ÎCCJ, decizie (scj.ro #148826)

Expropriere. Noțiunile de ”prejudiciu decurgând din expropriere” și ”despăgubiri” cuvenite expropriatului. Actualizarea sumei reprezentând prețul exproprierii cu indicele prețului de consum. Respingerea cererii privind acordarea dobânzii legale

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate

Index alfabetic : prejudiciu

despăgubiri

beneficiul nerealizat

dobândă legală

Legea nr. 33/1994, art. 26

Constituție, art. 44

Beneficiul nerealizat constând în lipsa de folosință a prețului exproprierii, sub forma valorii indexate a despăgubirii cu indicele prețului de consum și a dobânzii legale, nu se înscrie în noțiunea de prejudiciu la care se referă dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, prejudiciile fiind, în accepțiunea textului, cele care decurg în mod direct din măsura exproprierii, cum ar fi pierderea recoltelor de pe terenul expropriat, scăderea valorii terenului rămas în proprietate, din cauza reducerii suprafeței și a amplasării lucrării de utilitate publică, daunele provocate de lucrările de expropriere restului proprietății neafectată de măsura legală a exproprierii, etc.

Valoarea indexată cu indicele prețurilor de consum a prețului exproprierii are ca scop menținerea puterii de cumpărare a sumelor exprimate în lei, protejându-l pe beneficiarul acestora de factorul devalorizării dat de fenomenul inflaționist care afectează moneda națională. Astfel, reclamantul este îndreptățit la acordarea acestei sume, însă nu cu titlu de prejudiciu cauzat prin expropriere, ci ca parte a dreptei despăgubiri ce i se cuvine, în sensul art. 44 alin. (3) din Constituție, în schimbul terenurilor ce i-au fost expropriate.

Cât privește dobânda legală pentru executarea cu întârziere a obligației de plată a despăgubirii, aceasta nu poate intra în categoria prejudiciilor din expropriere la care se referă teza a II-a alin. (1) și (2) din art. 26 al Legii nr. 33/1994. Aceasta, întrucât mecanismul conceput de legiuitor al derulării procedurii exproprierii, care include posibilitatea pentru cel expropriat de a contesta despăgubirea oferită de expropriator și deschide calea ca aceasta să fie determinată pe cale judiciară chiar și după ani de zile de la realizarea obiectivului de utilitate publică, nu justifică reținerea unei „întârzieri” din partea expropriatorului în plata sumei de bani datorată cu titlu de despăgubire, de vreme ce momentul determinării definitive a acesteia se acceptă (de ambele părți) că poate avea loc mult mai târziu decât cel al exproprierii efective.

Secția I civilă, decizia nr. 147 din 30 ianuarie 2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 6 iunie 2008, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, anularea Hotărârilor Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004 nr. 1 și nr. 2 din data de 27.05.2008 și stabilirea sumei cuvenite cu titlu de despăgubire.

Prin încheierea din 09.09.2008 Tribunalul București, Secția a IX-a a admis excepția necompetenței funcționale, trimițând cauza în vederea repartizării unei secții civile a aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a IV-a civilă a Tribunalului București, la data de 01.10.2008.

Prin sentința nr. 239 din 3.03.2014 Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea, a anulat în parte Hotărârea nr.1/2008 emisă de pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, sub aspectul cuantumului despăgubirilor și a stabilit obligația pârâtei Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA de a plăti reclamanților o despăgubire pentru exproprierea terenului în suprafață de 1.537,76 mp situat în București și a investițiilor realizate pe acesta în cuantum total de 1.043.806 euro, în echivalent lei, la cursul BNR din ziua plății efective; a anulat în parte Hotărârea nr. 2/2008 emisă de aceeași pârâta, sub aspectul cuantumului despăgubirilor, și a stabilit obligația acesteia de a plăti reclamanților o despăgubire pentru exproprierea terenului în suprafață de 2.560,85 mp situat în București și a investițiilor realizate pe el în cuantum total de 1.776.323 euro în echivalent lei, la cursul BNR din ziua plății efective; a respins ca neîntemeiate, în rest, pretențiile reclamanților.

Instanța de fond a reținut că prin cele două hotărâri emise de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA - Comisia pentru aplicarea Legii nr.198/2004, s-a dispus exproprierea imobilului aparținând reclamanților, situat în mun. București, constând în teren intravilan de 2.560,85 mp și investițiile situate pe acesta, stabilindu-se o despăgubire de 256.085 euro pentru teren și 111.823 euro pentru investiții (drumuri, platforme, alei, gazon, instalație irigat gazon, alimentare cu apă, instalație gaze, cablu telefon, iluminat exterior, împrejmuire), sumă care, convertită în lei a însemnat 675.074,39 lei (183.954 euro) în favoarea fiecăruia dintre reclamanți. Sumele au fost consemnate la dispoziția fiecăruia dintre cei doi reclamanți prin recipisele nr. 2051341/2 și respectiv 2051337/2, ambele din 13.06.2008, depuse la dosar, în condițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 198/2004.

De asemenea, aceeași procedură a vizat și suprafața de teren intravilan de 1.537,76 mp  împreună cu investițiile situate pe acesta, de la numărul poștal 211, stabilindu-se o despăgubire de 153.776 euro pentru teren și 44.086 euro pentru investiții, sume care, convertite în lei, au fost consemnate la dispoziția fiecăruia dintre reclamanți prin recipisele 205133/2 și 2051323/2 câte 353 056,98 lei.

Făcând aplicare dispozițiilor art.9 alin. (1) și (3) din Legea nr. 198/2004, coroborate cu cele ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, prima instanță a stabilit, pe baza unei expertize evaluatorii, că terenul intravilan în suprafață de 1.537,76 mp valorează la data expertizei 497.220 euro (răspunsul la obiecțiunile formulate), în timp ce valoarea investițiilor a fost determinată prin același raport la nivelul sumei de 44.086 euro (sumă reținută și în hotărârea contestată)

Așadar, valoarea reală a imobilului în cauză (identificat în raportul de expertiză ca fiind lotul B) a fost reținută ca fiind de 541.306 euro (497.220 euro + 44.086 euro).

Separat de aceasta, tribunalul a apreciat că, pentru a avea caracter just despăgubirea, trebuie relaționată cu pierderea suferită în momentul transferului dreptului de proprietate. Cum transferul dreptului de proprietate a operat la momentul consemnării despăgubirii pe seama reclamanților (în anul 2008), s-a apreciat că scăderea valorii imobilului între cele două repere temporale – data transferului dreptului de proprietate și data efectuării expertizei - se configurează juridic într-un prejudiciu cauzat expropriaților, astfel că diferența de valoare a fost inclusă în cuantumul despăgubirii ce a fost stabilită în favoarea reclamanților.

Această diferență a fost stabilită la valoarea de 502.500 euro (999.700 euro – valoarea terenului în 2008 și 497.220 euro valoarea terenului la data efectuării raportului de expertiză, valoarea investițiilor fiind aceeași ca cea menționată în hotărârea atacată), astfel că pârâtei Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA îi incumbă obligația de a plăti reclamanților o despăgubire pentru exproprierea terenului în suprafață de 1537,76 mp situat în București, și a investițiilor realizate pe acesta în cuantum total de 1.043.806 euro, în echivalent lei, la cursul BNR din ziua plății efective (541.306 euro + 502.500 euro).

În mod similar, pentru imobilul, constând în teren intravilan de 2.560,85 mp și investițiile situate pe acesta, expropriat prin Hotărârea nr. 2/2008 emisă de pârâtă, tribunalul a reținut valoarea efectivă (lotul A) la data întocmirii raportului de 827.946 euro, iar valoarea investițiilor de 111.823 euro (identică cu cea menționată în Hotărârea nr. 2/2008). Așadar, valoarea reală a imobilului expropriat, la data efectuării raportului este de 939.769 euro (827.946 euro + 111.823 euro). La care s-a adăugat diferența de valoare a bunului dintre momentul transferului dreptului de proprietate și momentul efectuării expertizei, respectiv 836.554 euro (determinată ca operației matematică de scădere din 1.664.500 euro, valoarea terenului în 2008, a sumei de 827.946 euro, valoarea terenului în momentul efectuării expertizei).

Deci, pentru terenul în suprafață de 2.560,85 mp și a investițiilor realizate pe acesta, se cuvine reclamanților o despăgubire în cuantum total de 1.776.323 euro în echivalent lei, la cursul BNR din ziua plății efective (939.769 euro + 836.554 euro).

Celelalte pretenții formulate de reclamanți au fost apreciate ca nefondate, arătându-se că se referă la prejudicii eventuale, cum ar fi beneficiul nerealizat (suma de 5.677.337,25 lei), constând în lipsa de folosință a prețului exproprierii de la data exproprierii până la data efectuării expertizei în construcții, calculat prin capitalizarea dobânzii și reinvestirea acesteia în urma plasamentului în obligațiuni de stat. Aceasta deoarece nu s-a dovedit că reclamanții ar fi folosit suma de bani cuvenită cu titlu de despăgubire în tipul acesta de investiții, prin plasament în obligațiuni de stat și nici că le-ar fi retras  atunci când randamentul era maxim.

În mod similar, a fost înlăturat prejudiciul invocat din imposibilitatea folosirii terenului rămas în proprietate, conform scopului afirmat ca dorit de reclamanți – respectiv realizarea unui proiect imobiliar, reținându-se că reclamanții nu au dovedit deținerea unei autorizații de construire emise în acest sens sau a vreunui demers întreprins anterior pentru obținerea acesteia și nici dovada că ar fi avut capabilitățile necesare derulării unui astfel de proiect investițional ori că ar fi contractat cu societăți comerciale sau persoane fizice autorizate pentru realizarea unui astfel de proiect (în vederea demonstrării scopului avut în vedere). În plus, suma solicitată cu acest titlu a fost determinată prin raportare la profitul pur potențial pe care l-ar fi putut realiza prin vânzarea la nivelul anului 2008 a apartamentelor pe care prin ipoteză l-ar fi edificat. Toate aceste condiționări (dacă ar fi realizat, dacă ar fi vândut )au fundamentat concluzia caracterului eventual al prejudiciului afirmat cu acest titlu.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru imobilului expropriat și al acordării de despăgubiri reprezentând prejudiciul adus proprietarului ca urmare a exproprierii.

În esență, apelantul a criticat valoarea despăgubirilor, stabilite de comisia de trei experți, ca fiind nejustificat de mare, ținând cont de destinația terenului expropriat, faptul că niciuna din valorile stabilite prin raportul de expertiză nu reprezintă valoarea reală a imobilului, în sensul de preț la care se vând în mod obișnuit imobile de același fel situate în aceeași unitate administrativ-teritorială

,

fiind preturi exagerate, cu mult peste valoarea pe care reclamanții ar putea să o obțină pe piața liberă.

De asemenea, apelantul a criticat ca eronată aprecierea instanței potrivit căreia, scăderea valorii terenului între cele două repere temporale - data transferului dreptului de proprietate și data efectuării raportului de expertiză - s-ar configura din punct de vedere juridic într-un prejudiciu cauzat expropriaților.

Fluctuațiile pieței imobiliare reprezintă ele însele o incertitudine, un aspect ce nu putea fi prevăzut în momentul declanșării procedurilor de expropriere, care în niciun caz nu poate fi imputat expropriatorului, câtă vreme reclamanții au fost cei ce au inițiat prezenta acțiune, nemulțumiți  fiind  de cuantumul despăgubirilor oferite. Împrejurarea că, de la momentul exproprierii și până la realizarea în cauză a unui raport de expertiză valid au trecut mai bine de patru ani, nu poate fi imputat pârâtului, care s-a achitat cu diligență de obligațiile sale de expropriator.

Reclamanții au formulat cerere de aderare la apelul declarat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul București, solicitând modificarea în parte a hotărârii instanței de fond sub aspectul încuviințării cererii de despăgubiri constând în beneficiul nerealizat decurgând din realizarea  defectuoasă  a  procedurii  de  expropriere.

Potrivit reclamanților, raportul de expertiză a arătat că, urmare a exproprierii, ei au suferit două feluri de prejudicii: cel constând în contravaloarea imobilului expropriat și a accesoriilor (investițiile realizate pe acesta) și cel reprezentat de prejudiciul care le-a fost cauzat, în conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. 1 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea.

Reclamanții susțin că tribunalul a rezolvat nelegal cea de-a doua componentă (lipsa de folosință) a contravalorii imobilului expropriat, apreciind că prejudiciul are un caracter eventual.

Cum art. 26 alin.(1) din Legea nr. 33/1994 nu face nicio distincție între categoriile de prejudicii la care persoanele expropriate au dreptul, instanța trebuie să se raporteze la dreptul comun, respectiv dispozițiile art. 998 - 999 C.civ., ca și la jurisprudența și doctrina în materie.

Imposibilitatea de a folosi despăgubirea pe perioada cuprinsă între momentul exproprierii și momentul despăgubirii efective (care nu s-a realizat nici până acum) este un prejudiciu cert și actual. Dacă despăgubirea ar fi fost plătită la momentul exproprierii, în cuantumul legal - adică raportat la valoarea imobilului și nu la o valoare nerealistă și aleatoriu aleasa de către expropriator - este evident că banii ar fi fost folosiți într-un mod lucrativ de către reclamanți, adică le-ar fi adus un profit în mod cert.

În sprijinul acestor susțineri a fost prezentat și faptul că terenul a fost folosit până la data exproprierii ca investiție, el fiind utilizat de către societatea comercială ai căror acționari sunt reclamanții, pe acesta fiind situată baza operativă a afacerii în construcții pe care o desfășoară.

Cât privește realizarea investiției imobiliare, se arată că reclamanții au făcut astfel de investiții în această perioadă pe alte terenuri, prin intermediul societăților comerciale la care reclamanții sunt acționari unici, indicând complexul X., ce cuprinde un centru SPA, un apart-hotel și aproximativ 300 de apartamente, vândute mai apoi.

Prin întâmpinare, reclamanții au invocat excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității apelului Ministerului Public, iar, în subsidiar, respingerea acestuia.

Prin decizia nr. 297/A din 22.03.2018, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie  a respins excepția lipsei de interes și pe cea a inadmisibilității apelului declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a respins excepția inadmisibilității cererii de aderare la apel, a admis apelul declarat de Ministerul Public și cererea de aderare la apel a reclamanților, a schimbat în parte sentința, în sensul că a stabilit în sarcina pârâtului obligația de a plăti reclamanților următoarele sume: - 4.405.189 lei, reprezentând contravaloarea terenului expropriat; - 572.669 lei, reprezentând contravaloarea investițiilor expropriate; - 1.374.387 lei, reprezentând valoarea imobilelor expropriate actualizată cu indicele prețurilor de consum; - 1.863.676,13 lei, reprezentând dobândă legală pe perioada mai 2008-iunie 2017; a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Referitor la excepția lipsei de interes a Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul București, instanța de apel a reținut că procurorul este un organ al statului care reprezintă interesele generale ale societății, apără ordinea normativă și prin aceasta nu se creează

de plano

un dezechilibru în favoarea vreunuia dintre titularii drepturilor supuse judecății.

În spețele în care participarea procurorului este obligatorie, Ministerul Public are această posibilitate, de a declara calea de atac în cazul în care se apreciază că soluția instanței nu respectă dispozițiile legale incidente, altfel participarea ar fi pur formală.

Ministerul Public, în exercitarea atribuțiilor de autoritate publică și a art. 45 C.proc.civ. are posibilitatea de a ataca o hotărâre judecătorească ori de câte ori, în aprecierea sa, hotărârea nu întrunește condițiile de legalitate și temeinicie prin raportare la dispozițiile legale aplicabile cauzei. Nu se poate nega îndeplinirea condiției de exercițiu a căii de atac a apelului din perspectiva interesului legitim al Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București în condițiile în care prin cererea de apel se urmărește respectarea dispozițiilor legale incidente cauzei, în opinia acestui apelant soluția pronunțată de instanța de fond nefiind în concordanță cu aceste dispoziții. Or, prin criticile deduse judecății se urmărește tocmai protejarea interesului general, acest apelant având obligația legală de a acționa pentru înlăturarea unei situații de nelegalitate, apreciate astfel în opinia sa, la cazul concret de față, chiar în lipsa unui demers al celeilalte autorități a statului care ocupă poziția de parte litigantă.

Excepția inadmisibilității cererii de aderare la apel a fost respinsă ca nefondată, având în vedere că legiuitorul a urmărit prin introducerea art. 293 C.proc.civ. să dea posibilitate intimatului să solicite reformarea hotărârii primei instanțe, dacă aceasta este atacată cu apel de partea adversă.

Chiar dacă Ministerul Public nu este parte în dosar, trebuie să i se dea posibilitate intimatului de a formula cerere de aderare la apel, dat fiind că, din perspectiva intereselor pe care le apără acest participant la judecată, el ia poziția de apelant cu interese contrare intimatului, iar acestuia din urmă i se poate agrava situația.

Referitor la problema dedusă judecății prin intermediul ambelor apeluri, respectiv aceea a cuantumului despăgubirii, instanța de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 (care prevăd drept criteriu în stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite expropriatului „prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială”), dar și a Deciziei Curții Constituționale nr.12/2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 152 din 03.03.2015, prin care s-a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004, raportate la sintagma ”la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Aceasta întrucât decizia fusese publicată în Monitorul Oficial la data înregistrării spre soluționare a apelului declarat la data de 01.07.2015 de către Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Instanța de apel a pornit de la observația că prima instanță a stabilit valoarea terenurilor expropriate atât la momentul exproprierii – mai 2008, cât și la momentul întocmirii raportului de expertiză – octombrie 2012, apreciind că despăgubirea ce se cuvine reclamanților este dată de valoarea terenurilor expropriate la nivelul octombrie 2012, deci momentul întocmirii raportului de expertiză, la care se adaugă o altă valoare, cu titlu de prejudiciu, reprezentată de diferența de valoare a imobilelor înregistrată între cele două momente: mai 2008, respectiv octombrie 2012.

Ținând seama de statuările Curții Constituționale, dar și de împrejurarea că valoarea imobilelor expropriate a fost stabilită prin raportare la oferte de vânzare-cumpărare și nu la tranzacții, respectiv contracte de vânzare-cumpărare, instanța de apel a apreciat că tribunalul a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art.26 din Legea nr. 33/1994, astfel că a încuviințat efectuarea unei noi expertize evaluatorii.

Pe baza expertizei, s-a estimat o valoare unitară de 314 euro/m.p pentru terenul expropriat în suprafață de 2561,85 m.p și o valoare de 257 euro/m.p. pentru terenul expropriat în suprafață de 1537,76 m.p., la data de 27.05.2008, astfel că s-a reținut o valoare de 804.107 euro reprezentând 2.953.565 ron pentru terenul de 2.560,85 m.p. și de 395.204 euro reprezentând 1.451.624 ron pentru teren de 1.536,76 m.p.

Cu privire la valoarea de circulație a investițiilor efectuate pe cele două parcele de teren, care au fost afectate de expropriere în cursul anului 2008, s-a stabilit că pe terenul în suprafață de 2.560,85 m.p. investiția a fost de 111.823 euro reprezentând 410.737 ron, iar pe terenul în suprafață de 1537,76 m.p. investiția a fost de 44.086 euro reprezentând 161.932 Ron, așadar aceleași valori stabilite și prin raportul de expertiză realizat în fața tribunalului, respectiv aceleași cu cele din hotărârile contestate.

Cu privire la prejudiciul decurgând din exproprierea terenurilor, constând în eventuala diminuare a valorii de întrebuințare a terenului rămas neexpropriat, respectiv prin reducerea posibilităților de investiții pe respectivul teren, din cauza micșorării suprafeței și a amplasării în zonă a lucrărilor de utilitate publică pentru care s-a efectuat exproprierea, comisia a stabilit că prin expropriere nu s-a schimbat categoria de folosință a terenului, respectiv a precizat că nu a putut stabili valoarea prejudiciului determinat prin exproprierea terenurilor, anume cât a fost diminuată valoarea de întrebuințare a terenului expropriat, nefiind prezentate documentații din care să rezulte date concludente referitoare la posibilele investiții.

La acest raport de expertiză a formulat obiecțiuni doar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, acestea fiind înlăturate justificat de comisia de experți, în timp ce apelanții-reclamanți nu au formulat obiecțiuni.

Instanța de apel a constatat că valoarea de piață a imobilelor expropriate a fost determinată în apel  în raport de toate caracteristicile imobilelor, ajungându-se la cel mai bun preț ce se poate obține, în mod rezonabil, de către vânzător și cel mai avantajos preț ce se poate obține, în mod rezonabil, de către cumpărător, fiind aplicate, prin luarea în considerare a acestei expertize în apel, în mod just dispozițiile legale ale art. 26 din Legea nr.33/1994 în ceea ce privește sintagma „prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel”.

Instanța de apel a încuviințat administrarea și a unui raport de expertiză contabilă pentru stabilirea prejudiciului înregistrat de apelanții reclamanți, constând în lipsa de folosință a prețului exproprierii de la data exproprierii până la zi, respectiv momentul transferului dreptului de proprietate – mai 2008 – la zi.

Concluzia expertului contabil a fost în sensul că prejudiciul înregistrat de apelanții reclamanți este de 3.238.063,13 lei fiind compus din 1.374.387 lei reprezentând valoarea terenurilor expropriate  indexate cu indicele total al prețului de consum a prețului exproprierii, stabilit prin raportul de expertiză tehnică, la care se adaugă dobânda legală diminuată cu 20% pe perioada mai 2008 – la zi, data efectuării expertizei contabile, în cuantum de 1.863.676,13 lei.

În cazul executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul obligației, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit, acest principiu aplicându-se inclusiv în materia exproprierii. Ca regulă, principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației presupune acordarea de despăgubiri atât pentru pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât și pentru beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans).

Astfel fiind, instanța de apel a apreciat că, în cazul dat, pierderea efectiv suferită de apelanții reclamanți, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, se impune a fi remediată prin acordarea sumelor cu titlu de despăgubire pentru imobilul expropriat și prejudiciul încercat ca urmare a acestei exproprieri, aceasta reprezentând în opinia Curții Constituționale o dreaptă despăgubire în sensul art. 44 din Constituție.

Instanța de apel nu a luat în considerare susținerile apelanților reclamanți în sensul că li se cuvine acestora o dobândă legală fără aplicarea diminuării de 20%, având în vedere că nu este vorba în speța de față de o expropriere a unor persoane juridice, exproprierea privind, astfel cum rezultă din hotărârile contestate, precum și din înregistrările OCPI, imobile proprietatea unor persoane fizice.

Instanța de apel nu a luat în considerare apărarea apelanților aderenți în sensul că investirea banilor – pe care i-ar fi putut obține în mod realist de pe urma exproprierii - în titluri de stat reprezintă etalonul care trebuie luat în considerare de către instanța de judecată, câtă vreme există alte mijloace legale de determinare a prejudiciului înregistrat prin neplata la termen a unei sume de bani constând în dobânda legală și indicele total al prețurilor de consum. Mai mult, contrar susținerilor apelanților reclamanți, profitul minim pe care l-ar obține o persoană nu se determină obligatoriu prin raportare la titlurile de stat pe care le-ar fi putut cumpăra orice persoană cu minimă implicare în afaceri câtă vreme nu este de notorietate, așa cum lasă să se înțeleagă aceștia, că orice persoană angrenată în domeniul afacerilor ar plasa veniturile sale în această formă de investiție.

Instanța de apel nu a primit nici susținerea apelanților aderenți în sensul că prejudiciul încercat ar consta în nerealizarea unui proiect imobiliar, câtă vreme aceștia nu au demonstrat că, din punct de vedere financiar, ar fi dispus de o sumă necesară realizării unui atare proiect investițional, respectiv că ar fi contractat deja cu societăți comerciale sau persoane fizice autorizate astfel că, fiind în derularea unor contracte ferme, intenția de realizare a unui ansamblu de construcție ar fi fost reprimată prin acțiunea statului de expropriere. Simpla întocmire a unui proiect investițional nu este echivalent cu realizarea acestuia, neconcretizarea proiectului putând avea și alte cauze decât exproprierea. Astfel, faptul că apelanții reclamanți au realizat, prin societățile la care sunt acționari, complexul X., cuprinzând un centru SPA, nu determină prezenta instanță a considera că realizarea proiectului investițional era una certă. Mai mult, trebuie făcută distincția între patrimoniul persoanelor fizice expropriate și patrimoniul societăților la care acestea sunt acționari, știut fiind că exproprierea s-a realizat din patrimoniul persoanelor fizice și nu al societății comerciale. Faptul că nu s-a depus la dosar un certificat de urbanism, respectiv nu s-a făcut dovada obținerii unei autorizații de construcție convinge prezenta instanță că soluția la care s-a oprit, de a nu acorda despăgubirile cerute de reclamanți având ca temei imposibilitatea realizării ansamblului imobiliar, este una corectă. Totodată, prejudiciul solicitat de reclamanți cu acest titlu este unul incert, nefiind depuse dovezi, deși această sarcină îi incumba în temeiul art. 1169 C.civ.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul.

Recurenții-reclamanți au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., formulând următoarele critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate:

Instanța de apel a diminuat cuantumul despăgubirilor cu 20% fără a exista normă legală în acest sens și fără a indica motivul pentru care a dispus această diminuare. Singurul argument este acela că în cauză este vorba de persoane fizice, iar nu juridice, fără a stabili însă relevanța acestui aspect din perspectiva cuantumului despăgubirii.

Așa cum s-a arătat și în obiecțiunile la expertiză, diminuarea despăgubirilor este nelegală, întrucât pe de o parte, actul normativ indicat (O.G. nr. 9/2000) este abrogat, iar pe de altă parte, atât acesta cât și actul care  l-a înlocuit (O.G. nr. 13/2011) se referă la raporturi contractuale, când acestea sunt civile și nu comerciale. Or, în speță nu există un raport contractual, ci o obligație de despăgubire a Statului, urmare a exproprierii, ce își are izvorul în Legea nr. 33/1994.

În acest mod, instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la obiecțiunile formulate și nu a răspuns criticilor reclamanților.

Instanța de apel a dispus efectuarea unei noi expertize, deși nu exista un motiv legal de desființare a primului raport.

Instanța de fond a soluționat cauza pe baza contextului normativ de la momentul respectiv, sens în care nu se poate reține că hotărârea acesteia ar fi fost lovită de vreun motiv de nelegalitate.

Existența Deciziei nr. 12/2015 a Curții Constituționale nu atrage nelegalitatea hotărârii de fond, iar normele la care aceasta se referă nu sunt procedurale, ca intrarea lor în vigoare să fie de imediată aplicare.

Mai mult, noul raport de expertiză a luat în calcul doar 6 contracte de vânzare-cumpărare, înlăturându-le pe toate celelalte, astfel încât raportul nu a reflectat condițiile reale de piață, creându-se o medie a prețurilor practicate, nerelevantă în cauză.

Instanța de apel a înlăturat, în mod nelegal, toate celelalte metode de evaluare a prejudiciului și nu a luat în considerare faptul că reclamanții au activitate comercială permanentă, că sunt investitori și că restul terenului neexpropriat are destinație economică.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C.proc.civ. și a precizat că acesta este îndreptat împotriva încheierii din 8.03.2018 și a deciziei pronunțate în apel. Acest recurent a solicitat ca, în urma judecării recursului, să fie admis apelul în întregime și pe fond să fie înlăturată dispoziția instanței de apel referitoare la actualizarea sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri cu indicele prețurilor de consum și a dobânzii legale pe perioada mai 2008 - iunie 2017. De asemenea, a solicitat respingerea cererii de aderare la apel formulată de reclamanți, în principal, ca lipsită de interes, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

În susținerea recursului, au fost invocate următoarele critici de nelegalitate:

- Instanța de apel a dat ceea ce nu s-a cerut (art. 304.pct.6 C.proc.civ.), în sensul că reclamanților li s-a acordat ceea ce nu s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată ori prin cererea de aderare la apel, respectiv actualizarea sumei stabilite cu titlu de despăgubire cu indicele prețului de consum și cu dobânda legală. Recurentul-pârât a susținut, de asemenea, că reclamanții nu și-au modificat pretențiile în condițiile art. 132 C.proc.civ., ei neformulând o cerere de actualizare cu indicele prețurilor de consum și cu dobânda legală a sumelor stabilite de către instanță sau expropriator cu titlu de despăgubiri.

Cât privește cererea de aderare la apelul declarat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul București, reclamanții au solicitat „

modificarea în parte a hotărârii instanței de fond în sensul admiterii cererii de despăgubiri reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a realizării defectuoase a procedurii de expropriere”.

Nu putea fi primită direct în apel o cerere de reactualizare a despăgubirii dacă prin cererea de chemare în judecată nu a existat un asemenea petit, deoarece art. 294 alin.(2) C.proc.civ. are în vedere cererile prin care se solicită plata în continuare a sumelor cerute în fața primei instanțe și care au devenit scadente după pronunțarea hotărârii de primă instanță.

Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 293, 294, 296 C.proc.civ. și a art. 9 din Legea nr. 198/2004.

Intimații-reclamanți nu puteau să adere la apelul Ministerului Public dacă prin această cerere se tinde la schimbarea hotărârii primei instanțe, or prin cererea de aderare s-a solicitat modificarea în parte a hotărârii instanței de fond în sensul admiterii cererii de despăgubiri reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a realizării defectuoase a procedurii de expropriere. Prin urmare, reclamanții nu au dorit schimbarea soluției instanței de fond, decât în parte și admiterea cererii de despăgubire.

Instanța de control judiciar ar fi trebuit sa respingă cererea de aderare la apel, în principal, ca fiind lipsită de interes iar, în subsidiar, ca fiind neîntemeiată.

Și dacă s-ar accepta faptul ca reclamanții puteau solicita actualizarea despăgubirii cu  indicele prețului de consum și cu dobânda legală în faza procesuală a apelului, față de dispozițiile art. 294 alin. (2) C.proc.civ., solicită să se observe că acest text legal privește exclusiv sume ivite după darea hotărârii instanței de apel. Or, sumele consemnate de către expropriator în temeiul Legii nr. 198/2004 la bancă nu sunt purtătoare de dobânzi.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004 care reglementează modalitatea prin care expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii poate contesta despăgubirea stabilita de către expropriator.

La data de 7.06.2018 s-a formulat întâmpinare, la recursul declarat de recurentul-pârât, de către recurentul-reclamant B. care a susținut că acest recurs este lipsit de interes în partea privitoare la prejudiciul cauzat prin expropriere.

În ceea ce privește cuantumul prejudiciului, a precizat că prin cererea de chemare în judecată a solicitat acordarea despăgubirilor constând în contravaloarea imobilelor expropriate plus prejudiciul suferit în urma exproprierii. Dobânzile reprezintă doar una din modalitățile de despăgubire, iar în condițiile în care prejudiciul a fost cerut, este evident că instanța a fost legal învestită. Și dacă reclamanții nu ar fi învestit în mod expres instanța cu un petit privind prejudiciul, aceasta ar fi fost obligată ex lege să analizeze și să stabilească valoarea prejudiciului, dar și să îl acorde. În plus, modalitatea de calcul a prejudiciului este atributul instanței, în acest scop fiind administrată proba cu expertiza.

Asupra cererii de aderare la apel, susține că aceasta este admisibilă în raport de dispozițiile art. 293 C.proc.civ.

În ședința publică din 12.06.2018, recurentul-reclamant B. a invocat, prin apărător, motivul de recurs de ordine publică relativ la nulitatea apelului declarat de Ministrul Public față de lipsa semnării sale de către o persoană prevăzută de lege .

Cererea de probatorii formulată de recurenții-reclamanți în recurs, relativă la verificarea modalității în care procesul CNAINR s-a aflat sub recomandările și controlul unor echipe operative comune constituite în baza unor protocoale de colaborare încheiate de entități judiciare cu SRI a fost respinsă ca inadmisibilă, în raport cu dispozițiile art. 305 C.proc.civ. și întrucât s-a apreciat că tinde la demonstrarea unor împrejurări de fapt, relative la circumstanțele în care a decurs deposedarea efectivă a foștilor proprietari de terenul vizat de măsura exproprierii.

Cu ocazia dezbaterilor asupra recursurilor, Recurenții-reclamanți au invocat, pornind de la aceeași argumentare care a fundamentat și excepția lipsei de interes a recursului declarat de pârât, excepția de inadmisibilitate a aceluiași recurs.

Analizând cauza sub toate aspectele puse în discuție prin recursurile  formulate, dar și în raport de apărările susținute de părți în etapa procesuală a recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Sunt nefondate excepțiile lipsei de interes și a inadmisibilității recursului declarat de Statul român, prin CNAIR SA, excepții invocate de recurentul-reclamant B. pe cale de întâmpinare și de către ambii recurenți-reclamanți cu ocazia dezbaterilor asupra recursurilor. Se reține că acestea au fost fundamentate pe împrejurarea că  pârâtul nu a exercitat calea de atac a apelului împotriva hotărârii de primă instanță care, deși a fost reformată în apelul exercitat de Ministerul Public, a stabilit un cuantum mai mic al despăgubirii decât cea acordată prin hotărârea tribunalului. Chiar astfel fiind, Înalta Curte  reține că interesul procesual al unei părți în exercitarea unei căi de atac este subordonat interesului său procesual dat de ansamblul litigiului. Or, ceea ce omit recurenții-reclamanți când susțin aceste excepții este tocmai poziția procesuală a Statului român – prin CNAIR, ca inițiator al procedurii de expropriere, și care, din calitatea sa de pârât/intimat în proces a formulat, pe parcursul acestuia, apărări prin care a tins la respingerea acțiunii reclamanților și la menținerea celor două hotărâri contestate, privitoare la stabilirea despăgubirilor cuvenite din expropriere.

Chiar dacă în calea de atac a apelului pârâtul nu s-a manifestat în mod activ, cum ar fi fost firesc în raport de rezultatul judecății în primă instanță și de poziția sa procesuală, neformulând nici apel și nici măcar apărări pe cale de întâmpinare, se constată totuși că acesta nu a abandonat poziția sa defensivă, prin care a tins la menținerea celor două hotărâri contestate de reclamanți, astfel cum rezultă din cererea de probatorii depusă la dosar la 28.01.2016 și prin care a susținut, printre altele, că „

raportul de evaluare realizat de către expropriator a fost întocmit în mod corect, întrucât valoarea menționată în hotărârile de stabilire a despăgubirilor nr. 1 și nr. 2 din data de 27.05.2008 ține cont de suprafața efectivă de teren expropriată, de destinația corectă a terenului, cât și de valoarea corectă la care se vând efectiv imobilele în zonă”.

Cum, pentru argumentele expuse în considerentele hotărârii sale, instanța de apel a refăcut judecata de primă instanță sub toate aspectele și a stabilit un alt cuantum al despăgubirilor apreciat ca fiind cuvenit reclamanților, în care a fost inclusă și componenta

prejudiciului

cauzat acestora prin expropriere (element ce lipsea hotărârii tribunalului, care, în considerentele sentinței pronunțate, a înlăturat „celelalte pretenții formulate de reclamanți” vizând prejudiciul suferit în care s-ar include beneficiul nerealizat decurgând din lipsa de folosință a prețului exproprierii), este deplin justificat interesul pârâtului de a exercita  recursul și este deplin admisibilă această cale de atac, promovată în circumstanțele arătate, împotriva hotărârii ce a finalizat judecata în apel.

Pentru aceste considerente, vor fi respinse ca nefondate cele două excepții procesuale analizate.

Cât privește recursurile formulate, acestea vor fi analizate în ordinea dată de problemele de drept pe care le ridică.

Se reține în acest sens că, la termenul de judecată din 12.06.2018, recurentul-reclamant a invocat ca motiv de ordine publică, nulitatea apelului declarat de Ministerul Public față de lipsa semnării sale de către o persoană prevăzută de lege. Acest motiv se impune a fi cercetat cu prioritate deoarece are aptitudinea de a influența baza de analiză a judecății în recurs, având în vedere  pe de o parte, că hotărârea de primă instanță a fost reformată în apel și ca urmare a exercitării acestei căi de atac iar, pe de altă parte, întrucât pe existența acestui apel principal s-a putut grefa exercitarea apelului incident al reclamanților, care, de asemenea, a stat la baza reformării hotărârii tribunalului.

Deși recurentul-reclamant, reprezentat prin avocat, nu a dat și o încadrare judiciară motivului său de recurs, Înalta Curte  reține ca fiind incidente în privința acestuia dispozițiile art. 178 și art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

Motivul de nulitate a apelului exercitat de Ministerul Public se apreciază însă a fi nefondat în raport de constatarea că memoriul de apel apare ca fiind semnat de un procuror și că are aplicată ștampila instituției (Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București), fiind înaintat la dosar cu adresa prim-procurorului acestei unități de parchet.

De asemenea, se reține că la solicitarea instanței de apel, cu adresa din 7.12.2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București s-a precizat că cererea de apel ce face obiectul dosarului a fost semnată în conformitate cu dispozițiile art. 140 alin. (10 lit. b) din Legea nr. 303/2004 raportat la art. 87 lit. d) din ROI al parchetelor aprobat prin O.M.J. nr. 2632/C din 30.07.2014, de prim-procurorul adjunct ce coordonează compartimentul judiciar.

Înalta Curte  mai reține, separat de aceste aspecte, că atunci când a invocat motivul său de ordine publică, recurentul-reclamant s-a limitat în argumentarea acestuia  la a susține „

lipsa semnării sale de o persoană prevăzută de lege”

, fără să indice, în viziunea sa, care ar fi trebuit să fie persoana prevăzută de lege cu drept de a semna respectivul înscris.

Înalta Curte  apreciază ca satisfăcută cerința de regularitate a învestirii legale a instanței cu judecarea acestui apel, prin semnarea memoriului de apel de către procurorul de caz, prin aplicarea ștampilei instituției în care acesta funcționează și prin înaintarea sa la dosar cu adresa reprezentantului legal al autorității titulare a căii de atac, condiții îndeplinite în cauză potrivit și celor reținute anterior.

Pentru aceste argumente, acest prim motiv al recursului reclamanților a fost apreciat ca fiind nefondat.

De asemenea sunt nefondate și criticile din memoriul acestor recurenți prin care au invocat nelegalitatea măsurii dispuse de instanța de apel, de efectuare a unei noi expertize.

Într-o motivare amplă, instanța de apel a expus pe larg argumentele sale care au determinat-o să concluzioneze asupra greșitei aplicări în cauză a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 de către prima instanță, în determinarea despăgubirilor apreciate ca fiind cuvenite reclamanților din expropriere.

Aceste argumente au fost, în primul rând, unele de legalitate, cum ar fi efectuarea expertizei evaluatorii în fața primei instanțe pe bază de oferte de vânzare, iar nu de tranzacții efective sau evaluarea terenurilor expropriate în raport de data întocmirii raportului de expertiză – octombrie 2012, în condițiile în care la data declarării căii de atac a apelului (01.07.2015) deja fusese publicată în Monitorul Oficial Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015 ( încă de la data de 3 martie 2015).

Argumentele instanței de apel sunt corecte. În primul rând, conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză…”.

Sintagma „

prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel”

evocă, potrivit jurisprudenței constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prețuri de vânzare reale, stabilite pe bază de tranzacții efective, iar nu oferte de vânzare-cumpărare inserate în anunțuri publicate.

În al doilea rând, în legătură cu efectele deciziilor de admitere ale instanței de contencios constituțional, se reține ca fiind incidente dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”, iar, în privința legilor și ordonanțelor în vigoare, alin. 1 al aceluiași articol prevede că acestea „își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”. Aceste prevederi constituționale sunt reluate și la nivel legal, prin dispozițiile art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 care consacră efectele deciziilor Curții Constituționale, respectiv aplicarea pentru viitor și caracterul general obligatoriu al acestora.

În interpretarea dispozițiilor menționate, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut că „decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor” (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în M. Oficial al României, Partea I nr. 605 din 14 august 2008). S-a reținut că, în aceste condiții, decizia de constatare a neconstituționalității se va aplica în privința raporturilor juridice ce urmează a se naște după publicarea sa în Monitorul Oficial al României, partea I, respectiv acelor cauze ce constituie

facta futura

; deopotrivă, se va aplica

situațiilor juridice pendinte

, înțelegând prin aceasta cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile, indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere (situație ce corespunde celei regăsită în cauză); în mod excepțional, deciziile de declarare a neconstituționalității vor fi aplicabile acelor situații care au devenit

facta praeterita

(cauze soluționate definitiv și irevocabil la momentul publicării deciziei), situații ce nu interesează însă cauza de față.

Astfel fiind, nu poate fi primită critica recurenților – reclamanți în sensul că apariția în ordinea juridică normativă a Deciziei Curții Constituționale nr. 12/2015, care a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I la 03.03.2015, nu justifică măsura instanței de apel, de ordonare a unei noi expertize evaluatorii care să fie realizată în coordonatele noului cadru normativ, respectiv prin evaluarea despăgubirii la o dată contemporană transferului dreptului de proprietate realizat pe calea exproprierii.

De vreme ce norma legală, ce a stat la baza evaluării realizată în fața primei instanțe și la baza pronunțării sentinței tribunalului, respectiv art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, își încetase efectele juridice la data declarării căii de atac a apelului, ca urmare a declarării neconstituționalității acesteia, în mod evident ea nu mai putea oferi o bază legală judecății ce urma a fi înfăptuită în apel, care este una devolutivă, căci abia aplicând în continuare norma în discuție, instanța de apel ar fi procedat nelegal, aplicând o normă juridică ieșită din vigoare pe calea prevăzută de art. 147 din Constituție și afectată de viciul neconstituționalității.

Nu s-ar putea, prin urmare, însuși critica recurenților care au susținut că apariția Deciziei nr. 12/2015 a Curții Constituționale nu putea atrage nelegalitatea hotărârii instanței de fond, care a avut la bază un raport de expertiză realizat în acord cu normele în vigoare la data întocmirii sale.

Așadar, în dezacord cu susținerile recurenților-reclamanți, Înalta Curte  apreciază că instanța de apel a avut toate motivele legale, pe care le-a și prezentat în considerentele hotărârii sale, de a dispune refacerea expertizei evaluatorii, aceasta fiind chiar obligată să procedeze în această direcție, date fiind circumstanțele prezentate.

Susținerii că expertiza evaluatorie din apel a avut ca reper doar 6 contracte de vânzare-cumpărare fiind, din acest motiv, văzută de recurenți ca nereprezentativă sub aspectul reflectării condițiilor reale de piață, i se opune analiza instanței de apel care a reținut, în legătură cu expertiza din fața primei instanțe (cea care a determinat prețul imobilelor la nivelul mai 2008), că a  fost realizată pe baza mediei valorice a două prețuri practicate din cele patru tranzacții aflate la dispoziția comisiei de experți, iar cea care a evaluat imobilele la momentul octombrie 2012, că a fost realizată pe bază de oferte de vânzare, prin încălcarea prevederii art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Cât privește prejudiciul decurgând din expropriere, se reține că acest element al litigiului a fost criticat atât prin recursul reclamanților, cât și prin cel al pârâtului. Dacă reclamanții au criticat o greșită aplicare a legii (a dispozițiilor O.G. nr. 9/2000) în ceea ce privește dimensionarea prejudiciului, recurentul-pârât a formulat o serie de critici care privesc condițiile procedurale în care a soluționat instanța de apel această parte a cauzei, motiv pentru care acestea din urmă vor fi examinate cu prioritate.

Astfel, recurentul-pârât a invocat, în primul rând, o greșită soluționare în apel a cererii reclamanților de aderare la apelul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, care,  în opinia sa, ar fi trebuit să fie respinsă ca lipsită de interes ori ca neîntemeiată în raport de conținutul dispozițiilor art. 293 C.proc.civ.

Aceste critici - întemeiate pe argumente ce țin de cadrul procesual al înfăptuirii judecății în apel – sunt nefondate, neputându-se reține că, întrucât prin cererea lor de aderare la apel, reclamanții au solicitat doar schimbarea în parte a hotărârii de primă instanță, iar nu în întregime (cum înțelege recurentul-pârât aplicarea acestui text legal), situația lor procesuală nu s-ar circumscrie ipotezei legale în care este permisă formularea unei cereri de aderare la apel.

Indiferent că solicită schimbarea în parte ori în întregime a hotărârii de primă instanță, intimatul care respectă celelalte cerințe procedurale ale art. 293 C.proc.civ. este în drept să formuleze o cerere de aderare la un apel principal, sintagma „

care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe

” nefiind nici o formulă sacramentală (ce trebuie luată ca tare) și nici una de excludere a unor variante limitate ale aceleași soluții (de schimbare).

Sunt însă justificate criticile recurentului-pârât întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C.proc.civ., prin care a susținut că instanța de apel a dat reclamanților ceea ce nu au cerut, atunci când l-a ob