ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1630/2018

Prin cererea formulată la data de 18.12.2012 și înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2012, reclamanta F. din România a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., să se dispună:

- interzicerea producerii, distribuirii, comercializării, publicității și oricăror acte de folosință în activitatea comercială, precum și retragerea imediată de pe piață a tuturor produselor purtând semne identice sau similare cu marca "F.", precum și interzicerea furnizării oricăror servicii sub această marcă, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 500 euro/zi de întârziere, iar, în subsidiar, plata amenzii civile maxime/zi de întârziere, prevăzute de art. 580

3

C. proc. civ.

- obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciile create reclamantei prin contrafacerea mărcii sale, estimate provizoriu la suma de 10.000 RON, reprezentând daune materiale, precum și la plata de despăgubiri morale, aferente actelor de folosință fără drept a unor semne identice cu marca reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

La data de 13.06.2013, reclamanta a depus o completare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă și a Asociației F., cu sediul în Alba Iulia, și obligarea pârâtei F. la încetarea folosirii denumirii "F." în desfășurarea tuturor activităților, mai ales cele de oferire sau prestare a serviciilor sub acest semn, precum și utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate, precum și obligarea pârâților la încetarea oricăror acte de contrafacere a mărcii sale și de utilizare a numelui comercial al reclamantei în desfășurarea activității acestora, indiferent că activitatea are natură comercială sau nu, precum și la remedierea încălcării drepturilor de proprietate intelectuală ale reclamantei.

Prin întâmpinare, pârâtul A. a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, solicitând pe fond respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin Sentința nr. 1223/13.06.2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat judecarea cauzei în favoarea Tribunalului Alba.

La data de 7.01.2014, pârâta F. Alba Iulia a invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a numitului B. și excepția lipsei calității procesuale active.

La termenul de judecată din 5.02.2014, pârâta F. Alba Iulia a depus cerere reconvențională, iar la termenul de judecată din 25.06.2014, s-a dispus disjungerea cererii reconvenționale, care a fost înregistrată în dosar nou format sub nr. x/2014.

Prin Sentința nr. 571/2016, Tribunalul Alba, secția I civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active, a lipsei procedurii prealabile și a lipsei dovezii calității de reprezentant; a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtului A.; a admis în parte acțiunea și, în consecință, a dispus interzicerea folosirii de către pârâtă a denumirii "F." în desfășurarea activității acesteia; a respins în rest acțiunea.

În motivarea sentinței, s-a arătat că prin Sentința civilă nr. 418/2014, pronunțată de Tribunalul București, rămasă definitivă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamanta s-a înființat în baza Decretului nr. 266/1950 și funcționează potrivit Decretului 27/1990, astfel încât nu se poate reține lipsa capacității de folosință.

Excepția lipsei calității procesuale active a fost constatată nefondată, reținându-se că reclamanta, ca entitate înființată în baza legii și care poartă aceeași denumire cu pârâta, justifică un interes legitim în promovarea prezentei acțiuni.

A fost, de asemenea înlăturată, excepția lipsei calității de reprezentant al d-lui B., întrucât reclamanta, ca entitate ce funcționează în baza legii, a încheiat Contractul de asistență juridică nr. x/9.05.2013 cu SCA C. care au reprezentat reclamanta în acest litigiu.

Excepția lipsei procedurii prealabile a fost respinsă, întrucât litigiul de față are un caracter civil care nu presupune necesitatea existenței unei proceduri prealabile.

Examinând pe fond cererea de chemare în judecată, instanța a reținut că prin folosirea denumirii de "F.", pârâta încalcă drepturile de proprietate intelectuală de care se bucură reclamanta în baza Legii nr. 84/1998, care este în concordanță cu Convenția de la Paris (1883) și Directiva 2008/95/CE de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, precum și cu dispozițiile Regulamentului nr. 207/2009 privind marca comunitară. Principiile de drept prevăzute de art. 5 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22.10.2008 sunt transpuse în legislația internă prin dispozițiile art. 83 din Legea nr. 84/1998.

Aceste principii impun ca în toate cazurile în care o marcă anterioară intră în conflict cu un semn folosit în activitatea sa de către un terț, să se aplice regulile art. 36, indiferent dacă semnul este un nume comercial sau nu, pentru a se putea evita producerea unui risc de confuzie între titularul mărcii și cel care folosește semnul.

În cazul de față, s-a constatat existența unui conflict cu o marcă înregistrată anterior, respectiv a reclamantei, și care a devenit recunoscută pe plan național și nu numai, bucurându-se astfel de un renume în domeniul său și în plan general. Or, conflictul cu un drept anterior la un nume va fi rezolvat conform principiului priorității. Astfel, dreptul născut din înregistrarea și utilizarea unui semn ca nume anterior, precum și dreptul anterior la nume personal conferă titularului dreptul de a formula acțiune în contrafacere.

În acest sens, tribunalul a apreciat că are relevanță Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza Celine, ce constituie decizia cadru în materie, prin care s-a stabilit că utilizarea de către un terț a unei denumiri sociale, comerciale sau embleme identice cu marca anterioară, constituie o utilizare pe care titularul mărcii respective este îndreptățit să o interzică în concordanță cu art. 5 alin. (1) din Directiva 89/104/CEE, preluată de Directiva 2008/95/CE.

Tribunalul a mai reținut că nu pot fi ignorate nici dispozițiile Legii nr. 22/2014 de modificare a O.G. nr. 26/2000. Scopul acestei reglementări îl constituie tocmai eliminarea confuziilor dintre activitățile desfășurate de către asociații, fundații, federații și activitățile specifice unor autorități publice, persoane juridice, structuri profesionale constituite în baza legii, scop care protejează drepturile celorlalți, pe de o parte, și un interes de ordine publică, pe de altă parte. Se are în vedere faptul că asociațiile sunt constituite ca persoane fizice și juridice care urmăresc desfășurarea unor activități de interes general sau interesul unor colectivități locale ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial.

Potrivit Legii nr. 22/2014, numele unei asociații nou înființate nu trebuie să fie asemănător până la confuzie cu al altei persoane juridice fără scop patrimonial, cu denumirea unor autorități sau instituții publice sau cu denumirea oricărei structuri profesionale constituite în baza legii și care funcționează în acord cu aceasta.

Prin urmare, raportat la aceste argumente, s-a apreciat că în cauza de față se impune interzicerea folosirii de către pârâtă a denumirii "F.", pentru eliminarea confuziilor ce se pot crea în rândul maselor între cele două entități.

Întrucât din procesul-verbal încheiat în data de 24.06.2012 rezultă că această conduită neloială a fost recunoscută de către președintele F. cu sediul în Alba Iulia, care a și procedat la distrugerea materialelor întocmite cu însemnele reclamantei, iar în cauză nu s-a demonstrat continuarea acestei activități ilicite, instanța a procedat la respingerea primului capăt de cerere ca rămas fără obiect.

A fost respins și capătul de cerere prin care s-a solicitat acordarea unor despăgubiri, întrucât reclamanta nu a individualizat prejudiciul, nu l-a dovedit și justificat prin niciun mijloc de probă.

Prin Decizia nr. 415/16.03.2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul principal formulat de pârâtă împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea în contrafacere ca neîntemeiată și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a respins ca nefondată cererea de aderare la apel formulată de reclamantă.

Prin Decizia nr. 1312/22.09.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepțiile invocate de intimații pârâți, a admis recursul declarat de reclamanta F. din România, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut următoarele:

Excepția tardivității căii de atac este nefondată, față de înscrisurile de la dosar din care rezultă că recursul a fost declarat în termen de 15 zile de la comunicare.

Excepția lipsei capacității procesuale de folosință, excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu și excepția lipsei calității de reprezentant al reclamantei în persoana numitului B., președinte al F. din România, cu sediul în București, sunt excepții procesuale de fond și de procedură absolute care au fost invocate explicit sau implicit de către pârâți în fața primei instanțe.

Primele două excepții au fost analizate de prima instanță pe baza susținerilor subsumate de către pârâți excepției lipsei calității procesuale active, întrucât în susținerea acesteia s-a arătat de către pârâți că reclamanta este o entitate care nu a dobândit personalitate juridică potrivit legii, susținere de natură a argumenta atât excepția lipsei capacității procesuale de folosință (invocată explicit în fața primei instanțe), cât și excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu (analizată implicit prin soluționarea excepției lipsei calității procesuale active).

În plus, o persoană juridică fără capacitate procesuală de folosință (deci care nu are calitatea de subiect de drept) nu ar putea avea capacitate procesuală de exercițiu (capacitatea de a încheia acte juridice care să angajeze în mod valabil persoana juridică însăși), distincție ce rezultă și din dispozițiile art. 41 și 42 C. proc. civ.

Excepția lipsei calității de reprezentant a numitului B. a fost invocată și analizată ca atare de prima instanță, pe temeiul art. 161 C. proc. civ., excepția fiind respinsă ca nefondată. Soluția dată excepției a fost confirmată în apel, având în vedere constatarea instanțelor de fond cu privire la calitatea domnului B. de președinte al F. din România cu sediul în București, calitate avută atât la data formulării cererii de chemare în judecată cât și pe tot parcursul soluționării cauzei (confirmarea în calitatea de președinte, având loc în Adunarea generală din 29.10.2016).

Soluționarea de către prima instanță a excepțiilor menționate a fost criticată de către pârât prin motivele apelului principal pe care l-a formulat împotriva sentinței tribunalului, iar soluția de respingere a acestora a fost confirmată de instanța de apel.

În consecință, chiar dacă regimul juridic de invocare a acestor excepții absolute permite invocarea lor în orice etapă procesuală, aceasta nu înseamnă că ele ar putea fi reiterate în fiecare etapă procesuală. Modalitatea prin care ele pot fi repuse în discuție, odată invocate și soluționate în fața unei instanțe legal învestite pe parcursul soluționării cauzei, nu poate fi decât exercitarea căii de atac împotriva soluției date acestora de instanța în fața căreia au fost ridicate, condiție îndeplinită de către pârâți prin criticarea respingerii excepțiilor, prin intermediul motivelor apelului declarat împotriva sentinței primei instanțe.

În ceea ce privește însă etapa procesuală a recursului, având în vedere regula anterior menționată, intimații-pârâți se află doar în poziția de a le reitera în fața instanței de recurs prin intermediul întâmpinării formulate la motivele de recurs ale reclamantei, ceea ce nu este admisibil în absența unui recurs al acestora împotriva deciziei curții de apel.

Ca atare, Înalta Curte a constatat că, în ceea ce privește soluția de respingere a acestor excepții procesuale, decizia instanței de apel este intrată sub autoritatea de lucru judecat, întrucât nu a fost formulat recurs cu privire la acestea.

Pe lângă aceste trei excepții, intimații au mai invocat prin întâmpinare și note de ședință depuse în fața Înaltei Curți și excepția nulității cererii de chemare în judecată față de cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 9/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 84 alin. (1) noul C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului promovat de reclamantă și excepția tardivității apelului reclamantei, excepții nemotivate.

Excepția nulității cererii de chemare în judecată, argumentată pe incidența celor dezlegate prin Decizia nr. 9/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a fost respinsă întrucât această decizie a fost pronunțată în interpretarea și aplicarea unui text din noul C. proc. civ., în timp ce prezentul litigiu, pornit fiind în anul 2012, este supus C. proc. civ. de la 1865. Mai mult, în vechiul C. proc. civ. nu existau dispoziții distincte cu privire la reprezentarea convențională a persoanelor juridice în procesul civil, corespunzătoare prevederilor interpretate prin menționata Decizie nr. 9/2016.

Și excepția inadmisibilității recursului promovat de reclamantă a fost respinsă întrucât recursul declarat de reclamantă reprezintă o cale de atac prevăzută de lege în materia de referință în cauză - acțiune în contrafacerea unei mărci -, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 88 alin. (3) din Legea nr. 84/1998 coroborate cu cele ale art. 299 și art. 4 pct. 1 C. proc. civ.

Excepția tardivității apelului incident formulat de reclamantă în fața curții de apel este și ea nefondată, având în vedere că cererea de aderare la apel a fost formulată de reclamantă cu respectarea termenului prevăzut de art. 293 C. proc. civ.

În ce privește recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte a apreciat că este nelegală concluzia instanței de apel cu privire la calitatea pârâtei F. cu sediul în Alba Iulia de titular al unei mărci înregistrate, identificată în cuprinsul deciziei recurate ca fiind marca M 2013 03350/22.01.2013. Astfel, instanța de apel a dat semnificația de publicare a înregistrării mărcii, publicării cererii de înregistrare formulate de pârâta F. cu sediul în Alba Iulia, făcând o aplicare greșită a prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 unei situații ce era reglementată și intra în domeniul de aplicare al art. 17 din aceeași lege.

Într-o corectă aplicare a legii, intimata-pârâtă nu se află în situația de a opune recurentei-reclamante o marcă înregistrată, aceasta fiind numai în cursul unei proceduri de înregistrare a unui semn solicitat a fi apropriat ca marcă, astfel cum acesta a fost precizat în cursul soluționării contestației sale formulate împotriva Deciziei nr. 350/18.02.2014 prin care a fost admisă opoziția reclamantei, contestație ce a fost admisă de Comisia de Contestații din cadrul OSIM prin Hotărârea (nr. ilizibil) din 28.10.2014, ca urmare a modificării semnului solicitat spre înregistrare de către F. Alba Iulia din "F. F." în "F.!", semn combinat.

Înalta Curte a mai reținut că, în examinarea motivului de recurs privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 84/1998, privitoare la respectarea sau încălcarea practicilor loiale în domeniul comercial prin actele de utilizare a mărcii reclamantei, se impunea analizarea condițiilor reglementate de art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 privind cererea în contrafacere. Instanța de recurs a constatat că instanța de apel nu a făcut o asemenea analiză, astfel că nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate, pe baza criticilor susținute de recurentă.

S-a constatat astfel că instanța de apel nu a arătat explicit dacă mărcile reclamantei și semnul utilizat de pârâtă există identitate sau similaritate. Apoi, în ipoteza similarității, și în acord cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, nu s-a stabilit nici gradul de similaritate dintre marcă și semn și nici nu a luat în considerare celelalte consecințe desprinse din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene pe care le antrenează eventualul nivel de similaritate reținut.

S-a apreciat că nici cea de-a doua condiție nu a fost analizată de instanța de apel cu privire la stabilirea identității sau similarității între serviciile pentru care reclamanta deține marca protejată - clasele 35 și 41 ale Clasificării de la Nisa și eventualele servicii pentru care pârâta F. cu sediul în Alba Iulia utilizează în mod concret marca reclamantei și nici cum este eventual utilizat semnul de către pârâtă.

De asemenea, instanța de apel nu a arătat care sunt actele de folosire a mărcii pe care le-a reținut ori le-a avut în vedere atunci când a făcut aplicarea excepției prevăzute de art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 pentru a dispune în sensul respingerii cererii în contrafacere, după cum nu s-a arătat dacă pârâta realizează eventuale acte de folosire a mărcii reclamantei în activitatea sa comercială, ceea ce se constituia în premisa necesară aplicării art. 39 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea mărcilor. Aceasta cu atât mai mult cu cât pârâta a fost înregistrată în baza Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociații și fundații), ceea ce înseamnă că aceasta a fost constituită ca persoană juridică de drept privat, fără scop lucrativ sau patrimonial, nefiind titulară a unui nume comercial, astfel cum instanțele de fond au reținut. Ca atare, este cu atât mai puțin evident care sunt actele de folosire reținute de către instanță ca fiind derulate de către pârâtă cu titlu de activitate comercială sau de utilizare a semnului "pentru produse și servicii" în sensul jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C-17/06, Celine), așadar, cu titlu de marcă.

Înalta Curte a apreciat că nu poate identifica nici dacă instanța de apel a avut în vedere ca acte de folosire pe care le-a încadrat în prevederile art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 doar cele prin care pârâta și-a utilizat propria sa denumire ca persoană juridică de drept privat, deci, ca simplu atribut de identificare, ori pentru a desemna servicii identice sau similare cu cele protejate prin mărcile reclamantei, astfel cum i-a imputat reclamanta.

Pentru a putea fi stabilită o astfel de circumstanță esențială în soluționarea cauzei, instanța de apel ar fi trebuit să verifice și să concluzioneze asupra pretinselor acte de contrafacere descrise de reclamantă atât în cererea de chemare în judecată, cât și în cererea completatoare, reluate și prin motivele de recurs în care sunt descrise pretinsele fapte ilicite.

S-a mai reținut în decizia de trimitere că, după stabilirea celor anterior arătate, instanța de apel, în rejudecare, va fi ținută să evalueze riscul de confuzie incluzând și riscul de asociere, pe baza criteriilor de evaluare ce se desprind din jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene din această perspectivă. Riscul de confuzie, incluzând și riscul de asociere cu mărcile reclamantei se va aprecia global, ținându-se cont de toți factorii pertinenți, în special de gradul de cunoaștere a mărcii pe piață, de asocierea ce poate fi făcută cu semnul anterior înregistrat, de gradul de similaritate dintre mărcile reclamantei și semnul utilizat de pârâtă, precum și între (produsele sau) serviciile marcate prin acestea. Apoi, în raport cu actele de utilizare concretă a mărcilor reclamantei de către pârâtă (dacă va fi cazul), instanța de apel va proceda la verificarea acestei conduite a pârâtei prin prisma excepției reglementate de art. 39 alin. (1) lit. a) și a) condiției prescrise de alin. (2) din același text din Legea nr. 84/1998, condiție referitoare la bunele practici în domeniul industrial ori comercial.

S-a statuat de asemenea că, cu ocazia rejudecării apelului, instanța va evalua cele susținute și prin motivele de recurs de recurenta-reclamantă ca fiind faptele de contrafacere pretins săvârșite de către pârâtă, urmând ca instanța de apel să realizeze o analiză proprie a condițiilor legale ale contrafacerii, fără a fi ținută de cele stabilite de OSIM în cadrul procedurilor administrative (opoziție și contestație), întrucât aceste analize nu se impun instanței de judecată cu puterea lucrului judecat, în absența unor verificări jurisdicționale a acestor raționamente în etapa judiciară soldată cu o hotărâre definitivă (sub imperiul noului C. proc. civ.) sau irevocabilă (dacă procesul s-ar fi derulat în condițiile C. proc. civ. de la 1865).

Cu privire la criticile aduse de recurentă soluției cererii reclamantei de aderare la apelul pârâtei, Înalta Curte a constatat că instanțele de fond au apreciat în mod corect că pârâtul D. nu are calitate procesuală pasivă pentru că toate actele de contrafacere pe care reclamanta a pretins că D. le-a efectuat au fost realizate în calitatea lui de reprezentant al pârâtei F., prin urmare, nu în nume propriu. În consecință, în rejudecare, instanța de apel va stabili cadrul procesual prin excluderea pârâtului D. din configurația citativului, ca efect al admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia, confirmată și prin decizia din recurs.

Referitor la criticile din apelul incident privitoare la cererea în despăgubiri, instanța de recurs a stabilit ca, în rejudecarea apelului, o atare pretenție să fie evaluată (dacă va fi cazul) pe temeiul dispozițiilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, iar nu în baza dreptului comun, astfel cum prevede art. 92 din Legea nr. 84/1998, text care privește repararea prejudiciilor decurgând din săvârșirea faptelor penale prevăzute la art. 90, iar nu din săvârșirea unei fapte ilicite de contrafacere, aspect de natură pur civilă.

În rejudecare, după casare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub Dosar nr. x/2012*.

Prin Decizia nr. 60 din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a respins ca nefondate apelul principal al pârâtei F. Alba Iulia și apelul incident al reclamantei F. din România, ambele declarate împotriva Sentinței civile nr. 571/2016 a Tribunalului Alba.

În motivarea deciziei, s-au arătat următoarele:

Soluția de respingere a primului petit, ca rămas fără obiect, sentința este intrată sub autoritate de lucru judecat, întrucât niciuna din părți nu a formulat apel cu privire la aceasta.

De asemenea, nu vor mai fi examinate cu ocazia rejudecării motivele de apel cu privire la excepțiile procesuale invocate de pârâtă, respectiv excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei capacității procesuale de folosință și de exercițiu a reclamantei și excepția lipsei calității de reprezentant al reclamantei în persoana numitului B., deoarece prin decizia de casare s-a concluzionat că decizia instanței de apel a intrat sub autoritatea de lucru judecat cu privire la aceste aspecte.

Aceeași soluție se impune și cu privire la excepția lipsei calității procesuale a pârâtului D., chestiune dezlegată prin decizia de trimitere, în sensul admiterii excepției cu consecința stabilirii cadrului procesual prin excluderea pârâtului D.

Pe cale de consecință, în raport de dispozițiile art. 295 alin. (1) și 315 alin. (1) C. proc. civ., limitele rejudecării apelurilor părților vizează legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe cu privire la măsura interzicerii folosirii de către pârâtă a denumirii "F." în desfășurarea activității acesteia și la soluția de respingere a cererii în despăgubiri formulate de reclamantă, cu respectarea îndrumărilor date de instanța de casare.

În ce privește apelul principal declarat de pârâta F. din Alba Iulia, instanța de apel a reținut următoarele:

Începând din 5.10.2000, reclamanta este titulara unei mărci individuale combinate cu element grafic și element verbal "F. din România", conform certificatului de înregistrare nr. x emis de OSIM pentru clasa 41 din Clasificarea de la Nisa (educație, instruire, divertisment, activități sportive și culturale), având număr de depozit M 2000 04180 și durata de protecție a mărcii până în 05.10.2010, reînnoită până în 5.10.2020.

În 2012, reclamanta a devenit titulara mărcii individuale combinate cu element grafic și element verbal "F. din România", conform certificatului de înregistrare nr. x emis de OSIM pentru clasele 35 (servicii de promovare a creației intelectual artistice) și 41 (educație, instruire, divertisment, activități sportive și culturale) din Clasificarea de la Nisa, având număr de depozit M 2012 04684 și durata de protecție a mărcii pentru perioada 19.07.2012 - 19.07.2022.

Prin decizia de casare, s-a stabilit că, în analizarea cererii reclamantei în contrafacere, întemeiată pe dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, este necesară verificarea condițiilor impuse de acest text legal, respectiv: identitatea sau similaritatea dintre marcă și semnul utilizat de terț; identitatea sau similaritatea între produsele și serviciile cărora li se aplică marca și cele pentru care terțul utilizează semnul; existența riscului de confuzie, incluzând și riscul de asociere între semn și marcă.

Examinând prima dintre aceste condiții, instanța de apel a reținut că marca înregistrată de reclamantă este combinată, cuprinzând un element grafic și unul verbal. Dintre acestea, componenta dominantă și distinctivă este cea verbală, având în vedere că, în percepția consumatorului, aceasta are un puternic impact la nivel conceptual, fonetic și auditiv, comparativ cu elementul grafic, perceput doar la nivel vizual. Curtea constată că denumirea socială a pârâtei, aceea de "F." este identică cu elementul verbal "F." din marca reclamantei, astfel că prima cerință impusă de art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 este îndeplinită.

În ce privește a doua condiție, s-a constatat că pârâta a folosit denumirea socială pentru promovarea de activități și servicii de natura celor prestate de reclamantă. De altfel, în 2013 pârâta a formulat la rândul său o cerere de înregistrare a mărcii tot pentru serviciile din clasele 35 și 41 pentru care reclamanta deținea deja marca.

Prin înștiințarea din 5.06.2012, reclamanta a notificat-o pe pârâtă că deține un drept exclusiv de utilizare a mărcii combinate "F." și că pârâta i-a încălcat acest drept. De asemenea, reclamanta a somat-o pe pârâtă să oprească orice utilizare a mărcii, să retragă toate materialele care reproduc marca (cataloage, pliante, firme, reclame), să întrerupă folosirea mărcii pentru a promova activitatea prin intermediul internetului și să procedeze la distrugerea materialelor care reproduc marca, în prezența unui reprezentant al reclamantei.

Conformându-se acestei somații și, implicit, recunoscând folosirea fără drept a mărcii, pârâta, prin reprezentant legal D., s-a obligat să retragă toate materialele care reproduc marca, să oprească orice utilizare a mărcii prin ștampilă, cataloage, felicitări, afișe, legitimații, etc. și să le distrugă, să retragă de la Casa Județeană de Pensii Alba dosarul numitului E. pentru acordarea indemnizației prevăzute de Legea nr. 8/1996, să nu mai elibereze nicio adeverință cu marca, să distrugă ștampila 2/D/1998 și să declare nulă ștampila 2701/1998. Referitor la renunțarea la site-ul de administrare a adresei de mail, pârâta a solicitat reclamantei scoaterea din administrare a adresei de mail și a unui număr de telefon. Toate acestea au fost consemnate în procesul-verbal încheiat în 24.06.2012.

La dosar au fost depuse materiale utilizate de pârâtă pentru promovarea activităților culturale și educative organizate sub egida "F.", respectiv un anunț de prezentare a unui vernisaj, organizat în octombrie 2012 și temele Forumului Național ONG în domeniul Artelor Vizuale, organizat în decembrie 2012. Folosirea acestor înscrisuri pentru prezentarea și promovarea serviciilor în domeniul educativ, artistic, cultural constituie o utilizare a denumirii sociale pentru produse și servicii identice cu cele pentru care reclamanta a înregistrat marca.

În acest sens este și jurisprudența comunitară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că expresia "pentru produse sau servicii" identice cu cele pentru care marca este înregistrată, cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Directiva nr. 89/104/EEC privește, în principiu, produsele sau serviciile terțului care utilizează un semn identic cu marca și că acțiunile enumerate în aceste norme constituie utilizări pentru produse sau servicii, inclusiv oferirea spre vânzare a produselor sau a serviciilor sub semnul respectiv, utilizarea semnului în documentele de afaceri și în publicitate (cauzele conexate C-236/08 și 238/08 Google France, cauzele C-206/01 Arsenal Football Club și C-48/05 Adam Opel).

Sub acest aspect este de reținut și practica instanței supreme care a stabilit că anunțul reprezintă o formă de publicitate în privința activității pârâtei, în scopul promovării serviciilor prestate, care echivalează cu o utilizare pentru servicii, iar în absența indicării unui alt semn sub care sunt promovate serviciile prestate, se prezumă că aceste acte se desfășoară chiar sub numele comercial (Decizia civilă nr. 332/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă).

Față de cele ce preced, instanța de apel a constatat că pârâta a folosit denumirea socială cu ocazia desfășurării activităților și prestării serviciilor de natura celor pentru care reclamanta a înregistrat marca, fiind dovedită astfel și cea de-a doua cerință impusă de art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privitoare la identitatea sau similaritatea între produsele și serviciile cărora li se aplică marca și cele pentru care terțul, în speță pârâta, a utilizat denumirea socială.

În ce privește condiția existenței riscului de confuzie, incluzând și riscul de asociere între semn și marcă, se impune în primul rând precizarea că, în aprecierea riscului de confuzie, trebuie avut în vedere că percepția mărcilor în mintea consumatorului obișnuit al categoriei de produse și de servicii în discuție joacă un rol decisiv în aprecierea riscului de confuzie și că, în mod normal, acest consumator percepe marca în întregul ei și nu îi analizează diferitele detalii. În acord cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, consumatorul obișnuit este considerat ca fiind în mod rezonabil informat și în mod rezonabil atent și circumspect, iar acest consumator obișnuit nu are șansa de a face o comparație directă între diferitele mărci și, ca atare, trebuie să acorde încredere imaginii lor imperfecte, pe care o păstrează în memorie. (cauza C-251/95, SABEL BV contra Puma AG, Rudolf Dassler Sport; cauza C-342/97, Lloyd Schuhfabrik Meyer & Co. GmbH v. Klijsen Handel BV).

De asemenea, este de menționat că în evaluarea globală a riscului de confuzie trebuie avute în vedere criteriile statuate de jurisprudența comunitară, respectiv gradul de cunoaștere a mărcii pe piață, gradul de similaritate dintre marca reclamantei și semnul utilizat de pârâtă, precum și între serviciile marcate prin acestea de asocierea ce poate fi făcută cu semnul anterior înregistrat (Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-251/95 SABEL și în cauza C-39/97 Canon, C-342/97 Lloyd).

Aplicând aceste criterii de evaluare a riscului de confuzie în cauza de față, instanța de apel a constatat că identitatea auditivă, fonetică, vizuală și conceptuală dintre elementul verbal al mărcii reclamantei, care reprezintă componenta dominantă și distinctivă a acesteia, și denumirea socială a pârâtei, precum și similitudinea serviciilor prestate de cele două părți (clasele 35 și 41 ale Clasificării de la Nisa) pot crea un risc de confuzie.

Riscul de confuzie și, implicit, riscul de asociere, este cu atât mai evident cu cât activitățile și serviciile prestate de reclamantă și de pârâtă se adresează aceluiași segment de public, respectiv persoane consumatoare de servicii și activități în domeniul cultural, artistic, educativ, sportiv sau persoane care doresc să devină membrii ai acestor entități.

De asemenea, în aprecierea riscului de confuzie, prezintă relevanță și faptul că reclamanta este o uniune organizată la nivel național, are statut de utilitate publică, ceea ce oferă diferite beneficii membrilor săi, inclusiv cu privire la indemnizația acordată în temeiul Legii nr. 8/2006 și deține, din anul 2000, dreptul exclusiv de utilizare a mărcii combinate care include componenta verbală ce este folosită de pârâtă ca denumire socială în promovarea serviciilor sale.

Toate aceste elemente dovedesc existența riscului de confuzie și asociere în sensul că furnizarea de servicii de către pârâtă, folosind denumirea sa socială, creează riscul ca publicul relevant să creadă că serviciile oferite de aceasta sub denumirea "F." provin de la reclamantă sau că între reclamantă și pârâtă există legături din punct de vedere economic.

Instanța de apel a conchis în sensul că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile legale impuse de art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privind acțiunea în contrafacere, constând în utilizarea denumirii sociale de către pârâtă, identică cu marca reclamantei, fără consimțământul acesteia, pentru furnizarea de servicii similare celor prestate de reclamantă.

În ce privește aplicarea excepției prevăzute de dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 84/1998, instanța de apel a reținut următoarele:

Potrivit textelor legale enunțate, titularul mărcii nu poate cere să se interzică unui terț să folosească în activitatea sa comercială denumirea sau sediul titularului, dacă folosirea acestor elemente este conformă bunelor practici din domeniul industrial ori comercial.

Așa cum a reținut instanța de recurs în decizia de casare, premisa necesară aplicării excepției prevăzute de art. 39 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 84/1998 este ca actele pârâtei de folosire a mărcii reclamantei să fie realizate în cadrul activității sale comerciale.

Este adevărat că pârâta F. cu sediul în Alba Iulia a fost constituită în 1998, în temeiul Legii nr. 21/1924 și în prezent funcționează potrivit O.G. nr. 26/2000, ca persoană juridică de drept privat fără scop lucrativ. Legea permite însă acestor persoane juridice să desfășoare activități economice. Astfel, potrivit art. 46 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 26/2000, veniturile asociațiilor provin din venituri realizate din activități economice directe, iar conform art. 47 și 48 din același act normativ, asociațiile pot înființa societăți comerciale și pot desfășura orice alte activități economice directe dacă acestea au caracter accesoriu și sunt în strânsă legătură cu scopul principal al persoanei juridice.

Ca urmare, pârâta poate desfășura activități economice, circumscrise obiectului său de activitate care cuprinde, între altele, organizarea de expoziții, saloane și galerii de artă, precum și manifestări artistice prin toate formele culturale specifice: concursuri, conferințe, simpozioane, burse, saloane naționale și internaționale.

Din cele ce preced rezultă că pârâta putea desfășura activități economice în scopul promovării serviciilor sale și putea realiza venituri din activități economice directe, astfel că este îndeplinită această cerință legală pentru aplicarea excepției prevăzute de art. 39 din Legea nr. 84/1998.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-17/06, Celine Sarl contra Celine SA), simplul fapt că terțul folosește semnul identic sau similar mărcii nu reprezintă în sine o încălcare a drepturilor asupra mărcii, cât timp acest semn include denumirea legal înregistrată și nu este utilizat cu funcția de marcă, respectiv aceea de garantare pentru consumator a provenienței serviciului. În speță, însă, pârâta nu a folosit denumirea sa ca simplu atribut de identificare, ci pentru a promova servicii identice sau similare cu cele protejate prin marca reclamantei, incluse în clasele 35 și 41 ale Clasificării de la Nisa.

Sub un alt aspect, instanța de apel a considerat că nu poate reține o folosire a denumirii de către pârâtă conformă bunelor practici din domeniul comercial. În sensul art. 6 alin. (1) lit. a) din Directiva 89/104/EEC (corespunzând art. 39 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 84/1998), folosirea numelui comercial de către terț nu este conformă bunelor practici din domeniul comercial dacă ar putea da impresia consumatorului că există o legătură comercială între terț și titularul mărcii și dacă terțul este conștient de acest efect.

Noțiunea de "practici loiale în domeniul comercial" nu este definită în legislația română, dar, potrivit practicii instanței supreme, aprecierea privind respectarea bunelor practici se poate face în raport de dispozițiile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale (decizia civilă nr. 332/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă). Potrivit Legii nr. 11/1991, noțiunea de "uzanțe cinstite" este definită la art. 11 ca fiind "ansamblu de practici sau reguli general recunoscute care se aplică în relațiile comerciale dintre întreprinderi, în scopul prevenirii încălcării drepturilor legitime ale acestora". Conform art. 2 alin. (2) lit. c), noțiunea de concurență neloială include și "orice alte practici comerciale care contravin uzanțelor cinstite și principiului general al bunei-credințe și care produc sau pot produce pagube oricăror participanți la piață".

În cauză, la data de 5.06.2012, pârâta a fost notificată cu privire la folosirea fără drept a denumirii "F.", sintagmă care face parte din marca înregistrată de reclamantă, actele de folosire fiind recunoscute de pârâtă care a procedat la distrugerea materialelor care cuprindeau acest semn.

Ulterior, în Adunarea Generală din 30.06.2012, pârâta a hotărât să își modifice statutul, devenind persoană juridică de drept privat independentă de reclamantă, cu denumirea "F.", în condițiile în care cunoștea că reclamanta are deja înregistrată marca ce include această componentă verbală.

Față de aceste circumstanțe, instanța de apel a constatat că se poate aprecia în mod rezonabil că se creează impresia publicului relevant că serviciile furnizate de pârâtă sub denumirea "F." provin de la reclamantă și că există o legătură între aceste două entități.

O astfel de legătură poate avea loc în mintea consumatorilor, cu precădere a persoanelor care doresc să devină membre ale entității pârâte, cu atât mai mult cu cât, potrivit actului constitutiv al pârâtei din 2012, membrii acesteia beneficiază de drepturile ce decurg din statutul de utilitate publică, inclusiv dreptul la indemnizația prevăzută de Legea nr. 8/1996, deși acest statut îi fusese conferit pârâtei ca urmare a constituirii sale ca filială a reclamantei (căreia i se recunoscuse caracterul de utilitate publică prin Decretul nr. 266/1950), iar nu ca persoană juridică independentă de reclamantă.

Existența potențială a unei astfel de legături în mintea publicului consumator plasează utilizarea denumirii pârâtei identice cu marca reclamantei în afara practicilor loiale, cu atât mai mult cu cât pârâta a avut cunoștință de faptul că denumirea pe care a obținut-o în 2012 era utilizată ca marcă de către reclamantă, recunoscând folosirea ei fără drept.

În consecință, instanța de apel a constatat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privitoare la excepția interdicției utilizării denumirii de către pârâtă în activitatea sa economică și, pentru toate argumentele expuse, a constatat ca nefiind întemeiate criticile formulate de pârâtă cu privire la soluția primei instanțe sub aspectul măsurii de a interzice pârâtei să folosească denumirea "F." în desfășurarea activității acesteia.

În ce privește cererea de aderare la apel, formulată de reclamanta F. din România, instanța de apel a reținut, în esență, că reclamanta nu a înțeles să solicite efectuarea unei expertize pentru evaluarea prejudiciului potrivit prevederilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 și nici nu a propus vreo altă probă în dovedirea acestui prejudiciu, astfel încât nu a făcut dovada unui prejudiciu cert, condiție necesară pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta F. Alba Iulia, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- Hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, nereale și fără conținut faptic probator.

Astfel, instanța de apel a considerat în mod nelegal că pârâta ar fi folosit marca reclamantei pentru promovarea de activități și servicii de natura celor prestate de reclamantă. Acest lucru este imposibil, deoarece reclamanta nu are regimul juridic al unei asociații sau fundații și nu a fost constituită și înființată ca persoană juridică română de drept privat, fără scop patrimonial, așa cum sunt definite uniunile de creație în art. 11 din Legea nr. 8/1996.

De asemenea, în hotărârea atacată s-a reținut în mod eronat că pârâta ar fi folosit denumirea mărcii combinate a reclamantei. Această denumire este, în realitate, "F. din România - F.R", iar marca pârâtei conține doar un element grafic, nu și vreo denumire. La data de 5.06.2012, conform Registrului Special al Tribunalului Alba și Registrului Național ONG, denumirea pârâtei era F., modificarea denumirii producându-se fără niciun temei legal în baza unui referat la cererea reclamantei F. din data de 23.05.2012.

Procesul-verbal la care se face referire a fost întocmit după ce reclamanta a informat pe pârâtă că a fost schimbată denumirea din registru din F. în Filiala din Alba Iulia a F.. Denumirea de F. nu a fost folosită în perioada de 2 luni, ci abia după ce s-a revenit la aceasta, prin Încheierea nr. 1592/C. civ.

Pronunțată în Dosarul nr. x/2012.

Nu au existat în perioada de 2 luni materiale sau afișe care să conțină marca reclamantei sau denumirea și nici după acea perioadă, neexistând nicio probă în acest sens. De asemenea, nu există niciun conținut al unui document prin care recurenta să fi consimțit la folosirea fără drept a mărcii.

Instanța de apel a reținut în mod greșit, citând din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, că în speță ar fi vorba despre produse sau servicii identice cu cele pentru care marca este înregistrată. În perioada respectivă, pârâta nu avea nicio marcă rezervată la OSIM, iar serviciile și produsele nu pot fi identice, deoarece reclamanta, așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție, nu are regimul juridic al unei asociații sau fundații.

Este greșit și considerentul prin care instanța de apel a reținut că pârâta ar fi folosit în scopul promovării serviciilor prestate, care echivalează cu o utilizare pentru servicii a numelui comercial al reclamantei F.R. Recurenta-pârâtă nu a avut și nu are activități comerciale, iar denumirea legală nu poate fi interzisă pentru identificare de nicio lege în vigoare. S-a presupus, pentru viitor, că pârâta ar putea folosi în comerț denumirea legală, fără să țină cont că obiectul conflictului este legat de logo marcă - total diferite, iar marca pârâtei nu conține nici măcar denumirea de F.

- Hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Astfel, instanța nu a luat act și nu a dat eficiență autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 172/A/2017 a Tribunalului Alba, pronunțată în Dosarul civil nr. x/2014, irevocabilă, prin care s-a stabilit fără echivoc că titulara mărcii F.R, reclamanta, nu are personalitate juridică și funcționează ilegal, prin autoritate de lucru judecat a Deciziei nr. 1118/2000 a Curții Supreme de Justiție.

Nu au fost luate în considerare nici prevederile art. 39 din Legea nr. 84/1998, în raport de care, chiar dacă reclamanta ar exista din punct de vedere juridic și fără personalitate juridică, mărcile aflate în opoziție sunt total diferite și nu conțin nici măcar denumiri asemănătoare sau identice. Marca pârâtei are doar grafica de culoare diferită și nu este combinată cu denumire inclusă în logo marcă.

Recurenta a mai arătat că, întrucât pe parcursul judecății au fost respinse toate apărările și excepțiile privind lipsa capacității de folosință, de exercițiu și reprezentare a reclamantei în fața instanțelor de judecată, invocându-se funcționarea în baza Decretului nr. 266/1950, înțelege ca, în rejudecarea recursului, să formuleze cerere de judecare a excepției de nelegalitate și neconstituționalitate a Decretului nr. 266/1950, act de care în mod inadmisibil se prevalează reclamanta neînființată și neconstituită legal.

Având în vedere că excepțiile lipsei capacității de folosință și exercițiu reprezintă excepții absolute și peremptorii care tind la constatarea nulității juridice, lipsirea de efecte juridice a Decretului nr. 266/1950 ar influența în mod decisiv soluționarea conflictului în prezentul dosar în sensul admiterii celor două excepții și admiterea recursului așa cum a fost formulat și precizat.

Cu privire la invocarea direct în recurs a excepției de nelegalitate, recurenta a făcut referire la Decizia nr. 36 din 7 noiembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reținut că "este cât se poate de clar faptul că o instanță care judecă în apel este "învestită cu fondul litigiului", în sensul dispozițiilor alin. (2) al art. 4 din Legea nr. 554/2004, și că, prin urmare, o excepție de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată în calea de atac a apelului". Decretul nr. 266/1950 este un act administrativ individual care nu poate fi calificat act normativ sau lege.

Recurenta a arătat în continuare motivele excepției de nelegalitate.

Totodată, recurenta a solicitat sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a Decretului nr. 266/1950, prin raportare la art. 9 (libertatea de asociere) și 40 din Constituția României, arătând motivele de neconstituționalitate.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta-pârâtă a indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., însă, din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează exclusiv în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Considerentele deciziei recurate, ce au fost citate în motivele de recurs, conțin analiza condițiilor de aplicare a dispozițiilor art. 36 alin. (2) lit. b) și art. 39 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, în raport de dezlegările din decizia de casare, astfel încât se constată că referirile la motivarea hotărârii tind, de fapt, la cenzurarea de către această instanță de control judiciar a modului de aplicare a legii în apel, urmând a fi cercetate din atare perspectivă.

Este de precizat că, în cuprinsul motivelor de recurs, a fost inclusă și solicitarea adresată instanței de recurs de sesizare a Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a Decretului nr. 266/1950, prin care a fost înființată reclamanta din cauză F. din România. Totodată, recurenta a invocat excepția de nelegalitate a Decretului nr. 266/1950.

Aceste solicitări ale recurentei au fost puse în discuție și soluționate cu prioritate față de analiza recursului, respectiv la termenul de judecată din 4.05.2018, față de caracterul de chestiune prejudicială al aspectelor invocate prin aceste mijloace procedurale. Soluționarea problemelor de drept respective era de competența exclusivă, după caz, a unei alte autorități, respectiv a Curții Constituționale, ori a unei alte jurisdicții, anume instanța de contencios administrativ, iar, pe de altă parte, dacă solicitările de sesizare ar fi fost admise, rezolvarea dată chestiunii prejudiciale ar fi fost obligatorie pentru instanță, în soluționarea recursului de față.

Dispoziția adoptată de instanța de recurs, de respingere a celor două solicitări ca inadmisibile, precum și motivele acesteia, se regăsesc în încheierea de ședință de la termenul de judecată din 4.05.2018, context în care nu se va face vreo referire prin prezentele considerente la susținerile deja analizate ale recurentei.

Această constatare se impune chiar în condițiile în care forma actuală a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu mai prevede competența instanței de contencios administrativ pentru soluționarea excepției de nelegalitate, excepția fiind soluționată ca o chestiune prealabilă chiar de către instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată.

Modificarea privind competența de soluționare a excepției de nelegalitate a fost adusă prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., astfel încât se aplică doar proceselor începute după data intrării în vigoare a noului C. proc. civ., respectiv după data de 15 februarie 2013.

Așadar, în cauză, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este aplicabil în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 76/2012, soluționarea excepției fiind de competența instanței de contencios administrativ, chiar dacă excepția a fost invocată ulterior datei de 15 februarie 2013.

Se constată, de altfel, că finalitatea susținerilor referitoare la legalitatea înființării și a funcționării reclamantei ca persoană juridică de utilitate publică, formulate în cadrul recursului, inclusiv prin motivele excepției de nelegalitate, este aceea de a repune în discuție capacitatea procesuală de folosință a reclamantei și calitatea procesuală activă.

Or, prin decizia recurată s-a reținut că aceste chestiuni au fost tranșate irevocabil în ciclul procesual anterior, prin respingerea excepțiilor pârâtei, aspect precizat în