ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 14/2019

Ședința publică din data de 16 ianuarie 2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, la data de 21.11.2018 (cu prilejul judecării apelului împotriva Sentinței nr. 643/2018 a Tribunalului București, secția a III-a civilă), reclamantul A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dezlegării date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia în interesul legii nr. 15/2017 dispozițiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că nelegalitatea măsurii preventive privative de libertate trebuie să fie constatată explicit prin acte jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia, hotărârea judecătorească de achitare nefiind, prin ea însăși, de natură să conducă la reținerea unui asemenea caracter de nelegalitate.

În motivare, reclamantul a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin considerentele avute în vedere și prin interpretarea efectivă dată unei norme legale, a încălcat art. 1 alin. (4), art. 21 și art. 61 din Constituția României, principiul de drept conform căruia acolo unde legea nu distinge, nici interpretul ei nu trebuie să o facă și principiul de drept al separației puterilor în stat.

În acest sens, Înalta Curte a adăugat la lege, acolo unde legiuitorul a stabilit că este competentă exclusiv să se pronunțe pe legalitatea sau nelegalitatea măsurii preventive, instanța investită cu cererea de acordare de despăgubiri ("... instanța de judecată investită cu judecarea cauzei."). Înalta Curte a adăugat practic sintagma doar instanța penală deși aceste cereri de reparație a prejudiciului cauzat se pot judeca doar de instanța civilă, fiind adăugat în sarcina instanțelor penale obligativitatea (neprevăzută de lege) de a se pronunța pe legalitatea sau nelegalitatea unei măsuri preventive.

În drept, au fost invocate prevederile art. 146 lit. d) din Constituția României, art. 10 și art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Prin încheierea de ședință din 5 decembrie 2018 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel București a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, iar eventuale limite concrete de aplicare a deciziei date în interesul legii, prin prisma principiilor de drept constituțional, vor fi avute în vedere cu prilejul deliberării, în raport de circumstanțele specifice speței.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs neîncadrat în drept, dar încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A.

În motivare, recurentul a arătat că în mod greșit a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale, întrucât dispozițiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen. a căror neconstituționalitate a fost invocată în raport de interpretarea dată prin Decizia în interesul legii nr. 15/2017 sunt în vigoare, excepția a fost ridicată de o parte din dosar (reclamantul), interpretarea dată acestor dispoziții prin decizia în interesul legii menționată nu a mai făcut obiectul sesizării Curții Constituționale, iar instanța de contencios constituțional a decis deja că se poate pronunța pe interpretarea dată de o decizie în interesul legii asupra unei norme legale în vigoare, astfel încât condițiile de admisibilitate sunt îndeplinite.

În ce privește temeinicia solicitării, recurentul arată că prin considerentele conținute în Decizia în interesul legii nr. 15/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a adăugat la lege, încălcând dispozițiile art. 1 alin. (4), art. 21 și art. 61 din Constituția României, prin introducerea sintagmei doar instanța penală, în contextul în care art. 539 alin. (2) C. proc. pen. prevede sintagma instanța de judecată învestită cu judecarea cauzei.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

În mod judicios instanța de apel a apreciat că excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost invocată, nu îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât ceea ce se solicită nu este constatarea neconstituționalității unei dispoziții legale, ci stabilirea limitelor concrete de aplicare a deciziei date în interesul legii în raport de circumstanțele speței, împrejurare ce intră în atribuția instanței de drept comun ce soluționează respectiva cauză.

Este corectă o astfel de apreciere, având în vedere că decizia în interesul legii, prin ea însăși, nu poate constitui obiect al unui control de constituționalitate intrinsec, ci doar textul de lege ce constituie obiect al interpretărilor, menite a fi unificate în respectiva procedură.

Raportat la cauza pendinte, se reține că însăși Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 179/2016 că legiuitorul a atribuit competența de a se pronunța asupra legalității măsurilor privative de libertate organelor judiciare care se pronunță în ultimă instanță în cauzele penale (parag. 17) și că susținerile în sensul că "cercetarea condiției nelegalității măsurii privative de libertate ar trebui să cadă în sarcina instanței civile învestite cu soluționarea cererii de despăgubire", nu sunt veritabile critici de neconstituționalitate, ci privesc modul de interpretare și aplicare a prevederilor legale criticate, ce nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională. Instanța de contencios constituțional a apreciat că o eventuală problemă de practică neunitară a instanțelor naționale cu privire la competența instanței civile de a se pronunța referitor la legalitatea măsurii privative de libertate, este de competența instanței supreme, având în vedere rolul său, consacrat constituțional, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești (parag. 23).

Tocmai în virtutea acestei competențe, afirmată și de Curtea Constituțională, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 15 din 18.09.2017 prin care a soluționat recursul în interesul legii referitor la interpretarea unitară a dispozițiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen.

Cum Curtea Constituțională care, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, este singura în drept să hotărască asupra competenței sale, a apreciat că respectiva chestiune excede controlului de constituționalitate, este corectă aprecierea instanței de apel referitoare la faptul că sesizarea ce vizează dezlegarea dată prin decizia Înaltei Curți și care, de altfel, contrar susținerilor recurentului, nu deduce controlului de neconstituționalitate aspecte noi, nu îndeplinește condițiile de admisibilitate, revenind instanței ordinare competența să stabilească limitele de aplicabilitate a deciziei în interesul legii în cauza pendinte.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., cu domiciliul ales la B., în București, împotriva încheierii de ședință din 5 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 16 ianuarie 2019.

Procesat de ED