate fi adus la îndeplinire, iar cu referire la antrenarea

răspunderii pentru concurența neloială a menționat ce cererea este prematur

introdusă, în considerarea naturii comerciale a litigiului. Totodată, a invocat

și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor față de

dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ.

Pe fondul acțiunii,

pârâta a arătat că în toamna anului 2008 a pregătit lansarea pe piață a unei

colecției de carte, împreună cu ziarul „A.”, romanul „E.O.” fiind avut în

vedere pentru colecție.

Întrucât F.N.Ș.A. s-a

erijat în titular al drepturilor de autor cu privire la opera menționată,

pârâta a încheiat contractul de cesiune din 15 septembrie 2008, dar, între timp,

și C. - S.G.C.D.A. s-a erijat în titular al drepturilor de autor, precizând

ulterior că are un contract exclusiv cu un trust de presă nenominalizat.

Pârâta a efectuat

anumite verificări, constatând că referitor la câțiva autori C. nu deține

drepturi de autor așa cum a pretins; cu privire la romanul „E.O.”, pârâta a

ajuns la concluzia că aceasta face parte din patrimoniul cultural, putând fi

utilizată liber de orice persoană fizică sau juridică. Consecința acestei

situații de fapt este că exploatarea liberă a unei opere căzute în domeniul

public nu poate constitui o faptă ilicită.

Autorul romanului în

discuție, G.C., a decedat la 12 martie 1965, neavând descendenți sau ascendenți.

Soția autorului, A.V.C., a fost singura moștenitoare, aceasta decedând, la

rândul său, în 1993, astfel că la moartea sa opera lui G.C. a căzut în domeniul

public în baza art. 6 lit. a) coroborat cu art. 8 din Decretul nr. 321/1956. La

data de 24 iunie 1996, deci nu la 14 martie 1996, a intrat în vigoare noua Lege

a drepturilor de autor, nr. 8/1996, dată la care era deja în vigoare și

Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice, la care

a aderat și România, care prevede, la art. 18 alin. (2), că „dacă o operă, prin

expirarea duratei de protecție care îi fusese anterior recunoscută, a intrat în

domeniul public al țării în care este cerută protecția, această operă nu va mai

fi protejată din nou în această țară.” De asemenea, în 1996 s-a adoptat și

Tratatul O.M.P.I. privind dreptul de autor, semnat de România la 20 decembrie

1996, care stabilește, la art. 13, că părțile contractante aplică dispozițiile art.

18 din Convenția de la Berna în ceea ce privește ansamblul protecției prevăzute

în tratat.

În consecință,

conform legislației naționale și internaționale, nu se pot edicta legi

retroactive care să confere protecție unei opere, după ce aceasta a intrat în

domeniul public, respectiv să renască drepturile patrimoniale de autor stinse.

Cu privire la actele

de concurență neloială de care este acuzată, pârâta a susținut că acestea nu

există. Astfel, editarea și publicarea romanului „E.O.” era programată în

cadrul colecției, așa cum rezultă din spotul publicitar general și Pliantul de

promovare al colecției „A.” din 02 februarie 2009, deci înainte de apariția

colecției J.N., iar C. nu ar fi somat pârâta să nu publice dacă nu ar fi

cunoscut acest fapt. În contractul semnat de reclamante cu C. nu se precizează

data apariției cărților.

Referitor la dumping,

pârâta a arătat că nu a practicat un preț inferior valorii normale, întrucât în

noiembrie 2008 prețul unei cărți din colecție cu ziarul era de 9,99 lei, acesta

crescând în 2009 în raport de valoarea euro.

Cât privește practicile

neloiale parazitare pe care le invocă reclamantele, pârâta a menționat că nu le-a

utilizat, ba, dimpotrivă, reclamantele sunt acelea care au încercat să profite

de pe urma eforturilor și investițiilor realizate de pârâtă pentru promovarea

unei colecții la un preț accesibil. Pârâta nu a încercat să preia beneficiile

reclamantelor de urma promovărilor efectuate de acestea și nu a încercat să

creeze confuzie pe piață pentru cititori, având propria campanie de promovare.

Legat de prejudiciul

material, a arătat că acesta nu poate consta în faptul că reclamantele au

sistat lucrările de tipărire ale romanului, nefiind în situația de

imposibilitate de comercializare a lucrării, atâta timp cât este vorba de

colecții diferite și independente de carte, reclamantele acționând cu rea

credință. De asemenea, suma pretinsă a fi achitată de SC E.L.I. SRL societății

care a tipărit în parte volumele comandate nu poate fi considerată prejudiciu,

deoarece opera tipărită îi stă la dispoziție, așa încât nu există legătură de

cauzalitate între situația de fapt și prejudiciul pretins.

A menționat, de

asemenea, că nu se pot pretinde daune morale, deoarece pârâta nu a încălcat

drepturi de autor nepatrimoniale, reclamantele fiind acelea care folosesc o

marcă notorie proprietatea statului - B.P.T. - săvârșind infracțiunea de

contrafacere, marca fiind înregistrată de M.C.C. la O.S.I.M. în 2001.

Articolele apărute în

„A.” reflectă poziția pârâtei privind acuzațiile aduse în mass media de către

reclamante și presupun exercitarea dreptului la exprimare, nu săvârșirea de

fapte de concurență neloială sau alte fapte ilicite, iar poziția de lider a

cotidianului „A.” nu s-a obținut în mod ilicit, așa cum pretind reclamantele.

Pârâta SC A. SA a

formulat, la rândul său, întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției

necompetenței funcționale a instanței civile cu privire la capetele de cerere

5-6, disjungerea acestora și trimiterea spre soluționare la secția comercială,

a Tribunalului București; admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive

și respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă; admiterea excepției lipsei calității procesuale

active a reclamantei SC E.I. SRL, cu privire mai ales la capetele de cerere,

întemeiate și argumentate pe dispozițiile Legii nr. 8/1996 și respingerea

acestor capete de cerere ca fiind formulate de o persoană fără calitate

procesuală activă; admiterea excepției inadmisibilității parțiale a capetelor

de cerere, sub aspectul aplicării sancțiunii amenzii civile și respingerea în

parte a acestor capete de cerere ca inadmisibile, iar, în subsidiar,

respingerea acțiunii ca nefondată, cu cheltuieli de judecată ocazionate de

proces.

Pârâta a invocat dispozițiile

art. 6 lit. a) din Decretul nr. 321/1956 privind durata specială a protecției

dreptului de autor transmise soțului supraviețuitor, limitată la viața

acestuia, deci o transmisiune viageră a drepturilor de autor după moartea

autorului.

Referitor la

conflictul de legi în timp, între Decretul nr. 321/1956 și Legea nr. 8/1996, a

precizat că acesta se soluționează în favoarea primului act normativ, în raport

de art. 15 din Constituția României, care consacră principiul

neretroactivității legii civile, precum și de art. 149 alin. (3) din Legea nr. 8/1996,

așa cum a fost modificat prin Legea nr. 285/2004. În speță, termenul de

protecție calculat conform legislației anterioare a expirat la data decesului

soției autorului, durata drepturilor de autor nefiind prelungită la noua durată

de 70 de ani, stabilită prin Legea nr. 8/1996, dispozițiile legii noi

neaplicându-se facta praeterita. De asemenea, conform art. 25 coroborat cu art.

149 din noua lege, durata drepturilor patrimoniale de autor care nu erau stinse

la data intrării noii legi în vigoare se prelungeau doar pentru moștenitorii

autorului, nu și pentru organismul de gestiune colectivă, care a fost creat

abia la 1 iulie 1997 și nu putea dobândi prin efectul legii în 1997 nici

drepturi stinse în 1993 și nici drepturi prelungite în 1996. Așa fiind, nici C.

și nici reclamantele nu dispun de drepturile de autor pentru lucrarea în

litigiu.

A mai arătat, cu

privire la acțiunea în concurență neloială, că nu este concurentă a

reclamantelor în domeniul editării, distribuției și comercializării de carte,

implicit a romanului „E.O.” de G.C., iar așa numitele fapte imputate sunt

simple fabulații, care nu pot determina vreun prejudiciu pentru reclamante.

Pârâta SC A.H. SRL a

formulat și cerere reconvențională, solicitând instanței: să constate

nulitatea contractelor din 27 ianuarie 2009 și din 6 aprilie 2009 încheiate

între C. și SC E.L.I. SA; să constate îndeplinite condițiile răspunderii civile

delictuale a SC E.I. SRL, pentru campania de presă derulată împotriva SC A.H.

SA și, ca efect al acesteia, să fie obligată pârâta la publicarea integrală a

hotărârii, de sancționare sub titlul „Anunț judiciar”, pe cheltuiala sa în

ziarul pe care îl editează, pe prima pagina a acestuia, cu aceleași caractere

cu care sunt tipărite și articolele apărute în această publicație, să publice

hotărârea pe adresa de internet a ziarului pe care îl editează, alături de

articolele care au generat introducerea acestei cereri de chemare în judecată,

dar și publicarea hotărârii, pe cheltuiala pârâtei, în 5 cotidiane centrale („Ev.

Z.”, „R. Lib.”, „Z.”, „C.”, „G.”), precum și în celelalte publicații ale

trustului I., respectiv „F.” și „S.F.”, sub același titlu „Anunț Judiciar”

și cu aceleași caractere cu care sunt tipărite articolele apărute în aceste

publicații; cu cheltuieli de judecată;

În motivarea cererii

reconvenționale a arătat că sunt lovite de nulitate absolută pentru

nevaliditatea obiectului contractele încheiate între C. - S.G.C.D.A. și SC E.L.I.

SRL. Prin aceste contracte se transmite dreptul de a publica lucrarea „E.O.”,

dar pentru a putea considera obiectul contractului ca fiind valid acesta

trebuie să îndeplinească mai multe condiții, respectiv să existe, să fie

determinat sau determinabil, să fie posibil, licit și moral, să fie în

circuitul civil și să fie un fapt personal al celui care se obligă. Dintre

acestea, obiectul contractelor indicate nu îndeplinește condiția aflării lui în

circuitul civil, aspect analizat de unii autori și ca iliceitate, după

definiția dată de art. 963 C. civ. Fiind în patrimoniul comun al umanității,

dreptul de a publica lucrarea E.O. este scos din circuitul civil, neputând face

obiectul vreunui contract, întrucât este res communes. Lipsa îndeplinirii

acestei condiții face obiectul contractului invalid, iar invaliditatea

obiectului contractului este caz de nulitate absolută.

În acest sens, a precizat

că sunt ilicite prin obiectul lor și, ca atare, ineficiente, în baza art. 5, art.

963 și art. 1310 C. civ., actele de transmitere referitoare la bunurile excluse

conform legii din circuitul civil, înțelegându-se prin comerț în acest caz

posibilitatea de a face tranzacții private, acte juridice particulare. Astfel,

s-a stabilit că „dacă cumva o dispoziție a legii împiedică transmisiunea unui

lucru și însușirea lui de către particulari, el nu poate fi vândut”, or, în

cazul de față, dreptul fiind în patrimoniul umanității nu poate fi însușit de

particulari și nu poate fi vândut, fiind la dispoziția tuturor.

La data intrării în

vigoare a Legii nr. 8/1996 - 24 iunie 1996, conform alin. (1) al art. 154, era

în vigoare și Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și

artistice, publicată în B. Of. nr. 84 din 31 iulie 1969, convenție la care

România aderase la 01 ianuarie 1927. În același an se adopta la Geneva la 20

decembrie 1996 Tratatul O.M.P.I. privind dreptul de autor. În raport de aceste

norme,rezultă că dispozițiile Legii nr. 8/1996 nu puteau retroactiva, mai

precis nu puteau reglementa fapte care înainte de intrarea sa în vigoare au dat

naștere, au modificat sau stins o situație juridică si nici nu puteau

reglementa efecte pe care acea situație le-a produs înainte de intrarea sa în

vigoare.

Prin urmare,

interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 25 cu cele ale art. 149 din

varianta inițială a Legii nr. 8/1996 conduce la ideea după care, per absurdum,

dacă au renăscut drepturi patrimoniale stinse, aceasta s-a realizat doar în

beneficiul moștenitorilor, nu pentru ca acestea să fie acordate unui organism

de gestiune colectiva. Sub acest aspect, doctrina și practica judiciară au

observat o eroare de redactare a textului legal, în sensul că proiectul de

lege, adoptat în această formă, nu conținea particula “nu”, eroare sesizata

ulterior și corijată prin modificarea Legii nr. 8/1996, în baza Legii nr. 285/2004

(intrată în vigoare la data de 30 iulie 2004). Interpretarea a fost împărtășită

de majoritatea covârșitoare a literaturii de specialitate, neexistând puncte de

vedere contrarii, fiind și soluția practicii judiciare a Curții de Apel

București, în sensul interpretării gramaticale, logice, sistematice și istorico

- teologice și nu a interpretării literale, restrictive, a normei art. 149 alin.

(3), în forma din 1996, arătându-se că nu s-a urmărit reactivarea protecției

pentru operele căzute anterior în domeniul public, ci s-a dorit reglementarea

situațiilor juridice reprezentate de crearea unor opere de către autorii

decedați anterior legii noi și a căror durată de protecție nu a expirat până la

intrarea în vigoare a legii noi, ipotezele descrise în text fiind consecința omisiunii

particulei de negație.

În interpretarea pur

literală ar însemna că rămân în afara protecției operele ale căror termene nu

au expirat până la intrarea în vigoare a legii noi, ce reprezintă situații

juridice în derulare, născute sub imperiul legii vechi, și care nu și-au

epuizat efectele până în iunie 1996; în cazul operelor căzute în domeniul

public nu s-ar putea vorbi de o ½prelungire½ a protecției, din moment ce

termenul prevăzut de legea anterioară a expirat, ci de un nou termen de protecție.

Ultimul argument este

acela că norma din art. 149 alin. (3) a fost modificata prin Legea nr. 285/2004

chiar în sensul reglementării explicite a întinderii protecției în cazul

situațiilor juridice în curs de derulare, ce a fost asigurată exclusiv prin

inserarea în text a particulei de negație omise în formularea din 1996.

De altfel, intenția

legiuitorului roman, în materia drepturilor de autor (interbelic, comunist sau

contemporan) a fost aceea de a nu bulversa stabilitatea raporturilor juridice

în materie, cu excepția prelungirii sau restrângerii duratei de protecție

(evident pentru operele protejate), niciodată însă prin reactivarea protecției

asupra unor opere căzute în domeniul public. Or, interpretarea literală intră

în contradicție cu art. 18 alin. (2) din Convenția de la Berna.

Pârâta reclamantă a

mai menționat că i-au fost diminuate credibilitatea, onorabilitatea și creditul

de care se bucură în desfășurarea activităților de presă și cu privire la modul

în care prezintă colecția de carte, fiind expusă la acuze grave, chiar cu

privire la fapte catalogate ca infracționale, fiindu-i afectat prestigiul

profesional și încrederea în serviciile pe care le oferă clienților.

În ce privește fapta

ilicită, a susținut că dispozițiile art. 30 alin. (8) din Constituția României

și art. 10 alin. (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale subliniază limitele libertății de exprimare în

anumite situații, inclusiv cu privire la protecția reputației sau a drepturilor

altora, art. 10 menționat garantând doar exercitarea cu bună credință a dreptului

la libertatea de exprimare, situație care nu se regăsește în speță, deoarece

reclamantele au adus acuze violente cu privire la săvârșirea unui furt

intelectual, acte de mercenariat, colecția pârâtelor fiind denumită „colecție

penală”, în vederea prejudicierii imaginii pârâtei, potențate prin aparițiile

televizate ale directorului și redactorului-șef de la „J.N.”

De asemenea, există

legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, pentru că aceste materiale

de presa și nu o altă împrejurare exterioară au cauzat prejudiciul moral

reclamat, iar vinovăția reclamantelor îmbracă forma relei credințe, scopul

acestora evident fiind de a afecta concurența de pe piață, de a diminua

vânzările pârâtei pentru a le crește pe ale lor.

La data de 19 iunie 2009

a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul reclamantelor

intervenienta C. - S.G.C.D.A., arătând că își însușește toate capetele de

cerere ale acțiunii reclamantelor.

În motivarea cererii

de intervenție a precizat că a examinat disponibilitatea titlului „E.O.”, aflat

în evidența sa în calitate de unic organism de gestiune colectivă pentru

autorii de opere scrise fără moștenitori, conform art. 25 din Legea nr. 8/1996,

iar ulterior a încheiat contractele de cesiune a drepturilor de autor cu

editura care a respectat termenii contractelor din 27 ianuarie 2009 și din 06

aprilie 2009.

Pârâta din cauză nu a

cerut avizul C. pentru editarea și difuzarea operei lui G.C. și nu a făcut niciun

demers în acest sens, iar, ca urmare a notificării trimise cu adresa din 05

martie 2009, privind faptul că drepturile de autor asupra operei „E.O.” aparțin

repertoriului său protejat, C. a notificat F.Ș.A. pentru denunțarea

contractului încheiat, recunoscându-se apartenența drepturilor de autor și

exercițiul acestora de către C. Totuși, ulterior, la data de 22 aprilie 2009,

pârâta a informat public despre editarea și difuzarea, începând cu 23 aprilie

2009, a romanului.

C. a înștiințat pârâta

cu adresa din 22 aprilie 2009 asupra nelegalității actului de editare și

difuzare a lucrării, solicitând stoparea oricărui act de editare și difuzare,

precum și publicitatea media, întrucât încalcă dispozițiile art. 13 coroborat

cu art. 25 și 43 din Legea nr. 8/1996 modificată, drepturile de autor fiind recunoscute

organismului de gestiune colectivă în domeniul operelor scrise. C. a difuzat,

de asemenea, și un comunicat de presă din 24 aprilie 2009, evidențiind actul de

editare și difuzare realizat cu rea credință de pârâta SC A.H. SA.

Reclamantele și

intervenienta au formulat întâmpinare la cererea reconvențională, solicitând

respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Prin încheierea din

11 decembrie 2009, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția insuficientei

timbrări a cererii principale, respectiv a cererii reconvenționale.

Reclamantele au

formulat concluzii scrise cu privire la excepția necompetenței funcționale a secției

civile, a Tribunalului București cu privire la capetele de cerere, excepția

fiind soluționată prin încheierea din 30 martie 2010 - respinsă ca

neîntemeiată.

Prin încheierea din

25 mai 2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantelor în cererea principală; a admis excepția

inadmisibilității parțiale a capetelor de cerere în ceea ce privește sancțiunea

amenzii civile; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei SC A. SA în cererea principală; a respins ca neîntemeiată

excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei SC A.H. SRL în promovarea

cererii reconvenționale; a respins ca inadmisibile capetele de cerere 1-4 în ce

privește obligarea pârâtelor la plata amenzi de 50 de lei/zi de întârziere.

Prin sentinta civilă nr.

1078 din 8 iunie 2011, Tribunalul Bucuresti, sectia a III-a civilă, a respins

excepția inadmisibilității formulării cererii reconvenționale, ca neîntemeiată,

a respins cererea principală formulată de reclamante, precum și cererea de

intervenție accesorie în favoarea reclamantelor, ca neîntemeiate, a admis în

parte cererea reconvențională, a constatat nulitatea contractelor din 27

ianuarie 2009 și din 06 aprilie 2009 încheiate între C. și SC E.L.I. SRL, a

respins capatul doi al cererii reconventionale, ca neîntemeiat.

Pentru a hotari

astfel, tribunalul a retinut urmatoarele:

Cu referire la excepția

inadmisibilității cererii reconvenționale, instanța a constatat că argumentele

intervenientei accesorii nu sunt întemeiate, întrucât pretențiile pârâtei SC

A.H. SA au ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de cesiune

pe care se întemeiază acțiunea principală a reclamantelor, prin care s-au

cesionat drepturile de autor privind romanul „E.O.”, de la intervenienta C.

către reclamante, având legătură cu acțiunea și îndeplinind condițiile unei

cereri de chemare în judecată. Prin cererea reconvențională, pârâta tinde să-și

valorifice propriile pretenții, având calitatea de persoană interesată în

anularea contractelor în discuție, interesul pârâtei fiind în sensul de a

înlătura acuzațiile referitoare la exploatarea și utilizarea fără drept a

romanului „E.O.”, cu încălcarea drepturilor de autor, cu privire la care

reclamantele susțin că le aparțin.

Pe fondul cererii

principale, SC E.I.E.L.I. SRL pretind că au suferit prejudicii grave, de ordin

material și moral, întrucât pârâtele au editat și comercializat același titlu

de carte, în aceeași formulă, respectiv colecție de carte difuzată săptămânal,

împreună cu un ziar, la preț accesibil, dar fără a avea dreptul, atâta timp cât

reclamantele au încheiat contracte de cesiune a drepturilor de autor, cu

titularul drepturilor de autor aferente romanului respectiv.

La dosar s-a depus

contractul de cesiune neexclusivă din 27 ianuarie 2009, încheiat în baza art. 25

din Legea nr. 8/1996 modificată, prin care C. acordă SC E.L.I. SRL dreptul

neexclusiv de a publica lucrarea „E.O.”, fiind prevăzute: anul apariției 27

ianuarie 2009-27 ianuarie 2010, termenul de vânzare, teritoriul și limba,

tirajul, prețul de difuzare al exemplarelor, mențiunile de pe carte,

remunerația (în total suma brută de 28.800 lei). Se prevede, de asemenea, că se

încheie contract doar pentru o ediție în tirajul de 150.000 exemplare

menționat. În contractul din 06 aprilie 2009, între aceleași părți, sunt

cuprinse aceleași clauze, cu modificări privind anul apariției, prețul de

difuzare al cărții, tirajul și remunerația cuvenită C..

Pentru editarea și

comercializarea lucrării reclamantele au încheiat între ele contractul din 02

februarie 2009, în vederea derulării mai multor operațiuni comerciale:

editarea, distribuirea, preluarea retururilor și valorificarea acestora,

rabatul comercial. În anexa contractului se menționează la poziția 28 - vol.I

din „E.O.” și la poziția 29 - vol. II. Reclamanta SC E.L.I. SRL a încheiat în

vederea tipăririi lucrărilor din cadrul colecției B.P.T. ce urmau să apară cu „J.N.”,

săptămânal, un contract din 03 ianuarie 2009 și un act adițional la acesta cu

G.C.C., care se obliga să efectueze servicii tipografice. Reclamantele pretind

că au sistat lucrările de tipărire, deoarece pe piață a apărut același roman

editat de pârâte. Astfel, la 23 aprilie 2009 s-a pus în vânzare romanul „E.O.”,

la chioșcurile de ziare, în cadrul colecției lansate în toamna anului 2008 de SC

A.H. SA „100 de cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă”, într-un singur

volum, împreună cu ziarul „A.”.

Pârâtele au încheiat

contract în vederea editării lucrării cu F.N.Ș.A., privind cesiunea drepturilor

de autor cu privire la opera menționată, dar ulterior au reziliat contractul de

cesiune din 15 septembrie 2008, având în vedere că S.G.C.D.A. - C. a emis

pretenții cu privire la drepturile de autor în cauză.

La dosar a fost

depusă corespondența purtată între A. și C., în vederea lămuririi aspectelor

legate de titularitatea drepturilor de autor pentru romanul în litigiu, aceasta

demonstrând faptul că pârâta SC A.H. SA a fost de bună credință, întrucât mai

întâi a încheiat contract cu Fundația condusă de E.S., care a „cedat”

drepturile patrimoniale asupra operei prin contract, pentru ca ulterior să se

probeze că nu deținea niciun fel de drepturi pentru operele lui G.C., împrejurare

de natură să o facă pe pârâtă să fie mai circumspectă în legătură cu această

problemă, în relațiile ulterioare cu C. Mai mult, pârâta a contestat

autoritatea morală a societății respective privind copyright-ul, așa cum

rezultă din corespondența cu C., ținând cont de existența mai multor cazuri

care s-au disputat între C. și moștenitori drepturile de autor de pe urma

acestora. C. a notificat pârâta referitor la deținerea drepturilor de autor,

dar ulterior SC A.H. SA a ajuns la concluzia că operele autorului G.C. fac

parte din patrimoniul cultural, fiind căzute în domeniul public, așa încât a

decis editarea acestora fără a încheia contract cu C.

Reclamantele au susținut

prin cererea de chemare în judecată că pârâtele au săvârșit o faptă ilicită, de

natură să cauzeze grave prejudicii materiale și morale privind situația

economică și imaginea lor, editând și comercializând romanul „E.O.”, deși au

fost notificate de C. în sensul că drepturile de autor au fost cesionate acestora,

săvârșind fapta ilicită cu vinovăție, așa încât se impune angajarea răspunderii

civile delictuale a pârâtelor prin condamnarea lor, în solidar, la compensarea

prejudiciului pe care l-au cauzat, susțineri care nu sunt întemeiate.

În primul rând, fapta

ilicită a pârâtelor nu există, întrucât ele au editat și comercializat opera

lui G.C. având dreptul să o facă, atâta timp cât operele acestui autor au căzut

în domeniul public.

Autorul G.C. a

decedat la 12 martie 1965, fără descendenți sau ascendenți, singura

moștenitoare fiind soția sa E.C., căreia i-a revenit întreaga masă succesorală,

fiind titulara drepturilor de autor asupra operei defunctului. Soția autorului

a decedat la rândul său, iar în certificatul de moștenitor din 02 mai 1996 eliberat

de B.N.P. G.E. nefiind menționate drepturi de autor, ci doar bunuri mobile. Moștenitorii

cu titlu particular indicați sunt Academia Română, K.C.T. și Fundația G.C.

La moartea autorului

erau în vigoare dispozițiile Decretului nr. 321/1956 privind dreptul de autor,

care, la art. 6, prevedea că „La moartea autorului sau a vreunuia dintre

coautori, drepturile patrimoniale de autor se transmit prin moștenire, potrivit

C. civ., însă numai pe următoarele termene: a) soților și ascendenților

autorului, pe tot timpul vieții fiecăruia;”, iar, „La expirarea termenelor

prevăzute de art. 6 și 7 sau, în lipsă de moștenitori, din momentul morții

autorului, dreptul patrimonial de autor se stinge”. De asemenea, art. 41 alin.

(3) prevedea că „Termenele privind dreptul de autor și exercițiul lui,

prevăzute în legi anterioare, vor continua să curgă până la împlinirea lor,

fără a putea însă depăși termenele corespunzătoare cuprinse în prezentul

decret, socotite de la intrarea lui în vigoare.”

Făcând aplicarea

dispozițiilor legale menționate, drepturile patrimoniale de autor asupra

creației autorului G.C. au revenit conform legii, așa cum este arătat și în

certificatul de moștenitor, soției autorului. La moartea soției lui G.C., în

1994, erau în vigoare tot dispozițiile din Decretul nr. 321/1956. Prin

certificatul de moștenitor depus la dosar s-a probat că la data morții soției

lui G.C. nu mai existau alți moștenitori ai autorului și față de dispozițiile

în vigoare care prevedeau transmiterea drepturilor doar pe durata vieții

soțului autorului, acestea s-au stins, opera căzând în domeniul public și

putând fi valorificată de oricine, cu obligația respectării drepturilor morale

imprescriptibile.

Reclamantele și

intervenienta sunt de acord cu această concluzie, dar au arătat că prin

apariția Legii nr. 8/1996 în forma inițială au renăscut drepturile de autor

pentru o perioadă de 70 de ani, calculată de la moartea autorului, începând cu

1 ianuarie al anului următor morții - art. 149 alin. (3), art. 25 alin. (1), art.

149 alin. (1). A mai susținut intervenienta în mod eleiat că Legea nr. 8/1996 a

prelungit perioada generală de protecție a drepturilor de autor, dar nu și pe

cea a drepturilor succesorale ale moștenitorilor, ceea ce este greșit, întrucât

legea nu face astfel de distincții, fiind modificat, prin dispozițiile noii

legi, termenul de protecție pentru dreptul de autor, de la 50 de ani, la 70 de

ani, socotiți după data morții autorului, fără alte precizări cu privire la

regimul juridic, iar, referitor la moștenitori, s-au eliminat diferențele

prevăzute în decretul abrogat, în funcție de clasa moștenitorilor, în ce

privește durata pentru care se transmiteau drepturile patrimoniale de autor.

Or, în mod evident

s-a strecurat o greșeală în textul legii din 1996, greșeală reparată la

modificarea adusă prin Legea nr. 285/2004, care a dat textului actuala formă

corectă: „Durata drepturilor de exploatare asupra operelor create de autorii

decedați înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi și pentru care nu au

expirat termenele de protecție se prelungește până la termenul de protecție

prevăzut în prezenta lege”. Este, de altfel, logic să fie așa, întrucât nu se

putea ca o dată legiuitorul să dorească să reînvie protecția pentru operele

căzute în domeniul public, iar cu ocazia modificării legii să revină și să

prelungească durata doar pentru operele care nu au căzut în domeniul public (aceasta

fiind situația normală).

Prin urmare, operele

lui G.C. au căzut în domeniul public în 1994 și nu au fost niciodată

resuscitate, astfel că sunt corecte susținerile pârâtei SC A.H. SRL, în sensul

că legiuitorul român a stabilit principiul neprotejării operei căzute în domeniul

public încă de la apariția Legii nr. 126/1923 privind proprietatea literară și

artistică (pentru operele deja căzute în domeniul public, prezenta lege nu are

efect retroactiv, drepturile moștenitorilor ca și ale cesionarilor fiind

definitiv stinse prin expirarea celor 10 ani de la moartea autorului, prevăzuți

de legea de la 1862), menținând aplicarea lui și prin normele ulterioare, acest

principiu fiind consacrat de Convenția de la Berna în art. 18 alin. (2),

convenție care era în vigoare în 1996 la apariția Legii nr. 8, fiind ratificată

de România la data respectivă, prin Decretul nr. 549/1969 (prin care s-au făcut

rezerve doar cu privire la durata protecției, nu și cu privire la regimul

acesteia). Astfel, dacă s-ar considera că textul legii din 1996 nu conține o

eroare de redactare și că prevede renașterea unor opere deja căzute în domeniul

public, atunci ar intra în contradicție cu prevederea internațională de la art.

18 alin. (2), care stabilește că nu este posibil ca o operă ce a căzut în

domeniul public să fie protejată din nou. În cazul conflictului între

prevederea din dreptul intern și cea internațională, Constituția României, la art.

20 alin. (2), stabilește că dacă există neconcordanțe între pactele și

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România

este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Principiul neprotejării ulterioare a unei opere căzute în domeniul public a

fost reluat de Tratatul O.M.P.I., la care România a aderat în 2000 prin Legea nr.

205, acesta stabilind la art. 13 că părțile aplică dispozițiile art. 18 al

Convenției de la Berna în ceea ce privește ansamblul protecției prevăzute în

tratat, art. 18 fiind astfel ridicat la nivel de principiu general, aplicabil

pe toată perioada în care este în vigoare convenția și nu doar la momentul

ratificării de către statele membre.

Concluzia că în

textul Legii nr. 8/1996 inițial s-a strecurat o greșeală constând în lipsa

termenului „nu”, greșeală reparată prin modificarea adusă legii în 2004 se

regăsește în doctrina și practica judiciară în materie, Curtea de Apel

București stabilind că legiuitorul nu a urmărit reactivarea protecției pen