ÎCCJ, Secția penală

Deliberând, asupra admisibilității căii de atac a apelului, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 550/A din 04 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2017, în baza art. 431 alin. (1) C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de A. împotriva deciziei penale nr. 318/A din 23 mai 2017 pronunțate de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2015.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut, în esență, că, în ceea ce privește etapa admisibilității în principiu, judecata contestației în anulare, indiferent de motivul invocat, presupune această primă etapă, care nu vizează însăși soluționarea acestei căi extraordinare de atac, ci doar verifi­carea dacă sunt întrunite condițiile de exercitare a acesteia.

În analiza acestor condiții, Curtea a reținut că, deși dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. pen. fac referire la motivul pe care se sprijină contestația, Curtea a apreciat că trebuie analizat, pe de o parte, dacă a fost invocat un caz de contestație în anulare prevăzut de art. 426 C. proc. pen., iar pe de altă parte, aparența de sustenabilitate a cazului invocat prin raportare la baza factuală prezentată în cererea formulată pentru dovedirea acestuia; deopotrivă, trebuie analizată corespondența între conținutul cazului de contestație și baza factuală invocată, existența unor probe în dovedirea bazei factuale invocate, precum și inexistența unei evaluări anterioare a acelorași susțineri. Prin urmare, va fi inadmisibilă contestația în anulare dacă motivele invocate nu sunt probate sau nu au legătură cu cazul de contestație în anulare invocat, ori nu pot fi încadrate în cazul de contestație în anulare invocat sau au fost deja analizate de către instanța de apel.

Astfel, referitor la cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen., Curtea a reținut că, în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel Oradea în care s-a pronunțat decizia contestată, s-a fixat primul termen de judecată pentru 28 martie 2017, termen la care contestatorul nu s-a prezentat în instanță și la care s-a dispus amânarea judecării cauzei pentru termenul din 18 aprilie 2017, în vederea administrării probelor solicitate de reprezentantul Ministerului Public.

La termenul de judecată din 28 martie 2017, s-a procedat la audierea martorului B. și s-a amânat judecarea cauzei în vederea citării contestatorului cu mențiunea de a se prezenta în instanță în cazul în care dorește să dea declarație în fața instanței de apel.

În datele de 20 aprilie 2017 și 15 mai 2017, contestatorul a depus prin registratura instanței cereri prin care a formulat motive de apel și a solicitat judecarea apelului în lipsa sa, deoarece, fiind o persoană în vârstă și grav bolnavă, nu se poate prezenta la proces.

La termenul de judecată din 09 mai 2017, Curtea a declarat încheiată cercetarea judecătorească în apel, a acordat cuvântul în dezbateri și a amânat pronunțarea hotărârii având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a le da părților posibilitatea de a depune la dosar concluzii scrise.

În analiza admisibilității în principiu a contestației în anulare, Curtea a opinat că dispozițiile art. 426 lit. a) C. proc. pen. conțin două ipoteze în care se poate exercita contestația în anulare și anume, art. 426 lit. a) teza I C. proc. pen. care vizează situația în care prin exercitarea contestației în anulare este înlăturată încălcarea, cu ocazia judecății în apel, a dreptului la un proces echitabil al părții în privința garanțiilor dreptului la apărare, a dreptului de a participa personal la dezbateri, a încălcării principiilor contradictorialității și al egalității armelor, a dreptului de a propune probe și o a doua situație prevăzută de art. 426 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., care are ca scop garantarea dreptului la un proces echitabil al persoanei ce s-a aflat în situația de a nu se prezenta la judecarea apelului din cauza unor împrejurări excepționale.

Curtea a constatat că, prin cererile înregistrate la instanță în 20 aprilie 2017 și 15 mai 2017, contestatorul a încunoștințat instanța de apel despre imposibilitatea sa de a se prezenta, datorită vârstei înaintate și a bolilor de care suferă, însă, prin ambele cereri a solicitat judecarea cauzei în lipsa sa, renunțând astfel, în mod voluntar și explicit, la dreptul de a se prezenta în persoană în fața instanței, condiții în care, în cauză, nu este incident cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen.

În ceea ce privește cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen., Curtea a reținut că nu există corespondență între conținutul cazului de contestație și baza factuală invocată de contestator, câtă vreme, în susținerea acestui caz, contestatorul arată că a fost obligat la daune morale exorbitante, deși a fost achitat de acuzația comiterii a trei infracțiuni de inducere în eroare a organelor judiciare, prevăzute de art. 268 alin. (1) C. pen. În plus, Curtea a constatat că nu a fost învederat, în mod explicit, de contestator vreunul dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-h, j C. proc. pen.

Pe de altă parte, Curtea a apreciat că erorile de judecată nu pot fi invocate pe calea contestației în anulare și că aceste critici au fost invocate de contestator în fața instanței de apel care le-a analizat cu autoritate de lucru judecat în cuprinsul hotărârii pronunțate.

Referitor la cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) C. proc. pen., Curtea a reținut că doar atunci când motivele vizând lipsa de imparțialitate a unuia dintre membrii completului de judecată sunt descoperite ulterior pronunțării hotărârii definitive, este admisibilă formularea unei contestații în anulare prin care să fie invocată situația de incompatibilitate.

Contestatorul a susținut că unul dintre membrii completului de judecată ar fi fost incompatibil să judece cauza, întrucât ar fi soluționat dosarul disjuns nr. x/2016

Curtea a reținut că dosarul nr. x/2016 a avut ca obiect cererea formulată de contestatorul A. de strămutare a judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Salonta, soluționat prin sentința penală nr. 72 din 18 iulie 2016, anterior înregistrării dosarului nr. x/2015 pe rolul curții de apel.

Prin urmare, nu s-a reținut, din motivele formulate de contestator, vreun element care să ofere sustenabilitate cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) C. proc. pen.

Cu privire la cazul prevăzut de art. 426 lit. i) C. proc. pen., contestatorul a arătat că ar fi fost judecat de două ori pentru aceleași fapte, sens în care a făcut referire la sentința penală nr. 273/2011 și sentința civilă nr. 993/2012 în ceea ce-l privește pe C., iar în ceea ce-l privește pe D., a invocat rezoluția de clasare dată în dosarul nr. x/2012, susținând că există autoritate de lucru judecat.

Curtea a reținut că, pentru a se reține existența autorității de lucru judecat, trebuia să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții, respectiv să existe o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei, achitare sau de încetare a procesului penal; să existe identitate de persoană între aceea în privința căreia s-a pronunțat o hotărâre definitivă și persoana în privința căreia se intenționează începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale, trimiterea în judecată sau pronunțarea unei noi hotărâri judecătorești; să existe identitate între fapta materială pentru care s-a pronunțat o hotărâre definitivă și fapta materială de care este acuzată din nou aceeași persoană (identitate de obiect).

Curtea a apreciat că această excepție a fost invocată de contestator atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de control judiciar și cu privire la care acestea s-au pronunțat în mod definitiv, fiind vorba deci despre o chestiune intrată în autoritate de lucru judecat, excepția nemaiputând fi invocată ca motiv de admitere a contestației în anulare.

Referitor la celelalte motive invocate de contestator inclusiv prin concluziile scrise depuse la dosar vizând procedura de cameră preliminară, respectiv neregularitățile rechizitoriului, nepunerea în discuția instanței de fond a cererilor părților civile privind solicitarea daunelor morale, condamnarea contestatorului într-o altă cauză pentru comiterea infracțiunilor de insultă și calomnie, deși aceste infracțiuni erau abrogate, soluționarea unui dosar civil în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 825/2010, faptul că deși împotriva celor două părți civile s-ar fi formulat nenumărate sesizări la Inspecția Judiciară a Consiliul Superior al Magistraturii, contestatorul ar fi singura "victimă" a acestora, traseul profesional al uneia dintre părțile civile, împrejurarea că legea penală mai favorabilă nu a fost corect stabilită, Curtea a reținut că acestea nu se încadrează în cazurile strict și limitativ prevăzute de art. 426 C. proc. pen. pentru a putea fi invocate pe calea contestației în anulare.

Prin decizia penală nr. 722/A din 12 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2017, în baza art. 431 C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă în principiu, contestația în anulare declarată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 318/A din 23 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2015.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut, în esență, că împotriva deciziei nr. 318/A/2017 pronunțată de către Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2015, petentul a mai formulat contestație în anulare și în data de 18.07.2017 ce a fost soluționată prin decizia penala nr. 550/A din 04.10.2017.

Astfel, Curtea a constatat că petentul a reluat, în esență, aceleași argumente invocate și în precedenta contestație în anulare, arătând că ar fi fost condamnat prin sentința penală nr. 1/2017 a Judecătoriei Salonta, deși existau probe cu privire la un caz de încetare a procesului penal, mai precis cele stipulate de art. 16 alin. (1) lit. a) și b) C. proc. pen. Astfel, s-a reținut că petentul a susținut că instanțele ar fi ignorat cu rea-credință probele aflate la dosar și care ar fi trebuit să conducă la o soluție de încetare a procesului penal și a celui civil.

Curtea a reținut că, și în această nouă contestație în anulare, petentul omite să indice vreun caz de încetare a procesului penal corespunzător celor reglementate de art. 16 alin. (1) lit. e)-h, j C. proc. pen., fiind evidentă lipsa oricărei corespondențe între conținutul cazului de contestație și baza factuală invocată.

S-a reținut că, în cadrul procedurii de admitere în principiu a contestației în anulare, are loc o judecată asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii, examinarea excluzând orice analiză a temeiniciei acesteia. Condițiile de admitere în principiu a contestației în anulare rezultă din prevederile art. 426, art. 427 și art. 431 alin. (2) C. proc. pen., respectiv examinarea împrejurării dacă cererea privește o hotărâre penală definitivă, dacă este introdusă de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, dacă este introdusă în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină este dintre cele prevăzute de art. 426 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației sunt depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există la dosar.

În acest sens, s-a reținut că în jurisprudență, s-a statuat că simpla realizare formală a condițiilor exprese vizând examinarea admisibilității în principiu a contestației în anulare, nu exclude obligația instanței de a proceda la verificarea susceptibilității căii extraordinare de atac de a fi admisă în principiu și din perspectiva unor elemente deduse din natura juridică a acestei căi de atac. Astfel, s-a subliniat că reiterarea în cadrul contestației în anulare a acelorași apărări deja susținute în fond sau apel asupra cărora instanțele s-au pronunțat deja, nu ar face decât să tindă la înfrângerea principiului autorității de lucru judecat cu afectarea gravă a securității raporturilor juridice, motiv pentru care nu poate fundamenta admisibilitatea acestei căi de atac, iar soluția juridică dezvoltată atât în jurisprudența creată după intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., cât și în doctrină este aceea a necesității efectuării unei verificări a aparenței de sustenabilitate a cazului invocat prin raportare la baza factuală prezentată în cererea formulată pentru dovedirea acestuia.

În ce privește contestația în anulare, Curtea a apreciat că, deși nu există o reglementare expresă care să stipuleze impedimentul formulării unei noi contestații în anulare pentru aceleași motive după soluționarea, în mod definitiv, a celei dintâi, o astfel de condiție se desprinde implicit din interpretarea sistematică a dispozițiilor procesual penale ce se opune oricărei atingeri aduse principiului autorității de lucru judecat cu afectarea gravă a securității raporturilor juridice.

Împotriva acestor decizii, contestatorul A. a formulat apel, reiterând aspectele cuprinse în conținutul contestațiilor în anulare formulate.

Examinând cauza cu prioritate din perspectiva admisibilității căii de atac, Înalta Curte constată că apelul formulat este inadmisibil pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Preliminar, se constată că, prin decizia penală nr. 174/A din data de 03 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în baza art. 50 C. proc. pen. cu referire la art. 40 C. proc. pen., s-a declinat competența de judecare a apelului declarat de A. împotriva deciziei penale nr. 722/A din 12 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2017 și a deciziei penale nr. 550/A din 04 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2017 în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 16 aprilie 2018, având fixat prim termen de judecată la data de 04 mai 2018.

În continuare, Înalta Curte notează că, pe calea apelului formulat de către contestatorul A., se atacă decizia penală nr. 722/A din 12 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2017 și decizia penală nr. 550/A din 04 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2017, hotărâri prin care s-a verificat, în procedura reglementată de art. 431 C. proc. pen., admisibilitatea contestațiilor în anulare formulate de contestatorul A..

Astfel, prin considerentele deciziilor penale anterior menționate, s-a constatat că cererile de contestație în anulare nu îndeplinesc condițiile de admisibilitate în principiu.

În concepția C. proc. pen., atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a contestației în anulare, cât și sentința sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestației în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilității în principiu, prevăzută în art. 431 din C. proc. pen., sunt hotărâri definitive, nesupuse căii de atac a apelului (a se vedea în acest sens, decizia nr. 5/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).

Astfel, din interpretarea sistematică și teleologică a dispozițiilor art. 431 C. proc. pen. rezultă, cu evidență, că hotărârea pronunțată prin care se constată inadmisibilitatea în principiu a contestației în anulare, este definitivă.

În același sens, atât după intrarea în vigoare a C. proc. pen., cât și anterior acestui moment, doctrina a subliniat caracterul definitiv al hotărârii prin care instanța respinge în principiu contestația în anulare.

Totodată, în sistemul nostru de drept, mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătorești, exercitarea acestora și efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalității căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituțional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac și exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul acestora.

Astfel, dacă s-ar recunoaște exercitarea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală, s-ar produce o încălcare a principiului legalității căilor de atac, consacrat prin art. 129 din Constituția României, potrivit căruia "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate si Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

De asemenea, legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Așadar, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În materia apelului, inadmisibilitatea intervine, în principal, în două situații, respectiv când apelul este îndreptat împotriva unei hotărâri nesusceptibile de apel și când a fost declarat de o persoană care nu are calitatea procesuală de a apela. Acestora li se adaugă și cazurile în care titularul dreptului de apel depășește limitele în care i se recunoaște dreptul său de apel, precum și cele în care se declară apel împotriva unei hotărâri pe care aceeași parte o atacase anterior printr-un alt apel.

În speță, apelul nu este obiectiv încuviințat de lege, hotărârile atacate făcând parte dintre cele care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel sau nu sunt supuse niciunei căi de atac.

Înalta Curte constată că deciziile supuse controlului judiciar sunt definitive astfel că demersul inițiat de către contestatorul A. este inadmisibil și, prin urmare, acestuia nu îi este recunoscută calea de atac a apelului împotriva deciziilor penale mai sus menționate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de apelantul A. împotriva deciziei penale nr. 722/A din 12 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2017 și a deciziei penale nr. 550/A din 04 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2017.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6), onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 260 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de apelantul A. împotriva deciziei penale nr. 722/A din 12 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2017 și a deciziei penale nr. 550/A din 04 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2017.

Obligă apelantul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 260 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 mai 2018.