Decizia nr. 5733/2013 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obligarea pârâtelor la încetarea imediată a editării, importului, achiziționării și a comercializării sub orice formă, inclusiv distribuirea, difuzarea sau orice altă transmitere a dreptului de proprietate sau predare către terți a romanului „E.O.” de G.C., sub sancțiunea amenzii civile în cuantum de 50 lei pe zi de întârziere, în temeiul art. 580 3 C. proc. civ.;

Retragerea din circuitul comercial a exemplarelor romanului „E.O.” de G.C., sub sancțiunea amenzii civile în cuantum de 50 lei pe zi de întârziere, în temeiul art. 580 3 C. proc. civ.;

Obligarea pârâtelor să pună la dispoziția bibliotecilor județene și a sucursalelor acestora, cu titlu gratuit, în scopuri necomerciale, a tuturor exemplarelor din romanul „E.O.” de G.C., pe care le-au editat ori la distribuirea cărora au participat, care se află în deținerea lor, sunt sechestrate sau retrase din circuitul comercial, cu aplicarea pe prima copertă interioară a fiecărui exemplar a unei ștampile cu inscripția clară, scrisă în caractere majuscule, având dimensiunea de cel puțin 12 puncte tipografice (0,5 cm): „Exemplar distribuit cu titlu gratuit la cererea Editura Intact și Editura Litera International, în vederea respectării drepturilor de autor și a cărții ca act de cultură”, sub sancțiunea amenzii civile în cuantum de 50 lei pe zi de întârziere, în temeiul art. 580 3 C. proc. civ.;

Obligarea pârâtelor, sub sancțiunea amenzii civile în cuantum de 50 Lei pe zi de întârziere, în temeiul art. 580 3 C. proc. civ., la comunicarea de informații cu privire la: tirajul romanului „E.O.” de G.C., astfel cum acesta este editat și/sau comercializat de către pârâte în cadrul colecției „100 de cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă”; contractul încheiat de către pârâte cu societatea italiană Grafica Veneta în scopul tipăririi exemplarelor din roman; informații referitoare la numărul exemplarelor vândute din romanul menționat; lista distribuitorilor prin intermediul cărora s-a realizat punerea efectivă pe piață a romanului; veniturile obținute de pârâte din comercializarea acestei opere; oricare alte informații privind editarea și distribuirea romanului „E.O.”, profitul obținut de pârâte prin aceste operațiuni și prejudiciul cauzat reclamantelor.

Obligarea pârâtelor la plata sumei de 200.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului material suferit de către reclamante ca urmare a editării și distribuirii neautorizate a romanului „E.O.” de G.C., din care 100.000 lei vor fi plătiți reclamantei SC E.L.I. SRL, corespunzător prejudiciului material suferit de aceasta, iar suma 100.000 lei va fi plătită reclamantei SC E.I. SRL, aferentă prejudiciului material suportat de aceasta din urmă, cu posibilitatea pentru reclamante de a modifica ulterior cuantumul pretențiilor, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.;

Obligarea pârâtelor la plata echivalentului în lei la cursul B.N.R. din ziua plății al sumei de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de către reclamante ca urmare a editării și distribuirii neautorizate a romanului „E.O.” de G.C., din care 250.000 euro vor fi plătiți reclamantei SC E.L.I. SRL, corespunzător prejudiciului moral suferit de aceasta, iar 250.000 euro vor fi plătiți reclamantei SC E.I. SRL, pentru acoperirea prejudiciului moral al acesteia din urmă, cu posibilitatea pentru reclamante de a modifica ulterior cuantumul pretențiilor, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. În motivarea acțiunii, reclamantele au invocat dispozițiile art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, conform cărora titularii drepturilor de autor pot solicita instanței recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat, dispozițiile art. 1 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale și dispozițiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a omului și au arătat că fapta ilicită a pârâtelor constă în editarea, reproducerea și publicarea romanului „E.O.” de G.C. în cadrul colecției „A. - 100 de cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă”, de natură să determine grave prejudicii materiale și morale privind situația economică și imaginea reclamantelor. Au precizat că exercitarea drepturilor de autor nu se poate realiza decât de către persoanele îndreptățite, respectiv titularul dreptului de autor sau persoana căreia i s-au cesionat drepturile potrivit legii, în speță, reclamantele, dar, începând cu data de 23 aprilie 2009, pârâtele au editat și distribuit pe piață exemplare din romanul în cauză, deși nu aveau dreptul de a proceda la aceste operațiuni. În concret, în anul 1965, G.C., autorul romanului „E.O.”, a decedat fără a avea urmași, la data respectivă materia drepturilor de autor fiind guvernată de dispozițiile Decretului nr. 321/1956 privind dreptul de autor - art. 6. Prin aplicarea dispoziției legale menționate, drepturile patrimoniale de autor asupra operei intelectuale a lui G.C. au revenit de drept, exclusiv și integral soției acesteia, Vera Călinescu, aceasta decedând la rândul său în anul 1993, materia drepturilor de autor fiind în continuare reglementată de prevederile decretului - „La expirarea termenelor prevăzute de art. 6 și 7 sau, în lipsă de moștenitori, din momentul morții autorului, dreptul patrimonial de autor se stinge”. În consecință, la data decesului soției lui G.C. și în condițiile în care autorul nu avea niciun urmaș, drepturile patrimoniale de autor asupra creației sale intelectuale, inclusiv asupra romanului „E.O.”, s-au stins, opera căzând în domeniul public și putând fi valorificată de oricine. La 14 martie 1996 a intrat în vigoare Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, care prevedea, în art. 149, alin. (3), că „Durata drepturilor de exploatare asupra operelor create de autorii decedați înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi și pentru care au expirat termenele de protecție se prelungește până la termenul de protecție prevăzut în prezenta lege. Prelungirea produce efecte numai de la intrarea în vigoare a prezentei legi”. Prin art. 25 alin. (1) se arătă că „Drepturile patrimoniale durează tot timpul vieții autorului, iar, după moartea acestuia se transmit prin moștenire, potrivit legislației civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi perioada la care opera a fost adusă la cunoștință publică în mod legal. Dacă nu există moștenitori, exercițiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă mandatat în timpul vieții de către autor sau, în lipsa unui mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creație”. La art. 32 se prevedea că „Termenele stabilite în prezentul capitol se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor morții autorului sau aducerii operei la cunoștință publică, după caz”. Potrivit principiului aplicării imediate a legii civile noi, legea nouă se aplică tuturor situațiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare, deci dispozițiile legale menționate au devenit de imediată aplicare, începând cu 14 martie 1996; referitor la domeniul de aplicare al art. 149 alin. (3) și art. 25 alin. (1), în virtutea aceluiași principiu rezultă că acestea se aplică atât situațiilor juridice ivite după intrarea în vigoare a legii, cât și efectelor viitoare ale unor situații juridice trecute. În anul 2004, art. 149 alin. (3) al Legii nr. 8/1996 a fost modificat, astfel „Durata drepturilor de exploatare asupra operelor create înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi și pentru care nu au expirat termenele de protecție calculate potrivit procedurilor legislației anterioare se prelungește până la termenul de protecție prevăzut în prezenta Lege. Prelungirea produce efecte numai de la data intrării în vigoare a prezentei Legi”. Prin procedurile prevăzute de legislația anterioară s-a avut în vedere totalitatea actelor normative anterioare Legii nr. 8/1996 în varianta modificată în 2004, deci inclusiv varianta inițială a Legii nr. 8/1996 și procedura de stabilire a duratei de protecție a drepturilor patrimoniale de autor asupra operelor create de către autorii decedați fără moștenitori, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996. Orice altă interpretare ar fi contrară principiului ocrotirii drepturilor câștigate, principiu care decurge în mod direct din principiul neretroactivității legii. În temeiul variantei inițiale a Legii nr. 8/1996, în vigoare timp de 8 ani, protecția operelor lui G.C. s-a prelungit încă din anul 1996 până în anul 2036. O lege ulterioară, din anul 2004, nu putea restrânge această durată a protecției fără a aduce atingere drepturilor titularilor dreptului de autor câștigate prin varianta inițială a Legii nr. 8/1996. În consecință, această modificare legislativă consolidează soluția extinderii protecției asupra drepturilor patrimoniale de autor asupra romanului „E.O.” până în anul 2036. Referitor la titularul drepturilor de autor asupra romanului „E.O.”, în lumina art. 25 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 8/1996, în condițiile în care G.C. a decedat fără a avea urmași și fără a mandata un organism de gestiune colectivă cu administrarea acestor drepturi, rezultă că gestionarea acestor drepturi a revenit în mod automat organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri din domeniul creației literare, anume C. - S.G.C.D.A., care a primit aviz conform Deciziei dir. gen. O.R.D.A. din nr. 8/1997, devenind organismul de gestiune colectivă pentru autorii decedați fără urmași și care nu au mandatat alt organism în timpul vieții. Reclamanta a mai arătat că a încheiat la data de 27 ianuarie 2009 un contract de cesiune cu C., în virtutea căruia C. a acordat SC E.L.I. SRL, pentru o perioadă de 2 ani, dreptul de a publica romanul „E.O.” de G.C. într-un tiraj de maxim 150.000 de exemplare, iar, la 6 aprilie 2009, părțile au încheiat un al doilea contract, potrivit căruia tirajul inițial era suplimentat cu 100.000 de exemplare. Astfel, reclamanta a dobândit prin efectele contractului de cesiune dreptul de a publica opera lui G.C., fiind îndreptățită să o exploateze pe durata contractului. În vederea tipăririi operei, SC E.L.I. SRL a încheiat un contract cu SC E.I. SRL, prima reclamantă obligându-se să asigure editarea și tipărirea operelor scrise comandate de către Editura Intact (inclusiv romanul „E.O.” de G.C.), iar a doua reclamantă să asigure distribuirea, la pachet, împreună cu publicația „J.N.”, a operelor scrise menționate în Anexa 1. Reclamanta SC E.I. SRL a dobândit astfel dreptul de distribuire a operei, ambele reclamante dobândind în mod valabil drepturile de autor în discuție prin efectul contractelor arătate, fiind singurele îndreptățite să exploateze opera. Ca atare, editarea și distribuirea de către pârâte a romanului „E.O.” reprezintă nu numai o încălcare a drepturilor de autor ale acestora, dar și un comportament concurențial neloial. Astfel, decizia acestei publicări a survenit ca urmare a anunțării publicării romanului în două volume în „Colecția de literatură românească Biblioteca pentru toți” a cotidianului „J.N.”, în martie 2009 fiind anunțat pentru 29 aprilie și 6 mai 2009, dar pârâtele și-au modificat programul editorial al propriei colecții spre a publica o săptămână înainte același roman într-un singur volum și la un preț de dumping. Actele de concurență neloială imputabile pârâtelor constau în practicarea unor prețuri de dumping și în adoptarea unor practici neloiale parazitare. Dumpingul este un procedeu contrar uzanțelor comerciale cinstite, care, în temeiul art. 1, 1 1 și 2 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, constituie un act de concurență neloială și care, în temeiul art. 3 din același act normativ, atrage răspunderea civilă a făptuitorului. Prețul de vânzare în cazul dumpingului este substanțial mai redus decât valoarea normală a mărfii, astfel prețul unui exemplar al colecției editate de „A.” se situa la valoarea de 9,99 lei în luna noiembrie a anului 2008, fiind în concordanță cu prețurile practicate de alți editori pe piața de carte din România, inclusiv prețurile practicate de reclamante pentru colecția „Biblioteca pentru toți” (prețul de 10,9 lei). Prețul practicat de „A.” a crescut în luna martie 2009 la suma de 10,99 lei, preț care reflecta, de asemenea, valoarea de piață a volumelor. Cu toate acestea, după publicarea programului editorial al „J.N.”, prețul practicat de „A.” a scăzut brusc la 7,99 lei, așadar cu 3 lei mai mic decât prețul practicat cu o lună înainte. Pârâtele au practicat un preț de ruinare, mult sub valoarea normală a produselor pe piață în scopul destabilizării activității concurenților prin preluarea clientelei acestora, prin schimbarea programului editorial. Prejudiciul suferit de reclamante este cu atât mai ridicat cu cât prin practicile pârâtelor s-a ajuns la oprirea tipăririi volumului „E.O.”, aceasta nemaifiind fezabilă din punct de vedere economic în condițiile prețului practicat de pârâte. Actele de concurență neloială constau și în practicile parazitare ale pârâtelor, săvârșite cu încălcarea art. 1 din Legea nr. 11/1991, reprezentând utilizarea parazitară, fără drept, în scopul dobândirii de clientelă, a unor elemente specifice ale unui concurent sau chiar ale unui agent economic ce operează pe o altă piață, precum metodele de publicitate, tipurile de promovare etc. În speță, practicile neloiale ale pârâtelor au constat în utilizarea planului de editare al „J.N.”, cotidian realizat de editura Intact, și deturnarea avantajelor decurgând din acest plan de editare pentru promovarea volumului „E.O.” în cadrul colecției lor de carte. Pârâtele au realizat un profit injust de pe urma publicității deja făcute apariției de către reclamante, prejudiciul suferit de reclamante comportând o latură materială și o latură nepatrimonială, reprezentată de daunele morale suferite de acestea. În ce privește prejudiciul material, reclamantele au arătat că este compus din paguba efectiv suportată, reprezentată de plățile efectuate către cedentul drepturilor de autor, cheltuielile cu tipografia, cheltuielile cu investițiile în promovare, câștigul nerealizat, care constă în profitul rezonabil sperat înaintea publicării operei „E.O.” și profitul realizat de participanții la publicarea ilicită. În acest sens, paguba efectiv suportată prin publicarea fără drept a romanului „E.O.” de către pârâte constă în sistarea lucrărilor de tipărire a romanului în cadrul colecției „B.P.T.”, în condițiile în care, anterior, tipografia GCananle cu care a contractat reclamanta SC E.L.I. SRL începuse lucrările de tipărire a celor două volume ale romanului, iar reclamantele au trebuit să acopere aceste costuri de producție, deși s-au aflat în imposibilitate economică de a comercializa romanul. De asemenea, întrucât au luat decizia respectării drepturilor de autor pentru romanul în cauză, reclamantele au achitat redevențe pentru achiziționarea acestor drepturi de la titularii lor, drepturi de al căror exercițiu s-au văzut însă private. Continuarea publicării, deși legitimă, nu ar fi făcut decât să sporească pierderea reclamantelor, întrucât piața deja saturată de exemplarele romanului deja puse în circulație de către pârâte n-ar fi putut absorbi exemplarele legitim tipărite la comanda reclamantelor, cu atât mai mult cu cât prețurile practicate de acestea din urmă ar fi fost mai mari. Un alt element al prejudiciului material suferit de reclamante este reprezentat de câștigul nerealizat de acestea ca urmare a faptei ilicite a pârâtelor, constând în diferența dintre profitul mediu aferent tirajelor reclamantelor, anterioare publicării romanului „E.O.” de către A. și profitul mediu corespunzător tirajelor ulterioare publicării acestuia. Pe de altă parte, reclamantele au înregistrat un prejudiciu prin sistarea publicării și difuzării romanului, reprezentat de profitul pe care l-ar fi obținut fiecare dintre reclamante pentru fiecare exemplar vândut, înmulțit cu tirajul ce urma să fie efectiv publicat. Pentru fiecare dintre reclamante, profitul se determină ca diferență între veniturile pe care le-ar fi obținut prin comercializarea tirajului aflat în curs de publicare și costurile pe care ar fi fost nevoite să le suporte în vederea acestei publicări. Reclamantele au solicitat ca despăgubiri triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite. Referitor la daunele morale, reclamantele au precizat că li s-a creat un prejudiciu de imagine distinct, prin publicarea de către pârâte la un preț mai avantajos a aceluiași roman în perioada pregătită pentru publicare de către reclamante, vânzările volumelor din colecția B.P.T. scăzând simțitor ulterior declanșării scandalurilor de presă cu privire la drepturile de autor asupra romanului. Reclamantele au contribuit la readucerea pe rafturile librăriilor și ale bibliotecilor a unei colecții de renume, „Biblioteca pentru toți”, beneficiind de campanii de promovare susținute de nume de marcă ale culturii române, asumându-și misiunea de a promova cultura română și adevăratele ei valori, iar acțiunile vătămătoare ale pârâtelor au avut tocmai scopul de a știrbi o asemenea imagine, ca principal competitor pe piață. Astfel, pârâtele au publicat articole în cotidianul „A.” în scopul denigrării Ed. I. Fapta ilicită a pârâtelor denotă o gravitate sporită prin aceea că reprezintă un concurs între încălcarea drepturilor de autor și concurența neloială, iar specificul faptei ilicite a pârâtelor este că aceasta a avut loc prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, impactul acțiunilor „A.” asupra publicului cititor fiind cu atât mai puternic cu cât publicația este de nivel național, iar conduita de piață a celor două trusturi de presă se află în centrul atenției publice. Pârâtele au demonstrat prin articolele publicate frecvent în cotidianul „A.” că urmăresc discreditarea reclamantelor și destabilizarea acestora de pe pozițiile pe care le ocupă pe piața distribuitorilor de presă scrisă și de carte din România (art. „A. și concurența de tip sovietic”, art. „Adevăruri jenante pentru V.” din 27 aprilie 2009). Reclamantele au mai solicitat, în temeiul art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, obligarea pârâtelor la comunicarea către unor informații, sub sancțiunea amenzii civile, în temeiul art. 580 3 C. proc. civ. Pârâta SC A.H. SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată. A invocat excepția inadmisibilității parțiale a primelor capete de cerere, sub aspectul amenzii civile, având în vedere aplicarea dispozițiilor art. 580 2 și 580 3 C. proc. civ. doar în faza de executare silită. Cu privire la cel de-al patrulea capăt de cerere, a precizat că este imprecis și nu poate fi adus la îndeplinire, iar cu referire la antrenarea răspunderii pentru concurența neloială a menționat ce cererea este prematur introdusă, în considerarea naturii comerciale a litigiului. Totodată, a invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor față de dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. Pe fondul acțiunii, pârâta a arătat că în toamna anului 2008 a pregătit lansarea pe piață a unei colecției de carte, împreună cu ziarul „A.”, romanul „E.O.” fiind avut în vedere pentru colecție. Întrucât F.N.Ș.A. s-a erijat în titular al drepturilor de autor cu privire la opera menționată, pârâta a încheiat contractul de cesiune din 15 septembrie 2008, dar, între timp, și C. - S.G.C.D.A. s-a erijat în titular al drepturilor de autor, precizând ulterior că are un contract exclusiv cu un trust de presă nenominalizat. Pârâta a efectuat anumite verificări, constatând că referitor la câțiva autori C. nu deține drepturi de autor așa cum a pretins; cu privire la romanul „E.O.”, pârâta a ajuns la concluzia că aceasta face parte din patrimoniul cultural, putând fi utilizată liber de orice persoană fizică sau juridică. Consecința acestei situații de fapt este că exploatarea liberă a unei opere căzute în domeniul public nu poate constitui o faptă ilicită. Autorul romanului în discuție, G.C., a decedat la 12 martie 1965, neavând descendenți sau ascendenți. Soția autorului, A.V.C., a fost singura moștenitoare, aceasta decedând, la rândul său, în 1993, astfel că la moartea sa opera lui G.C. a căzut în domeniul public în baza art. 6 lit. a) coroborat cu art. 8 din Decretul nr. 321/1956. La data de 24 iunie 1996, deci nu la 14 martie 1996, a intrat în vigoare noua Lege a drepturilor de autor, nr. 8/1996, dată la care era deja în vigoare și Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice, la care a aderat și România, care prevede, la art. 18 alin. (2), că „dacă o operă, prin expirarea duratei de protecție care îi fusese anterior recunoscută, a intrat în domeniul public al țării în care este cerută protecția, această operă nu va mai fi protejată din nou în această țară.” De asemenea, în 1996 s-a adoptat și Tratatul O.M.P.I. privind dreptul de autor, semnat de România la 20 decembrie 1996, care stabilește, la art. 13, că părțile contractante aplică dispozițiile art. 18 din Convenția de la Berna în ceea ce privește ansamblul protecției prevăzute în tratat. În consecință, conform legislației naționale și internaționale, nu se pot edicta legi retroactive care să confere protecție unei opere, după ce aceasta a intrat în domeniul public, respectiv să renască drepturile patrimoniale de autor stinse. Cu privire la actele de concurență neloială de care este acuzată, pârâta a susținut că acestea nu există. Astfel, editarea și publicarea romanului „E.O.” era programată în cadrul colecției, așa cum rezultă din spotul publicitar general și Pliantul de promovare al colecției „A.” din 02 februarie 2009, deci înainte de apariția colecției J.N., iar C. nu ar fi somat pârâta să nu publice dacă nu ar fi cunoscut acest fapt. În contractul semnat de reclamante cu C. nu se precizează data apariției cărților. Referitor la dumping, pârâta a arătat că nu a practicat un preț inferior valorii normale, întrucât în noiembrie 2008 prețul unei cărți din colecție cu ziarul era de 9,99 lei, acesta crescând în 2009 în raport de valoarea euro. Cât privește practicile neloiale parazitare pe care le invocă reclamantele, pârâta a menționat că nu le-a utilizat, ba, dimpotrivă, reclamantele sunt acelea care au încercat să profite de pe urma eforturilor și investițiilor realizate de pârâtă pentru promovarea unei colecții la un preț accesibil. Pârâta nu a încercat să preia beneficiile reclamantelor de urma promovărilor efectuate de acestea și nu a încercat să creeze confuzie pe piață pentru cititori, având propria campanie de promovare. Legat de prejudiciul material, a arătat că acesta nu poate consta în faptul că reclamantele au sistat lucrările de tipărire ale romanului, nefiind în situația de imposibilitate de comercializare a lucrării, atâta timp cât este vorba de colecții diferite și independente de carte, reclamantele acționând cu rea credință. De asemenea, suma pretinsă a fi achitată de SC E.L.I. SRL societății care a tipărit în parte volumele comandate nu poate fi considerată prejudiciu, deoarece opera tipărită îi stă la dispoziție, așa încât nu există legătură de cauzalitate între situația de fapt și prejudiciul pretins. A menționat, de asemenea, că nu se pot pretinde daune morale, deoarece pârâta nu a încălcat drepturi de autor nepatrimoniale, reclamantele fiind acelea care folosesc o marcă notorie proprietatea statului - B.P.T. - săvârșind infracțiunea de contrafacere, marca fiind înregistrată de M.C.C. la O.S.I.M. în 2001. Articolele apărute în „A.” reflectă poziția pârâtei privind acuzațiile aduse în mass media de către reclamante și presupun exercitarea dreptului la exprimare, nu săvârșirea de fapte de concurență neloială sau alte fapte ilicite, iar poziția de lider a cotidianului „A.” nu s-a obținut în mod ilicit, așa cum pretind reclamantele. Pârâta SC A. SA a formulat, la rândul său, întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției necompetenței funcționale a instanței civile cu privire la capetele de cerere 5-6, disjungerea acestora și trimiterea spre soluționare la secția comercială, a Tribunalului București; admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei SC E.I. SRL, cu privire mai ales la capetele de cerere, întemeiate și argumentate pe dispozițiile Legii nr. 8/1996 și respingerea acestor capete de cerere ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală activă; admiterea excepției inadmisibilității parțiale a capetelor de cerere, sub aspectul aplicării sancțiunii amenzii civile și respingerea în parte a acestor capete de cerere ca inadmisibile, iar, în subsidiar, respingerea acțiunii ca nefondată, cu cheltuieli de judecată ocazionate de proces. Pârâta a invocat dispozițiile art. 6 lit. a) din Decretul nr. 321/1956 privind durata specială a protecției dreptului de autor transmise soțului supraviețuitor, limitată la viața acestuia, deci o transmisiune viageră a drepturilor de autor după moartea autorului. Referitor la conflictul de legi în timp, între Decretul nr. 321/1956 și Legea nr. 8/1996, a precizat că acesta se soluționează în favoarea primului act normativ, în raport de art. 15 din Constituția României, care consacră principiul neretroactivității legii civile, precum și de art. 149 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 285/2004. În speță, termenul de protecție calculat conform legislației anterioare a expirat la data decesului soției autorului, durata drepturilor de autor nefiind prelungită la noua durată de 70 de ani, stabilită prin Legea nr. 8/1996, dispozițiile legii noi neaplicându-se facta praeterita. De asemenea, conform art. 25 coroborat cu art. 149 din noua lege, durata drepturilor patrimoniale de autor care nu erau stinse la data intrării noii legi în vigoare se prelungeau doar pentru moștenitorii autorului, nu și pentru organismul de gestiune colectivă, care a fost creat abia la 1 iulie 1997 și nu putea dobândi prin efectul legii în 1997 nici drepturi stinse în 1993 și nici drepturi prelungite în 1996. Așa fiind, nici C. și nici reclamantele nu dispun de drepturile de autor pentru lucrarea în litigiu. A mai arătat, cu privire la acțiunea în concurență neloială, că nu este concurentă a reclamantelor în domeniul editării, distribuției și comercializării de carte, implicit a romanului „E.O.” de G.C., iar așa numitele fapte imputate sunt simple fabulații, care nu pot determina vreun prejudiciu pentru reclamante. Pârâta SC A.H. SRL a formulat și cerere reconvențională, solicitând instanței: să constate nulitatea contractelor din 27 ianuarie 2009 și din 6 aprilie 2009 încheiate între C. și SC E.L.I. SA; să constate îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a SC E.I. SRL, pentru campania de presă derulată împotriva SC A.H. SA și, ca efect al acesteia, să fie obligată pârâta la publicarea integrală a hotărârii, de sancționare sub titlul „Anunț judiciar”, pe cheltuiala sa în ziarul pe care îl editează, pe prima pagina a acestuia, cu aceleași caractere cu care sunt tipărite și articolele apărute în această publicație, să publice hotărârea pe adresa de internet a ziarului pe care îl editează, alături de articolele care au generat introducerea acestei cereri de chemare în judecată, dar și publicarea hotărârii, pe cheltuiala pârâtei, în 5 cotidiane centrale („Ev. Z.”, „R. Lib.”, „Z.”, „C.”, „G.”), precum și în celelalte publicații ale trustului I., respectiv „F.” și „S.F.”, sub același titlu „Anunț Judiciar” și cu aceleași caractere cu care sunt tipărite articolele apărute în aceste publicații; cu cheltuieli de judecată; În motivarea cererii reconvenționale a arătat că sunt lovite de nulitate absolută pentru nevaliditatea obiectului contractele încheiate între C. - S.G.C.D.A. și SC E.L.I. SRL. Prin aceste contracte se transmite dreptul de a publica lucrarea „E.O.”, dar pentru a putea considera obiectul contractului ca fiind valid acesta trebuie să îndeplinească mai multe condiții, respectiv să existe, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, licit și moral, să fie în circuitul civil și să fie un fapt personal al celui care se obligă. Dintre acestea, obiectul contractelor indicate nu îndeplinește condiția aflării lui în circuitul civil, aspect analizat de unii autori și ca iliceitate, după definiția dată de art. 963 C. civ. Fiind în patrimoniul comun al umanității, dreptul de a publica lucrarea E.O. este scos din circuitul civil, neputând face obiectul vreunui contract, întrucât este res communes. Lipsa îndeplinirii acestei condiții face obiectul contractului invalid, iar invaliditatea obiectului contractului este caz de nulitate absolută. În acest sens, a precizat că sunt ilicite prin obiectul lor și, ca atare, ineficiente, în baza art. 5, art. 963 și art. 1310 C. civ., actele de transmitere referitoare la bunurile excluse conform legii din circuitul civil, înțelegându-se prin comerț în acest caz posibilitatea de a face tranzacții private, acte juridice particulare. Astfel, s-a stabilit că „dacă cumva o dispoziție a legii împiedică transmisiunea unui lucru și însușirea lui de către particulari, el nu poate fi vândut”, or, în cazul de față, dreptul fiind în patrimoniul umanității nu poate fi însușit de particulari și nu poate fi vândut, fiind la dispoziția tuturor. La data intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996 - 24 iunie 1996, conform alin. (1) al art. 154, era în vigoare și Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice, publicată în B. Of. nr. 84 din 31 iulie 1969, convenție la care România aderase la 01 ianuarie 1927. În același an se adopta la Geneva la 20 decembrie 1996 Tratatul O.M.P.I. privind dreptul de autor. În raport de aceste norme,rezultă că dispozițiile Legii nr. 8/1996 nu puteau retroactiva, mai precis nu puteau reglementa fapte care înainte de intrarea sa în vigoare au dat naștere, au modificat sau stins o situație juridică si nici nu puteau reglementa efecte pe care acea situație le-a produs înainte de intrarea sa în vigoare. Prin urmare, interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 25 cu cele ale art. 149 din varianta inițială a Legii nr. 8/1996 conduce la ideea după care, per absurdum, dacă au renăscut drepturi patrimoniale stinse, aceasta s-a realizat doar în beneficiul moștenitorilor, nu pentru ca acestea să fie acordate unui organism de gestiune colectiva. Sub acest aspect, doctrina și practica judiciară au observat o eroare de redactare a textului legal, în sensul că proiectul de lege, adoptat în această formă, nu conținea particula “nu”, eroare sesizata ulterior și corijată prin modificarea Legii nr. 8/1996, în baza Legii nr. 285/2004 (intrată în vigoare la data de 30 iulie 2004). Interpretarea a fost împărtășită de majoritatea covârșitoare a literaturii de specialitate, neexistând puncte de vedere contrarii, fiind și soluția practicii judiciare a Curții de Apel București, în sensul interpretării gramaticale, logice, sistematice și istorico - teologice și nu a interpretării literale, restrictive, a normei art. 149 alin. (3), în forma din 1996, arătându-se că nu s-a urmărit reactivarea protecției pentru operele căzute anterior în domeniul public, ci s-a dorit reglementarea situațiilor juridice reprezentate de crearea unor opere de către autorii decedați anterior legii noi și a căror durată de protecție nu a expirat până la intrarea în vigoare a legii noi, ipotezele descrise în text fiind consecința omisiunii particulei de negație. În interpretarea pur literală ar însemna că rămân în afara protecției operele ale căror termene nu au expirat până la intrarea în vigoare a legii noi, ce reprezintă situații juridice în derulare, născute sub imperiul legii vechi, și care nu și-au epuizat efectele până în iunie 1996; în cazul operelor căzute în domeniul public nu s-ar putea vorbi de o ½prelungire½ a protecției, din moment ce termenul prevăzut de legea anterioară a expirat, ci de un nou termen de protecție. Ultimul argument este acela că norma din art. 149 alin. (3) a fost modificata prin Legea nr. 285/2004 chiar în sensul reglementării explicite a întinderii protecției în cazul situațiilor juridice în curs de derulare, ce a fost asigurată exclusiv prin inserarea în text a particulei de negație omise în formularea din 1996. De altfel, intenția legiuitorului roman, în materia drepturilor de autor (interbelic, comunist sau contemporan) a fost aceea de a nu bulversa stabilitatea raporturilor juridice în materie, cu excepția prelungirii sau restrângerii duratei de protecție (evident pentru operele protejate), niciodată însă prin reactivarea protecției asupra unor opere căzute în domeniul public. Or, interpretarea literală intră în contradicție cu art. 18 alin. (2) din Convenția de la Berna. Pârâta reclamantă a mai menționat că i-au fost diminuate credibilitatea, onorabilitatea și creditul de care se bucură în desfășurarea activităților de presă și cu privire la modul în care prezintă colecția de carte, fiind expusă la acuze grave, chiar cu privire la fapte catalogate ca infracționale, fiindu-i afectat prestigiul profesional și încrederea în serviciile pe care le oferă clienților. În ce privește fapta ilicită, a susținut că dispozițiile art. 30 alin. (8) din Constituția României și art. 10 alin. (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale subliniază limitele libertății de exprimare în anumite situații, inclusiv cu privire la protecția reputației sau a drepturilor altora, art. 10 menționat garantând doar exercitarea cu bună credință a dreptului la libertatea de exprimare, situație care nu se regăsește în speță, deoarece reclamantele au adus acuze violente cu privire la săvârșirea unui furt intelectual, acte de mercenariat, colecția pârâtelor fiind denumită „colecție penală”, în vederea prejudicierii imaginii pârâtei, potențate prin aparițiile televizate ale directorului și redactorului-șef de la „J.N.” De asemenea, există legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, pentru că aceste materiale de presa și nu o altă împrejurare exterioară au cauzat prejudiciul moral reclamat, iar vinovăția reclamantelor îmbracă forma relei credințe, scopul acestora evident fiind de a afecta concurența de pe piață, de a diminua vânzările pârâtei pentru a le crește pe ale lor. La data de 19 iunie 2009 a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul reclamantelor intervenienta C. - S.G.C.D.A., arătând că își însușește toate capetele de cerere ale acțiunii reclamantelor. În motivarea cererii de intervenție a precizat că a examinat disponibilitatea titlului „E.O.”, aflat în evidența sa în calitate de unic organism de gestiune colectivă pentru autorii de opere scrise fără moștenitori, conform art. 25 din Legea nr. 8/1996, iar ulterior a încheiat contractele de cesiune a drepturilor de autor cu editura care a respectat termenii contractelor din 27 ianuarie 2009 și din 06 aprilie 2009. Pârâta din cauză nu a cerut avizul C. pentru editarea și difuzarea operei lui G.C. și nu a făcut niciun demers în acest sens, iar, ca urmare a notificării trimise cu adresa din 05 martie 2009, privind faptul că drepturile de autor asupra operei „E.O.” aparțin repertoriului său protejat, C. a notificat F.Ș.A. pentru denunțarea contractului încheiat, recunoscându-se apartenența drepturilor de autor și exercițiul acestora de către C. Totuși, ulterior, la data de 22 aprilie 2009, pârâta a informat public despre editarea și difuzarea, începând cu 23 aprilie 2009, a romanului. C. a înștiințat pârâta cu adresa din 22 aprilie 2009 asupra nelegalității actului de editare și difuzare a lucrării, solicitând stoparea oricărui act de editare și difuzare, precum și publicitatea media, întrucât încalcă dispozițiile art. 13 coroborat cu art. 25 și 43 din Legea nr. 8/1996 modificată, drepturile de autor fiind recunoscute organismului de gestiune colectivă în domeniul operelor scrise. C. a difuzat, de asemenea, și un comunicat de presă din 24 aprilie 2009, evidențiind actul de editare și difuzare realizat cu rea credință de pârâta SC A.H. SA. Reclamantele și intervenienta au formulat întâmpinare la cererea reconvențională, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată. Prin încheierea din 11 decembrie 2009, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția insuficientei timbrări a cererii principale, respectiv a cererii reconvenționale. Reclamantele au formulat concluzii scrise cu privire la excepția necompetenței funcționale a secției civile, a Tribunalului București cu privire la capetele de cerere, excepția fiind soluționată prin încheierea din 30 martie 2010 - respinsă ca neîntemeiată. Prin încheierea din 25 mai 2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor în cererea principală; a admis excepția inadmisibilității parțiale a capetelor de cerere în ceea ce privește sancțiunea amenzii civile; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC A. SA în cererea principală; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei SC A.H. SRL în promovarea cererii reconvenționale; a respins ca inadmisibile capetele de cerere 1-4 în ce privește obligarea pârâtelor la plata amenzi de 50 de lei/zi de întârziere. Prin sentinta civilă nr. 1078 din 8 iunie 2011, Tribunalul Bucuresti, sectia a III-a civilă, a respins excepția inadmisibilității formulării cererii reconvenționale, ca neîntemeiată, a respins cererea principală formulată de reclamante, precum și cererea de intervenție accesorie în favoarea reclamantelor, ca neîntemeiate, a admis în parte cererea reconvențională, a constatat nulitatea contractelor din 27 ianuarie 2009 și din 06 aprilie 2009 încheiate între C. și SC E.L.I. SRL, a respins capatul doi al cererii reconventionale, ca neîntemeiat. Pentru a hotari astfel, tribunalul a retinut urmatoarele: Cu referire la excepția inadmisibilității cererii reconvenționale, instanța a constatat că argumentele intervenientei accesorii nu sunt întemeiate, întrucât pretențiile pârâtei SC A.H. SA au ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de cesiune pe care se întemeiază acțiunea principală a reclamantelor, prin care s-au cesionat drepturile de autor privind romanul „E.O.”, de la intervenienta C. către reclamante, având legătură cu acțiunea și îndeplinind condițiile unei cereri de chemare în judecată. Prin cererea reconvențională, pârâta tinde să-și valorifice propriile pretenții, având calitatea de persoană interesată în anularea contractelor în discuție, interesul pârâtei fiind în sensul de a înlătura acuzațiile referitoare la exploatarea și utilizarea fără drept a romanului „E.O.”, cu încălcarea drepturilor de autor, cu privire la care reclamantele susțin că le aparțin. Pe fondul cererii principale, SC E.I.E.L.I. SRL pretind că au suferit prejudicii grave, de ordin material și moral, întrucât pârâtele au editat și comercializat același titlu de carte, în aceeași formulă, respectiv colecție de carte difuzată săptămânal, împreună cu un ziar, la preț accesibil, dar fără a avea dreptul, atâta timp cât reclamantele au încheiat contracte de cesiune a drepturilor de autor, cu titularul drepturilor de autor aferente romanului respectiv. La dosar s-a depus contractul de cesiune neexclusivă din 27 ianuarie 2009, încheiat în baza art. 25 din Legea nr. 8/1996 modificată, prin care C. acordă SC E.L.I. SRL dreptul neexclusiv de a publica lucrarea „E.O.”, fiind prevăzute: anul apariției 27 ianuarie 2009-27 ianuarie 2010, termenul de vânzare, teritoriul și limba, tirajul, prețul de difuzare al exemplarelor, mențiunile de pe carte, remunerația (în total suma brută de 28.800 lei). Se prevede, de asemenea, că se încheie contract doar pentru o ediție în tirajul de 150.000 exemplare menționat. În contractul din 06 aprilie 2009, între aceleași părți, sunt cuprinse aceleași clauze, cu modificări privind anul apariției, prețul de difuzare al cărții, tirajul și remunerația cuvenită C.. Pentru editarea și comercializarea lucrării reclamantele au încheiat între ele contractul din 02 februarie 2009, în vederea derulării mai multor operațiuni comerciale: editarea, distribuirea, preluarea retururilor și valorificarea acestora, rabatul comercial. În anexa contractului se menționează la poziția 28 - vol.I din „E.O.” și la poziția 29 - vol. II. Reclamanta SC E.L.I. SRL a încheiat în vederea tipăririi lucrărilor din cadrul colecției B.P.T. ce urmau să apară cu „J.N.”, săptămânal, un contract din 03 ianuarie 2009 și un act adițional la acesta cu G.C.C., care se obliga să efectueze servicii tipografice. Reclamantele pretind că au sistat lucrările de tipărire, deoarece pe piață a apărut același roman editat de pârâte. Astfel, la 23 aprilie 2009 s-a pus în vânzare romanul „E.O.”, la chioșcurile de ziare, în cadrul colecției lansate în toamna anului 2008 de SC A.H. SA „100 de cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă”, într-un singur volum, împreună cu ziarul „A.”. Pârâtele au încheiat contract în vederea editării lucrării cu F.N.Ș.A., privind cesiunea drepturilor de autor cu privire la opera menționată, dar ulterior au reziliat contractul de cesiune din 15 septembrie 2008, având în vedere că S.G.C.D.A. - C. a emis pretenții cu privire la drepturile de autor în cauză. La dosar a fost depusă corespondența purtată între A. și C., în vederea lămuririi aspectelor legate de titularitatea drepturilor de autor pentru romanul în litigiu, aceasta demonstrând faptul că pârâta SC A.H. SA a fost de bună credință, întrucât mai întâi a încheiat contract cu Fundația condusă de E.S., care a „cedat” drepturile patrimoniale asupra operei prin contract, pentru ca ulterior să se probeze că nu deținea niciun fel de drepturi pentru operele lui G.C., împrejurare de natură să o facă pe pârâtă să fie mai circumspectă în legătură cu această problemă, în relațiile ulterioare cu C. Mai mult, pârâta a contestat autoritatea morală a societății respective privind copyright-ul, așa cum rezultă din corespondența cu C., ținând cont de existența mai multor cazuri care s-au disputat între C. și moștenitori drepturile de autor de pe urma acestora. C. a notificat pârâta referitor la deținerea drepturilor de autor, dar ulterior SC A.H. SA a ajuns la concluzia că operele autorului G.C. fac parte din patrimoniul cultural, fiind căzute în domeniul public, așa încât a decis editarea acestora fără a încheia contract cu C. Reclamantele au susținut prin cererea de chemare în judecată că pârâtele au săvârșit o faptă ilicită, de natură să cauzeze grave prejudicii materiale și morale privind situația economică și imaginea lor, editând și comercializând romanul „E.O.”, deși au fost notificate de C. în sensul că drepturile de autor au fost cesionate acestora, săvârșind fapta ilicită cu vinovăție, așa încât se impune angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor prin condamnarea lor, în solidar, la compensarea prejudiciului pe care l-au cauzat, susțineri care nu sunt întemeiate. În primul rând, fapta ilicită a pârâtelor nu există, întrucât ele au editat și comercializat opera lui G.C. având dreptul să o facă, atâta timp cât operele acestui autor au căzut în domeniul public. Autorul G.C. a decedat la 12 martie 1965, fără descendenți sau ascendenți, singura moștenitoare fiind soția sa E.C., căreia i-a revenit întreaga masă succesorală, fiind titulara drepturilor de autor asupra operei defunctului. Soția autorului a decedat la rândul său, iar în certificatul de moștenitor din 02 mai 1996 eliberat de B.N.P. G.E. nefiind menționate drepturi de autor, ci doar bunuri mobile. Moștenitorii cu titlu particular indicați sunt Academia Română, K.C.T. și Fundația G.C. La moartea autorului erau în vigoare dispozițiile Decretului nr. 321/1956 privind dreptul de autor, care, la art. 6, prevedea că „La moartea autorului sau a vreunuia dintre coautori, drepturile patrimoniale de autor se transmit prin moștenire, potrivit C. civ., însă numai pe următoarele termene: a) soților și ascendenților autorului, pe tot timpul vieții fiecăruia;”, iar, „La expirarea termenelor prevăzute de art. 6 și 7 sau, în lipsă de moștenitori, din momentul morții autorului, dreptul patrimonial de autor se stinge”. De asemenea, art. 41 alin. (3) prevedea că „Termenele privind dreptul de autor și exercițiul lui, prevăzute în legi anterioare, vor continua să curgă până la împlinirea lor, fără a putea însă depăși termenele corespunzătoare cuprinse în prezentul decret, socotite de la intrarea lui în vigoare.” Făcând aplicarea dispozițiilor legale menționate, drepturile patrimoniale de autor asupra creației autorului G.C. au revenit conform legii, așa cum este arătat și în certificatul de moștenitor, soției autorului. La moartea soției lui G.C., în 1994, erau în vigoare tot dispozițiile din Decretul nr. 321/1956. Prin certificatul de moștenitor depus la dosar s-a probat că la data morții soției lui G.C. nu mai existau alți moștenitori ai autorului și față de dispozițiile în vigoare care prevedeau transmiterea drepturilor doar pe durata vieții soțului autorului, acestea s-au stins, opera căzând în domeniul public și putând fi valorificată de oricine, cu obligația respectării drepturilor morale imprescriptibile. Reclamantele și intervenienta sunt de acord cu această concluzie, dar au arătat că prin apariția Legii nr. 8/1996 în forma inițială au renăscut drepturile de autor pentru o perioadă de 70 de ani, calculată de la moartea autorului, începând cu 1 ianuarie al anului următor morții - art. 149 alin. (3), art. 25 alin. (1), art. 149 alin. (1). A mai susținut intervenienta în mod eleiat că Legea nr. 8/1996 a prelungit perioada generală de protecție a drepturilor de autor, dar nu și pe cea a drepturilor succesorale ale moștenitorilor, ceea ce este greșit, întrucât legea nu face astfel de distincții, fiind modificat, prin dispozițiile noii legi, termenul de protecție pentru dreptul de autor, de la 50 de ani, la 70 de ani, socotiți după data morții autorului, fără alte precizări cu privire la regimul juridic, iar, referitor la moștenitori, s-au eliminat diferențele prevăzute în decretul abrogat, în funcție de clasa moștenitorilor, în ce privește durata pentru care se transmiteau drepturile patrimoniale de autor. Or, în mod evident s-a strecurat o greșeală în textul legii din 1996, greșeală reparată la modificarea adusă prin Legea nr. 285/2004, care a dat textului actuala formă corectă: „Durata drepturilor de exploatare asupra operelor create de autorii decedați înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi și pentru care nu au expirat termenele de protecție se prelungește până la termenul de protecție prevăzut în prezenta lege”. Este, de altfel, logic să fie așa, întrucât nu se putea ca o dată legiuitorul să dorească să reînvie protecția pentru operele căzute în domeniul public, iar cu ocazia modificării legii să revină și să prelungească durata doar pentru operele care nu au căzut în domeniul public (aceasta fiind situația normală). Prin urmare, operele lui G.C. au căzut în domeniul public în 1994 și nu au fost niciodată resuscitate, astfel că sunt corecte susținerile pârâtei SC A.H. SRL, în sensul că legiuitorul român a stabilit principiul neprotejării operei căzute în domeniul public încă de la apariția Legii nr. 126/1923 privind proprietatea literară și artistică (pentru operele deja căzute în domeniul public, prezenta lege nu are efect retroactiv, drepturile moștenitorilor ca și ale cesionarilor fiind definitiv stinse prin expirarea celor 10 ani de la moartea autorului, prevăzuți de legea de la 1862), menținând aplicarea lui și prin normele ulterioare, acest principiu fiind consacrat de Convenția de la Berna în art. 18 alin. (2), convenție care era în vigoare în 1996 la apariția Legii nr. 8, fiind ratificată de România la data respectivă, prin Decretul nr. 549/1969 (prin care s-au făcut rezerve doar cu privire la durata protecției, nu și cu privire la regimul acesteia). Astfel, dacă s-ar considera că textul legii din 1996 nu conține o eroare de redactare și că prevede renașterea unor opere deja căzute în domeniul public, atunci ar intra în contradicție cu prevederea internațională de la art. 18 alin. (2), care stabilește că nu este posibil ca o operă ce a căzut în domeniul public să fie protejată din nou. În cazul conflictului între prevederea din dreptul intern și cea internațională, Constituția României, la art. 20 alin. (2), stabilește că dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale. Principiul neprotejării ulterioare a unei opere căzute în domeniul public a fost reluat de Tratatul O.M.P.I., la care România a aderat în 2000 prin Legea nr. 205, acesta stabilind la art. 13 că părțile aplică dispozițiile art. 18 al Convenției de la Berna în ceea ce privește ansamblul protecției prevăzute în tratat, art. 18 fiind astfel ridicat la nivel de principiu general, aplicabil pe toată perioada în care este în vigoare convenția și nu doar la momentul ratificării de către statele membre. Concluzia că în textul Legii nr. 8/1996 inițial s-a strecurat o greșeală constând în lipsa termenului „nu”, greșeală reparată prin modificarea adusă legii în 2004 se regăsește în doctrina și practica judiciară în materie, Curtea de Apel București stabilind că legiuitorul nu a urmărit reactivarea protecției pen